TEMA 1 – INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

OBIECTUL PSIHOLOGIEI, MODALITĂŢI ŞI DIFICULTĂŢI DE

ABORDARE

Student : BANU M. MIHAELA LĂCRĂMIOARA

ID, AN 1
TEMA 1, SINTEZĂ
INTRODUCERE

Încă de la apariţia psihologiei ca ştiinţă au existat probleme cu privire la delimitarea şi

descoperirea obiectului de studiu al acesteia.
La fel ca şi în cazul celorlalte ştiinţe (fizică, chimie, matematică, filosofie) şi pentru
psihologie este foarte important să-şi precizeze obiectul iar datorită multiplelor controverse
din acest domeniu este chiar esenţial:”Drama psihologiei nu începe cu faza ei metafizică, când
n-avea nici loc, nici nume; această fază nu este decât prologul dramei, care începe din
momentul despărţirii ei de metafizică, când, folosind carta sa de independentă, încearcă să se
orânduiască delimitându-şi domeniul”1.
Pentru definirea obiectului psihologiei au fost luate în considerare o multitudine de
aspecte : viaţa psihică interioară (introspectionismul, psihanaliza), complexitatea acestuia,
comportamentul (behaviorismul), conduita umană, omul concret, unitar (psihologia umanistă)
şi tocmai această multitudine de aspecte au generat o serie de neînţelegeri în definirea unui
obiect al psihologiei generale, acceptat de toţi savanţii şi psihologii.
Cu toate că psihologia a fost considerată ca ştiinţă independentă încă din anul 1879,
prin înfiinţarea la Leipzig, de către savantul german W. Wundt a primului laborator de
psihologie, şi în ziua de azi continuă să apară divergenţe în legătură cu definirea şi
circumscrierea obiectului acesteia.
Constatarea din urmă a unor specialişti în domeniu a fost aceea că psihologia este
într-o perpetuă căutare a propriului obiect.

111 Pavelcu , V., Drama psihologiei, Ed Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 52.

2
Schema de structurare

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………...…………………1

CAPITOLUL 1: Psihologia – o ştiinţă ce se află în căutarea propriului

obiect..........................................................................…………………………………………3

CAPITOLUL 2 : Definirea obiectului psihologiei : orientări şi tendinţe………………....3

CAPITOLUL 3 : Modalităţi de concepere a obiectului psihologiei……………………….4

CAPITOLUL 4 : Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei……………………..…5

CAPITOLUL 5 : Comportamentul ca obiect al psihologiei……………………………….6

CAPITOLUL 6 : Activitatea ca obiect al psihologiei………………………………………7

CAPITOLUL 7 : Omul concret ca obiect al psihologiei……………………………………7

CAPITOLUL 8 : Alte aspecte ale funcţionalităţii ca obiect al psihologiei………………..7

CONCLUZIE…………………………………………………………………………………8

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………...9

3
Capitolul 1 – PSIHOLOGIA – O ŞTIINŢĂ CE SE AFLĂ ÎN CĂUTAREA
PROPRIULUI OBIECT

“Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de

naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm
Wundt aprimului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată,
fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi
incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării,
cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi
circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea
acestui obiect, şi anume - psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţă, despre
psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a
psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar.”2
“Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice)
utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea deprinderii legităţilor lui de
funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane “.3
Pentru înţelegerea unei ştiinţe este esenţială stabilirea obiectului de cercetare a
acesteia.
H. Wallon , apud P P Neveanu: “Obiectul unei ştiinţe este format din sistemul
de concepte şi de metode interconectate cu celelalte sisteme ale cunoaşterii ştiinţifice şi
empirice şi influenţează modul în care este înţeles , explorat şi explicat domeniul”.

Capitolul 2 – DEFINIREA OBIECTULUI PSIHOLOGIEI : ORIENTĂRI ŞI

TENDINŢE

M. Zlate, în lucrarea ‘Introducere în psihologie’ precizează : ”Problema obiectului de

cecetare este esenţială pentru orice ştiinţă. Atâta vreme cât ea nu -si delimitează un domeniu,
un aspect din realitate, atâta vreme cât nu-l converteşte în obiect al reflexiilor şi investigaţiilor
empirice, nu se poate consideră că a ajuns la statutul de ştiinţă.”
Alţi mari psihologi costată importanţa definirii obiectului psihologiei.
“Problema definirii obiectului psihologiei este una mereu actuală, formularea şi
rezolvarea ei mergând mână în mână cu evoluţia procesului cunoaşterii însăşi. Dominantă
până în secolul nostru a fost dorinţa de compartimentare şi delimitare strictă a domeniului
cunoaşterii ştiinţifice după criterii substanţialiste: deprinderea şi indicarea unui obiect
substanţial propriu şi stabilirea unei metode ireductabile de investigaţie.”4
Mihai Golu vorbeşte şi el despre obiectul psihologiei şi anume ca circumscrierea şi
definirea acestuia au suferit frecvent amendări şi revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în
stabilirea problematicii abordate într-o etapă istorică sau alta, cât şi prin statutul disciplinei în
sistemul general al ştiinţelor.
“S-a spus despre obiectul psihologiei, dacă există, că ar fi nebulos, i s-au pus la
îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate nesigure. Or, dacă o ştiinţă nu are un
obiect propriu de cercetare, dacă nu este capabil să descopere şi să formuleze legile
fenomenelor investigate, dacă nu dispune de un ansamblu de metode, de tehnică şi procedee
de cerecetare mai poate fi numită stinta? Fără îndoială că nu.”5
222 Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, Vol. I
333 Zlate, M., Introducere in psihologie, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 38.
444 Popovici, Gheorghe, Ed. Stiintifica, 1972, p. 59.
555Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, Vol. I, p. 19.

4
 “Nu faptul că psihologia nu are încă un obiect propriu de cercetare ar trebui să ne
îngrijoreze, ci faptul că are prea multe.” (M. Zlate, pag 76).
Tot M. Zlate este cel care revine cu precizarea că nici acest lucru nu ar trebui să ne
decepţioneze, ci faptul că nu există încă un obiect unitar de cercetare al psihologiei şi el relevă
factorii care au intarzit elaborarea obiectului unitar al acesteia:
1) Complexitatea existenţială a psihicului în general, a fenomenelor, proceselor ,
însuşirilor , stărilor psihice în particular investigate de psihologie.
2) O a doua categorie de factori care au întârziat elaborarea obiectului de cercetare al
psihologiei este de ordin gnoseologic, fiind legată de avatarurile reflexelor teoretice şi ale
investigaţiilor empirice. Cei mai importanţi sunt: existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi
orientări psihologice care prezintă contradicţii externe.
Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihologia umanistă sunt marile curente
şi orientări care au jonglat intreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diversele
metode explicative asupra vieţii psihice. Dacă la acestea adăugăm şi diferitele lor subdiviziuni
vom înţelege mai bine dificultatea reală pe care o ridică în faţa delimitarea obiectului
psihologiei.
Existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi orientări psihologice care prezintă contradicţii
interne prin care acestea încearcă să depăşească limitele variantelor iniţiale prin forme noi.
3) Închiderea în ele însele a şcolilor şi orientările psihologice , hegemonismul lor.

Multitudinea acestor factori a dus la nevoia de a sintetiza şi de a delimita obiectul

psihologiei. În acest demers, M. Zlate utilizează metodologiile şi metodele folosite, finalitatea
avută în vedere. (M. Zlate , Introducere în psihologie, 2000, pag 78-79).
Astfel, potrivit lui M. Golu, în lucrarea Fundamentele psihologiei, 2007, pag 20, s-au
configurat trei orientări diferite şi în mare parte opuse şi anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţa şi care susţinea că obiectul psihologiei
îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este
inconştientul, acesta trebuind, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei
(psiho-logia abisală sau psihanaliză elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentică realitate psihologică o constituie reacţiile
externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare,
obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul
american J. B. Watson, 1912/1913).
M. Zlate adăugă la aceste trei orientări şi orientarea care consideră ca obiect al
psihologiei omul concret în integralitatea şi unicitatea sa. De asemena, tot M. Zlate revine
asupra problemei în anul 2001 şi constată că au apărut alte tendinţe de reorientare a finalităţii
psihologiei şi astfel au fost abordate: stările de transcendere a conştiinţei, (psihologia
transpersonala); tendinţele comportamentale şi mecanismele psihice care au fost selectate în
evoluţia omului ca specie (psihologia evoluţionistă); influenţa exercitată asupra psihicului
uman de către ambianţa fizică sau socială (psihologia ecologică); caracteristicile individuale
pozitive (psihologia pozitivă).

Capitolul 3 - MODALITĂŢI DE CONCEPERE A OBIECTULUI PSIHOLOGIEI.

“La început, după constituire, s-a spus că psihologia trebuie să cerceteze viaţa psihică
interioară, adică ce simte, cum gândeşte omul, cum se derulează fenomenele psihice.
În sfera fenomenelor interioare puteau exista senzaţii (asociaţioniştii), gândul pur
(introspectionistii), structurile înăscute ale creierului(gestaltiştii), tendinţe instinctive

5
transmise ereditar. Dar, considerate în sine şi fără legătură cu realitatea, aceste fenomene
psihice nu puteau fi cercetate riguros, de aceea, în scurt timp s-a formulat un nou punct de
vedere: al behaviorismului. Acesta cerea că psihologia să studieze manifestările observabile
ale omului, adică comportamentul, consideraandu-se ca numai el putea fi măsurat şi evaluat.
Se dă astfel mai multă riguare ştiinţei psihologice .
Dar rupt de fenomenele psihice interioare, comportamentul reprezintă un domeniu de
fapte care îndreaptă psihologia de la menirea să, adică de a cunoaşte viaţa psihică a oamenilor.
De aceea s-a făcut un evident progres atunci când s-a spus că psihologia trebuie să cerceteze
activitatea omului (P. Janet) aceasta fiind văzut ca fiinţă concretă, reală, complexă şi
superioară, fiind purtătoare şi producătoare de valori (psihologia umanistă).
Se pot sintetiza astfel, aceste puncte de vedere.”domeniul de cercetare al psihologiei este omul
concret care actioaneaza” (M Zlate, Fundamentele psihologiei).
Dacă se are în veder progresul semnificativ, făcut de psihologie datorită interacţiunilor
sale cu noi ştiinţe apărute în secolul XX, cum ar fi teoria sistemelor, teoria informaţiei şi
cibernetică putem concluziona astfel: “psihologia studiază din perspective sistemică, omul
concret care acţionează. “ (Tinca Creţu, Psihologie generală , 2001. pag 15-23)
Cel care defineşte soluţii pentru aceste probleme este profesorul universitar, M. Zlate.
Acesta defineşte trei tipuri de soluţii la importanta problemă a psihologiei în a-şi defini
obiectul: soluţii unilaterale, soluţii eclectice şi soluţii selective, optative. (M. Zlate 2000, pag
109-110)
Soluţiile selective (care sugerează definirea obiectului psihologiei în funcţie de nevoile
concrete ale psihologului theoretician sau practician) sunt considerate cele mai productive
pentru psihologia zilelor noastre.

Capitolul 4 – VIAŢA PSIHICĂ INTERIOARĂ CA OBIECT AL PSIHOLOGIEI

Introspectionismul

Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente, de

aceea, introspecţia s-a mai numit şi psihologia Conştiinţei. "Obiectul propriu al psihologiei
este viaţa conştientă, oriunde s-ar manifesta ea." . Introspecţia îşi are originea în Germania, în
laboratorul lui W. Wundt.
În concepţia acestuia, care este şi fondatorul structuralismului, psihologia trebuie să
abordeze procesele elementare ale experienţei conştiente. Structura conştiinţei include
senzaţiile şi sentimentele.
Particularitatea şcolii structuraliste iniţiate de W. Wundt este focalizarea interesului pe
structura componetelor psihicului, pentru aceasta adepţii structuralismului au utilizat metodă
cunoscută ca metoda introspecţiei/ autoobservării.
A. Cosmovici declară că obiectul de studiu al introspectionismului (structuralismului
de fapt) este constituit din toate reacţiile psihice ale persoanei. (A. Cosmovici, 1996, pag.
24).
Însă concepţiile structuralismului au parte de foarte multe obiecţii. Opus acestuia este
funcţionalismul, promovat de J. Deweg, J.R. Angell, G.H. Mead, cunoscut şi sub denumirea
de "Şcoala de la Chicago", care se preocupă de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor
psihice în vederea adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.
S-a constatat în timp ca introspectionismul are trei limite majore deoarece acesta nu
investighează aspectele vieţii psihice care nu sunt conştiente; nu cercetează actele externe de
comportament şi tratează procesele psihice că procese în sine din care nu se mai poate
recompune imagine subiectului uman integral.

6
 Cel care precizează contribuţiile introspectionismului este Ion Mânzat, 2003, care
constată că tema majoră a introspectionismului (imaginea mintală) este folosită în psihologia
cognitivă, a impulsionat dezvoltarea experimentelor de laborator şi a contribuit la elaborarea
unui nou sens al observării interne .

Psihanaliza

Psihanaliza realizează o extindere a ariei de investigaţie faţă de introspectionism.

Aceasta afirmă că obiect al psihologiei tot viaţa psihică interioară dar se focalizează asupra
inconştientului.
Freud, fondatorul psihanalizei introduce conceptul de "aparat psihic", elaborează o
viziune dinamică asupra acestuia, pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului. Dacă
până nu demult în centrul psihologiei se află conştiinţa, de data aceasta locul îi este luat de
inconştient.
„Psihanaliza consideră că esenţialul constă în impulsurile inconştiente.” (A.
Cosmovici, 1996, pag 25). Acesta încearcă să elaboreze o concepţie dinamica cu privire la
fenomenele psihice.
Metoda de investigare a inconştientului propusă şi promovată de Freud se numeşte
psihanaliza şi constă în analiza visurilor, actelor ratate, lapsusurilor şi asociaţiilor. Tot
savantul Freud a fundamentat nu numai o metodă de studiere a psihicului ci şi o metodă de
terapie psihică numită psihanaliza psihanalitica.
Din introspectionism şi psihanaliza s-au dezvltat neo-introspectionismul experimental
şi neo-freudismul.

Capitolul 5 – COMPORTAMENTUL CA OBIECT AL PSIHOLOGIEI

Comportamentul a fost afirmat ca obiect al psihologiei de scoala psihologică şi

orientarea cu numele de behaviorism. Acesta a fost promovat de J. B. Watson.
J.B. Watson (1913) consideră că dacă psihologia vrea să devină într-adevăr o ştiinţă
practică, utilă, deschisă, să înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul, singurul
care poate fi studiat în mod obiectiv. Pornind de la definirea comportamentului : « ansamblul
răspunsurilor ajustate stimulilor care te declanşează », Watson postulează existenţa relaţiei
directe dintre stimul şi reacţie.
Watson stabileşte “trei clase de organizări comportamentale (vizuale, motorii,
laringeale), înlătură din psihologie noţiunile care nu-l mai servesc, numai în felul acesta
psihologia poate fi scăpată de coşmarul subiectivismului.”6
Behaviorismul se focalizează pe construirea unei psihologii a faptelor observabile din
care este exclusă experienţa subiectivă. Metodele folosite sunt observaţia sistemică şi
experimentul.
Însă, limita behaviorismului este aceea de abordare a comportamentului în sine, fără
semnificaţia pe care o are în realitate, fără rolul de expresie a unor structuri mentale
subiacente.
Reusita ce i se atribuie behaviorismului de către M. Zlate este aceea că a reintrodus
omul şi psihicul său pe traiectul determinismului natural şi social.
Behaviorismului i se alătură reconsiderările precum neo-behaviorismul şi
behaviorismul teologic care reprezintă deschiderea spre dispariţie de eliminare a rupturii şi
opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor psihologiece
a comportamentului şi a vieţii psihice.

666 Zlate, M. Fundamentele psihologiei, Ed Pro Humanaitate, Bucuresti, 2000, p. 20-21.

7
Capitolul 6 – ACTIVITATEA CA OBIECT AL PSIHOLOGIEI

Aceasta a fost introdusă de Pierre Janet ce consideră că psihologia este ştiinţa acţiunii
umane. El introduce conceptul de conduită umană deoarece acesta unifică şi sincronzeaza
într-un tot unitar comportamentul şi viaţa psihică interioară. Potrivit lui, conduita reprezintă
totalitatea manifestărilor vizibile şi invizibile, ansamblul actelor unui individ.
D. Lagache consideră conduita ca fiind ansamblul operaţiilor matematice sau
simbolice prin care organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să
reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea.
Metoda folosită de psihologia conduitei este metoda clinică ce combină observarea
sistematică a subiectului cu ascultarea lui şi cu interpretarea modalităţilor în care se exprimă.
M. Zlate consideră că psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie
să aibă ca obiect de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea
psihică interoara şi tabloul comportamental exterior în toate modalitatiile de manifestare.
Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea
psihicului ca un mare sistem în perpetuă organizare ce îşi sporeşte continuu capacitatea de
autoreglare. (M. Zlate, Fundamentele psihologiei, 2000, pag. 22-23).

Capitolul 7 – OMUL CONCRET CA OBIECT AL PSIHOLOGIEI

Psihologia umanistă este cea care îl statuează ca obiect al psihologiei pe omul

concret, unitar în integraliatea existenţei sale. Aceasta concretizează focalizarea atenţiei pe
experienţa persoanei ca fenomen primar cu semnificaţiile lor personale, pe activiatea
personală.

Adepţii psihologiei umaniste au fost Maslow şi C. Rogers şi exprimă nevoia resimţită

de psihologi de a reintegra într-un tot ceea ce şcolile anterioare au disociat, respectiv omul.G.
Allport, un alt adept al psiholgiei umaniste afirmă că psihologia trebuie să studieze omul real,
compus din structuri unice şi concret.

Psihologia umanistă consideră ca obiect al psihologiei sinele unic şi individual al omului.

Metodologia folosită de adepţii psihologiei umaniste este bazată pe înţelegerea şi interpretarea

semnificaţiilor subiective ale comportamentului, a scopurilor şi motivele acţiunilor umane.
“Numită chiar de creatorul ei "a treia forţă în psihologie", psihologia umanistă conţine
nenumărate sugestii utile pentru redimensionarea obiectului psihologiei”7

Capitolul 8 – ALTE ASPECTE ALE FUNCŢIONALITĂŢII CA OBIECT AL

PSIHOLOGIEI

În perioada contemporană există şi alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate ca

obiect de studiu precum: nivelul superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a
conştiinţei (psihologia transpersonala); capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică
(psihologia evoluţionistă); comportamentele umane produse în context natural (psihologia

777 Zlate, M. Fundamentele psihologiei, Ed Pro Humanaitate, Bucuresti, 2000, p. 23-24.

8
ecologică); caracteristicile individuale pozitive, experienţele, personalitatea pozitivă
(psihologia pozitivă).

CONCLUZIE

Psihologia în perpetuă căutare a propriului obiect

În încercare de a rezolva problema psihologiei, s-a constatat în timp ca acest lucru

este dificil şi că niciuna dintre cele patru principale orientări nu deţine rezolvarea la această
problemă. De aceea, M. Zlate propune o soluţie de tip sintetic – integrativ, bazată pe selecţie
şi corelare , pe sinteze parţiale şi integrări generale. De asemenea, acesta consideră că
psihologia activităţii şi psihologia umanistă prezintă un interes deosebit, sunt mai realiste,
mai aproape de spiritual teoretic şi practic al psihologiei contemporane (aduc o viziune holistă
asupra omului şi problemelor sale, interpretează omul concret cu scopuri , nevoi , aspiraţii
determinate de condiţiile sale existenţiale).
Dat fiind faptul că psihologia activităţii le integrează şi le depăşeşte pe celelalte
două, iar psihologia umanistă integrează, la rândul ei, activitatea, M. Zlate consideră că
obiectul psihologiei îl constituie activitatea omului concret sau omul concret care acţionează.

9
BIBLIOGRAFIE

1. Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 ;

2. Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Ed. Pro Humanaitate, Bucureşti, 2000.

3. Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Vol. 1, Ed. Fundaţiei România de Mâine ,

Bucureşti, 2007 ;

4. Creţu, Tinca, Psihologie generală, Ed. Credis, Bucureşti, 2001 ;

5. Cosmovici , A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996 ;

6. Pavelcu , V., Drama psihologiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 ;

10