Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

gloată. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. din punct de vedere psihosociologic. 1998). Cercetările şi descoperirile lui Lewin. valori. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. Floyd Allport – facilitarea socială. 428) 2. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. 1. mulţime.însă. Fiind împreună cu alţii. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. 1997. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. protecţia împotriva unui duşman comun. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. în sensul definiţiei de mai sus. poate fi considerată. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. p. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. durata în timp a relaţiilor. 2003). grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. dar nu grup (Luca. norme comune. 2 . Interese comune Tab. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. Anterior lui Lewin. activitate. Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. un grup. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. indiferent de mărimea ei. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup.

Sursa: Neculau. citat de Neculau (2007. coeziunea. Printre aceste concepte se numără: forţe. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. câmp psihologic. în urma cărora se nasc norme. sociogramă. urmate de reechilibrare. valori de grup. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. de terapie. telesentimente. creativitatea şi conducerea grupului. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. echilibru psihologic. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. atom social radioactiv = animatorul. antrenamentul. decizia şi reflecţia. sociomatrice. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. 149): 3 . dezechilibru. apud Neculau. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. 1989. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. p. p. test sociometric. valenţă pozitivă. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. instrumentele de formare. În construcţia sociogramei. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. comunicarea. standarde. 2007. atom social. între atomii sociali se utilizează săgeţi. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. La început. Lapassade. Astăzi. valenţă negativă. 2007. p. Mai târziu. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă.

analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. 4 . preluarea. conformare. contagiunea afectivă. identitatea socială. depersonalizare. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. membrii săi şi situaţia. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. marginalizare. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. 2003. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. influenţa socială. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. sentimente. învăţarea şi practicarea de roluri. polarizarea grupului. cooperarea şi competiţia. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. 115). p. Perspectiva gestaltistă. liderul şi stilurile de conducere a grupului. rolul reţelelor de comunicare. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. percepţii de sine şi ale altora). obedienţă. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. gândirea de grup (groupthink). c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. conflictele. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. devianţă.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi.

pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. care a propus şi alte forme de grup. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. Cartwright. Ea este caracterizată de eclectism. atelierul de creativitate etc. Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. în terapia familială. vârstnici. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. p. Lippit. prezentate în continuare (Neculau. 154): grupul de întâlnire (engl. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. ca spaţiu social direcţionat. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. Leon Festinger. graţie experienţei trăite.Iniţial. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. p. 2007. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. 1998). Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. combaterea comportamentului depersonalizat. grupul ca instrument terapeutic. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. 5 . task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. grup de diagnostic. grupul de sensibilizare (engl. 2007. folosit mai ales în organizaţiile industriale. ca spaţiu de antrenament psihosocial. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). grup de sensibilizare. alcoolici). sensitivity training group). encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. bolnavi cronici. ca tehnică de analiză (grupul de analiză). grupul de sarcină (engl.

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

individul devine capabil să coopereze. 1998). 153). grupuri externe. 9 . Termenul a fost introdus de către Herbert H. valorice şi îi servesc ca model şi standard. grupuri mari şi mici. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. individul tinde să îi devină membru. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. 1950). În primul caz. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. 1978). ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. individul năzuieşte să îi devină membru. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Astfel. acesta le oferă şansa de a se valoriza. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. individ repere normative (atitudinale. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. individul este supus normelor. grupuri reale şi ideale. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. 2004. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. 2007). p. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative.(Popescu-Neveanu. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. Prin apartenenţa la grup. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic.

p. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. în urma interacţiunilor cu profesorii. Din perspectiva individului. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. poliţia. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. umanitare. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. 205-206 4. ele să devină tot mai intens liberale. armata. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. Încă după primul semestru de şcoală. în special ale familiei. conservatori la alegerile prezidenţiale. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. de confirmare. pentru ca ulterior. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. devenind grupul de referinţă al acestora. De asemenea. cât şi funcţii pentru societate. Pe parcursul celor patru ani de studii. Din perspectiva societăţii. respectiv. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. funcţia de formare.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. 10 . Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). descurajează divorţurile. 1996. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. comisia de etică a unei organizaţii). Sursa: Franzoi. de exemplu.

M. Dicţionar de sociologie.Teme de reflecţie 1. Dinamica grupului şi a echipei. Albatros. Iaşi. Bucureşti: Ed. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. (1998). 14 sept.. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Iaşi: Polirom. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. L. (1978). (coord. 2. Iluţ.. Dicţionar de psihologie. modulul C. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. 11 . A. durata.-2 oct. indicând scopul.) (2003). C. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Braşov. P. Bucureşti: Ed. tipul grupului. Economică. Enciclopedie de psihosociologie. Babel. mărimea. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. P. (2007). Chelcea. Bucureşti: Ed. Neculau. Vlăsceanu.R. Zamfir. Luca. S. (1998).

care variază între 3 şi 40. clasele sociale. spre deosebire de grupurile mari. relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. echipă sportivă. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. comunităţi etnice etc. norme) 12 .reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. echipa sportivă. 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. Având în vedere această accepţiune.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. clasa de elevi. astfel de grupuri sunt popoarele. Exemple de grupuri mici sunt familia. dispun de un instrument de comunicare (limba). ansamblul studenţilor din anul II. grup de lucru. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. 1 Normativitate . În acelaşi timp însă. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. au o durată mare în timp. etniile (Luca. dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. 1998). se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. Clasificarea grupurilor 2. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. valori. grupa de studenţi.

1976). diferenţiere de roluri. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. interdependenţa dintre membrii săi. cultură grupală marcată de credinţe. limbaj propriu. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. 1978): interacţiunea directă. controlul asupra membrilor săi. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. participarea: angajarea în sarcinile de grup.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. autonomia. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup. Poate fi verticală. 13 .L. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. privilegii. apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. existenţa normelor. care depind de vârsta. dinamica. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . capacitatea de autoorganizare. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). care îi determină să se aprecieze reciproc. conformarea. Moreno). faţă în faţă. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. rituri. maturitatea. obligaţii sau roluri sociale.

interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. echipa guvernamentală. grupul de joacă al copiilor. durata în timp este predeterminată (Luca. În 14 . relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. 1998). 2003). 1998). A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). cu caracter pragmatic. de regulă. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. În acest sens. echipajul unui avion. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. În grupurile primare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. În grupurile primare. de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. echipa de lucru. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. 1998). Grupurile secundare sunt. relaţiile sunt mai puţin reglementate. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. Prin apartenenţa la grupul secundar. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. elevii dintr-o clasă. bazat pe afinităţi. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. muncitorii dintr-un atelier. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale. specific (Chelcea şi Iluţ. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). interese comune. ca în grupurile primare. un grup de infractori. individul îşi satisface nevoi instrumentale. simpatie. regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. ci şi un scop. 2003). majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare.

Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. minată de o sociogramă. unitatea politică. 1998). grupuri externe. individul năzuieşte să îi devină membru. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. grupuri mari şi mici. 1978). uneori. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. individul este supus normelor. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. Termenul a fost introdus de către Herbert H. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. În primul caz. Prin apartenenţa la grup. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. 153). este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. 2003). 15 . Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. p. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. grupuri reale şi ideale. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. individ repere normative (atitudinale. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. 2004.orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. 1950). Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. individul tinde să îi devină membru. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. valorice şi îi servesc ca model şi standard. individul devine capabil să coopereze. Astfel. 1998). echipa profesională.

Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. de confirmare. Din perspectiva individului. pentru ca ulterior. p. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. 1996. Încă după primul semestru de şcoală. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. Pe parcursul celor patru ani de studii. Sursa: Franzoi. 205-206 2. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. ele să devină tot mai intens liberale. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. conservatori la alegerile prezidenţiale. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. în urma interacţiunilor cu profesorii. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). respectiv. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. devenind grupul de referinţă al acestora. umanitare. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. acesta le oferă şansa de a se valoriza. 2007). funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). cât şi funcţii pentru societate. 16 . Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi.

(2007). care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p. L. Bucureşti: Ed. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. indicând scopul. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. G. Miron. P. Group dynamics. armata. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. Albatros. descurajează divorţurile.L.. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. (1996). Teme de reflecţie 1.R. (1998). Enciclopedie de psihosociologie. Iluţ. mărimea. Dicţionar de sociologie. & Golins. Luca. modulul C. Babel. 2. Forsyth. S. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Braşov. Bucureşti: Ed. în special ale familiei. D. Neculau. (2004). Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Bucureşti: Ed. poliţia. comisia de etică a unei organizaţii). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. (1998). (coord. CO: Colorado Outward Bound School. Walsh. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. C. P. Economică. durata. Franzoi. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Pacific Grove: Brooks/Cole. M. tipul grupului. The exploration of the Outward Bound process. funcţia de formare. S. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care..integrarea socială a individului. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Zamfir. P. 17 . (1976). Social psychology. de exemplu. L. Golu.. De asemenea. V. Dicţionar de psihologie. Vlăsceanu. Denver. Iaşi: Polirom. Bucureşti: Ed.) (2003).R.-2 oct. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. A. (1990). (1978). 14 sept. Iaşi. Chelcea. Dinamica grupului şi a echipei.

Status şi rol în interacţiunea socială 2. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . etnie. Statusul este locul individului în societate. rasă. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. persoana are un status actual. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . neactualizate. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. dar şi informale. cetăţenie.statusul de vârstă. în timpul orei de limba română. poziţia ierarhică intermediară. statusurile pot fi formale (oficiale). Relaţii interpersonale în grup 4. De asemenea. De asemenea. să fie protejată de către colegi. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. ca femeie. uneori cel economic. Normele de grup 3. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. sex. ca şef de nivel mediu. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. În fiecare moment. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. grup de muncă. pe de o parte. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. 1936). Roluri în grup 1. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. tată. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. 1998). legat de respectiva situaţie. în timp ce statusul de soţ.Tema 3 Status – rol în grup 1. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. celelalte fiind latente. Exemple În faţa elevilor săi. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate.

însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. informal) îi este ataşat complementar un rol. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. 1998). contribuind la reformularea sa. cavaler al ordinului X. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. Ca prescripţie normativă asociată statusului. statusul este înlocuit prin simbolul său. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. câştigul financiar. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. indiferent de natura lui (formal. ecusoanele. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. etajul la care este amplasat biroul. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. Uneori. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. muncitor manual. Similar setului de statusuri. 1 La începutul erei industriale. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. 19 . Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. trecând prin diferite stadii ale acomodării. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. Rolul Fiecărui status social. decoraţiile. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. situaţie din care pot rezulta tensiuni. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. Astfel. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. Acesta este aspectul dinamic al statusului. titlurile academice şi de stat: profesor.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu.

Astfel. de prieten. în acelaşi timp. Normele de grup Norma este un model de conduită. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. 2007). 1952). 20 . chiar dacă. care este subordonat altui şef. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. ca şef. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. 1998. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. 85 2. dar. p. inovaţia (Faucheaux. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. ci utilitate socială. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. în calitate de şef. organizaţiilor. faţă de acesta. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. o regulă. urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. sub aspect formal. B. a unei comunităţi sau a unei populaţii. trebuie să-l sancţioneze. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. Sursa: Luca. Dar A poate fi. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. este posibil ca. normalizarea (Sherif. grupurilor. prin instaurarea unui consens între membri. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. 1998). scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. sau pe cel informal. Ea nu are valoare de adevăr. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. Moscovici. 1936. 1966). Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. de şef.Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. De Montmollin. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. să le execute. atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. C şi D. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. 1976).

Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. fiecare membru al grupului. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. cele plăcute ca mai puţin plăcute. 1994. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. Graţie normelor. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială.de premiere. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. p. 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. 2004. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. negociind. prin urmare va fi mai atras de grup. concepute în grupul care le va aplica. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. reguli de a face un lucru (know-how. remuşcare) sau 21 . de înmormântare etc. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. 2007): sunt producţii colective. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului.). recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu. destinate să reducă incertitudinea. mustrare de conştiinţă. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. cum să te porţi la diferite ceremonii . au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. apud Neculau. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. a căror realizare este recompensată. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. 243).

atitudine suportivă. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . asimilare. indivizii beneficiază de suport psihologic. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. cooperare. simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. securitate. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. ameninţate). recompense materiale. reprobare. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. Graţie lor. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. p. întreruperea comunicării. fie sub forma unor informaţii. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. dragoste. stimă. Relaţii interpersonale în grup (Luca. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). conative. prestigiu. afective. cât şi în comportament. stratificare). Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. stimă. aprecieri pozitive. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. de dominare).administrate de membrii grupului (mustrare. recompense (laude. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. care. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. afective. în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. afiliere. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). pe care o secondează şi influenşează permanent. 3. competiţie. retragerea sprijinului. valorice. A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. prestigiu. 1998. tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. alienare. reducerea anxietăţii şi inceritudinii. conflict). marginalizare. statut.

în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. aşteptările celuilalt. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). membrii grupului dobândesc. poziţii diferite ca influenţă şi putere. manifestate şi percepute. antipatie. în timp. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. dar şi efecte negative. determinându-i acţiunile. Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. admiraţie. afecţiune. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. J. pasiune.). Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. Stratificarea este procesul în urma căruia. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. indiferenţă). caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. de cooperare. cunoscut sub numele de sociometrie. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora.L. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. prietenie. reacţia celuilalt. ură. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. Inevitabil. respect. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane. dragoste. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. antipatie. prin interacţiuni repetate.celor din urmă. prin scăderea calităţii prestaţiei. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. dispreţ. 23 . de putere. în funcţie de natura situaţiilor. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. mentalităţii. Alienarea este un fenomen opus asimilării. obţinerea unei prime sau unei promovări). duşmănie etc. personalităţii. afectivă (simpatie. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. Moreno. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. creşterea anxietăţii şi a frustrării. intenţiile proprii.

alienare). admiră exploatează. ajutor neîncredere. compătimeşte se revoltă. 24 . inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. atacă. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. să-şi constituie o ierarhie. cooperează. acceptare penalizare. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. rezistenţă spijin. p. 4. pozitive. docil. se confiază. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. este prietenos este dur. refuză respect. în derularea situaţiei. dominare încredere. este rezervat sau anticonformist este de acord. penalizează respectă. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. supunere aroganţă. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. susţine.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. în acelaşi timp. respingere spijin. productive. ascultă ce i se spune ajută. un sistem propriu de statusuri şi roluri. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. respinge. sfătuieşte. în diferitele momente ale acţiunilor comune. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. afecţiune ostilitate. cum sunt cele din organizaţii. dă indicaţii modest.

Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului.analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. de planificare a activităţilor. orientate fie spre realizarea sarcinii. Cel care pune întrebări . dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. de revizuire a activităţii. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. El se poate oferi să caute informaţii. Rezonerul . "aşa cum spuneai.". mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise. de atingere a obiectivelor.. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine.este cel care „porneşte”. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri.."). Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . a unor roluri complementare. Ofertantul de informaţie . sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. Informal. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. care notează 25 . Clarificatorul . îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. de către membri. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit. de alocare a resurselor. vrei să spui că.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. ocazională sau permanentă. treaba. la propriu. El poate fi la început şi lider al grupului. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar..rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor. fără a aduce nimic nou.Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică.. consideraţi ca entităţi. dar poate exista şi o variantă formală a rolului.

".este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii.ce se spune şi / sau face. el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. privire directă. alocarea resurselor. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. clarificatorul. aşa e. Grupul se poate antrena în tachinări.. ofertantul de informaţie. Tehnicianul . ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor. care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia.comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. cel care pune întrebări. planificarea activităţilor. Să ne reamintim . fanaticul aplicării standardelor. zâmbet). îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. are o competenţă de sarcină deosebită. dar tendinţa este distructivă. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor. atingerea obiectivelor. coordonatorul.".surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. de menţinere a disciplinei. de formare a membrilor pe post: Suporterul . care jignesc.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Glumeţul .. glumeţul poate contribui la un climat destins.poate fi liderul grupului. evaluatorul critic. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor..maestrul procedurilor. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim. tehnicianul. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. "bine ai zis."ochiul soacrei" .. rezonerul. verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 . Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate. Deseori glumeţul face glume deplasate. de construire a spiritului de echipă. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul. mai ales când grupul se află într-un impas.. Evaluatorul critic .. Coordonatorul . Sfătosul . În varianta pozitivă. comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie.

de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. Printre aceste roluri se numără: suporterul.îi place să fie şef.este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale. de importanţa meritelor sale. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi.. nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are."). Negativistul . priveşte "de sus"). ci şi la un nivel mai cald. Playboy-ul / cocheta . încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi..contestă totul. activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică. Solidarul .caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor. fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul . participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus. Neajutoratul . informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. Infatuatul . capacitatea grupului de finaliza..este mereu în atac. valoarea obiectivelor. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă.este plin de sine.nivel "profesional". Dominatorul . armonizatorul. Împăciuitorul . solidarul. încurajatorul. este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat. Încurajatorul . îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile. valoarea fiecărui individ. certăreţ şi revendicativ.pentru a ieşi în evidenţă. să faciliteze participarea tuturor. întreruperile frecvente ale vorbitorilor. ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar.este fluşturatic(ă).. Armonizatorul . Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă. împăciuitorul.mereu optimist. nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă.încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. Să ne reamintim . sfătosul. se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut. 27 . ci doar cu individul.îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. Dispecerul .

Iaşi.) (2004). 28 . 2. Zamfir. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Babel. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu. 3. S. (coord.-2 oct. Albatros. (coord.) (2003). L. (1998). Enciclopedie de psihosociologie. (1978). A. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. infatuatul. 4. playboy-ul. ci doar cu individul. S. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. 14 sept. A. modulul C. Iaşi: Polirom. Iaşi: Polirom. Vlăsceanu. Dinamica grupului şi a echipei. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Bucureşti: Ed.. Popescu-Neveanu. P. (2004).) Manual de psihologie socială. dominatorul. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. P. Neculau (coord. C.R. Iaşi: Polirom. Luca. Economică. Neculau.. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed. Manual de psihologie socială.Să ne reamintim . Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. Iluţ. Printre aceste roluri se numără: agresivul. Chelcea. Dicţionar de psihologie.. Influenţa socială. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o. În A. Neculau. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. M.. (2007). neajutoratul. negativistul. (1998). Dicţionar de sociologie. Braşov.

Cele cinci stadii sunt formarea. apartenenţă. p. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. 2007.Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. 78. respingere. Grupul ca agent de socializare 1. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. Norming. Zlate. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . Performing. p. p. 1998. 2001. 1998. cât şi moralul participanţilor. p. 2004. Coeziunea grupurilor 3. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. de constanţă. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. Storming. 151). 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. normarea. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). performarea şi. apud Neculau. eventual. cu perioade de schimbare. 483 şu. structurarea. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. Mourning).) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. disoluţia (Forming. precauţie. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări.

statut. manifestarea deschiderii. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. grupul îşi consolidează structura. Dacă impasul este depăşit cu succes. se stabilesc repere şi standarde de grup. În acest stadiu. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. se fac glume. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. preocuparea pentru grup. autoritate. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. altele se izolează. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. au comportamente de tatonare reciprocă. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. membrii sunt tensionaţi. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. stres organizare. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. se manifestă mai deschis şi mai intens. dacă nu se va dezmembra. a-i asculta pe ceilalţi. programare. 30 . a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis.

concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. 31 . 1).Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. oferirea de sprijin. implicare înaltă. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru. McShane şi Von Glinow (2000. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. letargie. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. p. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului.

apud Zlate. p. iar grupul să reziste la dezintegrare. acces dificil în grup. p. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. 285) 32 . mărimea grupului. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 2). Moreno (1970. succesele. p. 2004. 279) 2. provocările externe (fig.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. 2000. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig. interacţiunea dintre membri. 2000. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow.

După aceasta. care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. este nevoie de conjugarea eforturilor. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . atât ca execuţie a sarcinilor. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. mod de a gândi asemănător. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. care permit comunicarea neîngrădită. Cu toate acestea. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. De aceea. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). Mărimea grupului Grupurile mici sunt. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. Nu orice dificultate este benefică. fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis. mai coezive decât grupurile mari. de regulă. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese.

2007. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. desfăşurat începând din adolescenţă. Grupurile de socializare sunt. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. Uneori. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. printre altele. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. statusuri şi roluri. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. p. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. când sunt învăţate valori. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. Prin socializare. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. 34 . 31).Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. numeroase prejudecăţi. 3. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. 1998). Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. productivitate crescută în realizarea sarcinilor. de la care copiii învaţă. poziţii. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi.

Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. 35 . serviciu militar. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. responsabilităţi). schimbarea rolului de gen). Abordările moderne. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. opusă socializării din familie. menţinerea. obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. dimpotrivă. credinţele. Noii membri. grupul de egali. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. p. de tip interacţionist. Noul membru îşi asumă rolul în grup. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. îl ajută să se acomodeze. consideră socializarea o tranzacţie între societate. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. Uneori procesul este reciproc. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. 33). Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. Pe măsura intrării în şcoală. asociaţiile. 2007. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. resocializarea şi amintirea (Neculau. estimează costurile. socializarea propriu-zisă. şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. la venirea lor în grup. există trei etape ale rolului: de nonmembru. îi transmite cultura sa. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. Şcoala. biserica. în funcţie de personalitatea sa. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. Noul membru se angajează faţă de grup. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor.

de participare la activităţile grupului. M. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. (2007). 14 sept. (2004). Braşov.-2 oct.L. identifică noi forme de existenţă în grup.. Vlăsceanu. (1998). Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. Babel. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. Iaşi. P. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. de jucare a rolurilor. Dinamica grupului şi a echipei.. inclisiv a celor care au părăsit grupul. Teme de reflecţie 1. Zlate.A. M. în caz de eşec. A. care conduce la etapa următoare. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. 2. Dicţionar de sociologie. este nevoie de o renegociere a rolurilor. Proiect TEMPUS CME – 9602011. (2000). 36 . S. Bibliografie Luca. C. 1. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului.R.Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. dacă se ajunge într-un impas. Von Glinow. Bucureşti: Ed. (1998). McShane. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. Iaşi: Polirom. L. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. M. 283 Neculau. Zamfir. Vol. Organizational behaviour. Iaşi: Polirom.

în timp ce liderul se adaptează schimbării. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. Stiluri de conducere 1.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. alţii mai puţin). să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. În realizarea acestor sarcini. managerul se adaptează complexităţii. p. atât ca intensitate (unii se implică profund. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află. 1990. crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. corectează erorile. Liderul Formulează viziunea. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă. Organizează: proiectează posturi. Introducere 2. apud Cook. Hunsaker şi Coffey. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. comunică eficient. Controlează respectarea planului. Covey (1990. 1997. afirmă valori morale. p. rezolvă probleme. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). Tab. au contribuţii 37 . membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. obiectivele şi strategiile organizaţiei.1. are credibilitate. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. Motivează oamenii: generează implicare. Introducere Conducătorul. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. construieşte legături subiective.

2. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. alţii se implică doar superficial). Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). în fapt. puterea (fig. În situaţia concretă de conducere. 38 . simbol al grupului. fără a-şi exercita. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare.indispensabile. 2. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi. 3. 4. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. exemplu. de către Lippitt şi White. administrator de recompense şi pedepse. responsabil al disciplinei. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. în situaţia concretă de conducere. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. imaginea tatălui. Lippitt şi White. comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. planificator. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. controlor al relaţiilor interne.3). reprezentant al grupului în exterior. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. expert. arbitru. ideolog. 5. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. organizaţionale. ţap ispăşitor. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. Astfel. Între cele două orientări extreme. spre sarcină sau spre oameni.

încurajat şi asistat de lider. cu o minimă participare a liderului. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele. 3. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. participă la viaţa grupului. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. 4. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. Deciziile sunt luate în grup. p. 2. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. fără a fi cerute. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. 2.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. 1985. 4. 1997. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. apud Luca. dacă sunt necesare sfaturi tehnice. obţine sugestii. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. 5. 3. 119) Stilul participativ 1. 39 . Completă non-participare din partea liderului. Stilul laissez-faire 1.

Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. 40 . insatisfacţie. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. dacă este necesar. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. 5. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. ori. pentru oameni. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate.4). ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. respectiv. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate.creşte tensiunea dintre grup şi lider. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. Astfel. Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. ci două dimensiuni distincte. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere.duce la indisciplină. neimplicare. insatisfacţie generată de anxietate. dimpotrivă la apatie. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. respectarea standardelor de execuţie etc. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. stilul laissez-faire . Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi.sunt prezentate în figura de mai sus.).

5. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe. cât şi pentru oameni (1). ca într-un joc de sumă egală. el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. Conducătorul secătuit (1.9) se preocupă puţin de producţie (1). prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii.4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1. Conducătorul moderat-oscilant (5.Conducătorul centrat pe sarcină (9.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1). El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie.5 9. 41 . Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1).9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig. şi-au pierdut entuziasmul. acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei.1 9 5. ei trebuie înlocuiţi. motivaţia şi energia. Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor. ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt. înaltă 9 1. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9. şi foarte mult de confortul oamenilor (9).

9. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. cât şi de oameni (9). 4. 42 . frecvent.1. fiind preocupat atât de rezultate (9). De asemenea. s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. Mulţi conducători au un stil dominant. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. În acest fel. devin mai responsabili şi mai coezivi.Conducătorul centrat pe grup (9. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. ca fiind cel mai bun. de regulă.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii. El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. Chiar dacă acest stil este considerat. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient.4). stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate.8.

43 . (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. sociologi. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. care. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. aparent. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. termenul comunicare pare un loc comun. pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. context. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. context. componente La prima vedere. Reţele de comunicare în grup 3. dezaprobare. acest „motor vital. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. componente 2. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. Procesul de comunicare: perspective. inepuizabile. manageri. socială. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. la cea interacţională. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. lideri.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. lingvişti. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. De-a lungul timpului. terapeuţi. Comunicarea verbală 4. la rândul său este influenţat. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. admiraţie. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Şi totuşi. banal. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. politicieni. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. 1). cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. Procesul de comunicare: perspective. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. nehotărâre. psihologi. teamă etc. normativă şi axiologică. Comunicarea nonverbală 1. furie.

orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. 44 . 1996. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. 1967): Comunicarea este inevitabilă. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. respectiv. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. p. receptor.

cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. e) jocul şi distracţiile. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. în acest caz. care. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. se respectă şi nu încearcă să se domine. deşi mai puţin evident. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. Comunicarea este un proces simetric sau complementar.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. planul relaţiei aparţine metacomunicării. Cel de al doilea nivel. b) descoperirea lumii externe. dezaprobare. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. teamă etc. anumite cuvinte sau expresii utilizate. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. reciproc satisfăcătoare. cunoscută sub numele de managementul impresiei. cum ar fi cea a pacientul care. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. pentru propria sănătate. furie.: ameninţări). admiraţie. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. apar relaţii complementare. se construiesc relaţii simetrice. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . accentul. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. viteza de vorbire. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. la rândul său este influenţat. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. nehotărâre. Ulterior. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri.

Adeseori. 46 . se expune influenţei acestuia. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. demografic. atunci ne vom comporta politicos. dar. p. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. valorile. 2005. O’Hair et al. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. 8 şi 307. el se va simţi subaltern. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. în acelaşi timp. Contextul cultural include stilul de viaţă. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. gradul de luminozitate. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea. de exemplu. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca.. chiar curtenitor. 1996. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. cultural. 1995. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. cineva vorbeşte în faţa colegilor. p. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. să controleze mai atent gesturile şi mimica. p. componentele mediului fizic. acustică. având rolul de coleg. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. el include situaţia în care se găsesc partenerii. şi. derivate din toate acestea. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. atunci comunicăm mai degrabă oficial. încălzire. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. ca şi asupra modului în care se spune. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). implicându-ne mai mult. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). Dacă. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. prezent şi viitor. credinţele. neimplicat emoţional. 40). ci şi rolul vorbitorului.

Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. zgomotul de canal. între membri.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. al zilei . care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. mesajul. Există tipuri generice de relaţii. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii.unii oamenii sunt matinali. elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. pentru a evita neînţelegerile. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. canalul. 2). codul. de normele culturale. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. Din perspectivă temporală. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 .

De exemplu. gesturi. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. de la receptor spre emiţător. prin care informaţia circulă în sens invers. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. În comunicarea faţă-în-faţă. dar ştiu că . cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. semne grafice etc. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma.. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea. intonaţie. 48 . 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. Metamesaje Adeseori. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. reguli gramaticale. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. elementele codului pot fi cuvinte.. definite ca mesaje despre mesaje.Fig. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. expresii emoţionale. se emit şi metamesaje. înţeles. acceptat. aprobat. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). în paralel cu aceste informaţii.

ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. Y şi cerc (fig. 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. 1). Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. vizuală. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. În cazul comunicării faţă-în-faţă. psihologic sau semantic (tab. de câte 5 persoane. cea mai frecventă în grup. el poate fi fizic. Tab. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. 1). În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. modalităţilor senzoriale – auditivă. 49 . olfactivă. stea. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. tactilă. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea.

plasată singură într-un cubicul. primea o singură unitate de informaţie. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. Timpul.analytictech. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. dar în sens contrar aşteptărilor. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. Sursa: http://www. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt). performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. iar pe ultimul lanţul sau steaua. Y. Pentru a rezolva sarcina. Y şi lanţ.lanţ stea Y cerc multicanal Fig.com/networks/commstruc. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. 50 . urmate de reţeaua lanţ şi cerc. Precizia. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. stea şi cerc. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. De asemenea. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea.

51 . Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. fiecare persoană având acces egal la informaţie. Reţelele restrictive (în lanţ. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. 1950). pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. în grupuri primare. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. au urmat lanţ. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. Y şi stea. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer.Cu cât poziţia este mai centrală. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. Liderul. În situaţiile de criză însă. Ameliorarea. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). 2004). lanţ şi cerc. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt.Satisfacţia. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. în organizaţii. urmată de reţeaua Y. Reţelele flexibile sunt descentralizate. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. 1951) (Chelcea. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. decizând ce şi când transmite mai departe.

foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. 4. 2005. accentul.” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat.3. McLaughlin et al. respectiv. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. Ulterior. volumul. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. 38). al expresiei faciale. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică.vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. Componentele sale sunt pronunţia. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. Se apreciază că aproape 40% din 52 . Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. codul utilizat este format din cuvinte limbii. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd.: ameninţări). p. pe care o particularizează şi o completează adeseori. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Comunicarea verbală poate fi orală .” „Are mers de sportiv. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului. intonaţia. trăirile. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. pauzele semnificative. este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. Sigur merge în vizită. timbrul. ritmul.” „Cred că nu se simte bine.

gesturile adaptoare indică stări emoţionale. de exemplu. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească. Cu toate acestea. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. de multe ori. în timp ce punem o întrebare. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. fluturarea mâinii la despărţire. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. De exemplu. dar apoi coborâm privirea spre gură. În clasă. 1995. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. căutării termenilor potriviţi. p. greu de controlat. degetul peste buze pentru a indica secretul. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. un element foarte important mesajului didactic. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. privim interlocutorul în ochi. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. ele nu au un înţeles propriu. 125). Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. Ele por fi semnul nehotărârii. sunt neintenţionate şi. degetele în V pentru victorie. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. În clasă.

Sesizăm încruntarea. dinamică sau chiar intrigantă. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . părinţii. cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. îainte de a comunica prin cuvinte. dar nu o cunoaştem prea bine. sprâncenele ridicate. prietenii. atunci când ascultăm. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. În etapa de formare a grupului. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. 54 . în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). membrii comunică intens prin posturile lor. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. simultan cu gestul emblemă. înroşirea. furie. mersul pe vârfuri . zâmbetul. o anume formulă verbală de salut. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). fraţii. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. mersul apăsat este semn de hotărâre. interes faţă de interlocutor. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. jena sau cinismul. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere. autoritară / agresivă. colegii. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. după caz. un şef. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. Desigur.fire flexibilă. surpriza. bucuria. o persoană pe care o admirăm. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. fermitate. nelinişte şi preocupare. precum plăcerea. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă. Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale.

chiar dacă expresivitatea emoţională este. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. frecvente şi variate. Buller şi Woodall. pot fi atinse mâna. îmbrăţişarea. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. gâdilarea. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. De aceea. a-l confirma. obrazul celuilalt. cu mâinile. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. dominatoare. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. În public de exemplu. 93). în bună parte. pişcarea. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. ghidarea (Burgoon. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. involuntară. şutul. aşteaptă un răspuns). alteori le exagerăm. într-o relaţie oficială. 1989. mângâierea. înghiontirea. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. de sex opus sau superioară ca statut social. durata şi reciprocitatea. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. lipsă de maniere şi de respect. umărul. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. piedica.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. la rândul lui. bătutul pe umăr. Imediat după naştere. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. spatele. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. muşcarea. competente social şi adaptabile. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. inteligente. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. p. strângerea mâinii. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. ciupirea. Există culturi în care atingerile sunt permise. explorează lumea prin atingere cu buzele. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. gestul având semnificaţia de sfidare. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. agăţarea. îmbrâncirea. mâneca hainei. iar el.

1989. îmbrăţişare caldă. de multe ori. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. de despărţire sau de felicitare. atingerea umărului. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. se produc. 1996. îmbrăţişare oficială. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. aprecierea. Ritual de întâlnire. bătaia pe spate. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. De asemenea. p. calde: felicitări. ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. strângerea mâinii. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. 56 . Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. 134). consolare. în particular. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. Bărbaţii. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. sărutul. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. mai mult decât femeile. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. de regulă. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. incluziunea şi interesul sexual. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. derutantă. ghidarea cuiva aflat în dificultate. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. p. Atingeri cu rol social: se produc în public. Buller şi Woodall. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate.

htm Watzlawick. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Competent communication.. J. New York.ro http://www. Jackson.W. J.Bibliografie Chelcea. Norton. 2nd ed..M. and paradoxes. J. Iniţiere în cercetarea sociologică. Wiemann.H.A.W. pathologies. Beavin. Friedrich.D. (2004). J. (1996). pathologies. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. and paradoxes. Beavin. DeVito. M. 1967..D. Martin’s Press. P.W. G. Wiemann.analytictech. New York: HarperCollins. W. Jackson.O. Bucureşti: Comunicare.com/networks/commstruc. Watzlawick. New York: W.. (1967). New York : St.. D. O’Hair. Norton. D.. P. (1995). 57 .H.. Essentials of human communication. S. D..

Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. este o sferă de protecţie (engl. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului.: protective bubble). În interiorul ei ne simţim în siguranţă. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. impalpabilă şi totuşi. vedem cele mai mici detalii ale feţei. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. (aproximativ 90 cm). Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . între parteneri care se cunosc. În activitatea cadrelor didactice însă. Teritorialitatea 1. dar nu au relaţii apropiate. Zona personală. astfel. sinceritate. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit.Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. Mărimea zonelor de interacţiune variază. ca dimensiune. confirmarea şi protejarea partenerului. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. Privacitatea 3. de la o cultură la alta. imperfecţiunile etc. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. rezervată relaţiilor foarte apropiate. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. încredere. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune.

sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. privire fixă. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. binevenit. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. în termeni de durată. 59 . pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. moment şi tip de activităţi desfăşurate. 512). fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. 1984. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. 2. mai aproape sau mai departe de partener. p.un individ şi un grup este de 3 . 1975. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. dimpotrivă. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. Privacitatea Privacitatea (Altman. 1991. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. individul decide în funcţie de moment. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. În al doilea rând. În sfârşit. Pentru reglarea privacităţii. În primul rând. încrucişarea braţelor. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. apud Deaux şi Wrightsman.6 m. p.

1984. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. mai frecventă în cazul bărbaţilor. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. masa preferată 60 . cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. casa. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. decât unul impersonal. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. fapt adeseori stânjenitor.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. faptul creează dezordine. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. ca membru al mai multor grupuri sociale. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. secundar. fie strict reglementat. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. Sexul Încă de la vârste foarte mici. marcării. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. 3. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. 3. în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. public (Deaux şi Wrightsman. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului.sau est-europenii. nemulţumire şi iritare. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. iar utilizarea este de lungă durată. p. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. 706). 5. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. 2. controlării şi apărării unui teritoriu. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. Fiecare individ. 4. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. 1995).

invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. locul în sala de curs. ca în cazul celui primar. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. primul servit“. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. bibliotecile şi parcările publice. p. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. ecusoane. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. ci public). de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. 1991. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. 1991. p. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. ce devin imperative pentru ocupanţi. ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. „rezervat pentru personal”. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. 173). restaurantele şi teatrele. prin aceasta. terenul de sport etc.la un anumit restaurant. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. 61 . farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. Astfel de teritorii sunt parcurile. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară.

teritoriile primare. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. (2004). Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. Identificaţi în spaţiul şcolii. (2005). Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. precum apărarea teritoriului. Golu. Braşov: Ed. 3. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. M. secundare şi publice. arată Luca (1995. Miron. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. Comunicare organizaţională. P. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. în propria casă. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. la limită. p. persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. 62 . deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). 2. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. Informarket. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri).Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. 51). Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. iniţiativă şi tendinţe dominatoare. S-a constatat că. considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. Temă 1.R. Bucureşti: Ed. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. în locuri publice).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful