Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. 2 . 1997. durata în timp a relaţiilor. 1998). deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. poate fi considerată. Anterior lui Lewin. activitate. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. 2003). dar nu grup (Luca. protecţia împotriva unui duşman comun. Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. gloată. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. Interese comune Tab. p. un grup. 428) 2. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. în sensul definiţiei de mai sus.însă. 1. Fiind împreună cu alţii. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. mulţime. indiferent de mărimea ei. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. din punct de vedere psihosociologic. Floyd Allport – facilitarea socială. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. norme comune. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. Cercetările şi descoperirile lui Lewin. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. valori.

iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. citat de Neculau (2007. În construcţia sociogramei. creativitatea şi conducerea grupului. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. telesentimente. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. instrumentele de formare. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. 2007. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. între atomii sociali se utilizează săgeţi. 1989. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. dezechilibru. 2007. coeziunea. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. echilibru psihologic. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. de terapie. apud Neculau. sociomatrice. Printre aceste concepte se numără: forţe. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. atom social radioactiv = animatorul. standarde. Lapassade. p. 149): 3 . antrenamentul. decizia şi reflecţia. La început. atom social. comunicarea. valori de grup. valenţă pozitivă. Sursa: Neculau. în urma cărora se nasc norme. câmp psihologic. p. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. sociogramă. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. urmate de reechilibrare. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. p. Astăzi. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. valenţă negativă. Mai târziu. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. test sociometric.

Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. liderul şi stilurile de conducere a grupului. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. d) factorii coeziunii şi disociaţiei.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. p. contagiunea afectivă. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. cooperarea şi competiţia. preluarea. membrii săi şi situaţia. conformare. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. obedienţă. devianţă. gândirea de grup (groupthink). conflictele. 2003. identitatea socială. învăţarea şi practicarea de roluri. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. 4 . obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. sentimente. influenţa socială. depersonalizare. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. 115). a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. rolul reţelelor de comunicare. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. polarizarea grupului. percepţii de sine şi ale altora). care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. Perspectiva gestaltistă. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. marginalizare.

p. combaterea comportamentului depersonalizat. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. grup de sensibilizare. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. 2007. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. 2007. Lippit.Iniţial. care a propus şi alte forme de grup. vârstnici. grup de diagnostic. ca tehnică de analiză (grupul de analiză). grupul de sarcină (engl. pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. Ea este caracterizată de eclectism. alcoolici). bolnavi cronici. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. atelierul de creativitate etc. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. prezentate în continuare (Neculau. grupul de sensibilizare (engl. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. p. sensitivity training group). în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. Leon Festinger. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. 154): grupul de întâlnire (engl. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. grupul ca instrument terapeutic. în terapia familială. Cartwright. ca spaţiu de antrenament psihosocial. graţie experienţei trăite. ca spaţiu social direcţionat. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. 5 . folosit mai ales în organizaţiile industriale. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. 1998).

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

1950). 1998). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. individul năzuieşte să îi devină membru. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. individ repere normative (atitudinale. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. În primul caz. individul este supus normelor. Prin apartenenţa la grup. grupuri externe. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Astfel. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. valorice şi îi servesc ca model şi standard. grupuri reale şi ideale. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). 1978). acesta le oferă şansa de a se valoriza. individul tinde să îi devină membru. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. p. individul devine capabil să coopereze. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. 2004. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. grupuri mari şi mici. 153). 9 . acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. Termenul a fost introdus de către Herbert H. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare.(Popescu-Neveanu. 2007). să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative.

devenind grupul de referinţă al acestora. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. respectiv. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. ele să devină tot mai intens liberale. 205-206 4. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. Din perspectiva societăţii. în urma interacţiunilor cu profesorii. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Pe parcursul celor patru ani de studii. cât şi funcţii pentru societate. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. de confirmare. funcţia de formare.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. poliţia. 10 . Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. Din perspectiva individului. pentru ca ulterior. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. în special ale familiei. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. 1996. Încă după primul semestru de şcoală. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. conservatori la alegerile prezidenţiale. umanitare. p. De asemenea. descurajează divorţurile. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Sursa: Franzoi. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. armata. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. comisia de etică a unei organizaţii). organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. de exemplu.

-2 oct. Iluţ. P.) (2003). Braşov. mărimea.R. M. 14 sept. L. (coord. modulul C. 11 . Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. (1998). indicând scopul. (1978). Economică. Enciclopedie de psihosociologie. C. Dicţionar de sociologie. S.Teme de reflecţie 1. Dicţionar de psihologie. 2. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Neculau. Zamfir. Bucureşti: Ed. (2007). Babel. (1998). Vlăsceanu. Chelcea. Bucureşti: Ed. durata. Luca.. Bucureşti: Ed. A. Albatros.. Iaşi. tipul grupului. Iaşi: Polirom. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. P. Dinamica grupului şi a echipei. Proiect TEMPUS CME – 9602011.

dispun de un instrument de comunicare (limba). 1998). Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. echipă sportivă. ansamblul studenţilor din anul II. Clasificarea grupurilor 2. astfel de grupuri sunt popoarele. 1998). 1 Normativitate . spre deosebire de grupurile mari. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. echipa sportivă. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. grup de lucru. norme) 12 . Exemple de grupuri mici sunt familia. valori. clasele sociale. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. comunităţi etnice etc. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. clasa de elevi. etniile (Luca.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. În acelaşi timp însă. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. grupa de studenţi. Având în vedere această accepţiune. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. care variază între 3 şi 40. au o durată mare în timp.reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală.

participarea: angajarea în sarcinile de grup. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Moreno). Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. autonomia. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. privilegii.L. controlul asupra membrilor săi. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. care depind de vârsta. diferenţiere de roluri. faţă în faţă. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup. rituri.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. interdependenţa dintre membrii săi. dinamica. apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. 1976). Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. 1978): interacţiunea directă. Poate fi verticală. capacitatea de autoorganizare. maturitatea. care îi determină să se aprecieze reciproc. cultură grupală marcată de credinţe. existenţa normelor. 13 . consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. conformarea. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. limbaj propriu. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). obligaţii sau roluri sociale. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului.

scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. echipa guvernamentală. 2003). de regulă. specific (Chelcea şi Iluţ. să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. interese comune. În 14 . spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. echipa de lucru. În acest sens. simpatie. În grupurile primare. echipajul unui avion. relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. 2003). grupul de joacă al copiilor. În grupurile primare. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale. individul îşi satisface nevoi instrumentale. un grup de infractori. Prin apartenenţa la grupul secundar. muncitorii dintr-un atelier. 1998). statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. 1998). ci şi un scop. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. elevii dintr-o clasă. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). cu caracter pragmatic. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. 1998). ca în grupurile primare. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. durata în timp este predeterminată (Luca. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. bazat pe afinităţi. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). relaţiile sunt mai puţin reglementate. Grupurile secundare sunt. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu.

individul este supus normelor. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. 2004. unitatea politică. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. 1998). Astfel. individul năzuieşte să îi devină membru. 1950). p. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. minată de o sociogramă. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. grupuri reale şi ideale. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. grupuri externe. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. 153). Prin apartenenţa la grup. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. valorice şi îi servesc ca model şi standard. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Termenul a fost introdus de către Herbert H. echipa profesională. 15 .orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. individul devine capabil să coopereze. 1998). 1978). În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. uneori. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. individ repere normative (atitudinale. grupuri mari şi mici. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. 2003). individul tinde să îi devină membru. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. În primul caz.

în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. 205-206 2. Din perspectiva individului. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. ele să devină tot mai intens liberale. în urma interacţiunilor cu profesorii. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. 1996. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. de confirmare. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Încă după primul semestru de şcoală. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. umanitare. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). respectiv. devenind grupul de referinţă al acestora. pentru ca ulterior. 2007).de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. 16 . cât şi funcţii pentru societate. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. p. acesta le oferă şansa de a se valoriza. Sursa: Franzoi. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. Pe parcursul celor patru ani de studii. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. conservatori la alegerile prezidenţiale.

Babel. poliţia. Neculau. L.-2 oct. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. (coord. Iaşi: Polirom. & Golins.L. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. durata. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. mărimea. M. comisia de etică a unei organizaţii). A. Franzoi. Social psychology. V. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care.R. Bucureşti: Ed. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Teme de reflecţie 1. De asemenea. descurajează divorţurile. (1998). Dinamica grupului şi a echipei. Miron. Iaşi. modulul C. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Bucureşti: Ed. S. (1998). Proiect TEMPUS CME – 9602011. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p. Walsh. (1978). Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Bucureşti: Ed. Enciclopedie de psihosociologie.) (2003). Chelcea. P. tipul grupului. Braşov. Albatros. Bucureşti: Ed. S.integrarea socială a individului. (2004). The exploration of the Outward Bound process. Economică. Zamfir.. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Dicţionar de psihologie. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. de exemplu. indicând scopul. (1990). L. Denver. CO: Colorado Outward Bound School. (1996).. Vlăsceanu. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. C. în special ale familiei. Forsyth. 17 . ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Iluţ. armata. G. funcţia de formare. Golu. Group dynamics. 2. 14 sept. P. Luca. (2007). Dicţionar de sociologie. P. D. Pacific Grove: Brooks/Cole. (1976).R..

Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . statusurile pot fi formale (oficiale). cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. Roluri în grup 1. Relaţii interpersonale în grup 4. uneori cel economic. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă.statusul de vârstă. sex. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. De asemenea. grup de muncă. neactualizate. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor. Status şi rol în interacţiunea socială 2. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. Normele de grup 3. în timpul orei de limba română. în timp ce statusul de soţ. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. persoana are un status actual. legat de respectiva situaţie. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. ca şef de nivel mediu. rasă. să fie protejată de către colegi. Exemple În faţa elevilor săi. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. 1998). poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. De asemenea. pe de o parte. În fiecare moment.Tema 3 Status – rol în grup 1. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. cetăţenie. tată. Statusul este locul individului în societate. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. celelalte fiind latente. dar şi informale. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. ca femeie. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. etnie. 1936). poziţia ierarhică intermediară. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional.

1 La începutul erei industriale. trecând prin diferite stadii ale acomodării. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. titlurile academice şi de stat: profesor. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. etajul la care este amplasat biroul. indiferent de natura lui (formal. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. statusul este înlocuit prin simbolul său. 1998). privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. situaţie din care pot rezulta tensiuni. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. Similar setului de statusuri. informal) îi este ataşat complementar un rol. Astfel. Acesta este aspectul dinamic al statusului. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. câştigul financiar.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. decoraţiile. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. 19 . Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. ecusoanele. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. cavaler al ordinului X. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. Ca prescripţie normativă asociată statusului. contribuind la reformularea sa. Rolul Fiecărui status social. muncitor manual. Uneori.

p. Moscovici. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. Astfel. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. 1952). faţă de acesta. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. sau pe cel informal. 1998. a unei comunităţi sau a unei populaţii. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. ca şef. o regulă. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. dar. sub aspect formal. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. Dar A poate fi. 1936. ci utilitate socială. B. Ea nu are valoare de adevăr. 20 . De Montmollin. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. 1998). În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. Normele de grup Norma este un model de conduită. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. 1966). prin instaurarea unui consens între membri. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. Sursa: Luca. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. care este subordonat altui şef. urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. este posibil ca. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. normalizarea (Sherif. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. C şi D. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. 85 2. de prieten. chiar dacă. să le execute. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. în calitate de şef. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. trebuie să-l sancţioneze. de şef. în acelaşi timp. organizaţiilor. inovaţia (Faucheaux. 2007). norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. grupurilor. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. 1976).Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef.

243). fiecare membru al grupului. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). destinate să reducă incertitudinea.de premiere. Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. p. de înmormântare etc. a căror realizare este recompensată. cum să te porţi la diferite ceremonii . membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. reguli de a face un lucru (know-how. Graţie normelor. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. apud Neculau. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. 1994. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu. mustrare de conştiinţă. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor.). 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. 2007): sunt producţii colective. remuşcare) sau 21 . recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. negociind. au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. prin urmare va fi mai atras de grup. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială. 2004. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. concepute în grupul care le va aplica. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. cele plăcute ca mai puţin plăcute.

3. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). asimilare. pe care o secondează şi influenşează permanent. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. aprecieri pozitive.administrate de membrii grupului (mustrare. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. reducerea anxietăţii şi inceritudinii. în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. atitudine suportivă. stimă. prestigiu. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. 1998. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. recompense (laude. stimă. marginalizare. indivizii beneficiază de suport psihologic. prestigiu. dragoste. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. statut. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . conflict). retragerea sprijinului. A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. recompense materiale. valorice. simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). stratificare). afective. alienare. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. reprobare. afiliere. cooperare. Graţie lor. securitate. întreruperea comunicării. conative. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. fie sub forma unor informaţii. cât şi în comportament. p. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. competiţie. de dominare). având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. care. Relaţii interpersonale în grup (Luca. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. afective. ameninţate).

afecţiune. Stratificarea este procesul în urma căruia. indiferenţă). Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. antipatie. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. dar şi efecte negative. determinându-i acţiunile. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. duşmănie etc. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. personalităţii. în funcţie de natura situaţiilor. cunoscut sub numele de sociometrie. dragoste. Moreno. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. creşterea anxietăţii şi a frustrării. Inevitabil. Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. Alienarea este un fenomen opus asimilării. intenţiile proprii. a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. dispreţ. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. reacţia celuilalt. aşteptările celuilalt. afectivă (simpatie. poziţii diferite ca influenţă şi putere. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. 23 . În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. J.). în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. obţinerea unei prime sau unei promovări). membrii grupului dobândesc. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. de putere. în timp. antipatie. admiraţie. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. prin scăderea calităţii prestaţiei. prietenie. manifestate şi percepute. pasiune. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual.L. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ.celor din urmă. ură. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. prin interacţiuni repetate. respect. mentalităţii. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). de cooperare.

compătimeşte se revoltă. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. admiră exploatează. 4. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. se confiază. ascultă ce i se spune ajută. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. alienare). docil. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. să-şi constituie o ierarhie. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. productive. ajutor neîncredere. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. cooperează. refuză respect. penalizează respectă. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. 24 . comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. este prietenos este dur. rezistenţă spijin. un sistem propriu de statusuri şi roluri. atacă. cum sunt cele din organizaţii. în derularea situaţiei. dă indicaţii modest. p. în diferitele momente ale acţiunilor comune. respingere spijin. respinge. acceptare penalizare. dominare încredere. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. susţine. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. supunere aroganţă. sfătuieşte. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. în acelaşi timp. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. este rezervat sau anticonformist este de acord. afecţiune ostilitate. pozitive.

. Informal.").Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri. vrei să spui că. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor. El se poate oferi să caute informaţii. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. El poate fi la început şi lider al grupului. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. orientate fie spre realizarea sarcinii. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit. de alocare a resurselor.este cel care „porneşte”. Rezonerul . de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor.". Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor.rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. de atingere a obiectivelor. ocazională sau permanentă.analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. de revizuire a activităţii. dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. de către membri. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . Ofertantul de informaţie .. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. treaba. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. a unor roluri complementare. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. consideraţi ca entităţi.. Cel care pune întrebări . fără a aduce nimic nou. Clarificatorul .. găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. care notează 25 . Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea. de planificare a activităţilor. "aşa cum spuneai. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. la propriu.

coordonatorul. aşa e. tehnicianul.. Grupul se poate antrena în tachinări."ochiul soacrei" . rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. evaluatorul critic.comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul.este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale.. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia.maestrul procedurilor. privire directă. ofertantul de informaţie. dar tendinţa este distructivă. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate. cel care pune întrebări. zâmbet)..". verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. care jignesc. Să ne reamintim . "bine ai zis.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Glumeţul . rezonerul. are o competenţă de sarcină deosebită. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. alocarea resurselor. clarificatorul. Deseori glumeţul face glume deplasate.. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim. de menţinere a disciplinei.ce se spune şi / sau face. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 . comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului. Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor. glumeţul poate contribui la un climat destins. el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul. de construire a spiritului de echipă. planificarea activităţilor. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. Evaluatorul critic . fanaticul aplicării standardelor. ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. Coordonatorul . Tehnicianul . mai ales când grupul se află într-un impas. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor. În varianta pozitivă. ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina.. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor.". îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului..poate fi liderul grupului. Sfătosul .surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. atingerea obiectivelor. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. de formare a membrilor pe post: Suporterul .

nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. încurajatorul. Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă. Împăciuitorul . ci şi la un nivel mai cald.îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea."). participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus. activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică...este plin de sine. să faciliteze participarea tuturor.încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar. Dispecerul . Infatuatul . Dominatorul . Negativistul . este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat. priveşte "de sus"). întreruperile frecvente ale vorbitorilor. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă. solidarul.contestă totul.nivel "profesional". Armonizatorul . se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut.caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor. 27 .. capacitatea grupului de finaliza. certăreţ şi revendicativ. împăciuitorul. Să ne reamintim . de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei.îi place să fie şef. încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi. Solidarul . fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul .mereu optimist. Neajutoratul . Printre aceste roluri se numără: suporterul. valoarea fiecărui individ. sfătosul..este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale.este mereu în atac. Playboy-ul / cocheta .pentru a ieşi în evidenţă. de importanţa meritelor sale. Încurajatorul .este fluşturatic(ă). valoarea obiectivelor. armonizatorul. îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile. ci doar cu individul. nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are.

(2004). Iaşi. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Dicţionar de psihologie. Vlăsceanu. A. 4. 3. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. M. Iaşi: Polirom. Printre aceste roluri se numără: agresivul. 14 sept. Iaşi: Polirom. A. playboy-ul. Influenţa socială.. (1978). Test de evaluare a cunoştinţelor 1. În A. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. P. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Neculau.) Manual de psihologie socială. modulul C. (coord. Dinamica grupului şi a echipei. S. 2. Neculau (coord. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu.. Economică. (2007). Enciclopedie de psihosociologie. P. (coord. Popescu-Neveanu. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed.Să ne reamintim . Comunicare şi eficienţă personală în carieră. 28 . Babel. Albatros. C. Iluţ. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. Chelcea. Dicţionar de sociologie.. Luca.) (2004). Proiect TEMPUS CME – 9602011. neajutoratul. L. ci doar cu individul.) (2003). infatuatul. Bucureşti: Ed. (1998). S. (1998).-2 oct. negativistul. Neculau. Manual de psihologie socială. Zamfir. Iaşi: Polirom. dominatorul. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o..R. Braşov.

disoluţia (Forming. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. Coeziunea grupurilor 3. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. p. structurarea. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. apud Neculau. precauţie. eventual. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. 151). teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. normarea. p. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. de constanţă. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. Zlate. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. respingere. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. 1998. 483 şu. Norming. apartenenţă. Mourning).Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). Grupul ca agent de socializare 1. 2004. cu perioade de schimbare. 2001. Cele cinci stadii sunt formarea. cât şi moralul participanţilor. performarea şi. 78.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. 2007. p. p. Storming. 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. Performing. 1998.

a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune. programare. autoritate. Dacă impasul este depăşit cu succes. În acest stadiu. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. membrii sunt tensionaţi. preocuparea pentru grup. grupul îşi consolidează structura. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. se stabilesc repere şi standarde de grup. se fac glume. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. a-i asculta pe ceilalţi. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. 30 .În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. dacă nu se va dezmembra. stres organizare. manifestarea deschiderii. altele se izolează. se manifestă mai deschis şi mai intens. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. au comportamente de tatonare reciprocă. statut.

Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru. McShane şi Von Glinow (2000. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. letargie. implicare înaltă. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. 1). căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. oferirea de sprijin.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. 31 . p.

Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig. p. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. acces dificil în grup. interacţiunea dintre membri. Moreno (1970. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. iar grupul să reziste la dezintegrare. succesele. p. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. 2). 2000. mărimea grupului. p. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 2000.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. 285) 32 . provocările externe (fig. apud Zlate. 2004. 279) 2.

cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Nu orice dificultate este benefică. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. de regulă. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară. Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. mod de a gândi asemănător. mai coezive decât grupurile mari. atât ca execuţie a sarcinilor. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). De aceea. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. Cu toate acestea. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. După aceasta. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. este nevoie de conjugarea eforturilor. care permit comunicarea neîngrădită. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe.

atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. desfăşurat începând din adolescenţă. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. 2007.Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. 3. productivitate crescută în realizarea sarcinilor. Uneori. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. de la care copiii învaţă. 1998). decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. 34 . Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. Prin socializare. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. printre altele. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. poziţii. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. 31). oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). p. Grupurile de socializare sunt. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. când sunt învăţate valori. statusuri şi roluri. numeroase prejudecăţi.

socializarea propriu-zisă. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. îi transmite cultura sa. menţinerea. Uneori procesul este reciproc. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. grupul de egali. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. îl ajută să se acomodeze. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. există trei etape ale rolului: de nonmembru. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. Abordările moderne. Pe măsura intrării în şcoală. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. responsabilităţi). p. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. resocializarea şi amintirea (Neculau. consideră socializarea o tranzacţie între societate. asociaţiile. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. estimează costurile. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. credinţele. Noii membri. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. biserica. 33). la venirea lor în grup. Noul membru îşi asumă rolul în grup. Noul membru se angajează faţă de grup. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. opusă socializării din familie. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. serviciu militar. 35 . Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. Şcoala. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. 2007. în funcţie de personalitatea sa. obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. de tip interacţionist. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. dimpotrivă. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. schimbarea rolului de gen).

Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Bibliografie Luca. P. 36 . Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Vol.A. Dicţionar de sociologie. (2004). 14 sept. Iaşi: Polirom. Zamfir. este nevoie de o renegociere a rolurilor. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. identifică noi forme de existenţă în grup. în caz de eşec. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului.-2 oct. A. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Dinamica grupului şi a echipei. 1. Zlate. dacă se ajunge într-un impas. inclisiv a celor care au părăsit grupul. Organizational behaviour. S. (2007). Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. Braşov. C.R. M. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. Von Glinow. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. (1998). Iaşi: Polirom. Babel. 283 Neculau. Vlăsceanu. Teme de reflecţie 1. 2. Bucureşti: Ed. (1998). de jucare a rolurilor. L..Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. care conduce la etapa următoare. M.. de participare la activităţile grupului. Iaşi. M. (2000).L. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. McShane.

Covey (1990. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. Hunsaker şi Coffey. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. p. în timp ce liderul se adaptează schimbării. membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. Introducere Conducătorul. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. Stiluri de conducere 1. Introducere 2. obiectivele şi strategiile organizaţiei. p.1. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. 1990. rezolvă probleme. crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. afirmă valori morale. comunică eficient. apud Cook. managerul se adaptează complexităţii. Organizează: proiectează posturi. corectează erorile. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. Motivează oamenii: generează implicare. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. Controlează respectarea planului. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. are credibilitate. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. construieşte legături subiective. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă. Tab. alţii mai puţin). În realizarea acestor sarcini. Liderul Formulează viziunea. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. atât ca intensitate (unii se implică profund. au contribuţii 37 . 1997. să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află.

conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. responsabil al disciplinei. Astfel. În situaţia concretă de conducere. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. organizaţionale. 3. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. expert. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi. în fapt. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. în situaţia concretă de conducere. 4. imaginea tatălui. ţap ispăşitor. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. reprezentant al grupului în exterior. puterea (fig. 5. Lippitt şi White. Între cele două orientări extreme. administrator de recompense şi pedepse. alţii se implică doar superficial). 2. simbol al grupului. arbitru. ideolog. 2. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. planificator. controlor al relaţiilor interne. exemplu. 38 . de către Lippitt şi White. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor.3). fără a-şi exercita. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin.indispensabile. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. spre sarcină sau spre oameni.

2. dacă sunt necesare sfaturi tehnice. 119) Stilul participativ 1. 1997. Completă non-participare din partea liderului. 2. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului. 3. Stilul laissez-faire 1. fără a fi cerute. 5. Deciziile sunt luate în grup. 1985.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. obţine sugestii. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. participă la viaţa grupului. 3. 39 . cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. 4. apud Luca. 4. p. cu o minimă participare a liderului. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele. încurajat şi asistat de lider.

Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. ori. Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). 40 . duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. respectarea standardelor de execuţie etc. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. insatisfacţie. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. respectiv. neimplicare. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate.4). stilul laissez-faire . dacă este necesar. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. insatisfacţie generată de anxietate.creşte tensiunea dintre grup şi lider. 5. rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora.sunt prezentate în figura de mai sus. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate.). dimpotrivă la apatie. Astfel. ci două dimensiuni distincte. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum.duce la indisciplină. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. pentru oameni. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar .

şi foarte mult de confortul oamenilor (9). el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. şi-au pierdut entuziasmul. 41 .1 9 5.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9. ei trebuie înlocuiţi. Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă.4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1.9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1).5 9.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt. în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5). Conducătorul moderat-oscilant (5.9) se preocupă puţin de producţie (1). motivaţia şi energia. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. cât şi pentru oameni (1). ca într-un joc de sumă egală. acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei.Conducătorul centrat pe sarcină (9. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1. Conducătorul secătuit (1. 5. înaltă 9 1. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări.

fiind preocupat atât de rezultate (9). 9. devin mai responsabili şi mai coezivi. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. de regulă. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate.4). stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. Chiar dacă acest stil este considerat. ca fiind cel mai bun.Conducătorul centrat pe grup (9. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei.8. De asemenea.1. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. 42 . s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient. frecvent. cât şi de oameni (9). şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. Mulţi conducători au un stil dominant. În acest fel. 4.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii.

În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. inepuizabile. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. socială. acest „motor vital. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. banal. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. lideri. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. aparent. psihologi. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. furie. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. normativă şi axiologică. sociologi. la rândul său este influenţat. Comunicarea nonverbală 1. context. Comunicarea verbală 4. care. nehotărâre. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. context. componente 2. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. admiraţie. teamă etc. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. politicieni. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. 43 . Şi totuşi. De-a lungul timpului. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. componente La prima vedere. dezaprobare. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. Reţele de comunicare în grup 3. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. Procesul de comunicare: perspective. terapeuţi. Procesul de comunicare: perspective. lingvişti. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. la cea interacţională. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. manageri. pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. termenul comunicare pare un loc comun. 1).

1996. membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. p. respectiv. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. 1967): Comunicarea este inevitabilă. receptor. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. 44 . Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig.

În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. se construiesc relaţii simetrice. furie. cunoscută sub numele de managementul impresiei. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. Ulterior. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. Cel de al doilea nivel. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. cum ar fi cea a pacientul care. planul relaţiei aparţine metacomunicării. pentru propria sănătate. accentul. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. b) descoperirea lumii externe. viteza de vorbire. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. la rândul său este influenţat. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Comunicarea este un proces simetric sau complementar. în acest caz. reciproc satisfăcătoare. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. apar relaţii complementare. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. teamă etc. se respectă şi nu încearcă să se domine. care. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. nehotărâre. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. e) jocul şi distracţiile. deşi mai puţin evident. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. admiraţie. dezaprobare. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 .: ameninţări). anumite cuvinte sau expresii utilizate. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate.

Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. Contextul cultural include stilul de viaţă. de exemplu. valorile.. componentele mediului fizic. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. el se va simţi subaltern. cineva vorbeşte în faţa colegilor. p. având rolul de coleg. prezent şi viitor. atunci ne vom comporta politicos. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. credinţele. acustică. 1995. cultural. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. chiar curtenitor. 1996. p. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. implicându-ne mai mult. el include situaţia în care se găsesc partenerii. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. neimplicat emoţional. derivate din toate acestea. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. ci şi rolul vorbitorului. încălzire. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. atunci comunicăm mai degrabă oficial. 8 şi 307. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. dar. 46 . ca şi asupra modului în care se spune. 2005. Dacă. gradul de luminozitate. Adeseori. se expune influenţei acestuia. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. în acelaşi timp. demografic. O’Hair et al. p. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. şi. să controleze mai atent gesturile şi mimica. 40).

zgomotul de canal. care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. pentru a evita neînţelegerile. alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. 2). fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii. elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. canalul. de normele culturale.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale.unii oamenii sunt matinali. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 . Din perspectivă temporală. codul. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. mesajul. între membri. Există tipuri generice de relaţii. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. al zilei . disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului.

dar ştiu că . mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). acceptat. intonaţie. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. se emit şi metamesaje. În comunicarea faţă-în-faţă. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. expresii emoţionale. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. în paralel cu aceste informaţii. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie.. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. semne grafice etc. 48 . prin care informaţia circulă în sens invers.. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. De exemplu. reguli gramaticale. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. înţeles. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. de la receptor spre emiţător. aprobat. gesturi. elementele codului pot fi cuvinte. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul.Fig. definite ca mesaje despre mesaje. Metamesaje Adeseori. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea.

În cazul comunicării faţă-în-faţă. stea. 1). 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. 49 . 1). de câte 5 persoane. vizuală. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. modalităţilor senzoriale – auditivă. Y şi cerc (fig. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. tactilă. Tab. el poate fi fizic. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. cea mai frecventă în grup. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. psihologic sau semantic (tab. prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. olfactivă.

50 . Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. Timpul. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. plasată singură într-un cubicul. iar pe ultimul lanţul sau steaua. Sursa: http://www. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. urmate de reţeaua lanţ şi cerc.analytictech. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt). performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. De asemenea. dar în sens contrar aşteptărilor.com/networks/commstruc. primea o singură unitate de informaţie. stea şi cerc. Precizia. Pentru a rezolva sarcina. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Y şi lanţ. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea.lanţ stea Y cerc multicanal Fig. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. Y.

care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. Ameliorarea. Y şi stea. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. 1950). 2004). fiecare persoană având acces egal la informaţie. lanţ şi cerc. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. urmată de reţeaua Y. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. 1951) (Chelcea. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt. 51 . în grupuri primare. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. Liderul. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. în organizaţii. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). decizând ce şi când transmite mai departe. au urmat lanţ. pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. Reţelele restrictive (în lanţ. Reţelele flexibile sunt descentralizate. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. În situaţiile de criză însă. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală.Cu cât poziţia este mai centrală. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată.Satisfacţia. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea.

deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională.” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. pe care o particularizează şi o completează adeseori. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. respectiv. 38).: ameninţări). accentul.3. Ulterior. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd.” „Are mers de sportiv.vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. al expresiei faciale. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. ritmul. McLaughlin et al. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. intonaţia. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. Se apreciază că aproape 40% din 52 . timbrul. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. Comunicarea verbală poate fi orală . volumul. Componentele sale sunt pronunţia. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. trăirile. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică. 2005. pauzele semnificative. p.” „Cred că nu se simte bine. codul utilizat este format din cuvinte limbii. 4. Sigur merge în vizită.

de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . ele nu au un înţeles propriu. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. fluturarea mâinii la despărţire. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. dar apoi coborâm privirea spre gură. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. 125). p. Ele por fi semnul nehotărârii. sunt neintenţionate şi. Cu toate acestea.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. căutării termenilor potriviţi. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. De exemplu. privim interlocutorul în ochi. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. În clasă. greu de controlat. un element foarte important mesajului didactic. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. în timp ce punem o întrebare. de multe ori. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. degetul peste buze pentru a indica secretul. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. de exemplu. 1995. degetele în V pentru victorie. În clasă. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească.

sprâncenele ridicate. 54 . surpriza.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere. prietenii. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. după caz. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. un şef. zâmbetul. mersul pe vârfuri . atunci când ascultăm. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. simultan cu gestul emblemă. colegii. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei.fire flexibilă. Desigur. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă. dinamică sau chiar intrigantă. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. membrii comunică intens prin posturile lor. o persoană pe care o admirăm.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . interes faţă de interlocutor. jena sau cinismul. nelinişte şi preocupare. mersul apăsat este semn de hotărâre. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. autoritară / agresivă. furie. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. Sesizăm încruntarea. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. precum plăcerea. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). bucuria. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. îainte de a comunica prin cuvinte. cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. În etapa de formare a grupului. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale. părinţii. în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. dar nu o cunoaştem prea bine. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. înroşirea. fermitate. o anume formulă verbală de salut. fraţii.

înghiontirea. agăţarea. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. spatele. strângerea mâinii. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. Buller şi Woodall. obrazul celuilalt. Imediat după naştere. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. mângâierea. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. şutul. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. p. îmbrăţişarea. pişcarea. De aceea. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. ciupirea. la rândul lui. 93). Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. îmbrâncirea. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. alteori le exagerăm. muşcarea. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. involuntară. într-o relaţie oficială. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. bătutul pe umăr. durata şi reciprocitatea. a-l confirma. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. ghidarea (Burgoon. aşteaptă un răspuns). A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. chiar dacă expresivitatea emoţională este. umărul. mâneca hainei. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. de sex opus sau superioară ca statut social. competente social şi adaptabile. lipsă de maniere şi de respect. iar el. cu mâinile. inteligente. piedica. gâdilarea. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. În public de exemplu.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. 1989. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . în bună parte. explorează lumea prin atingere cu buzele. pot fi atinse mâna. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. Există culturi în care atingerile sunt permise. gestul având semnificaţia de sfidare. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. dominatoare. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. frecvente şi variate. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale.

derutantă. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. atingerea umărului. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. de despărţire sau de felicitare. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. calde: felicitări. p. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. Atingeri cu rol social: se produc în public. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. în particular. incluziunea şi interesul sexual. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. p. strângerea mâinii. se produc. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. mai mult decât femeile. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. 56 . Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Bărbaţii. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. De asemenea. Buller şi Woodall. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. Ritual de întâlnire. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. de multe ori. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. 134). consolare. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. de regulă. sărutul. îmbrăţişare caldă. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. bătaia pe spate. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. 1989. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. 1996. îmbrăţişare oficială. aprecierea. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. ghidarea cuiva aflat în dificultate.

htm Watzlawick. New York: HarperCollins. Wiemann. (1996). S. J.. Bucureşti: Comunicare. New York: W.. Norton.. 57 .D.D. M. pathologies. Norton.com/networks/commstruc. Watzlawick. J. Iniţiere în cercetarea sociologică. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Essentials of human communication..W. Wiemann. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns.ro http://www.Bibliografie Chelcea. D. O’Hair. P. D... and paradoxes.A.. New York. pathologies.. New York : St. Jackson.W.analytictech.M. Jackson. Friedrich. Martin’s Press. G. P.O. (1995).H. and paradoxes. Competent communication. J. DeVito. (2004). J. (1967). 2nd ed. Beavin. D. 1967.H. Beavin.W. W.

Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune.Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. Privacitatea 3. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. imperfecţiunile etc. confirmarea şi protejarea partenerului. Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. încredere. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. ca dimensiune. este o sferă de protecţie (engl. de la o cultură la alta. În activitatea cadrelor didactice însă.: protective bubble). În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. Mărimea zonelor de interacţiune variază. rezervată relaţiilor foarte apropiate. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. sinceritate. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. impalpabilă şi totuşi. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . (aproximativ 90 cm). Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. Zona personală. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului. astfel. Teritorialitatea 1. Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. vedem cele mai mici detalii ale feţei. între parteneri care se cunosc. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. dar nu au relaţii apropiate.

În al doilea rând. 512). 59 .un individ şi un grup este de 3 . Pentru reglarea privacităţii. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. 2. privire fixă. individul decide în funcţie de moment. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. moment şi tip de activităţi desfăşurate. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. apud Deaux şi Wrightsman. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. în termeni de durată. În primul rând. dimpotrivă. p. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. încrucişarea braţelor. În sfârşit. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. 1991. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. binevenit. mai aproape sau mai departe de partener. p. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei.6 m. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă. Privacitatea Privacitatea (Altman. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. 1975. 1984. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii.

fapt adeseori stânjenitor. secundar. cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. 1984. Fiecare individ. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. ca membru al mai multor grupuri sociale. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. mai frecventă în cazul bărbaţilor. p.sau est-europenii. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. faptul creează dezordine. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. decât unul impersonal. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. nemulţumire şi iritare. public (Deaux şi Wrightsman. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. Sexul Încă de la vârste foarte mici. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. 2. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. casa. 706). masa preferată 60 . fie strict reglementat. marcării. 3. 5. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. 4. controlării şi apărării unui teritoriu. 1995). Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. iar utilizarea este de lungă durată. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. 3. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber.

p. ecusoane. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. 1991. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. p. ce devin imperative pentru ocupanţi. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. primul servit“. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. 173). contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. 61 . locul în sala de curs. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. bibliotecile şi parcările publice. terenul de sport etc. „rezervat pentru personal”. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. Astfel de teritorii sunt parcurile. de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru.la un anumit restaurant. farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. restaurantele şi teatrele. prin aceasta. 1991. ca în cazul celui primar. invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. ci public). ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat.

precum apărarea teritoriului. Miron. la limită. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. Bucureşti: Ed. în propria casă. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. arată Luca (1995. Braşov: Ed. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. Identificaţi în spaţiul şcolii. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. (2005). deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. 3. Informarket. 51). Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. Golu. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca.R. Comunicare organizaţională. 2.Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Temă 1. P. 62 . iniţiativă şi tendinţe dominatoare. M. considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. secundare şi publice. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. teritoriile primare. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri). Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. p. S-a constatat că. în locuri publice). persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. (2004).