Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. Cercetările şi descoperirile lui Lewin. mulţime. valori. 2 . indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. durata în timp a relaţiilor. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. gloată. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. activitate. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. p. dar nu grup (Luca. din punct de vedere psihosociologic. 1. deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. norme comune. 1997. în sensul definiţiei de mai sus. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război.însă. 1998). colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. Anterior lui Lewin. 2003). Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. protecţia împotriva unui duşman comun. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. Floyd Allport – facilitarea socială. indiferent de mărimea ei. Interese comune Tab. poate fi considerată. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. Fiind împreună cu alţii. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. un grup. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. 428) 2. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă.

apud Neculau. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. Astăzi. urmate de reechilibrare. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. Sursa: Neculau. în urma cărora se nasc norme. valenţă negativă. test sociometric. 149): 3 . La început. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. Mai târziu. dezechilibru. p. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. sociogramă. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. sociomatrice. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. valori de grup. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. antrenamentul. telesentimente. p. 1989. comunicarea. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. atom social. valenţă pozitivă. 2007. p. Printre aceste concepte se numără: forţe. instrumentele de formare. În construcţia sociogramei. coeziunea. de terapie.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. decizia şi reflecţia. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. câmp psihologic. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. între atomii sociali se utilizează săgeţi. standarde. 2007. citat de Neculau (2007. creativitatea şi conducerea grupului. echilibru psihologic. Lapassade. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. atom social radioactiv = animatorul.

Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. polarizarea grupului.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. identitatea socială. cooperarea şi competiţia. învăţarea şi practicarea de roluri. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. preluarea. liderul şi stilurile de conducere a grupului. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. gândirea de grup (groupthink). Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. contagiunea afectivă. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. marginalizare. 115). Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. sentimente. influenţa socială. 2003. obedienţă. Perspectiva gestaltistă. 4 . conflictele. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. depersonalizare. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. membrii săi şi situaţia. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. percepţii de sine şi ale altora). rolul reţelelor de comunicare. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. p. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. conformare. devianţă.

Ea este caracterizată de eclectism. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. atelierul de creativitate etc. Lippit. 5 . ca spaţiu social direcţionat. folosit mai ales în organizaţiile industriale. 154): grupul de întâlnire (engl. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. sensitivity training group). graţie experienţei trăite. p. Cartwright. bolnavi cronici. alcoolici). ca tehnică de analiză (grupul de analiză). 2007. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale.Iniţial. 1998). destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. care a propus şi alte forme de grup. ca spaţiu de antrenament psihosocial. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. grupul de sarcină (engl. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. Leon Festinger. prezentate în continuare (Neculau. vârstnici. 2007. grup de sensibilizare. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). grup de diagnostic. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. grupul de sensibilizare (engl. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. combaterea comportamentului depersonalizat. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. grupul ca instrument terapeutic. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. p. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. în terapia familială. Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu.

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

(Popescu-Neveanu. 2007). acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. individul este supus normelor. individul devine capabil să coopereze. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. individ repere normative (atitudinale. Astfel. 153). 9 . influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. individul tinde să îi devină membru. Termenul a fost introdus de către Herbert H. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. acesta le oferă şansa de a se valoriza. grupuri externe. 1978). intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. 1998). doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. p. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. individul năzuieşte să îi devină membru. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. valorice şi îi servesc ca model şi standard. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. În primul caz. 1950). Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. grupuri reale şi ideale. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. Prin apartenenţa la grup. 2004. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). grupuri mari şi mici.

10 . Din perspectiva individului. armata. Din perspectiva societăţii. de exemplu. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. respectiv. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. devenind grupul de referinţă al acestora. p. Încă după primul semestru de şcoală. De asemenea. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. Pe parcursul celor patru ani de studii. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. descurajează divorţurile. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. în special ale familiei. cât şi funcţii pentru societate. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. 1996. de confirmare.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. în urma interacţiunilor cu profesorii. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. umanitare. pentru ca ulterior. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Sursa: Franzoi. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. comisia de etică a unei organizaţii). 205-206 4. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. funcţia de formare. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. ele să devină tot mai intens liberale. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. poliţia. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. conservatori la alegerile prezidenţiale.

11 . Proiect TEMPUS CME – 9602011. Neculau. Bucureşti: Ed. M. modulul C. Luca. (coord. Albatros. Dinamica grupului şi a echipei. tipul grupului. Economică. Bucureşti: Ed. durata. Dicţionar de sociologie. Babel. Vlăsceanu..R. Bucureşti: Ed. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. (1978). Chelcea.-2 oct. Dicţionar de psihologie. 2. indicând scopul. (1998). C. Zamfir. (2007). 14 sept. Iluţ. S. Braşov. mărimea.) (2003). Iaşi: Polirom. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Iaşi. P. (1998). care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Enciclopedie de psihosociologie.Teme de reflecţie 1. A. P.. L.

1998). constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. comunităţi etnice etc. 1998).reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. care variază între 3 şi 40. dispun de un instrument de comunicare (limba). grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. echipa sportivă. grupa de studenţi. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. astfel de grupuri sunt popoarele. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. spre deosebire de grupurile mari. clasa de elevi. În acelaşi timp însă. Clasificarea grupurilor 2. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Având în vedere această accepţiune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. echipă sportivă. etniile (Luca. Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. au o durată mare în timp. 1 Normativitate . norme) 12 . clasele sociale. se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. valori. Exemple de grupuri mici sunt familia. dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. grup de lucru. ansamblul studenţilor din anul II.

interdependenţa dintre membrii săi. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu.L. obligaţii sau roluri sociale. controlul asupra membrilor săi. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. limbaj propriu. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. participarea: angajarea în sarcinile de grup. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. rituri. 1976). diferenţiere de roluri. care depind de vârsta. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. conformarea. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. cultură grupală marcată de credinţe. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. privilegii. autonomia. capacitatea de autoorganizare. 13 . Moreno). tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. maturitatea. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. 1978): interacţiunea directă. dinamica. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. care îi determină să se aprecieze reciproc. faţă în faţă. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. Poate fi verticală. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. existenţa normelor. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup.

Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). cu caracter pragmatic. 2003). ci şi un scop. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. de regulă. În 14 . echipa guvernamentală. să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. durata în timp este predeterminată (Luca. 2003). 1998). regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. grupul de joacă al copiilor. echipajul unui avion. relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. ca în grupurile primare. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. echipa de lucru. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. În grupurile primare. simpatie. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. 1998). grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. Prin apartenenţa la grupul secundar. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. interese comune. bazat pe afinităţi. individul îşi satisface nevoi instrumentale. spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. un grup de infractori. specific (Chelcea şi Iluţ. Grupurile secundare sunt.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). muncitorii dintr-un atelier. În grupurile primare. 1998). relaţiile sunt mai puţin reglementate. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. elevii dintr-o clasă. În acest sens. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite.

ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. individul tinde să îi devină membru. 15 . grupuri mari şi mici. În primul caz. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. echipa profesională. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. 153). care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. 1998). Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. grupuri reale şi ideale. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. 2003). influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. valorice şi îi servesc ca model şi standard. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. 1950). este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. grupuri externe. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. unitatea politică. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. 2004. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Termenul a fost introdus de către Herbert H. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. individul este supus normelor. 1978). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. 1998). individul devine capabil să coopereze.orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. minată de o sociogramă. uneori. p. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. individul năzuieşte să îi devină membru. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. Astfel. Prin apartenenţa la grup. individ repere normative (atitudinale. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative.

Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. 16 . funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. p. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. Pe parcursul celor patru ani de studii. ele să devină tot mai intens liberale. Sursa: Franzoi. de confirmare. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. pentru ca ulterior. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. conservatori la alegerile prezidenţiale. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. în urma interacţiunilor cu profesorii. cât şi funcţii pentru societate. umanitare. Din perspectiva individului. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. 1996. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. acesta le oferă şansa de a se valoriza. Încă după primul semestru de şcoală. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. devenind grupul de referinţă al acestora. respectiv.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. 2007). funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. 205-206 2. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare.

Pacific Grove: Brooks/Cole. Albatros. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Dinamica grupului şi a echipei. M. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Iaşi. armata. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Group dynamics. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. S. Babel.. S.. P. Franzoi. The exploration of the Outward Bound process. 2.R. Zamfir. (2007). C. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. Luca. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. 17 . Comunicare şi eficienţă personală în carieră. în special ale familiei. D.R. Bucureşti: Ed. (1998). Enciclopedie de psihosociologie. Dicţionar de psihologie. Proiect TEMPUS CME – 9602011. comisia de etică a unei organizaţii). care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p. Iaşi: Polirom. & Golins. CO: Colorado Outward Bound School. Golu. (1990).. descurajează divorţurile. Neculau. (coord.-2 oct. funcţia de formare. Iluţ. Chelcea. tipul grupului. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Miron. Forsyth.L. Social psychology. durata. 14 sept. (1996). Teme de reflecţie 1. (2004). Vlăsceanu. Bucureşti: Ed. (1998). L. (1976). Madison Dubuque: Brown & Benchmark. poliţia. (1978). Dicţionar de sociologie. de exemplu. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. Walsh. mărimea. L.) (2003). G. indicând scopul. modulul C. Bucureşti: Ed. Braşov. V. Economică. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. A. De asemenea. P. Denver.integrarea socială a individului. Bucureşti: Ed. P.

dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. tată. grup de muncă. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. etnie. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. neactualizate.Tema 3 Status – rol în grup 1. Normele de grup 3. pe de o parte. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. persoana are un status actual. legat de respectiva situaţie. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. în timp ce statusul de soţ. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. rasă. sex. Relaţii interpersonale în grup 4. să fie protejată de către colegi. în timpul orei de limba română. De asemenea. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. 1936). statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. Status şi rol în interacţiunea socială 2. statusurile pot fi formale (oficiale). poziţia ierarhică intermediară. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . uneori cel economic. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. ca femeie. Statusul este locul individului în societate. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. cetăţenie. celelalte fiind latente. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. În fiecare moment. cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. Roluri în grup 1. De asemenea. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . 1998).statusul de vârstă. dar şi informale. ca şef de nivel mediu. Exemple În faţa elevilor săi.

Rolul Fiecărui status social. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. etajul la care este amplasat biroul. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. indiferent de natura lui (formal. statusul este înlocuit prin simbolul său. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. trecând prin diferite stadii ale acomodării. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. 1 La începutul erei industriale. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. Ca prescripţie normativă asociată statusului. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. decoraţiile. titlurile academice şi de stat: profesor. Uneori. 19 . Similar setului de statusuri. Acesta este aspectul dinamic al statusului. Astfel. cavaler al ordinului X.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. câştigul financiar. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. contribuind la reformularea sa. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. muncitor manual. privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. informal) îi este ataşat complementar un rol. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. ecusoanele. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. 1998). punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. situaţie din care pot rezulta tensiuni. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status.

În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. inovaţia (Faucheaux. 85 2. să le execute. este posibil ca. ci utilitate socială. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. prin instaurarea unui consens între membri. faţă de acesta. de şef. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. Moscovici. 1976). Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. sub aspect formal. De Montmollin. care este subordonat altui şef. atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch.Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. grupurilor. 1998). în calitate de şef. organizaţiilor. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. Sursa: Luca. 1998. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. 20 . dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. normalizarea (Sherif. în acelaşi timp. 1952). aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. o regulă. 1936. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. 2007). C şi D. dar. B. Astfel. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. chiar dacă. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. trebuie să-l sancţioneze. Ea nu are valoare de adevăr. Dar A poate fi. sau pe cel informal. 1966). p. de prieten. a unei comunităţi sau a unei populaţii. Normele de grup Norma este un model de conduită. ca şef.

membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. p. reguli de a face un lucru (know-how. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. prin urmare va fi mai atras de grup. 243). indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială. 2007): sunt producţii colective. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. mustrare de conştiinţă. apud Neculau. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. fiecare membru al grupului. Graţie normelor. 2004. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. concepute în grupul care le va aplica. de înmormântare etc. 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu. negociind.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. cum să te porţi la diferite ceremonii . au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. remuşcare) sau 21 . Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate.de premiere. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. 1994. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. destinate să reducă incertitudinea.). a căror realizare este recompensată. cele plăcute ca mai puţin plăcute.

tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare.administrate de membrii grupului (mustrare. reducerea anxietăţii şi inceritudinii. marginalizare. A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. Relaţii interpersonale în grup (Luca. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. statut. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. recompense (laude. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. 3. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. prestigiu. atitudine suportivă. dragoste. aprecieri pozitive. afective. tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. Graţie lor. competiţie. alienare. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. stratificare). în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. de dominare). asimilare. fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. indivizii beneficiază de suport psihologic. afiliere. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. cât şi în comportament. care. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. reprobare. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . stimă. securitate. prestigiu. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. cooperare. recompense materiale. stimă. afective. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. pe care o secondează şi influenşează permanent. p. valorice. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. ameninţate). conative. 1998. conflict). gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). retragerea sprijinului. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. întreruperea comunicării. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). fie sub forma unor informaţii. Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate.

respect. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. indiferenţă). poziţii diferite ca influenţă şi putere. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. antipatie. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. Moreno. prin scăderea calităţii prestaţiei. de cooperare. prin interacţiuni repetate. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. cunoscut sub numele de sociometrie. dar şi efecte negative. ură. în timp. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. 23 . Inevitabil. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. mentalităţii. manifestate şi percepute. pasiune. intenţiile proprii. antipatie. reacţia celuilalt. Alienarea este un fenomen opus asimilării. aşteptările celuilalt. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. membrii grupului dobândesc. Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. afecţiune.celor din urmă. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). duşmănie etc. admiraţie. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. creşterea anxietăţii şi a frustrării. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane.L. determinându-i acţiunile. de putere. J. în funcţie de natura situaţiilor. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. dragoste.). a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. dispreţ. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. prietenie. afectivă (simpatie. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. obţinerea unei prime sau unei promovări). Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. Stratificarea este procesul în urma căruia. personalităţii.

dominare încredere. productive. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. cooperează. pozitive. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. supunere aroganţă. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. 4. să-şi constituie o ierarhie. se confiază. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. ajutor neîncredere. în acelaşi timp. un sistem propriu de statusuri şi roluri. acceptare penalizare. afecţiune ostilitate. refuză respect. 24 . atacă. este prietenos este dur. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. dă indicaţii modest. susţine. în derularea situaţiei. p. alienare). respinge. penalizează respectă. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. compătimeşte se revoltă. admiră exploatează. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. respingere spijin. este rezervat sau anticonformist este de acord. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. în diferitele momente ale acţiunilor comune. docil. rezistenţă spijin. sfătuieşte. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. ascultă ce i se spune ajută. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. cum sunt cele din organizaţii.

"aşa cum spuneai. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor.Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile..are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri. de planificare a activităţilor. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. orientate fie spre realizarea sarcinii.. deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. Rezonerul .rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. de către membri. de atingere a obiectivelor. dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. El se poate oferi să caute informaţii.este cel care „porneşte”. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică. consideraţi ca entităţi. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. de alocare a resurselor. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. fără a aduce nimic nou. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. la propriu. Clarificatorul .. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. a unor roluri complementare. ocazională sau permanentă. Informal. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. treaba.". vrei să spui că. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri.").furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii.analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea. El poate fi la început şi lider al grupului. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. Ofertantul de informaţie . Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit.. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar. de revizuire a activităţii. Cel care pune întrebări . găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. care notează 25 .

ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 . privire directă. de construire a spiritului de echipă.ce se spune şi / sau face.poate fi liderul grupului. comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului. Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor..are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Să ne reamintim .surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. coordonatorul. ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. planificarea activităţilor. mai ales când grupul se află într-un impas. alocarea resurselor. Evaluatorul critic . glumeţul poate contribui la un climat destins.este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. Tehnicianul .. dar tendinţa este distructivă. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. rezonerul. Coordonatorul . care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia. Sfătosul . ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. fanaticul aplicării standardelor.. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor. Glumeţul .comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul.". are o competenţă de sarcină deosebită. de menţinere a disciplinei. de formare a membrilor pe post: Suporterul .".. În varianta pozitivă. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. atingerea obiectivelor.maestrul procedurilor. el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. cel care pune întrebări. ofertantul de informaţie.. "bine ai zis. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim. evaluatorul critic. aşa e. zâmbet). Deseori glumeţul face glume deplasate. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor. care jignesc. verificarea performanţelor şi controlarea calităţii.. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. Grupul se poate antrena în tachinări."ochiul soacrei" . tehnicianul. clarificatorul.

pentru a ieşi în evidenţă. nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. valoarea obiectivelor. Încurajatorul . este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat. solidarul. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are. Armonizatorul .. priveşte "de sus").este plin de sine. Solidarul .îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.este mereu în atac.. îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.contestă totul. capacitatea grupului de finaliza.. ci doar cu individul. Împăciuitorul . certăreţ şi revendicativ. întreruperile frecvente ale vorbitorilor.este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale. încurajatorul. încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi.nivel "profesional". Dominatorul . ci şi la un nivel mai cald. Playboy-ul / cocheta . 27 . împăciuitorul."). ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar. Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă.caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor. se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut. armonizatorul. Dispecerul .este fluşturatic(ă).. valoarea fiecărui individ. de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă. Negativistul . participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus. Să ne reamintim . fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul .încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. Printre aceste roluri se numără: suporterul. să faciliteze participarea tuturor. Infatuatul .îi place să fie şef.mereu optimist. de importanţa meritelor sale. Neajutoratul . Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. sfătosul.

Iaşi: Polirom. Iaşi. Neculau. În A. L. Popescu-Neveanu.. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. (1998). Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o. Neculau. Economică. A. Bucureşti: Ed. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. (coord. negativistul. Zamfir. Neculau (coord. neajutoratul. Influenţa socială. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. modulul C. dominatorul. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. (1998). Albatros. Vlăsceanu.. C. Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu. 2. ci doar cu individul. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Iluţ.R. Babel. (1978). Manual de psihologie socială. P. (2007). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. M. S. Bucureşti: Ed. Enciclopedie de psihosociologie. 3. (2004). Proiect TEMPUS CME – 9602011. 14 sept.Să ne reamintim . Dicţionar de sociologie. Printre aceste roluri se numără: agresivul.. 28 . 4.) (2004). A. Luca. infatuatul. Iaşi: Polirom. S.) Manual de psihologie socială.-2 oct.. Bucureşti: Ed. playboy-ul. P. Chelcea. (coord. Dicţionar de psihologie. Braşov.) (2003).

Formarea şi evoluţia grupurilor 2. 78. apud Neculau. Grupul ca agent de socializare 1. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). eventual. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. 2004. 1998. disoluţia (Forming. Cele cinci stadii sunt formarea. p. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. Storming. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. 483 şu. p. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. de constanţă. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. 151). cât şi moralul participanţilor. 2001. structurarea. p. performarea şi. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. precauţie. p. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . 2007. Norming. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. normarea. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. Mourning). respingere. apartenenţă. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. cu perioade de schimbare. Coeziunea grupurilor 3. 1998.Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. Performing. Zlate.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere.

autoritate. Dacă impasul este depăşit cu succes. statut. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. dacă nu se va dezmembra. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. preocuparea pentru grup. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. se manifestă mai deschis şi mai intens. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. 30 . Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune. membrii sunt tensionaţi. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. au comportamente de tatonare reciprocă. se stabilesc repere şi standarde de grup. a-i asculta pe ceilalţi. se fac glume. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. În acest stadiu. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. altele se izolează. manifestarea deschiderii. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. grupul îşi consolidează structura. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. programare. stres organizare.

letargie. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului. implicare înaltă. oferirea de sprijin. McShane şi Von Glinow (2000. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. 31 . căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. 1). p.

Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. interacţiunea dintre membri. provocările externe (fig. 2004. 2000. iar grupul să reziste la dezintegrare. mărimea grupului. 2000. p. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. p. Moreno (1970. acces dificil în grup. p. 285) 32 . 279) 2. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. apud Zlate. succesele. 2). Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig.

Cu toate acestea. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. După aceasta. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. care permit comunicarea neîngrădită. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. De aceea. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. Nu orice dificultate este benefică. este nevoie de conjugarea eforturilor. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. de regulă. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. atât ca execuţie a sarcinilor. fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. mai coezive decât grupurile mari. mod de a gândi asemănător. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis.

atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. printre altele. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. 1998).Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Prin socializare. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. 2007. productivitate crescută în realizarea sarcinilor. când sunt învăţate valori. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. statusuri şi roluri. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. p. de la care copiii învaţă. oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). 3. numeroase prejudecăţi. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. 31). Grupurile de socializare sunt. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. poziţii. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. desfăşurat începând din adolescenţă. 34 . Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. Uneori. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe.

şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. în funcţie de personalitatea sa. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. consideră socializarea o tranzacţie între societate. opusă socializării din familie. Abordările moderne. credinţele. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. îi transmite cultura sa. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. la venirea lor în grup. Uneori procesul este reciproc. responsabilităţi). serviciu militar. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. estimează costurile. 33). grupul de egali. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. de tip interacţionist. socializarea propriu-zisă. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. biserica. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. 35 . obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. resocializarea şi amintirea (Neculau. asociaţiile. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. Noii membri. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. există trei etape ale rolului: de nonmembru. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. îl ajută să se acomodeze. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. dimpotrivă. Noul membru îşi asumă rolul în grup. Şcoala. p. Pe măsura intrării în şcoală. Noul membru se angajează faţă de grup. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. 2007. menţinerea. schimbarea rolului de gen).

M. Organizational behaviour. 14 sept.A. (2004). S. 283 Neculau. de jucare a rolurilor. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. Bucureşti: Ed. C. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. M. Von Glinow. inclisiv a celor care au părăsit grupul. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră.L. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. de participare la activităţile grupului. McShane. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Teme de reflecţie 1.. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. Zlate. Iaşi: Polirom. Babel. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. (1998). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. în caz de eşec. este nevoie de o renegociere a rolurilor. (2000). Iaşi. identifică noi forme de existenţă în grup.R. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. P. Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. Vlăsceanu. 1. dacă se ajunge într-un impas. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. Bibliografie Luca. (1998). A. Braşov.-2 oct. L. Zamfir. Vol. M. Iaşi: Polirom.. 36 . Dicţionar de sociologie.Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. 2. care conduce la etapa următoare.

Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. Tab. Stiluri de conducere 1. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite).1. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. Hunsaker şi Coffey. construieşte legături subiective. 1990. rezolvă probleme. 1997. Covey (1990. Introducere 2. managerul se adaptează complexităţii. Controlează respectarea planului. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. are credibilitate. comunică eficient. În realizarea acestor sarcini. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. apud Cook. în timp ce liderul se adaptează schimbării. atât ca intensitate (unii se implică profund. p. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. Liderul Formulează viziunea. corectează erorile. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află. obiectivele şi strategiile organizaţiei. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. alţii mai puţin). Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. afirmă valori morale. Organizează: proiectează posturi. Motivează oamenii: generează implicare. p. au contribuţii 37 . membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. Introducere Conducătorul.

Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi.3). regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. spre sarcină sau spre oameni. organizaţionale. ţap ispăşitor. controlor al relaţiilor interne. În situaţia concretă de conducere. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). simbol al grupului. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Lippitt şi White. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin. fără a-şi exercita. 4. puterea (fig. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. în situaţia concretă de conducere. 2. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. expert. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. în fapt. Între cele două orientări extreme. alţii se implică doar superficial). Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. arbitru.indispensabile. exemplu. 3. ideolog. 2. 5. responsabil al disciplinei. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). reprezentant al grupului în exterior. de către Lippitt şi White. 38 . comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. imaginea tatălui. Astfel. planificator. administrator de recompense şi pedepse. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi.

Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. 4. participă la viaţa grupului.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. 1997. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele. 119) Stilul participativ 1. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. Completă non-participare din partea liderului. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. 3. 2. apud Luca.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. încurajat şi asistat de lider. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. 3. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. obţine sugestii. 2. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. Deciziile sunt luate în grup. Stilul laissez-faire 1. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. 39 . dacă sunt necesare sfaturi tehnice. 5. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. 1985. 4. cu o minimă participare a liderului. p. fără a fi cerute.

Astfel. rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora. duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. respectiv. ci două dimensiuni distincte.4). cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. 5. 40 . pentru oameni. insatisfacţie generată de anxietate. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. stilul laissez-faire . Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. ori. neimplicare. dacă este necesar. dimpotrivă la apatie. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut.sunt prezentate în figura de mai sus.duce la indisciplină.). insatisfacţie. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. respectarea standardelor de execuţie etc. Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă.creşte tensiunea dintre grup şi lider.

ca într-un joc de sumă egală. motivaţia şi energia.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). Conducătorul secătuit (1. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări. în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii.1 9 5. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9. 5.5 9. Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor. 41 . şi foarte mult de confortul oamenilor (9). Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară. cât şi pentru oameni (1). Conducătorul moderat-oscilant (5. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1. ei trebuie înlocuiţi.Conducătorul centrat pe sarcină (9.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig. acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. prin asigurarea unui climat de muncă plăcut.9) se preocupă puţin de producţie (1).4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. şi-au pierdut entuziasmul.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1). ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă. el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. înaltă 9 1.

9. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. 42 .1. El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. cât şi de oameni (9). ca fiind cel mai bun. cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient.Conducătorul centrat pe grup (9. Mulţi conducători au un stil dominant. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. 4. Chiar dacă acest stil este considerat. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate. fiind preocupat atât de rezultate (9). stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. frecvent.8. De asemenea. devin mai responsabili şi mai coezivi.4). s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. de regulă. În acest fel. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii.

Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. normativă şi axiologică. componente La prima vedere. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. 1). nehotărâre. De-a lungul timpului. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. admiraţie. care. teamă etc. politicieni. lideri. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. Procesul de comunicare: perspective. componente 2. pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. Procesul de comunicare: perspective. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. la cea interacţională. la rândul său este influenţat. aparent. termenul comunicare pare un loc comun. Comunicarea verbală 4. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. dezaprobare. inepuizabile. acest „motor vital. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. context. Reţele de comunicare în grup 3.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. 43 . manageri. sociologi. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. Şi totuşi. furie. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. lingvişti. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. banal. psihologi. Comunicarea nonverbală 1. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. socială. context. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. terapeuţi.

44 . respectiv. 1996. orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. receptor.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. 1967): Comunicarea este inevitabilă. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. p. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale.

nehotărâre. furie. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. e) jocul şi distracţiile. Ulterior. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. în acest caz.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. reciproc satisfăcătoare. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. planul relaţiei aparţine metacomunicării. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. cum ar fi cea a pacientul care. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. la rândul său este influenţat. se respectă şi nu încearcă să se domine. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. cunoscută sub numele de managementul impresiei. teamă etc. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. Cel de al doilea nivel. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. anumite cuvinte sau expresii utilizate. viteza de vorbire. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. care. dezaprobare. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. admiraţie. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. accentul. se construiesc relaţii simetrice. deşi mai puţin evident. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. b) descoperirea lumii externe. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare.: ameninţări). Comunicarea este un proces simetric sau complementar. pentru propria sănătate. apar relaţii complementare.

fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. el se va simţi subaltern. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. se expune influenţei acestuia. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. având rolul de coleg. el include situaţia în care se găsesc partenerii. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. Dacă. ci şi rolul vorbitorului. 1996. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. 2005. 46 . ca şi asupra modului în care se spune. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană.. atunci comunicăm mai degrabă oficial. Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. implicându-ne mai mult. cineva vorbeşte în faţa colegilor. dar. Contextul cultural include stilul de viaţă. de exemplu. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. 8 şi 307. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. atunci ne vom comporta politicos. p. componentele mediului fizic. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. şi. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. încălzire. prezent şi viitor. cultural. 40). gradul de luminozitate. p. derivate din toate acestea. p. să controleze mai atent gesturile şi mimica. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. credinţele. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca. O’Hair et al. Adeseori. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). demografic.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. acustică. în acelaşi timp. 1995. valorile. neimplicat emoţional. chiar curtenitor. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea.

unii oamenii sunt matinali.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. canalul. Există tipuri generice de relaţii. care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. codul. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. Din perspectivă temporală. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. între membri. 2). al zilei . elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. mesajul. de normele culturale. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 . Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii. zgomotul de canal. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. pentru a evita neînţelegerile.

Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. definite ca mesaje despre mesaje.. se emit şi metamesaje. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. Metamesaje Adeseori. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. înţeles. în paralel cu aceste informaţii. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea.. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. De exemplu. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. 48 . În comunicarea faţă-în-faţă. aprobat. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. elementele codului pot fi cuvinte. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul.Fig. reguli gramaticale. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. de la receptor spre emiţător. semne grafice etc. intonaţie. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. gesturi. dar ştiu că . acceptat. prin care informaţia circulă în sens invers. expresii emoţionale.

folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. 1). gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. tactilă. În cazul comunicării faţă-în-faţă. olfactivă. Y şi cerc (fig. 1). modalităţilor senzoriale – auditivă. 49 . prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. cea mai frecventă în grup. el poate fi fizic. Tab. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. vizuală. de câte 5 persoane. psihologic sau semantic (tab.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. stea. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare.

În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt).com/networks/commstruc. Y. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Timpul. primea o singură unitate de informaţie. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. De asemenea. 50 . Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. urmate de reţeaua lanţ şi cerc. Pentru a rezolva sarcina. iar pe ultimul lanţul sau steaua. Sursa: http://www. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. dar în sens contrar aşteptărilor. plasată singură într-un cubicul.analytictech. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. Precizia. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. stea şi cerc. Y şi lanţ. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi.lanţ stea Y cerc multicanal Fig.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri.

deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. 51 . fiecare persoană având acces egal la informaţie. decizând ce şi când transmite mai departe. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. Reţelele restrictive (în lanţ. Liderul. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. în organizaţii. Reţelele flexibile sunt descentralizate. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup.Satisfacţia. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. Y şi stea. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare.Cu cât poziţia este mai centrală. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). În situaţiile de criză însă. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. 1950). Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. 1951) (Chelcea. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. au urmat lanţ. 2004). care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. în grupuri primare. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. lanţ şi cerc. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. urmată de reţeaua Y. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea. Ameliorarea.

3.” „Are mers de sportiv. p. 2005. 38). a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. volumul. respectiv.” „Cred că nu se simte bine. pauzele semnificative. al expresiei faciale. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. timbrul. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd. Ulterior. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile.vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Comunicarea verbală poate fi orală . este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. codul utilizat este format din cuvinte limbii. trăirile. pe care o particularizează şi o completează adeseori. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. Sigur merge în vizită. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. ritmul. McLaughlin et al.” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. intonaţia. Se apreciază că aproape 40% din 52 . Componentele sale sunt pronunţia. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. Comunicarea verbală În comunicarea verbală.: ameninţări). accentul. 4. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte.

pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. privim interlocutorul în ochi. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. ele nu au un înţeles propriu. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. un element foarte important mesajului didactic. Cu toate acestea. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. căutării termenilor potriviţi. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. 1995. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. În clasă. Ele por fi semnul nehotărârii. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. de multe ori. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. De exemplu. degetul peste buze pentru a indica secretul. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. În clasă. 125). Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. dar apoi coborâm privirea spre gură. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. p. degetele în V pentru victorie. sunt neintenţionate şi. în timp ce punem o întrebare. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. fluturarea mâinii la despărţire. greu de controlat. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. de exemplu. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali.

interes faţă de interlocutor. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . îainte de a comunica prin cuvinte. 54 . precum plăcerea. colegii. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. sprâncenele ridicate. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. înroşirea. furie. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. o anume formulă verbală de salut. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. autoritară / agresivă.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). un şef. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. Sesizăm încruntarea. mersul apăsat este semn de hotărâre. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. Desigur. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. părinţii.fire flexibilă. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. În etapa de formare a grupului. o persoană pe care o admirăm. dar nu o cunoaştem prea bine. în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. surpriza. jena sau cinismul. simultan cu gestul emblemă. fermitate. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale. dinamică sau chiar intrigantă. membrii comunică intens prin posturile lor. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). prietenii. cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. bucuria. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. după caz. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. fraţii. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. atunci când ascultăm. zâmbetul. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. mersul pe vârfuri . nelinişte şi preocupare.

dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. Buller şi Woodall. gâdilarea. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . iar el. la rândul lui. aşteaptă un răspuns). Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. agăţarea. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. 93). p. piedica. pot fi atinse mâna. gestul având semnificaţia de sfidare. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. ghidarea (Burgoon. îmbrăţişarea. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. competente social şi adaptabile. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. pişcarea. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. într-o relaţie oficială. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. involuntară. înghiontirea. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. ciupirea. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. inteligente. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. de sex opus sau superioară ca statut social. umărul. bătutul pe umăr. De aceea. În public de exemplu. mângâierea. îmbrâncirea. a-l confirma. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. muşcarea. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. durata şi reciprocitatea. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. cu mâinile. în bună parte. Există culturi în care atingerile sunt permise. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. spatele. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. frecvente şi variate. alteori le exagerăm. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. obrazul celuilalt. chiar dacă expresivitatea emoţională este. lipsă de maniere şi de respect. Imediat după naştere. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. 1989. strângerea mâinii. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. dominatoare. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. explorează lumea prin atingere cu buzele. mâneca hainei. şutul.

derutantă. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. 134). ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. mai mult decât femeile. îmbrăţişare caldă. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. se produc. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. p. Atingeri cu rol social: se produc în public. de regulă. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. atingerea umărului. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. ghidarea cuiva aflat în dificultate. calde: felicitări. strângerea mâinii. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. de multe ori. p. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. bătaia pe spate. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. îmbrăţişare oficială. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. 1989. de despărţire sau de felicitare. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. 1996. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. 56 . incluziunea şi interesul sexual. sărutul. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. Ritual de întâlnire. Bărbaţii. consolare. De asemenea. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. Buller şi Woodall. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. aprecierea.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. în particular. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus.

New York : St. D. P. Jackson. D.com/networks/commstruc.analytictech. Martin’s Press. New York: HarperCollins.. Friedrich. D. W. 57 . (2004).W. J. M.D. G. 2nd ed. Wiemann. Beavin.H. pathologies. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare...Bibliografie Chelcea. Essentials of human communication. J. Beavin. New York. P. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Norton. DeVito. (1995).D. Jackson.H.W. pathologies. (1967). and paradoxes.. 1967.W. Wiemann. Watzlawick.A. (1996). New York: W.htm Watzlawick..M. Competent communication. S. Norton.ro http://www. J.O.. and paradoxes.. O’Hair.. J.

impalpabilă şi totuşi. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. Teritorialitatea 1. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. Zona personală. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. este o sferă de protecţie (engl. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. astfel. confirmarea şi protejarea partenerului. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. vedem cele mai mici detalii ale feţei. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare.: protective bubble). Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. Mărimea zonelor de interacţiune variază. de la o cultură la alta.Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. ca dimensiune. imperfecţiunile etc. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). sinceritate. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. dar nu au relaţii apropiate. rezervată relaţiilor foarte apropiate. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. În activitatea cadrelor didactice însă. (aproximativ 90 cm). În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. Privacitatea 3. între parteneri care se cunosc. încredere. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului.

Privacitatea Privacitatea (Altman.6 m. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. 1984. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. individul decide în funcţie de moment. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. dimpotrivă. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. mai aproape sau mai departe de partener. în termeni de durată. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. 1975. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. 2. moment şi tip de activităţi desfăşurate. În primul rând. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. privire fixă. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. În sfârşit. În al doilea rând. p. 59 .un individ şi un grup este de 3 . 512). se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. apud Deaux şi Wrightsman. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. Pentru reglarea privacităţii. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. 1991. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. încrucişarea braţelor. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. binevenit. p.

Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. 1984. 3. 3. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. Fiecare individ. decât unul impersonal. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. iar utilizarea este de lungă durată. 706). automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. secundar. mai frecventă în cazul bărbaţilor. 4. p. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. Sexul Încă de la vârste foarte mici. faptul creează dezordine. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. masa preferată 60 . 5. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. public (Deaux şi Wrightsman. controlării şi apărării unui teritoriu. 2. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung).Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. 1995). fapt adeseori stânjenitor. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. fie strict reglementat.sau est-europenii. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. casa. marcării. ca membru al mai multor grupuri sociale. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. nemulţumire şi iritare.

ca în cazul celui primar. 173). invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. restaurantele şi teatrele. contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. bibliotecile şi parcările publice. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. 61 . Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. prin aceasta. locul în sala de curs. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. ci public). clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. p. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. 1991. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. „rezervat pentru personal”. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. terenul de sport etc. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. ecusoane. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. primul servit“. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar.la un anumit restaurant. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. Astfel de teritorii sunt parcurile. p. 1991. ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. ce devin imperative pentru ocupanţi.

3. (2004). (2005).R. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. arată Luca (1995. p. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. precum apărarea teritoriului. în propria casă. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. Bucureşti: Ed. Informarket. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. 62 . I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri). iniţiativă şi tendinţe dominatoare. S-a constatat că. Identificaţi în spaţiul şcolii. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. în locuri publice). administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. la limită. teritoriile primare. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. 2. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie.Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. secundare şi publice. deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). P. 51). persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. Miron. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. Temă 1. Comunicare organizaţională. M. considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. Braşov: Ed. Golu. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului.