Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

1998). activitate. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. mulţime. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. Cercetările şi descoperirile lui Lewin. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. 1. Fiind împreună cu alţii. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. un grup. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. dar nu grup (Luca. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. gloată. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. Floyd Allport – facilitarea socială. poate fi considerată. valori. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. 2003). Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. în sensul definiţiei de mai sus. 428) 2. Interese comune Tab. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. protecţia împotriva unui duşman comun. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. norme comune. p. durata în timp a relaţiilor. indiferent de mărimea ei. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. 1997.însă. din punct de vedere psihosociologic. deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. 2 . Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. Anterior lui Lewin.

membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. valori de grup. echilibru psihologic. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. coeziunea. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. 2007. comunicarea. câmp psihologic. valenţă pozitivă. creativitatea şi conducerea grupului. La început. atom social. test sociometric. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. p. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. de terapie. antrenamentul. în urma cărora se nasc norme. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. p. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. citat de Neculau (2007. decizia şi reflecţia. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. apud Neculau. standarde. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. atom social radioactiv = animatorul. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. telesentimente. Lapassade. Sursa: Neculau. Mai târziu. 1989. dezechilibru. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. instrumentele de formare. urmate de reechilibrare. valenţă negativă. 2007. Astăzi. În construcţia sociogramei. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. 149): 3 . Printre aceste concepte se numără: forţe. sociogramă. p.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. sociomatrice. între atomii sociali se utilizează săgeţi.

cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. identitatea socială. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. membrii săi şi situaţia. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. 4 . devianţă. obedienţă. Perspectiva gestaltistă. influenţa socială. contagiunea afectivă. conformare. preluarea. cooperarea şi competiţia. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. 2003. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. învăţarea şi practicarea de roluri. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. depersonalizare. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. percepţii de sine şi ale altora). conflictele. p. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. sentimente. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. gândirea de grup (groupthink). Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. 115). marginalizare. rolul reţelelor de comunicare. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. polarizarea grupului. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. liderul şi stilurile de conducere a grupului.

Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. Leon Festinger. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. p. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. 154): grupul de întâlnire (engl. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. bolnavi cronici. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. grupul de sensibilizare (engl. p. 2007. atelierul de creativitate etc. sensitivity training group). 1998). ca tehnică de analiză (grupul de analiză). folosit mai ales în organizaţiile industriale. în terapia familială. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. grup de diagnostic. 2007. graţie experienţei trăite. grup de sensibilizare. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. combaterea comportamentului depersonalizat. care a propus şi alte forme de grup.Iniţial. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. Ea este caracterizată de eclectism. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). grupul de sarcină (engl. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. alcoolici). Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. Lippit. prezentate în continuare (Neculau. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. vârstnici. 5 . ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. ca spaţiu social direcţionat. ca spaţiu de antrenament psihosocial. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. Cartwright. grupul ca instrument terapeutic. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale.

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. grupuri reale şi ideale. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă.(Popescu-Neveanu. valorice şi îi servesc ca model şi standard. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. 2007). 1950). grupuri externe. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. individul devine capabil să coopereze. individul năzuieşte să îi devină membru. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. p. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). 1978). individ repere normative (atitudinale. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Prin apartenenţa la grup. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). În primul caz. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. 1998). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. Astfel. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. acesta le oferă şansa de a se valoriza. grupuri mari şi mici. 2004. Termenul a fost introdus de către Herbert H. individul tinde să îi devină membru. individul este supus normelor. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. 9 . 153).

în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. 10 . de confirmare. comisia de etică a unei organizaţii). funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. De asemenea. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. pentru ca ulterior. devenind grupul de referinţă al acestora.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Din perspectiva individului. Încă după primul semestru de şcoală. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. cât şi funcţii pentru societate. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. 1996. respectiv. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. umanitare. armata. ele să devină tot mai intens liberale. Sursa: Franzoi. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. Pe parcursul celor patru ani de studii. în urma interacţiunilor cu profesorii. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. de exemplu. funcţia de formare. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. în special ale familiei. descurajează divorţurile. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Din perspectiva societăţii. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. 205-206 4. conservatori la alegerile prezidenţiale. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. poliţia. p.

Chelcea. P. mărimea. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. C. A. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Babel. Dicţionar de psihologie. 2. Iaşi. (1998). Iluţ. (1998). Braşov.. (2007). Albatros. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. (1978). modulul C. 11 .. indicând scopul. Luca. S. Enciclopedie de psihosociologie. 14 sept.R. Economică. Zamfir. Bucureşti: Ed. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. Vlăsceanu. durata. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed.-2 oct.) (2003). (coord. Neculau.Teme de reflecţie 1. M. Dinamica grupului şi a echipei. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. L. Dicţionar de sociologie. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. P. Iaşi: Polirom. tipul grupului.

Având în vedere această accepţiune. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. Clasificarea grupurilor 2. etniile (Luca. Exemple de grupuri mici sunt familia. echipă sportivă. grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. care variază între 3 şi 40. Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. dispun de un instrument de comunicare (limba). astfel de grupuri sunt popoarele. au o durată mare în timp. comunităţi etnice etc. 1998). relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. În acelaşi timp însă. 1 Normativitate . dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. 1998). grupa de studenţi. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. clasele sociale. ansamblul studenţilor din anul II. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală.reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. spre deosebire de grupurile mari. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. valori. grup de lucru. echipa sportivă. norme) 12 .

1976). care depind de vârsta. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. rituri. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. limbaj propriu. care îi determină să se aprecieze reciproc. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. privilegii. autonomia. Moreno). apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. interdependenţa dintre membrii săi. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. diferenţiere de roluri. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. 1978): interacţiunea directă. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup. capacitatea de autoorganizare. controlul asupra membrilor săi. obligaţii sau roluri sociale. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. existenţa normelor. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. dinamica.L. cultură grupală marcată de credinţe. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. maturitatea. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. participarea: angajarea în sarcinile de grup. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. 13 . permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. Poate fi verticală. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). faţă în faţă. conformarea.

activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. 2003). simpatie. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. În grupurile primare. Prin apartenenţa la grupul secundar. În 14 . majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). specific (Chelcea şi Iluţ. În acest sens. echipa guvernamentală. durata în timp este predeterminată (Luca. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. relaţiile sunt mai puţin reglementate. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. echipa de lucru. de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. un grup de infractori. echipajul unui avion. membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. 1998). bazat pe afinităţi. 1998). funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. 2003). individul îşi satisface nevoi instrumentale. interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. 1998). Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. muncitorii dintr-un atelier. În grupurile primare. interese comune. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). de regulă. ci şi un scop. elevii dintr-o clasă. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. grupul de joacă al copiilor. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. cu caracter pragmatic. ca în grupurile primare. Grupurile secundare sunt.

comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. individul tinde să îi devină membru. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). grupuri mari şi mici. uneori. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. minată de o sociogramă. 1978). Prin apartenenţa la grup. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. unitatea politică. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. Termenul a fost introdus de către Herbert H. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. În primul caz. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. individ repere normative (atitudinale. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. 15 . grupuri externe. echipa profesională. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. 1950). Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. individul devine capabil să coopereze. Astfel. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. 2004. grupuri reale şi ideale. individul este supus normelor. 2003). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. p. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. valorice şi îi servesc ca model şi standard. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status.orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. 153). individul năzuieşte să îi devină membru. 1998). 1998).

Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. 16 . ele să devină tot mai intens liberale. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. de confirmare. 205-206 2. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. pentru ca ulterior. în urma interacţiunilor cu profesorii. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. respectiv. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. acesta le oferă şansa de a se valoriza. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. devenind grupul de referinţă al acestora. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Pe parcursul celor patru ani de studii. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. conservatori la alegerile prezidenţiale. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. p. Din perspectiva individului. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. 1996. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. Încă după primul semestru de şcoală. cât şi funcţii pentru societate. Sursa: Franzoi. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. umanitare. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. 2007). măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi.

în special ale familiei. (1990). Bucureşti: Ed. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. & Golins. Social psychology. (1978).. Group dynamics. Neculau. Dicţionar de psihologie. Iaşi: Polirom. (coord. tipul grupului. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. S. Bucureşti: Ed. De asemenea.R. Pacific Grove: Brooks/Cole. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. descurajează divorţurile. P. Bucureşti: Ed. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Miron. L. comisia de etică a unei organizaţii). Franzoi.. (1998). (1976). organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. D. Denver.R. armata. 2. 14 sept. G. Dinamica grupului şi a echipei. P. Enciclopedie de psihosociologie. CO: Colorado Outward Bound School. Dicţionar de sociologie. M. V. poliţia. Economică. A. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Iaşi. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii.L.integrarea socială a individului. Walsh. de exemplu..) (2003). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Iluţ. (1996). durata. funcţia de formare. Zamfir. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Babel. Vlăsceanu. (2007). DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. (1998). (2004). Albatros. Forsyth. Proiect TEMPUS CME – 9602011. indicând scopul. Braşov. Golu. P. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Teme de reflecţie 1. L. Bucureşti: Ed. Luca.-2 oct. mărimea. modulul C. 17 . S. The exploration of the Outward Bound process. C. Chelcea. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p.

neactualizate. Relaţii interpersonale în grup 4. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. legat de respectiva situaţie. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor.statusul de vârstă. pe de o parte. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. De asemenea. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. tată. Normele de grup 3. Statusul este locul individului în societate. atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. cetăţenie. Roluri în grup 1. ca femeie. ca şef de nivel mediu. statusurile pot fi formale (oficiale).Tema 3 Status – rol în grup 1. dar şi informale. persoana are un status actual. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. De asemenea. în timpul orei de limba română. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . sex. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. 1936). În fiecare moment. Exemple În faţa elevilor săi. grup de muncă. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. etnie. să fie protejată de către colegi. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). în timp ce statusul de soţ. 1998). cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. uneori cel economic. Status şi rol în interacţiunea socială 2. rasă. celelalte fiind latente. poziţia ierarhică intermediară. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială.

19 .simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. decoraţiile. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. indiferent de natura lui (formal. Acesta este aspectul dinamic al statusului. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. muncitor manual. situaţie din care pot rezulta tensiuni. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. trecând prin diferite stadii ale acomodării. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. contribuind la reformularea sa. titlurile academice şi de stat: profesor. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. ecusoanele. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. câştigul financiar. etajul la care este amplasat biroul. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. statusul este înlocuit prin simbolul său. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. 1 La începutul erei industriale. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. cavaler al ordinului X. Ca prescripţie normativă asociată statusului. Uneori. Similar setului de statusuri. 1998). Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. Astfel. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. Rolul Fiecărui status social. informal) îi este ataşat complementar un rol.

norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. în calitate de şef. În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. 1998). atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. 2007). în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. inovaţia (Faucheaux. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. ci utilitate socială. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. Ea nu are valoare de adevăr. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. sub aspect formal. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. 1966). să le execute. Sursa: Luca. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. normalizarea (Sherif. de şef. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. faţă de acesta. 1998. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. grupurilor. Astfel. a unei comunităţi sau a unei populaţii. organizaţiilor. care este subordonat altui şef. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. o regulă.Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. 20 . Normele de grup Norma este un model de conduită. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. Moscovici. chiar dacă. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. prin instaurarea unui consens între membri. C şi D. trebuie să-l sancţioneze. 1952). Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. p. B. 1976). sau pe cel informal. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. De Montmollin. în acelaşi timp. 1936. de prieten. Dar A poate fi. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. 85 2. este posibil ca. ca şef. dar. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are.

reguli de a face un lucru (know-how. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. 243). negociind.de premiere. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă).grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. remuşcare) sau 21 . 2004. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. fiecare membru al grupului. cum să te porţi la diferite ceremonii . Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. concepute în grupul care le va aplica. 1994. recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. destinate să reducă incertitudinea. de înmormântare etc. Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. 2007): sunt producţii colective.). apud Neculau. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. prin urmare va fi mai atras de grup. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. a căror realizare este recompensată. p. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. cele plăcute ca mai puţin plăcute. Graţie normelor. mustrare de conştiinţă. au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi.

A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. afective. de dominare). dragoste. conative. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. întreruperea comunicării. alienare. reducerea anxietăţii şi inceritudinii. 3. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. recompense materiale. stimă. prestigiu. care. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. statut. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. aprecieri pozitive.administrate de membrii grupului (mustrare. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. afiliere. asimilare. securitate. stimă. 1998. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. competiţie. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). conflict). prestigiu. tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. stratificare). fie sub forma unor informaţii. indivizii beneficiază de suport psihologic. pe care o secondează şi influenşează permanent. valorice. ameninţate). Relaţii interpersonale în grup (Luca. marginalizare. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). recompense (laude. afective. p. în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. retragerea sprijinului. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. cât şi în comportament. fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. reprobare. Graţie lor. atitudine suportivă. cooperare. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării.

în funcţie de natura situaţiilor. de putere. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor.L. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. indiferenţă). Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane.celor din urmă. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. personalităţii. de cooperare. respect. dispreţ. Moreno. ură. aşteptările celuilalt. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. J. în timp.). Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. membrii grupului dobândesc. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. admiraţie. reacţia celuilalt. determinându-i acţiunile. afecţiune. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. prietenie. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. manifestate şi percepute. a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. mentalităţii. antipatie. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). Alienarea este un fenomen opus asimilării. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. obţinerea unei prime sau unei promovări). Inevitabil. poziţii diferite ca influenţă şi putere. dragoste. intenţiile proprii. Stratificarea este procesul în urma căruia. creşterea anxietăţii şi a frustrării. dar şi efecte negative. prin interacţiuni repetate. 23 . prin scăderea calităţii prestaţiei. afectivă (simpatie. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. pasiune. antipatie. în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. cunoscut sub numele de sociometrie. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. duşmănie etc.

în acelaşi timp. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. ascultă ce i se spune ajută. este rezervat sau anticonformist este de acord. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. un sistem propriu de statusuri şi roluri. pozitive. afecţiune ostilitate. se confiază. cum sunt cele din organizaţii. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. compătimeşte se revoltă. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. admiră exploatează. 24 . rezistenţă spijin. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. penalizează respectă. cooperează. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. refuză respect. susţine. 4. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. sfătuieşte. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. productive. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. dominare încredere. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. alienare). este prietenos este dur. docil. în diferitele momente ale acţiunilor comune. să-şi constituie o ierarhie. respinge. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. acceptare penalizare. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. supunere aroganţă. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. în derularea situaţiei. respingere spijin. atacă. p. dă indicaţii modest. ajutor neîncredere.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă.

de planificare a activităţilor. fără a aduce nimic nou. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri. vrei să spui că. Informal.este cel care „porneşte”. la propriu. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. de revizuire a activităţii. găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. de atingere a obiectivelor.Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. El poate fi la început şi lider al grupului..rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. ocazională sau permanentă. orientate fie spre realizarea sarcinii. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. Cel care pune întrebări . Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . treaba. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului.. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut."). consideraţi ca entităţi. dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns..analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. a unor roluri complementare.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. de către membri.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise.". El se poate oferi să caute informaţii. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. Rezonerul . care notează 25 . de alocare a resurselor. Clarificatorul . când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar. "aşa cum spuneai. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. Ofertantul de informaţie . Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea..

de construire a spiritului de echipă. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului.. tehnicianul. evaluatorul critic. care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia. are o competenţă de sarcină deosebită. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul.. ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. privire directă.surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. de menţinere a disciplinei. coordonatorul. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. aşa e. cel care pune întrebări. ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor. "bine ai zis. Evaluatorul critic . verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. fanaticul aplicării standardelor. el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. atingerea obiectivelor.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Tehnicianul . ofertantul de informaţie. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor. planificarea activităţilor.. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. de formare a membrilor pe post: Suporterul . Sfătosul . Glumeţul .. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim.". dar tendinţa este distructivă. mai ales când grupul se află într-un impas. În varianta pozitivă. care jignesc. rezonerul.comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. Să ne reamintim .este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate..."ochiul soacrei" . Coordonatorul .maestrul procedurilor. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. alocarea resurselor. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 . Deseori glumeţul face glume deplasate. glumeţul poate contribui la un climat destins. zâmbet).".ce se spune şi / sau face. îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. clarificatorul. comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului.poate fi liderul grupului. Grupul se poate antrena în tachinări.

nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are. ci şi la un nivel mai cald.încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. priveşte "de sus"). Solidarul .este mereu în atac. Dominatorul . Negativistul .este fluşturatic(ă). Împăciuitorul . Să ne reamintim . este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.este plin de sine.. încurajatorul.nivel "profesional". certăreţ şi revendicativ. valoarea fiecărui individ. Încurajatorul . ci doar cu individul.pentru a ieşi în evidenţă. ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar. sfătosul. încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi. Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă. se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut."). Dispecerul . nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. să faciliteze participarea tuturor. întreruperile frecvente ale vorbitorilor. Neajutoratul .este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale.. Infatuatul ..îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă. valoarea obiectivelor. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. capacitatea grupului de finaliza.mereu optimist. armonizatorul. Playboy-ul / cocheta . fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul .contestă totul. împăciuitorul. de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.îi place să fie şef. participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus.. activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică. 27 . solidarul. de importanţa meritelor sale. Armonizatorul . Printre aceste roluri se numără: suporterul. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi.

R. Bucureşti: Ed. Iluţ.) Manual de psihologie socială. L. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. Vlăsceanu. Economică. Dicţionar de sociologie. Popescu-Neveanu. Albatros.. C.. 4. Proiect TEMPUS CME – 9602011. S. (1978). 28 . P. În A. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu. (1998). modulul C. playboy-ul. Luca. (coord. infatuatul. Braşov. Enciclopedie de psihosociologie. Neculau.Să ne reamintim . 3.-2 oct. (2007). Babel. A. Printre aceste roluri se numără: agresivul. (coord. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. Neculau (coord. A. S. dominatorul. Neculau. Iaşi: Polirom.) (2004). Chelcea. M. (1998). Bucureşti: Ed. Zamfir.. ci doar cu individul. (2004). Manual de psihologie socială. Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. Bucureşti: Ed. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o.. Iaşi: Polirom. 14 sept. Iaşi: Polirom. Influenţa socială. Dicţionar de psihologie. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. P.) (2003). 2. negativistul. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. neajutoratul. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.

de constanţă. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. Storming. disoluţia (Forming. p. apartenenţă. eventual. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. Norming. Performing. apud Neculau. 151). cât şi moralul participanţilor. 1998. 483 şu. structurarea. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. performarea şi. precauţie. 2007. 2004. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. p. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. Cele cinci stadii sunt formarea. Zlate. Grupul ca agent de socializare 1.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. respingere. p. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . Coeziunea grupurilor 3. 78. 1998. Mourning). normarea. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). cu perioade de schimbare.Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. 2001. 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. p.

stres organizare. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. autoritate. membrii sunt tensionaţi. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. dacă nu se va dezmembra. preocuparea pentru grup. grupul îşi consolidează structura. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. manifestarea deschiderii. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. altele se izolează. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. În acest stadiu. Dacă impasul este depăşit cu succes. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. se fac glume. 30 . au comportamente de tatonare reciprocă. se manifestă mai deschis şi mai intens. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. a-i asculta pe ceilalţi. statut. se stabilesc repere şi standarde de grup. programare.

1). p. fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. 31 . încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. letargie. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru. McShane şi Von Glinow (2000. oferirea de sprijin. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. implicare înaltă. căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări.

acces dificil în grup. p. succesele. 2). apud Zlate. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig. 285) 32 . iar grupul să reziste la dezintegrare. 2000. 279) 2. 2000.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. mărimea grupului. interacţiunea dintre membri. provocările externe (fig. p. p. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. Moreno (1970. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 2004.

căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. care permit comunicarea neîngrădită. de regulă. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. fapt ce conduce la creşterea coeziunii. atât ca execuţie a sarcinilor. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Nu orice dificultate este benefică. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. De aceea. este nevoie de conjugarea eforturilor. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară. Cu toate acestea. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. mai coezive decât grupurile mari. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. După aceasta. mod de a gândi asemănător. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis.

productivitate crescută în realizarea sarcinilor. Grupurile de socializare sunt. desfăşurat începând din adolescenţă. printre altele.Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. 34 . adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. 31). atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. 3. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. 1998). Prin socializare. poziţii. 2007. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. statusuri şi roluri. p. numeroase prejudecăţi. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. când sunt învăţate valori. de la care copiii învaţă. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. Uneori. oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau.

în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. estimează costurile. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. de tip interacţionist. Noul membru îşi asumă rolul în grup. resocializarea şi amintirea (Neculau. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. opusă socializării din familie. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. biserica. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. dimpotrivă. grupul de egali. există trei etape ale rolului: de nonmembru. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. în funcţie de personalitatea sa. credinţele. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. socializarea propriu-zisă. 2007. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. consideră socializarea o tranzacţie între societate. îl ajută să se acomodeze. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. 33). obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. Pe măsura intrării în şcoală. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. serviciu militar. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. responsabilităţi). Uneori procesul este reciproc. Abordările moderne. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. asociaţiile. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. p. la venirea lor în grup. Şcoala. Noul membru se angajează faţă de grup. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. menţinerea. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. Noii membri. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. 35 . schimbarea rolului de gen). fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. îi transmite cultura sa.

Iaşi. 2.R. Dicţionar de sociologie. Zlate. (2004). A.A. M. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. în caz de eşec. M. identifică noi forme de existenţă în grup. S. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. dacă se ajunge într-un impas. Dinamica grupului şi a echipei. Organizational behaviour. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. de jucare a rolurilor.L. Von Glinow. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. Zamfir. C. Bucureşti: Ed. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră.-2 oct. Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. inclisiv a celor care au părăsit grupul.. Iaşi: Polirom. 283 Neculau. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. (2000). McShane. Braşov. de participare la activităţile grupului. Proiect TEMPUS CME – 9602011. care conduce la etapa următoare. Babel. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. (1998). Vlăsceanu. 14 sept. Iaşi: Polirom. Bibliografie Luca. M. 36 . L. (2007). Vol. P. este nevoie de o renegociere a rolurilor. (1998).Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. 1. Teme de reflecţie 1.. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.

crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. Organizează: proiectează posturi. are credibilitate. atât ca intensitate (unii se implică profund. Introducere 2. rezolvă probleme. în timp ce liderul se adaptează schimbării. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). Hunsaker şi Coffey. afirmă valori morale. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. p.1. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. În realizarea acestor sarcini. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. obiectivele şi strategiile organizaţiei. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă. 1997. p. alţii mai puţin). Controlează respectarea planului. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. construieşte legături subiective. Covey (1990. Stiluri de conducere 1. 1990. Liderul Formulează viziunea. Motivează oamenii: generează implicare. Introducere Conducătorul. membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. managerul se adaptează complexităţii. Tab. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. corectează erorile. apud Cook. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. comunică eficient. au contribuţii 37 . să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află.

spre sarcină sau spre oameni. 5.3). organizaţionale. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. administrator de recompense şi pedepse. imaginea tatălui. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. alţii se implică doar superficial). în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). puterea (fig. fără a-şi exercita. arbitru. în situaţia concretă de conducere. exemplu. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. controlor al relaţiilor interne. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. 4. Lippitt şi White. responsabil al disciplinei. expert. în fapt. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. 2. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. ideolog. În situaţia concretă de conducere. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). 2. planificator. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi. 3.indispensabile. reprezentant al grupului în exterior. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. Între cele două orientări extreme. 38 . de către Lippitt şi White. simbol al grupului. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. ţap ispăşitor. Astfel.

3. 1997. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. 4. obţine sugestii. Deciziile sunt luate în grup. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele. fără a fi cerute. 1985. apud Luca. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. p. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. 2. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. 5. Completă non-participare din partea liderului.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. 3. încurajat şi asistat de lider. 39 . dacă sunt necesare sfaturi tehnice. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. Stilul laissez-faire 1. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. 4. 2. 119) Stilul participativ 1. cu o minimă participare a liderului. participă la viaţa grupului.

sunt prezentate în figura de mai sus. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. ci două dimensiuni distincte. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. 40 . Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. insatisfacţie. Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. ori. 5. respectarea standardelor de execuţie etc.creşte tensiunea dintre grup şi lider. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. dacă este necesar.). poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). neimplicare. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora.4).duce la indisciplină. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. respectiv. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. stilul laissez-faire . Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. insatisfacţie generată de anxietate. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. pentru oameni. dimpotrivă la apatie. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. Astfel.

41 .5 9. 5. Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară.9) se preocupă puţin de producţie (1). ca într-un joc de sumă egală. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. cât şi pentru oameni (1). Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1.4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1. şi foarte mult de confortul oamenilor (9). prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9.1 9 5. Conducătorul secătuit (1. înaltă 9 1. şi-au pierdut entuziasmul. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.Conducătorul centrat pe sarcină (9. în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii. ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale. ei trebuie înlocuiţi. Conducătorul moderat-oscilant (5. motivaţia şi energia.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1). el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă.

Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate. 42 . cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient. ca fiind cel mai bun.1. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. frecvent. 4.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit.Conducătorul centrat pe grup (9. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. fiind preocupat atât de rezultate (9).4). Chiar dacă acest stil este considerat. cât şi de oameni (9). El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. de regulă. s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. Mulţi conducători au un stil dominant. stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere. devin mai responsabili şi mai coezivi.8. De asemenea. În acest fel. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. 9.

manageri. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. Procesul de comunicare: perspective. dezaprobare. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. la cea interacţională. inepuizabile. lingvişti. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. aparent. lideri. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. context. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. context. 43 . admiraţie. politicieni. acest „motor vital. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. normativă şi axiologică. componente La prima vedere. terapeuţi. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. Procesul de comunicare: perspective.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. De-a lungul timpului. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Comunicarea verbală 4. banal. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. teamă etc. care. 1). (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. termenul comunicare pare un loc comun. socială. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. sociologi. la rândul său este influenţat. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. nehotărâre. Comunicarea nonverbală 1. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. Şi totuşi. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. componente 2. psihologi. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. Reţele de comunicare în grup 3. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. furie. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică.

1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. 1967): Comunicarea este inevitabilă. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. 44 . respectiv. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. p. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. receptor. 1996. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională.

deşi mai puţin evident. apar relaţii complementare. accentul. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . Cel de al doilea nivel. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. se respectă şi nu încearcă să se domine. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. anumite cuvinte sau expresii utilizate. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. în acest caz. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. teamă etc. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. pentru propria sănătate. la rândul său este influenţat.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. reciproc satisfăcătoare. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. viteza de vorbire. furie. e) jocul şi distracţiile. cunoscută sub numele de managementul impresiei. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. planul relaţiei aparţine metacomunicării. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. Ulterior. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. se construiesc relaţii simetrice. dezaprobare. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. care. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. nehotărâre.: ameninţări). b) descoperirea lumii externe. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. cum ar fi cea a pacientul care. admiraţie. Comunicarea este un proces simetric sau complementar. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea.

Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. atunci comunicăm mai degrabă oficial. implicându-ne mai mult. el include situaţia în care se găsesc partenerii. şi. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea. componentele mediului fizic. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). iar la un moment dat şeful intră în încăpere. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. gradul de luminozitate. chiar curtenitor. p. p. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. ci şi rolul vorbitorului. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. 40). Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. în acelaşi timp. atunci ne vom comporta politicos. prezent şi viitor. fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. 8 şi 307. demografic.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. Dacă. cultural. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. neimplicat emoţional. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. derivate din toate acestea. 46 . ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. de exemplu. 1995. p. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. credinţele. Adeseori. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). ca şi asupra modului în care se spune. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. cineva vorbeşte în faţa colegilor. el se va simţi subaltern.. valorile. Contextul cultural include stilul de viaţă. O’Hair et al. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. să controleze mai atent gesturile şi mimica. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. 2005. având rolul de coleg. 1996. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. încălzire. dar. acustică. se expune influenţei acestuia.

alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. zgomotul de canal.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. mesajul. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. al zilei . pentru a evita neînţelegerile. codul. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. de normele culturale. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 .unii oamenii sunt matinali. Din perspectivă temporală. Există tipuri generice de relaţii. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. 2). Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. canalul. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. între membri. care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune.

În comunicarea faţă-în-faţă. se emit şi metamesaje. gesturi. prin care informaţia circulă în sens invers. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. De exemplu. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. aprobat. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. intonaţie. de la receptor spre emiţător. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. 48 . aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. expresii emoţionale.. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. elementele codului pot fi cuvinte. în paralel cu aceste informaţii. definite ca mesaje despre mesaje. reguli gramaticale. înţeles. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. Metamesaje Adeseori. dar ştiu că . în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj.. semne grafice etc.Fig. acceptat. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma.

Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. el poate fi fizic. 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. 1). ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. tactilă. În cazul comunicării faţă-în-faţă. 49 . stea. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. vizuală. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. olfactivă. psihologic sau semantic (tab. de câte 5 persoane. Tab. 1). cea mai frecventă în grup. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. modalităţilor senzoriale – auditivă. prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. Y şi cerc (fig.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici.

analytictech. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. 50 . plasată singură într-un cubicul. Precizia. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. Sursa: http://www. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. stea şi cerc. urmate de reţeaua lanţ şi cerc. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. De asemenea. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. Y. primea o singură unitate de informaţie.com/networks/commstruc. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt). Pentru a rezolva sarcina. Timpul. dar în sens contrar aşteptărilor.lanţ stea Y cerc multicanal Fig. Y şi lanţ. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. iar pe ultimul lanţul sau steaua.

pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. au urmat lanţ. decizând ce şi când transmite mai departe. în organizaţii. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare.Satisfacţia.Cu cât poziţia este mai centrală. 1951) (Chelcea. 51 . Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. în grupuri primare. Reţelele flexibile sunt descentralizate. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. Ameliorarea. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. În situaţiile de criză însă. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. fiecare persoană având acces egal la informaţie. 2004). iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. 1950). maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. Reţelele restrictive (în lanţ. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. Y şi stea. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. Liderul. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. urmată de reţeaua Y. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. lanţ şi cerc. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune.

enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. pe care o particularizează şi o completează adeseori. trăirile. codul utilizat este format din cuvinte limbii. Componentele sale sunt pronunţia. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. respectiv. p. 38).3. foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd. volumul. Se apreciază că aproape 40% din 52 .vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). pauzele semnificative. intonaţia. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică. ritmul. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Ulterior.: ameninţări).” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. 4. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. Comunicarea verbală poate fi orală . timbrul. al expresiei faciale. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. Sigur merge în vizită. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. 2005. accentul. este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului.” „Cred că nu se simte bine. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. McLaughlin et al.” „Are mers de sportiv.

degetele în V pentru victorie. de multe ori. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. dar apoi coborâm privirea spre gură. căutării termenilor potriviţi. Cu toate acestea. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. ele nu au un înţeles propriu.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. un element foarte important mesajului didactic. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. degetul peste buze pentru a indica secretul. În clasă. privim interlocutorul în ochi. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. În clasă. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. Ele por fi semnul nehotărârii. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. de exemplu. greu de controlat. 125). Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. De exemplu. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. 1995. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. sunt neintenţionate şi. Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. în timp ce punem o întrebare. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. p. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. fluturarea mâinii la despărţire.

Sesizăm încruntarea. înroşirea. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. zâmbetul. membrii comunică intens prin posturile lor. 54 . Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). după caz. atunci când ascultăm. părinţii. îainte de a comunica prin cuvinte. simultan cu gestul emblemă. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. bucuria. interes faţă de interlocutor. sprâncenele ridicate. autoritară / agresivă. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. fraţii. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. În etapa de formare a grupului. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. prietenii. surpriza. mersul apăsat este semn de hotărâre. furie. Desigur.fire flexibilă. mersul pe vârfuri . jena sau cinismul. fermitate. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. dar nu o cunoaştem prea bine. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. dinamică sau chiar intrigantă. colegii. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. nelinişte şi preocupare. o anume formulă verbală de salut. precum plăcerea. un şef. o persoană pe care o admirăm.

mângâierea. gestul având semnificaţia de sfidare. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. piedica. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. muşcarea. chiar dacă expresivitatea emoţională este. cu mâinile. ciupirea. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. inteligente. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. într-o relaţie oficială. a-l confirma. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. îmbrâncirea. gâdilarea. umărul. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. strângerea mâinii. Există culturi în care atingerile sunt permise. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . în bună parte. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. Buller şi Woodall. competente social şi adaptabile. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. la rândul lui. pot fi atinse mâna. agăţarea. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. ghidarea (Burgoon. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. p. 1989. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. îmbrăţişarea. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. bătutul pe umăr. În public de exemplu. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. frecvente şi variate. spatele. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. pişcarea. şutul. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. 93). de sex opus sau superioară ca statut social. De aceea. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. aşteaptă un răspuns). dominatoare. iar el. obrazul celuilalt. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. lipsă de maniere şi de respect. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. Imediat după naştere. alteori le exagerăm. înghiontirea. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. durata şi reciprocitatea. explorează lumea prin atingere cu buzele. mâneca hainei. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. involuntară.

gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. aprecierea. îmbrăţişare caldă. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus. atingerea umărului. calde: felicitări. îmbrăţişare oficială. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. p. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. De asemenea. Buller şi Woodall. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. derutantă. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. 1989. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. de despărţire sau de felicitare. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. în particular. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. 134). ghidarea cuiva aflat în dificultate. Atingeri cu rol social: se produc în public. bătaia pe spate. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. 56 . 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. de multe ori. 1996. mai mult decât femeile. se produc. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. Bărbaţii. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. Ritual de întâlnire. ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. consolare. de regulă. p. sărutul. strângerea mâinii. incluziunea şi interesul sexual.

Jackson. D. (1996). Iniţiere în cercetarea sociologică.Bibliografie Chelcea.H. Beavin..A. pathologies. DeVito.. New York : St. 57 ..ro http://www. New York. J. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. and paradoxes.W. Norton.M. (2004). D. Watzlawick. O’Hair. J. pathologies. New York: W. S. P.D. Essentials of human communication... Friedrich. 2nd ed. Jackson. Bucureşti: Comunicare. Competent communication. M. J.. New York: HarperCollins..H. W.analytictech. Norton. D. P. J. 1967.com/networks/commstruc. G. Wiemann. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Beavin. (1967).htm Watzlawick.W. Martin’s Press. Wiemann.. and paradoxes. (1995).O.D.W.

Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. dar nu au relaţii apropiate. Mărimea zonelor de interacţiune variază. În activitatea cadrelor didactice însă. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. este o sferă de protecţie (engl. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). încredere. imperfecţiunile etc. Teritorialitatea 1. între parteneri care se cunosc. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. astfel. Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. sinceritate. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. (aproximativ 90 cm).: protective bubble). dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. de la o cultură la alta. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. rezervată relaţiilor foarte apropiate. Privacitatea 3. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. Zona personală. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. vedem cele mai mici detalii ale feţei. confirmarea şi protejarea partenerului. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. ca dimensiune. Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. impalpabilă şi totuşi. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit.

apud Deaux şi Wrightsman. 2. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. În sfârşit. p. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. mai aproape sau mai departe de partener. sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. încrucişarea braţelor. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt.un individ şi un grup este de 3 . În al doilea rând. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. individul decide în funcţie de moment. 59 . 512). Privacitatea Privacitatea (Altman. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. 1984. 1975. privire fixă. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână.6 m. dimpotrivă. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. în termeni de durată. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. binevenit. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. p. moment şi tip de activităţi desfăşurate. În primul rând. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. Pentru reglarea privacităţii. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. 1991. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă.

deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. masa preferată 60 . Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. fapt adeseori stânjenitor. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. 5. fie strict reglementat. Sexul Încă de la vârste foarte mici.sau est-europenii. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. ca membru al mai multor grupuri sociale. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. 3. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. decât unul impersonal. 1995). cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. nemulţumire şi iritare. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. casa. 4. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. controlării şi apărării unui teritoriu. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. 1984. public (Deaux şi Wrightsman. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. 706). mai frecventă în cazul bărbaţilor. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. iar utilizarea este de lungă durată. 2. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. p. în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. marcării. secundar. 3. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. Fiecare individ. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. faptul creează dezordine.

la un anumit restaurant. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. restaurantele şi teatrele. invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. p. p. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. ca în cazul celui primar. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. terenul de sport etc. contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. 61 . ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. primul servit“. ce devin imperative pentru ocupanţi. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. ci public). farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. bibliotecile şi parcările publice. „rezervat pentru personal”. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. Astfel de teritorii sunt parcurile. locul în sala de curs. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. 173). ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. ecusoane. 1991. 1991. prin aceasta. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar.

I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri). secundare şi publice. iniţiativă şi tendinţe dominatoare. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului.R.Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. precum apărarea teritoriului. Golu. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. M. Braşov: Ed. Comunicare organizaţională. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. Miron. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. Temă 1. Informarket. persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. 2. la limită. 3. (2005). potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. P. (2004). teritoriile primare. 62 . 51). arată Luca (1995. considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. S-a constatat că. în propria casă. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. Identificaţi în spaţiul şcolii. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. Bucureşti: Ed. p. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. în locuri publice).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful