Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. durata în timp a relaţiilor. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. un grup. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. valori. Cercetările şi descoperirile lui Lewin. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. Anterior lui Lewin. indiferent de mărimea ei. 1998). Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. poate fi considerată. p. mulţime. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. protecţia împotriva unui duşman comun. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. 2003). din punct de vedere psihosociologic. 1. 2 . Interese comune Tab. 1997. Floyd Allport – facilitarea socială. norme comune. 428) 2. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. Fiind împreună cu alţii. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale.însă. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. activitate. gloată. în sensul definiţiei de mai sus. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. dar nu grup (Luca.

La început. 149): 3 . coeziunea. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. Astăzi. de terapie. valenţă pozitivă. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. standarde. dezechilibru. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. În construcţia sociogramei. sociogramă. comunicarea. atom social. p. creativitatea şi conducerea grupului. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. antrenamentul. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. atom social radioactiv = animatorul. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. Sursa: Neculau. Printre aceste concepte se numără: forţe. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. instrumentele de formare. apud Neculau. 2007. în urma cărora se nasc norme. test sociometric.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. p. Lapassade. p. telesentimente. echilibru psihologic. câmp psihologic. citat de Neculau (2007. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. între atomii sociali se utilizează săgeţi. Mai târziu. 2007. sociomatrice. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. valori de grup. valenţă negativă. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. urmate de reechilibrare. 1989. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. decizia şi reflecţia.

Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. gândirea de grup (groupthink). b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. contagiunea afectivă.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. conformare. cooperarea şi competiţia. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. obedienţă. polarizarea grupului. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. 2003. p. Perspectiva gestaltistă. membrii săi şi situaţia. conflictele. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. 4 . rolul reţelelor de comunicare. preluarea. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. depersonalizare. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. sentimente. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. liderul şi stilurile de conducere a grupului. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. devianţă. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. identitatea socială. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. învăţarea şi practicarea de roluri. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. influenţa socială. marginalizare. 115). percepţii de sine şi ale altora).

Lippit. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. în terapia familială. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. 5 . ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. grup de diagnostic. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. 2007. p. alcoolici). care a propus şi alte forme de grup. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. bolnavi cronici. combaterea comportamentului depersonalizat. 154): grupul de întâlnire (engl. graţie experienţei trăite. sensitivity training group).Iniţial. grup de sensibilizare. 2007. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. Leon Festinger. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. grupul de sarcină (engl. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. Ea este caracterizată de eclectism. Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. ca spaţiu de antrenament psihosocial. ca tehnică de analiză (grupul de analiză). vârstnici. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. atelierul de creativitate etc. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. folosit mai ales în organizaţiile industriale. p. grupul de sensibilizare (engl. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. grupul ca instrument terapeutic. 1998). Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. ca spaţiu social direcţionat. Cartwright. prezentate în continuare (Neculau.

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

2007). să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. 1998). de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. grupuri externe. Astfel. 9 . valorice şi îi servesc ca model şi standard. 1978). de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. grupuri mari şi mici. p. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. 2004.(Popescu-Neveanu. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. individ repere normative (atitudinale. Termenul a fost introdus de către Herbert H. individul năzuieşte să îi devină membru. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). individul este supus normelor. acesta le oferă şansa de a se valoriza. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. grupuri reale şi ideale. individul tinde să îi devină membru. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. 153). ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. 1950). În primul caz. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. individul devine capabil să coopereze. Prin apartenenţa la grup.

cât şi funcţii pentru societate. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. Sursa: Franzoi. De asemenea. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. 10 . în special ale familiei. funcţia de formare. Din perspectiva societăţii. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. p. Pe parcursul celor patru ani de studii. 1996. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. umanitare. pentru ca ulterior. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). descurajează divorţurile. ele să devină tot mai intens liberale. Din perspectiva individului. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. poliţia. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. de confirmare.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. comisia de etică a unei organizaţii). organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. respectiv. conservatori la alegerile prezidenţiale. armata. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. în urma interacţiunilor cu profesorii. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. de exemplu. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. devenind grupul de referinţă al acestora. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. 205-206 4. Încă după primul semestru de şcoală. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine.

. Enciclopedie de psihosociologie. (1998). P. (coord. Braşov.R. Iaşi.. Iluţ. Babel. (2007). 11 . Economică. Bucureşti: Ed. S. Vlăsceanu. P. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Bucureşti: Ed. A.) (2003). Comunicare şi eficienţă personală în carieră. mărimea. (1998). Iaşi: Polirom. Zamfir. Luca. durata.-2 oct. L. C. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. Bucureşti: Ed. Chelcea.Teme de reflecţie 1. Dinamica grupului şi a echipei. indicând scopul. Albatros. 2. 14 sept. (1978). Neculau. Dicţionar de sociologie. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. tipul grupului. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Dicţionar de psihologie. M. modulul C. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi.

ansamblul studenţilor din anul II. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. spre deosebire de grupurile mari. echipă sportivă. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. 1998). Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. În acelaşi timp însă. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. valori. grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. 1 Normativitate . Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. Exemple de grupuri mici sunt familia. Clasificarea grupurilor 2. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. comunităţi etnice etc. clasele sociale.reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. grup de lucru. dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. dispun de un instrument de comunicare (limba). Având în vedere această accepţiune. au o durată mare în timp. care variază între 3 şi 40. norme) 12 . etniile (Luca. echipa sportivă. astfel de grupuri sunt popoarele. clasa de elevi. grupa de studenţi.

Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup.L. Poate fi verticală. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. capacitatea de autoorganizare. dinamica. apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. diferenţiere de roluri. controlul asupra membrilor săi. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. conformarea. obligaţii sau roluri sociale. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. 1978): interacţiunea directă. autonomia. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. participarea: angajarea în sarcinile de grup. rituri. limbaj propriu. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. care depind de vârsta. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . care îi determină să se aprecieze reciproc. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. 13 . Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. faţă în faţă. privilegii. interdependenţa dintre membrii săi. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. existenţa normelor. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. cultură grupală marcată de credinţe. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. 1976). Moreno). maturitatea.

de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. În grupurile primare. 1998). regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). individul îşi satisface nevoi instrumentale. Grupurile secundare sunt. ca în grupurile primare. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. 2003). dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. bazat pe afinităţi. 1998). durata în timp este predeterminată (Luca. simpatie. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. specific (Chelcea şi Iluţ. spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. 2003). relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. relaţiile sunt mai puţin reglementate. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. muncitorii dintr-un atelier. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. grupul de joacă al copiilor. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. un grup de infractori. În grupurile primare. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. echipajul unui avion. să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. 1998). de regulă. Prin apartenenţa la grupul secundar. echipa de lucru. elevii dintr-o clasă. majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. În acest sens. În 14 . interese comune. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. ci şi un scop. cu caracter pragmatic. membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. echipa guvernamentală. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale.

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. individul devine capabil să coopereze. uneori. 2003). Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. unitatea politică. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. În primul caz. grupuri mari şi mici. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. 1998). de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. grupuri reale şi ideale. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. p. 1950). Astfel. valorice şi îi servesc ca model şi standard. individul tinde să îi devină membru. Termenul a fost introdus de către Herbert H. individul năzuieşte să îi devină membru. 2004. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. 153). acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. 15 . Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. individul este supus normelor. 1978). 1998). ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. grupuri externe. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. individ repere normative (atitudinale. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. minată de o sociogramă. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. echipa profesională. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Prin apartenenţa la grup. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia.orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris.

Din perspectiva individului. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. conservatori la alegerile prezidenţiale. de confirmare. Încă după primul semestru de şcoală. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. devenind grupul de referinţă al acestora. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. acesta le oferă şansa de a se valoriza. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. în urma interacţiunilor cu profesorii. Pe parcursul celor patru ani de studii. 2007). cât şi funcţii pentru societate. 205-206 2. 16 . p. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. Sursa: Franzoi. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. ele să devină tot mai intens liberale. pentru ca ulterior. respectiv. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. umanitare. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. 1996.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului.

Bucureşti: Ed. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. 14 sept. funcţia de formare. de exemplu. 2. (1976). (1990). tipul grupului. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Dinamica grupului şi a echipei. Franzoi. descurajează divorţurile. Economică. Bucureşti: Ed. CO: Colorado Outward Bound School. V. Denver. Dicţionar de psihologie. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Walsh. M.. Miron. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. S. Social psychology. armata. Neculau. Babel. în special ale familiei. L. Proiect TEMPUS CME – 9602011. The exploration of the Outward Bound process.-2 oct. P. D. Forsyth. modulul C. (1998). Albatros. P. Zamfir.integrarea socială a individului. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. indicând scopul. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. Teme de reflecţie 1. Golu.. Bucureşti: Ed. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p. Luca. comisia de etică a unei organizaţii). Bucureşti: Ed. Pacific Grove: Brooks/Cole.L. Group dynamics. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. G. (2004). (1998). organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. (2007).. Iluţ. durata. Enciclopedie de psihosociologie. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. A. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. L. De asemenea. mărimea. poliţia. Iaşi. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. & Golins. Chelcea. P. (coord.R. Braşov. Iaşi: Polirom. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. (1996). (1978). C. 17 .) (2003). Dicţionar de sociologie. S. Vlăsceanu.R.

Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente.Tema 3 Status – rol în grup 1. neactualizate. Status şi rol în interacţiunea socială 2. Exemple În faţa elevilor săi. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. De asemenea. Normele de grup 3. 1998). Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. dar şi informale. statusurile pot fi formale (oficiale). atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. ca femeie. în timp ce statusul de soţ. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. De asemenea. poziţia ierarhică intermediară. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. În fiecare moment. pe de o parte. cetăţenie. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. celelalte fiind latente. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. Roluri în grup 1. uneori cel economic.statusul de vârstă. Relaţii interpersonale în grup 4. rasă. etnie. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. tată. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . sex. 1936). grup de muncă. ca şef de nivel mediu. în timpul orei de limba română. să fie protejată de către colegi. legat de respectiva situaţie. Statusul este locul individului în societate. persoana are un status actual.

etajul la care este amplasat biroul. Uneori. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. 1998). când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. Astfel. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. statusul este înlocuit prin simbolul său. muncitor manual. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. Acesta este aspectul dinamic al statusului. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. 1 La începutul erei industriale. Rolul Fiecărui status social. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. titlurile academice şi de stat: profesor.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. ecusoanele. 19 . iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. decoraţiile. indiferent de natura lui (formal. situaţie din care pot rezulta tensiuni. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. Ca prescripţie normativă asociată statusului. câştigul financiar. contribuind la reformularea sa. trecând prin diferite stadii ale acomodării. cavaler al ordinului X. informal) îi este ataşat complementar un rol. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. Similar setului de statusuri. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei.

care este subordonat altui şef. norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. în calitate de şef. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. Ea nu are valoare de adevăr. Dar A poate fi. sub aspect formal. 85 2. atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. o regulă. În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. de şef. prin instaurarea unui consens între membri. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. este posibil ca. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. inovaţia (Faucheaux. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. dar. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. 20 . Moscovici. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. De Montmollin. 1998). 1966). C şi D. să le execute. ca şef. grupurilor. faţă de acesta. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. 1936. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. 1952).Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. 2007). urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. organizaţiilor. Astfel. p. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. Sursa: Luca. sau pe cel informal. 1998. chiar dacă. B. 1976). el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. normalizarea (Sherif. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. a unei comunităţi sau a unei populaţii. trebuie să-l sancţioneze. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. Normele de grup Norma este un model de conduită. în acelaşi timp. de prieten. ci utilitate socială.

p. apud Neculau. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. 2007): sunt producţii colective. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială.). 243). Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. concepute în grupul care le va aplica. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. negociind. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. destinate să reducă incertitudinea. au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. a căror realizare este recompensată. cum să te porţi la diferite ceremonii . 1994. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). reguli de a face un lucru (know-how. cele plăcute ca mai puţin plăcute. de înmormântare etc. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. fiecare membru al grupului. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu.de premiere. mustrare de conştiinţă. recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. prin urmare va fi mai atras de grup. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. Graţie normelor. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. 2004. remuşcare) sau 21 . Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu.

cât şi în comportament. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. reprobare. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. reducerea anxietăţii şi inceritudinii.administrate de membrii grupului (mustrare. fie sub forma unor informaţii. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. stimă. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . atitudine suportivă. care. Graţie lor. stimă. cooperare. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. prestigiu. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. valorice. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. prestigiu. conative. 1998. Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. de dominare). recompense (laude. tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. 3. alienare. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). afiliere. marginalizare. stratificare). recompense materiale. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. întreruperea comunicării. Relaţii interpersonale în grup (Luca. afective. asimilare. aprecieri pozitive. pe care o secondează şi influenşează permanent. indivizii beneficiază de suport psihologic. simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). competiţie. A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. conflict). dragoste. p. securitate. afective. retragerea sprijinului. statut. ameninţate). în situaţia de muncă sunt legate de sarcină.

poziţii diferite ca influenţă şi putere. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. dragoste. prin interacţiuni repetate. membrii grupului dobândesc. pasiune. prietenie. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. respect.celor din urmă. personalităţii. J. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. Inevitabil. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. obţinerea unei prime sau unei promovări).L. antipatie. indiferenţă). ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. Moreno. în timp. admiraţie. aşteptările celuilalt. afecţiune. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. manifestate şi percepute. dar şi efecte negative. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. intenţiile proprii. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. antipatie. Alienarea este un fenomen opus asimilării. prin scăderea calităţii prestaţiei. ură. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. cunoscut sub numele de sociometrie. 23 . dispreţ. duşmănie etc. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. afectivă (simpatie. Stratificarea este procesul în urma căruia.). a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. creşterea anxietăţii şi a frustrării. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. mentalităţii. determinându-i acţiunile. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. de putere. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. reacţia celuilalt. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. în funcţie de natura situaţiilor. de cooperare.

care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. susţine. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. penalizează respectă. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. cum sunt cele din organizaţii. afecţiune ostilitate. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. dominare încredere. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. p. pozitive. 4. acceptare penalizare. dă indicaţii modest. respingere spijin. să-şi constituie o ierarhie. în acelaşi timp. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. ajutor neîncredere. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. este prietenos este dur. ascultă ce i se spune ajută. admiră exploatează. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. în derularea situaţiei. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. cooperează. atacă. este rezervat sau anticonformist este de acord. docil. supunere aroganţă. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. refuză respect. alienare). respinge. sfătuieşte. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. un sistem propriu de statusuri şi roluri. rezistenţă spijin. productive. se confiază. compătimeşte se revoltă. în diferitele momente ale acţiunilor comune. 24 .

").analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale.. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar.. Cel care pune întrebări . deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . El se poate oferi să caute informaţii.rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. de planificare a activităţilor. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea. Ofertantul de informaţie . găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. treaba.Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. de atingere a obiectivelor. Informal.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. ocazională sau permanentă. dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. Clarificatorul . de revizuire a activităţii.. El poate fi la început şi lider al grupului. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri.". care notează 25 . fără a aduce nimic nou. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit. la propriu. Rezonerul . Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului.. "aşa cum spuneai. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. orientate fie spre realizarea sarcinii. de către membri. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. de alocare a resurselor. vrei să spui că. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor. a unor roluri complementare. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii.este cel care „porneşte”. consideraţi ca entităţi. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului.

este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul. are o competenţă de sarcină deosebită. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate. tehnicianul.ce se spune şi / sau face. glumeţul poate contribui la un climat destins. clarificatorul. zâmbet). atingerea obiectivelor. coordonatorul. de construire a spiritului de echipă. evaluatorul critic.. planificarea activităţilor. comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului. Grupul se poate antrena în tachinări. cel care pune întrebări. Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor.. "bine ai zis. mai ales când grupul se află într-un impas. de menţinere a disciplinei.". Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim. privire directă. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 .maestrul procedurilor. verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. Evaluatorul critic .. Sfătosul . Coordonatorul . canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor. fanaticul aplicării standardelor."ochiul soacrei" . rezonerul.surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor.". dar tendinţa este distructivă. Deseori glumeţul face glume deplasate.poate fi liderul grupului.. Să ne reamintim . care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia. îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. În varianta pozitivă.comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. aşa e. care jignesc. Tehnicianul . ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. de formare a membrilor pe post: Suporterul . Glumeţul . alocarea resurselor.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii... el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. ofertantul de informaţie.

participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus.nivel "profesional". Armonizatorul . valoarea obiectivelor.îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă.este plin de sine.este fluşturatic(ă)."). ci şi la un nivel mai cald. Împăciuitorul . capacitatea grupului de finaliza. fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul .. Solidarul . sfătosul. Playboy-ul / cocheta . se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut..este mereu în atac. Dispecerul . Negativistul .îi place să fie şef. de importanţa meritelor sale.este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie.încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. Să ne reamintim . activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă. încurajatorul. Încurajatorul . nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are. nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. Neajutoratul . încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi. priveşte "de sus").mereu optimist. Printre aceste roluri se numără: suporterul. Infatuatul . să faciliteze participarea tuturor. ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar. valoarea fiecărui individ. împăciuitorul.. Dominatorul . întreruperile frecvente ale vorbitorilor. certăreţ şi revendicativ.contestă totul. îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile. ci doar cu individul.pentru a ieşi în evidenţă.. solidarul. de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor. 27 . armonizatorul.

Influenţa socială. P. M. (1978). Neculau (coord. Proiect TEMPUS CME – 9602011. (2007). (1998). 4. Albatros. Enciclopedie de psihosociologie. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o. În A. dominatorul. Bucureşti: Ed. (1998). infatuatul. Iaşi: Polirom. C. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.-2 oct. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu. Iaşi: Polirom. Popescu-Neveanu. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. Zamfir. P. Neculau. Luca. Iaşi. 28 . Bucureşti: Ed. Vlăsceanu. playboy-ul.) (2004). 3.) (2003).. modulul C. ci doar cu individul. Babel. Dicţionar de sociologie. (2004).) Manual de psihologie socială. Neculau. L. Iluţ.. A.. Iaşi: Polirom. Dicţionar de psihologie. (coord. Manual de psihologie socială. Chelcea. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Braşov. Bucureşti: Ed. 14 sept. Economică. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. (coord. negativistul. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră.R. Dinamica grupului şi a echipei. S. Printre aceste roluri se numără: agresivul.Să ne reamintim . neajutoratul. 2.. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. A. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. S.

precauţie. Grupul ca agent de socializare 1. Norming. apud Neculau. disoluţia (Forming. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. performarea şi. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. 78. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. Zlate. structurarea. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. p. 2007. 2004. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. cu perioade de schimbare. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. respingere. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. Coeziunea grupurilor 3. eventual. 2001. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. 483 şu. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. Mourning). Performing. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. 1998. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. p.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. 1998. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). cât şi moralul participanţilor. normarea. 151).Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. p. p. apartenenţă. Cele cinci stadii sunt formarea. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. de constanţă. Storming.

se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. a-i asculta pe ceilalţi. Dacă impasul este depăşit cu succes. altele se izolează. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. 30 . de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. se stabilesc repere şi standarde de grup. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. manifestarea deschiderii. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. statut. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune. În acest stadiu. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. programare. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. membrii sunt tensionaţi. preocuparea pentru grup. stres organizare. grupul îşi consolidează structura. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. autoritate. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. se manifestă mai deschis şi mai intens.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. se fac glume. dacă nu se va dezmembra. a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. au comportamente de tatonare reciprocă. existând pericolul apariţiei subgrupurilor.

fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. 31 . 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. letargie. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. McShane şi Von Glinow (2000. implicare înaltă. încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. p. 1). Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru. oferirea de sprijin.

Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig. p. 2000. 285) 32 . mărimea grupului. p. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 279) 2. provocările externe (fig. succesele. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. apud Zlate. 2000. Moreno (1970. interacţiunea dintre membri. 2). acces dificil în grup. iar grupul să reziste la dezintegrare.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. 2004. p.

grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. De aceea. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. Cu toate acestea. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. este nevoie de conjugarea eforturilor. Nu orice dificultate este benefică. care permit comunicarea neîngrădită. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. După aceasta. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. atât ca execuţie a sarcinilor. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. mod de a gândi asemănător. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. de regulă. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. fapt ce conduce la creşterea coeziunii. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. mai coezive decât grupurile mari. calitatea de membru al grupului este mult preţuită.

Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Grupurile de socializare sunt. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. 3. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. desfăşurat începând din adolescenţă. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. productivitate crescută în realizarea sarcinilor. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. când sunt învăţate valori. printre altele. 31). 1998). 2007. de la care copiii învaţă. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. numeroase prejudecăţi. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. Prin socializare. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. poziţii. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. Uneori. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. 34 . p. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. statusuri şi roluri.

de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. opusă socializării din familie. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. îi transmite cultura sa. dimpotrivă. Uneori procesul este reciproc. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. Abordările moderne. 33). la venirea lor în grup. îl ajută să se acomodeze. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. Noii membri. Noul membru se angajează faţă de grup. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. credinţele. 2007. consideră socializarea o tranzacţie între societate.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. socializarea propriu-zisă. resocializarea şi amintirea (Neculau. Pe măsura intrării în şcoală. există trei etape ale rolului: de nonmembru. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. în funcţie de personalitatea sa. menţinerea. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. p. Noul membru îşi asumă rolul în grup. Şcoala. responsabilităţi). biserica. asociaţiile. serviciu militar. grupul de egali. de tip interacţionist. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. estimează costurile. schimbarea rolului de gen). 35 . sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului.

A. Proiect TEMPUS CME – 9602011.R. Dicţionar de sociologie. Vlăsceanu.-2 oct. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. (1998). (1998). M. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. Iaşi: Polirom. Vol. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. (2000). de participare la activităţile grupului. Iaşi.Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. Dinamica grupului şi a echipei. în caz de eşec. identifică noi forme de existenţă în grup. (2004). care conduce la etapa următoare. M. L. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor.. S. Braşov. Zlate. inclisiv a celor care au părăsit grupul. M. A. 14 sept. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.. Iaşi: Polirom. de jucare a rolurilor. 1. Von Glinow.L. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. (2007). Bibliografie Luca. 2. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Zamfir. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. 36 . Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. Teme de reflecţie 1. Babel. Organizational behaviour. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. McShane. C. 283 Neculau. P. dacă se ajunge într-un impas. este nevoie de o renegociere a rolurilor. Bucureşti: Ed.

Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. în timp ce liderul se adaptează schimbării. construieşte legături subiective. crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. managerul se adaptează complexităţii. comunică eficient.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. atât ca intensitate (unii se implică profund. alţii mai puţin). 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. Covey (1990. Tab. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. Stiluri de conducere 1. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. are credibilitate. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). 1990. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. 1997. p. obiectivele şi strategiile organizaţiei. rezolvă probleme. afirmă valori morale. p. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află. apud Cook. corectează erorile. membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. Motivează oamenii: generează implicare. În realizarea acestor sarcini. au contribuţii 37 . atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. Hunsaker şi Coffey. Organizează: proiectează posturi. Introducere Conducătorul. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. Introducere 2. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă.1. Controlează respectarea planului. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. Liderul Formulează viziunea.

Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. fără a-şi exercita. comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. simbol al grupului. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. de către Lippitt şi White. expert. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. Lippitt şi White. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi. responsabil al disciplinei. 4. planificator. imaginea tatălui. 5.indispensabile. 38 . în situaţia concretă de conducere. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. alţii se implică doar superficial). controlor al relaţiilor interne. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. ideolog. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. 2. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. exemplu. în fapt.3). arbitru. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. ţap ispăşitor. reprezentant al grupului în exterior. 2. organizaţionale. Între cele două orientări extreme. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. puterea (fig. Astfel. administrator de recompense şi pedepse. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. spre sarcină sau spre oameni. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. În situaţia concretă de conducere. 3.

1997. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. 3. obţine sugestii. apud Luca. 4. 3. dacă sunt necesare sfaturi tehnice. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. încurajat şi asistat de lider. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. cu o minimă participare a liderului. 4. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. fără a fi cerute. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. 2. Deciziile sunt luate în grup. 119) Stilul participativ 1. p. Stilul laissez-faire 1. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. Completă non-participare din partea liderului. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. participă la viaţa grupului. 5. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului. 1985. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. 39 . 2.

Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi.creşte tensiunea dintre grup şi lider. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. neimplicare. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. ori. dacă este necesar. dimpotrivă la apatie. rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. insatisfacţie. insatisfacţie generată de anxietate.4). în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. respectiv. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. 40 . Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). pentru oameni.). ci două dimensiuni distincte.sunt prezentate în figura de mai sus. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . respectarea standardelor de execuţie etc.duce la indisciplină. Astfel. 5. stilul laissez-faire .

9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări. cât şi pentru oameni (1).9) se preocupă puţin de producţie (1). 5. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor. ei trebuie înlocuiţi.4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1. Conducătorul secătuit (1.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1).9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. motivaţia şi energia. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. şi foarte mult de confortul oamenilor (9).5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5). resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt. Conducătorul moderat-oscilant (5. ca într-un joc de sumă egală. şi-au pierdut entuziasmul. acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei.Conducătorul centrat pe sarcină (9. Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară. ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă. 41 . înaltă 9 1. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe.5 9.1 9 5. în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9.

cât şi de oameni (9). 9.8. În acest fel. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. 4. de regulă. 42 . stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii. El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. Mulţi conducători au un stil dominant. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate.Conducătorul centrat pe grup (9. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. fiind preocupat atât de rezultate (9).4). rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. ca fiind cel mai bun. frecvent. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. De asemenea. cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient.1. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. Chiar dacă acest stil este considerat. s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. devin mai responsabili şi mai coezivi.

De-a lungul timpului. Comunicarea nonverbală 1. sociologi. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. terapeuţi. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. 43 . (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Reţele de comunicare în grup 3. Procesul de comunicare: perspective. acest „motor vital. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. aparent. lingvişti. componente La prima vedere. componente 2. la cea interacţională. 1). pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. banal. lideri. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. care. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. socială. Şi totuşi. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. teamă etc. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. admiraţie. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. inepuizabile. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. politicieni. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. nehotărâre. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. la rândul său este influenţat. context. context. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. manageri. furie. termenul comunicare pare un loc comun. Comunicarea verbală 4. normativă şi axiologică. Procesul de comunicare: perspective. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. dezaprobare. psihologi.

membri ai aşa-numitului colegiu invizibil.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. 44 . 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. receptor. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale. respectiv. p. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. 1996. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. 1967): Comunicarea este inevitabilă. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj.

receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. apar relaţii complementare. se respectă şi nu încearcă să se domine. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. Cel de al doilea nivel. care. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. anumite cuvinte sau expresii utilizate. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. e) jocul şi distracţiile. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. la rândul său este influenţat. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. cum ar fi cea a pacientul care. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. teamă etc. dezaprobare. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). Ulterior. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. în acest caz. b) descoperirea lumii externe. accentul. pentru propria sănătate. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . se construiesc relaţii simetrice. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. deşi mai puţin evident. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. nehotărâre. planul relaţiei aparţine metacomunicării. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. furie. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor.: ameninţări). Comunicarea este un proces simetric sau complementar. reciproc satisfăcătoare. viteza de vorbire. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. admiraţie. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. cunoscută sub numele de managementul impresiei. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional.

Dacă. fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. implicându-ne mai mult. având rolul de coleg. se expune influenţei acestuia. 40). un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. Adeseori. Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. 46 . codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). 2005. cineva vorbeşte în faţa colegilor. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. ci şi rolul vorbitorului. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. cultural. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. chiar curtenitor. valorile. 8 şi 307. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. dar. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. în acelaşi timp. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. şi. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). de exemplu. p. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. p. ca şi asupra modului în care se spune. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. O’Hair et al. demografic. credinţele. prezent şi viitor. el include situaţia în care se găsesc partenerii. el se va simţi subaltern. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea. încălzire. gradul de luminozitate. 1995. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup.. neimplicat emoţional. atunci ne vom comporta politicos. să controleze mai atent gesturile şi mimica. Contextul cultural include stilul de viaţă. 1996. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. atunci comunicăm mai degrabă oficial. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. componentele mediului fizic. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. p. derivate din toate acestea. acustică.

pentru a evita neînţelegerile. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. al zilei . contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 . Există tipuri generice de relaţii. între membri. de normele culturale.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. canalul. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. codul. zgomotul de canal. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. mesajul. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. 2). Din perspectivă temporală. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii.unii oamenii sunt matinali.

expresii emoţionale. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea. elementele codului pot fi cuvinte.. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. acceptat. 48 . gesturi. dar ştiu că . Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. definite ca mesaje despre mesaje. înţeles. se emit şi metamesaje.Fig. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. De exemplu. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. Metamesaje Adeseori. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. aprobat. în paralel cu aceste informaţii. prin care informaţia circulă în sens invers. reguli gramaticale. de la receptor spre emiţător.. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. intonaţie. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma. În comunicarea faţă-în-faţă. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. semne grafice etc. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri.

În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare. Tab. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. olfactivă.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. Y şi cerc (fig. 1). 1). 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. cea mai frecventă în grup. 49 . stea. vizuală. În cazul comunicării faţă-în-faţă. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. psihologic sau semantic (tab. de câte 5 persoane. tactilă. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. el poate fi fizic. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. modalităţilor senzoriale – auditivă. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului.

De asemenea. plasată singură într-un cubicul. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Pentru a rezolva sarcina. Y şi lanţ. Precizia. iar pe ultimul lanţul sau steaua. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. stea şi cerc. dar în sens contrar aşteptărilor. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. primea o singură unitate de informaţie. 50 . urmate de reţeaua lanţ şi cerc. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. Timpul. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt).com/networks/commstruc. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. Y. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. Sursa: http://www. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise.lanţ stea Y cerc multicanal Fig.analytictech. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile.

de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). Ameliorarea. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. în organizaţii. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. au urmat lanţ. decizând ce şi când transmite mai departe. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. Y şi stea. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. lanţ şi cerc. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. 1951) (Chelcea. Reţelele flexibile sunt descentralizate. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei.Cu cât poziţia este mai centrală. fiecare persoană având acces egal la informaţie. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. În situaţiile de criză însă. Liderul. 2004). Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. 51 . Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. 1950). Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt. Reţelele restrictive (în lanţ. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea.Satisfacţia. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. în grupuri primare. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. urmată de reţeaua Y.

O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. Comunicarea verbală poate fi orală . acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. ritmul. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului.” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Se apreciază că aproape 40% din 52 . pauzele semnificative. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. p. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman.” „Are mers de sportiv. Sigur merge în vizită. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. McLaughlin et al. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat.: ameninţări). este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. accentul. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. 2005.3. Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. codul utilizat este format din cuvinte limbii. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale.” „Cred că nu se simte bine. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. 38).vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. pe care o particularizează şi o completează adeseori. foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. volumul. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. 4. respectiv. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică. al expresiei faciale. intonaţia. Componentele sale sunt pronunţia. trăirile. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. Ulterior. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. timbrul.

În clasă. sunt neintenţionate şi. p. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. 125). fluturarea mâinii la despărţire. 1995. ele nu au un înţeles propriu. dar apoi coborâm privirea spre gură. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. de multe ori. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. greu de controlat. privim interlocutorul în ochi. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. de exemplu. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. De exemplu. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. în timp ce punem o întrebare. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. degetele în V pentru victorie. În clasă. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. un element foarte important mesajului didactic. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. căutării termenilor potriviţi. Ele por fi semnul nehotărârii. Cu toate acestea. degetul peste buze pentru a indica secretul. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul.

Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale. o anume formulă verbală de salut. Sesizăm încruntarea. nelinişte şi preocupare. Desigur. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). înroşirea. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. prietenii. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. sprâncenele ridicate. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. membrii comunică intens prin posturile lor. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. bucuria. dinamică sau chiar intrigantă. după caz. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. surpriza. precum plăcerea. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. îainte de a comunica prin cuvinte. un şef. simultan cu gestul emblemă. În etapa de formare a grupului. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. autoritară / agresivă. părinţii. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. interes faţă de interlocutor. 54 . jena sau cinismul. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. furie. atunci când ascultăm. fraţii. zâmbetul.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere. colegii. fermitate. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. o persoană pe care o admirăm. mersul pe vârfuri .fire flexibilă. dar nu o cunoaştem prea bine. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. mersul apăsat este semn de hotărâre. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă.

muşcarea. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. în bună parte. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . la rândul lui. 93). iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. 1989. aşteaptă un răspuns). Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. într-o relaţie oficială. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. bătutul pe umăr. Buller şi Woodall. De aceea. involuntară. mângâierea. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. de sex opus sau superioară ca statut social. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. şutul. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. obrazul celuilalt. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. umărul. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. strângerea mâinii. ciupirea. Imediat după naştere. Există culturi în care atingerile sunt permise. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. agăţarea. alteori le exagerăm. dominatoare. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. inteligente. îmbrăţişarea. gâdilarea. explorează lumea prin atingere cu buzele. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. gestul având semnificaţia de sfidare. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. durata şi reciprocitatea. lipsă de maniere şi de respect. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. În public de exemplu. cu mâinile. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. competente social şi adaptabile. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. pot fi atinse mâna. iar el. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. îmbrâncirea. mâneca hainei. chiar dacă expresivitatea emoţională este. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. p. ghidarea (Burgoon. pişcarea. înghiontirea. spatele. a-l confirma. frecvente şi variate. piedica. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale.

calde: felicitări. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. bătaia pe spate. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. incluziunea şi interesul sexual.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. în particular. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. ghidarea cuiva aflat în dificultate. mai mult decât femeile. Ritual de întâlnire. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. sărutul. p. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. 1996. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. 56 . de despărţire sau de felicitare. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. de regulă. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. consolare. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. se produc. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. strângerea mâinii. Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. Bărbaţii. de multe ori. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. p. îmbrăţişare caldă. ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. îmbrăţişare oficială. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. Buller şi Woodall. derutantă. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. Atingeri cu rol social: se produc în public. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. 134). Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. De asemenea. 1989. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. aprecierea. atingerea umărului. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus.

.W.. J. 1967. 2nd ed. Bucureşti: Comunicare. Essentials of human communication. pathologies. (2004). New York : St.H..htm Watzlawick. pathologies.W. Friedrich. G.. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Iniţiere în cercetarea sociologică. New York: HarperCollins. O’Hair. Norton. J. (1967). Competent communication. New York: W.com/networks/commstruc.A. DeVito.Bibliografie Chelcea. W. and paradoxes. Beavin. P. New York. (1996). Jackson. Watzlawick. J.. Norton. Martin’s Press. and paradoxes. Beavin.O. J. P.M. S.W. 57 . D. Wiemann. Wiemann. Jackson. D..H.analytictech.. D.. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. (1995). M.D.ro http://www.D.

este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului. Teritorialitatea 1. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. confirmarea şi protejarea partenerului. de la o cultură la alta. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare.: protective bubble). Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 .Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. este o sferă de protecţie (engl. impalpabilă şi totuşi. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. vedem cele mai mici detalii ale feţei. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. sinceritate. Privacitatea 3. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. între parteneri care se cunosc. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. În activitatea cadrelor didactice însă. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. ca dimensiune. imperfecţiunile etc. Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. Zona personală. astfel. dar nu au relaţii apropiate. Mărimea zonelor de interacţiune variază. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). (aproximativ 90 cm). rezervată relaţiilor foarte apropiate. încredere. Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate.

mai aproape sau mai departe de partener. În primul rând. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. privire fixă. binevenit. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. În al doilea rând. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. 512). sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. În sfârşit. 1991. individul decide în funcţie de moment. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. 59 . încrucişarea braţelor. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. Privacitatea Privacitatea (Altman. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. 1984. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. dimpotrivă. Pentru reglarea privacităţii. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. apud Deaux şi Wrightsman. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă.un individ şi un grup este de 3 . cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. p. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat.6 m. moment şi tip de activităţi desfăşurate. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. în termeni de durată. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. p. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. 1975. 2.

iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. faptul creează dezordine. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. 706). decât unul impersonal. secundar. 5. Sexul Încă de la vârste foarte mici. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. 1995). cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. 1984.sau est-europenii. casa. ca membru al mai multor grupuri sociale. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. 3. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. iar utilizarea este de lungă durată. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. public (Deaux şi Wrightsman. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. controlării şi apărării unui teritoriu. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. Fiecare individ. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. 4. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. mai frecventă în cazul bărbaţilor. fapt adeseori stânjenitor. nemulţumire şi iritare. p. fie strict reglementat. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. marcării. 2. 3. masa preferată 60 . Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia.

Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. bibliotecile şi parcările publice. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. 1991. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. Astfel de teritorii sunt parcurile. prin aceasta. ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. ca în cazul celui primar. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar. 173). restaurantele şi teatrele. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. ce devin imperative pentru ocupanţi. terenul de sport etc. p. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. ecusoane. 1991. 61 . locul în sala de curs. „rezervat pentru personal”. p. ci public). contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. primul servit“. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune.la un anumit restaurant. farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc.

precum apărarea teritoriului. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi.R. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. Bucureşti: Ed. 51). arată Luca (1995. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. teritoriile primare. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile. Golu. 3. în locuri publice). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. 62 . I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri).Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Comunicare organizaţională. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. Temă 1. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. secundare şi publice. P. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. în propria casă. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului. (2004). Informarket. persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. p. Braşov: Ed. deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). (2005). Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. la limită. Identificaţi în spaţiul şcolii. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. 2. iniţiativă şi tendinţe dominatoare. S-a constatat că. Miron. M.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful