P. 1
2 Dinam Grupurilor M Pavalache

2 Dinam Grupurilor M Pavalache

|Views: 70|Likes:
Published by Daniela Burca

More info:

Published by: Daniela Burca on Jan 24, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/21/2013

pdf

text

original

Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

2 . deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. protecţia împotriva unui duşman comun.însă. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. Floyd Allport – facilitarea socială. dar nu grup (Luca. gloată. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. în sensul definiţiei de mai sus. 2003). activitate. deşi au fost anticipate de alţi cercetători. 428) 2. valori. rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. Fiind împreună cu alţii. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. durata în timp a relaţiilor. Interese comune Tab. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. poate fi considerată. 1997. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. un grup. 1998). Anterior lui Lewin. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. din punct de vedere psihosociologic. indiferent de mărimea ei. p. norme comune. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. mulţime. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. 1. Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. Cercetările şi descoperirile lui Lewin.

p. creativitatea şi conducerea grupului. coeziunea. valori de grup. telesentimente. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. dezechilibru. valenţă negativă. antrenamentul. În construcţia sociogramei. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. decizia şi reflecţia. sociomatrice. urmate de reechilibrare. 149): 3 . Lapassade. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. atom social radioactiv = animatorul. p. atom social. sociogramă. 2007. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. valenţă pozitivă. p. de terapie. 1989. standarde. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. echilibru psihologic. 2007. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. între atomii sociali se utilizează săgeţi. test sociometric. Sursa: Neculau. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. Mai târziu. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. comunicarea. în urma cărora se nasc norme. citat de Neculau (2007. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. câmp psihologic. apud Neculau. Astăzi. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. La început. instrumentele de formare. Printre aceste concepte se numără: forţe.

liderul şi stilurile de conducere a grupului. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. 115). membrii săi şi situaţia. identitatea socială. sentimente. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. contagiunea afectivă. devianţă. c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. Perspectiva gestaltistă. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. învăţarea şi practicarea de roluri. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. rolul reţelelor de comunicare. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. preluarea. conflictele. obedienţă.ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. depersonalizare. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. cooperarea şi competiţia. marginalizare. polarizarea grupului. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. gândirea de grup (groupthink). conformare. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. percepţii de sine şi ale altora). Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. p. 4 . influenţa socială. 2003.

Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. 2007. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. vârstnici. grupul ca instrument terapeutic. combaterea comportamentului depersonalizat. grup de diagnostic. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. alcoolici). Ea este caracterizată de eclectism. Leon Festinger. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. ca spaţiu de antrenament psihosocial. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R. ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. 154): grupul de întâlnire (engl. ca tehnică de analiză (grupul de analiză). Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social. graţie experienţei trăite. p. bolnavi cronici.Iniţial. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. atelierul de creativitate etc. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. Cartwright. ca spaţiu social direcţionat. grup de sensibilizare. iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. sensitivity training group). grupul de sarcină (engl. 2007. 5 . pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. care a propus şi alte forme de grup. 1998). grupul de sensibilizare (engl. p. prezentate în continuare (Neculau. folosit mai ales în organizaţiile industriale. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. Lippit. în terapia familială. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics).

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

1998). ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. 2007). acesta le oferă şansa de a se valoriza. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. individul devine capabil să coopereze. individul tinde să îi devină membru. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. individ repere normative (atitudinale. 153). 1978). individul năzuieşte să îi devină membru. În primul caz. Astfel. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. grupuri mari şi mici. grupuri reale şi ideale. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. Prin apartenenţa la grup.(Popescu-Neveanu. 1950). grupuri externe. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. individul este supus normelor. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). 2004. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. Termenul a fost introdus de către Herbert H. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. valorice şi îi servesc ca model şi standard. 9 . p.

funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. funcţia de formare. De asemenea. descurajează divorţurile. Sursa: Franzoi. în urma interacţiunilor cu profesorii. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. de confirmare. Din perspectiva individului. armata. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. Încă după primul semestru de şcoală. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. comisia de etică a unei organizaţii). cât şi funcţii pentru societate. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. conservatori la alegerile prezidenţiale. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. poliţia. de exemplu. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. ele să devină tot mai intens liberale. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. p. Din perspectiva societăţii. 1996. respectiv. devenind grupul de referinţă al acestora. pentru ca ulterior. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. umanitare. în special ale familiei. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. 10 . Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. 205-206 4. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Pe parcursul celor patru ani de studii. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea.

care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. Chelcea. Bucureşti: Ed. 11 . C. 2. indicând scopul. durata. 14 sept. Economică. Iaşi: Polirom. L.) (2003). Braşov.. (1978). P.-2 oct. Neculau. Dicţionar de sociologie. S. Zamfir. Iaşi. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Enciclopedie de psihosociologie. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Vlăsceanu. Luca. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. mărimea. modulul C. tipul grupului. M. (1998). Albatros. Dinamica grupului şi a echipei. Babel.Teme de reflecţie 1. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Bucureşti: Ed. Iluţ.R. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi.. (2007). (1998). (coord. A. P.

Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile.reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. valori. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. care variază între 3 şi 40. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. echipa sportivă. Având în vedere această accepţiune. clasa de elevi. grup de lucru. 1 Normativitate . ansamblul studenţilor din anul II. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. echipă sportivă. Clasificarea grupurilor 2. 1998). se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. norme) 12 . etniile (Luca. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. spre deosebire de grupurile mari. astfel de grupuri sunt popoarele. În acelaşi timp însă. dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. Exemple de grupuri mici sunt familia. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. dispun de un instrument de comunicare (limba). clasele sociale. au o durată mare în timp. grupa de studenţi. comunităţi etnice etc. Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. 1998). Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1.

Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. privilegii. apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. limbaj propriu.L. autonomia. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. 1976). să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). care îi determină să se aprecieze reciproc. care depind de vârsta. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. cultură grupală marcată de credinţe. conformarea. rituri. Poate fi verticală. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. capacitatea de autoorganizare. Moreno). controlul asupra membrilor săi. interdependenţa dintre membrii săi. Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. participarea: angajarea în sarcinile de grup. diferenţiere de roluri. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. dinamica. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. faţă în faţă. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. existenţa normelor. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. 13 . 1978): interacţiunea directă.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu. maturitatea. obligaţii sau roluri sociale. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.

bazat pe afinităţi. interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. Prin apartenenţa la grupul secundar. durata în timp este predeterminată (Luca. În grupurile primare. 1998). majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. 1998). acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. 1998). de regulă. individul îşi satisface nevoi instrumentale. elevii dintr-o clasă. interese comune. echipa guvernamentală. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. specific (Chelcea şi Iluţ. În 14 . Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. simpatie. În acest sens. grupul de joacă al copiilor. de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. 2003). Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. ci şi un scop. membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. În grupurile primare. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. muncitorii dintr-un atelier. regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale. Grupurile secundare sunt. 2003). relaţiile sunt mai puţin reglementate. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. echipajul unui avion. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. cu caracter pragmatic. echipa de lucru. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. un grup de infractori. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. ca în grupurile primare. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare. spontaneitatea şi intimitatea mai reduse.

individul devine capabil să coopereze. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. individ repere normative (atitudinale. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. grupuri externe. 1950). unitatea politică. 1998). 2004. individul este supus normelor. grupuri reale şi ideale. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. grupuri mari şi mici. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. 2003). Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). valorice şi îi servesc ca model şi standard. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. În primul caz. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. Prin apartenenţa la grup. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. individul năzuieşte să îi devină membru. individul tinde să îi devină membru. 15 .orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. uneori. minată de o sociogramă. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. echipa profesională. 153). influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. Astfel. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. Termenul a fost introdus de către Herbert H. 1998). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. 1978). p. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi.

2007). de confirmare. respectiv. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. 1996. pentru ca ulterior. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. Din perspectiva individului. Sursa: Franzoi. în urma interacţiunilor cu profesorii. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. 16 . umanitare. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. acesta le oferă şansa de a se valoriza. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. Încă după primul semestru de şcoală. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. p. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. conservatori la alegerile prezidenţiale. cât şi funcţii pentru societate. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. devenind grupul de referinţă al acestora. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. Pe parcursul celor patru ani de studii. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. ele să devină tot mai intens liberale. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. 205-206 2. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor.

) (2003). care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p.integrarea socială a individului. Franzoi.. Miron. Bucureşti: Ed. P. 14 sept. Denver. descurajează divorţurile. Teme de reflecţie 1. Vlăsceanu. indicând scopul.. P. modulul C. Bucureşti: Ed. Enciclopedie de psihosociologie. Social psychology. Bucureşti: Ed. poliţia. (2007). Braşov. V. (1976). (1990). în special ale familiei. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. (1978). Iluţ.. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. A. Group dynamics. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. L. Dinamica grupului şi a echipei.R. Economică. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. The exploration of the Outward Bound process. funcţia de formare. L. (2004). (1998). Iaşi: Polirom. Luca. Dicţionar de psihologie. 17 . Walsh. tipul grupului. mărimea. G. D. (1998). Iaşi. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. & Golins.-2 oct. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. 2. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Proiect TEMPUS CME – 9602011. de exemplu. durata. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care.R. Pacific Grove: Brooks/Cole. C.L. Zamfir. comisia de etică a unei organizaţii). Chelcea. Forsyth. Babel. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. CO: Colorado Outward Bound School. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. Neculau. Golu. P. (coord. (1996). Albatros. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. S. armata. M. S. De asemenea. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Ed.

Statusul este locul individului în societate. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. De asemenea. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . poziţia ierarhică intermediară. persoana are un status actual. ca şef de nivel mediu. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. cetăţenie. echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate.Tema 3 Status – rol în grup 1. în timp ce statusul de soţ. legat de respectiva situaţie. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. celelalte fiind latente. etnie. rasă.statusul de vârstă. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. neactualizate. în timpul orei de limba română. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. sex. grup de muncă. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . ca femeie. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. Exemple În faţa elevilor săi. Normele de grup 3. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. uneori cel economic. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). 1936). De asemenea. să fie protejată de către colegi. Status şi rol în interacţiunea socială 2. pe de o parte. tată. statusurile pot fi formale (oficiale). atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. Relaţii interpersonale în grup 4. Roluri în grup 1. dar şi informale. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. În fiecare moment. 1998). pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor.

Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. contribuind la reformularea sa. cavaler al ordinului X. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. Similar setului de statusuri. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. informal) îi este ataşat complementar un rol. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. decoraţiile. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. 1998). ecusoanele. privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. 19 . titlurile academice şi de stat: profesor. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. 1 La începutul erei industriale.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. trecând prin diferite stadii ale acomodării. statusul este înlocuit prin simbolul său. etajul la care este amplasat biroul. muncitor manual. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. Rolul Fiecărui status social. situaţie din care pot rezulta tensiuni. Acesta este aspectul dinamic al statusului. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. Astfel. Ca prescripţie normativă asociată statusului. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. Uneori. câştigul financiar. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. indiferent de natura lui (formal. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol.

norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. organizaţiilor. 1966). 1936. 1952). B. p. 1998). în calitate de şef. ci utilitate socială. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. inovaţia (Faucheaux. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. 85 2. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. sub aspect formal. Moscovici. prin instaurarea unui consens între membri. Ea nu are valoare de adevăr. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. Sursa: Luca. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. 1998. 20 . 1976). Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. în acelaşi timp. să le execute. Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. dar. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. o regulă. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. 2007). În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie.Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. Normele de grup Norma este un model de conduită. de prieten. faţă de acesta. care este subordonat altui şef. C şi D. a unei comunităţi sau a unei populaţii. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. sau pe cel informal. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. normalizarea (Sherif. trebuie să-l sancţioneze. Dar A poate fi. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. Astfel. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. de şef. este posibil ca. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. De Montmollin. ca şef. chiar dacă. grupurilor.

Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. concepute în grupul care le va aplica. prin urmare va fi mai atras de grup. p. recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. 2004. reguli de a face un lucru (know-how. Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. 2007): sunt producţii colective. a căror realizare este recompensată. destinate să reducă incertitudinea. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. negociind. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. apud Neculau. membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. mustrare de conştiinţă. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. cum să te porţi la diferite ceremonii . de înmormântare etc. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. remuşcare) sau 21 . Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială. Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. 1994. 243).de premiere. Graţie normelor. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri. cele plăcute ca mai puţin plăcute.). fiecare membru al grupului. au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu.

dragoste. cât şi în comportament. 3. de dominare). stratificare). A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor. retragerea sprijinului. afective. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. pe care o secondează şi influenşează permanent. Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). afective. stimă. Relaţii interpersonale în grup (Luca. indivizii beneficiază de suport psihologic. prestigiu. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. Graţie lor. aprecieri pozitive. asimilare. atitudine suportivă. conative. prestigiu. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. stimă. în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. recompense (laude. recompense materiale. întreruperea comunicării. Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. alienare. conflict). p. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului. statut. cooperare. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. reprobare. valorice. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. marginalizare. fie sub forma unor informaţii. competiţie. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). afiliere. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). ameninţate). 1998. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. care. securitate.administrate de membrii grupului (mustrare. reducerea anxietăţii şi inceritudinii.

precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. dragoste. afecţiune. obţinerea unei prime sau unei promovări). Inevitabil. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. creşterea anxietăţii şi a frustrării. manifestate şi percepute. intenţiile proprii. prin interacţiuni repetate. în timp. dar şi efecte negative. admiraţie. respect. J. Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării. aşteptările celuilalt. poziţii diferite ca influenţă şi putere. prin scăderea calităţii prestaţiei. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. duşmănie etc. pasiune. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. ură. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. 23 . a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. determinându-i acţiunile. cunoscut sub numele de sociometrie. personalităţii. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup.). Stratificarea este procesul în urma căruia. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. afectivă (simpatie. reacţia celuilalt. antipatie. în funcţie de natura situaţiilor. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. mentalităţii. de cooperare. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. Moreno. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. prietenie. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. membrii grupului dobândesc. Alienarea este un fenomen opus asimilării. indiferenţă).celor din urmă. de putere. în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. dispreţ. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. antipatie. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie.L. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major.

Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. este rezervat sau anticonformist este de acord. compătimeşte se revoltă. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. în acelaşi timp. ascultă ce i se spune ajută. un sistem propriu de statusuri şi roluri. 24 . fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. respinge. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. alienare). 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri.acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. acceptare penalizare. să-şi constituie o ierarhie. dă indicaţii modest. se confiază. atacă. supunere aroganţă. pozitive. Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. refuză respect. cum sunt cele din organizaţii. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. cooperează. 4. p. în derularea situaţiei. penalizează respectă. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. ajutor neîncredere. sfătuieşte. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. admiră exploatează. dominare încredere. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. respingere spijin. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. rezistenţă spijin. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. docil. afecţiune ostilitate. este prietenos este dur. productive. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. în diferitele momente ale acţiunilor comune. susţine.

de revizuire a activităţii.. deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. "aşa cum spuneai. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului. fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. Ofertantul de informaţie .rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. vrei să spui că. El se poate oferi să caute informaţii. de alocare a resurselor. treaba. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune.. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor. de atingere a obiectivelor. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. fără a aduce nimic nou. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar. Clarificatorul . care notează 25 . Informal. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie.analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. Rezonerul .Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat.este cel care „porneşte”. orientate fie spre realizarea sarcinii.". fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică. a unor roluri complementare. ocazională sau permanentă.. El poate fi la început şi lider al grupului.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri.. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit."). dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . Cel care pune întrebări . de planificare a activităţilor. la propriu. găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. de către membri. consideraţi ca entităţi.

zâmbet). mai ales când grupul se află într-un impas. dar tendinţa este distructivă.. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. fanaticul aplicării standardelor. de formare a membrilor pe post: Suporterul . ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. privire directă. evaluatorul critic. glumeţul poate contribui la un climat destins. aşa e. coordonatorul. rezonerul. care jignesc. Tehnicianul . Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor. Glumeţul . care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate. planificarea activităţilor."ochiul soacrei" . Să ne reamintim .. Evaluatorul critic . are o competenţă de sarcină deosebită. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. Coordonatorul . îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. verificarea performanţelor şi controlarea calităţii. de construire a spiritului de echipă. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. cel care pune întrebări.surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi.. este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor. ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. tehnicianul. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 ..comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Grupul se poate antrena în tachinări. alocarea resurselor.ce se spune şi / sau face.. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul. Sfătosul . "bine ai zis.". comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului.maestrul procedurilor. Deseori glumeţul face glume deplasate. ofertantul de informaţie. de menţinere a disciplinei.poate fi liderul grupului.". de menţinere a grupului ca unitate coezivă. clarificatorul.este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. atingerea obiectivelor. el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. În varianta pozitivă. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim..

este mereu în atac. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. sfătosul. încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi. Infatuatul . nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are. ci şi la un nivel mai cald.. ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar.pentru a ieşi în evidenţă.este fluşturatic(ă). Dispecerul . Neajutoratul . se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut. Printre aceste roluri se numără: suporterul. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Dominatorul .. îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile. încurajatorul. certăreţ şi revendicativ.. împăciuitorul. Negativistul . fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul . Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă."). Playboy-ul / cocheta .contestă totul.îi place să fie şef. de importanţa meritelor sale. Împăciuitorul . ci doar cu individul.este plin de sine.. capacitatea grupului de finaliza.îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea. este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat. valoarea fiecărui individ. nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă. solidarul.nivel "profesional". participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus. armonizatorul. Încurajatorul . Solidarul . de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei.mereu optimist. Armonizatorul . Să ne reamintim . valoarea obiectivelor. activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. întreruperile frecvente ale vorbitorilor.caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale. să faciliteze participarea tuturor. 27 . priveşte "de sus").

Proiect TEMPUS CME – 9602011. 14 sept. Iaşi: Polirom.. Neculau. Zamfir. Babel. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. neajutoratul. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. (1978). infatuatul. Albatros. Printre aceste roluri se numără: agresivul. L. M. negativistul.. Neculau (coord. P. (coord. (1998).) (2004). 2. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. În A. Manual de psihologie socială. S. A. Iluţ. Bucureşti: Ed. dominatorul. Braşov. Dicţionar de sociologie.R. (2004). C. (1998). Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. Iaşi: Polirom. (2007)..Să ne reamintim . Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Economică. Neculau. Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu. P.) Manual de psihologie socială. (coord. modulul C.-2 oct. A. ci doar cu individul. Iaşi: Polirom. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. playboy-ul. Bucureşti: Ed. Chelcea. 4. 3.. Enciclopedie de psihosociologie. Vlăsceanu. Dicţionar de psihologie. S. Influenţa socială. Iaşi. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o. Bucureşti: Ed.) (2003). Dinamica grupului şi a echipei. Luca. Popescu-Neveanu. 28 .

structurarea. p. 151). 2004. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. performarea şi. de constanţă. Cele cinci stadii sunt formarea. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. Performing. cu perioade de schimbare. Zlate. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. Mourning). 2001.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. 1998. respingere. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. Storming. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). Coeziunea grupurilor 3.Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . eventual. p. este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. disoluţia (Forming. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. p. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. 1998. 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. p. apartenenţă. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. 78. Grupul ca agent de socializare 1. precauţie. normarea. apud Neculau. Norming. iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. 2007. 483 şu. cât şi moralul participanţilor.

au comportamente de tatonare reciprocă. a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. 30 . autoritate. manifestarea deschiderii. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. dacă nu se va dezmembra. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. preocuparea pentru grup. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. În acest stadiu. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. a-i asculta pe ceilalţi. se manifestă mai deschis şi mai intens. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. stres organizare. grupul îşi consolidează structura. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. programare. statut. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. se stabilesc repere şi standarde de grup. membrii sunt tensionaţi. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune. altele se izolează. se fac glume. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. Dacă impasul este depăşit cu succes.

p.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. implicare înaltă. letargie. 31 . încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului. căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. 1). dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. McShane şi Von Glinow (2000. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. oferirea de sprijin. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru.

p. apud Zlate. 279) 2. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. 2000. mărimea grupului. iar grupul să reziste la dezintegrare. succesele. provocările externe (fig. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. Moreno (1970. 2). 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. p. interacţiunea dintre membri. 2004. 285) 32 . 2000. p. acces dificil în grup. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor.

fapt ce conduce la creşterea coeziunii. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. mai coezive decât grupurile mari. de regulă. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. Nu orice dificultate este benefică. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. După aceasta. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. este nevoie de conjugarea eforturilor. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. Cu toate acestea. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. atât ca execuţie a sarcinilor. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis. mod de a gândi asemănător. Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară. De aceea. care permit comunicarea neîngrădită. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare.

Prin socializare. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic. poziţii. Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). de la care copiii învaţă. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. 1998).Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Uneori. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. Grupurile de socializare sunt. numeroase prejudecăţi. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. p. productivitate crescută în realizarea sarcinilor. atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. 3. când sunt învăţate valori. 2007. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. 34 . îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. printre altele. 31). Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. statusuri şi roluri. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. desfăşurat începând din adolescenţă. oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii.

Noii membri. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. estimează costurile. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. Şcoala. credinţele. consideră socializarea o tranzacţie între societate. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. Pe măsura intrării în şcoală. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. îl ajută să se acomodeze. există trei etape ale rolului: de nonmembru. Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. responsabilităţi). opusă socializării din familie. la venirea lor în grup. în funcţie de personalitatea sa. p. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. dimpotrivă. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. îi transmite cultura sa. serviciu militar. Noul membru îşi asumă rolul în grup. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. resocializarea şi amintirea (Neculau. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. Uneori procesul este reciproc. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. 33). şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit. grupul de egali.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. schimbarea rolului de gen). socializarea propriu-zisă. biserica. Noul membru se angajează faţă de grup. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. asociaţiile. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. de tip interacţionist. menţinerea. 35 . Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. Abordările moderne. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. 2007. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă.

R. Teme de reflecţie 1. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. în caz de eşec. C. este nevoie de o renegociere a rolurilor. A. M. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. Babel. M. 2. 1. Zamfir. Von Glinow. de jucare a rolurilor. Vol. Iaşi: Polirom. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul. care conduce la etapa următoare. Organizational behaviour. Dinamica grupului şi a echipei.A. Bibliografie Luca. Iaşi.Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. (1998). L. inclisiv a celor care au părăsit grupul. 36 . Iaşi: Polirom. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. (1998). Bucureşti: Ed. 283 Neculau. (2007). Braşov.L. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. Pentru două din grupurile din care faceţi parte. dacă se ajunge într-un impas. Dicţionar de sociologie. 14 sept. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.. identifică noi forme de existenţă în grup. Vlăsceanu. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. (2000). P. McShane. Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului.. de participare la activităţile grupului. (2004). M. Zlate.-2 oct. Proiect TEMPUS CME – 9602011. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. S.

atât ca intensitate (unii se implică profund. Stiluri de conducere 1. obiectivele şi strategiile organizaţiei. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă. managerul se adaptează complexităţii. Introducere 2. Motivează oamenii: generează implicare. comunică eficient. Liderul Formulează viziunea. afirmă valori morale.1. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. Controlează respectarea planului. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. construieşte legături subiective. Introducere Conducătorul. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. Covey (1990. traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. are credibilitate. 1997. să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. Organizează: proiectează posturi. apud Cook. au contribuţii 37 . cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). în timp ce liderul se adaptează schimbării. rezolvă probleme. Hunsaker şi Coffey. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. 1990. Tab. p. membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. corectează erorile. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. p. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. alţii mai puţin). crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor. În realizarea acestor sarcini.

comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. 3. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). în situaţia concretă de conducere. de către Lippitt şi White. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. responsabil al disciplinei. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. controlor al relaţiilor interne. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin. organizaţionale. în fapt. În situaţia concretă de conducere. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi. expert. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. 5. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. administrator de recompense şi pedepse. simbol al grupului. exemplu.3). Astfel. 4.indispensabile. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. spre sarcină sau spre oameni. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). ideolog. imaginea tatălui. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii. 2. ţap ispăşitor. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. puterea (fig. 2. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. Lippitt şi White. alţii se implică doar superficial). planificator. reprezentant al grupului în exterior. Între cele două orientări extreme. 38 . arbitru. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. fără a-şi exercita.

Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. p. Stilul laissez-faire 1. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului. obţine sugestii. 4. 119) Stilul participativ 1. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. Deciziile sunt luate în grup. 1997. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. 2. 5. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. 3.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. 2. dacă sunt necesare sfaturi tehnice. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. 1985. Completă non-participare din partea liderului. cu o minimă participare a liderului. 4. participă la viaţa grupului. apud Luca. 39 . 3. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. fără a fi cerute. încurajat şi asistat de lider.

Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. insatisfacţie.creşte tensiunea dintre grup şi lider. rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora. respectiv. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. 40 . în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. pentru oameni. ori. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. stilul laissez-faire .4). Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. respectarea standardelor de execuţie etc. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. neimplicare. Astfel. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . dimpotrivă la apatie. dacă este necesar.sunt prezentate în figura de mai sus.). Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). 5.duce la indisciplină. insatisfacţie generată de anxietate. ci două dimensiuni distincte. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig.

4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă.9) se preocupă puţin de producţie (1). şi foarte mult de confortul oamenilor (9). Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1. Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. ca într-un joc de sumă egală. rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.1 9 5. motivaţia şi energia. şi-au pierdut entuziasmul. el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. ei trebuie înlocuiţi. Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale. acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei.Conducătorul centrat pe sarcină (9. Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor.5 9. 41 . Conducătorul secătuit (1. înaltă 9 1. cât şi pentru oameni (1). în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1). prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. Conducătorul moderat-oscilant (5. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. 5.

devin mai responsabili şi mai coezivi. de regulă. Chiar dacă acest stil este considerat.Conducătorul centrat pe grup (9.8. ca fiind cel mai bun. Mulţi conducători au un stil dominant.4). fiind preocupat atât de rezultate (9). 9.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice. cât şi de oameni (9). 4.1. 42 . Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. De asemenea. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă. El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor. cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient. s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. În acest fel. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere. frecvent.

Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. context. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. teamă etc. Şi totuşi. normativă şi axiologică. politicieni. Procesul de comunicare: perspective. lideri. terapeuţi. context. pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig. nehotărâre. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. banal. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. Comunicarea nonverbală 1. manageri. 1). termenul comunicare pare un loc comun. sociologi. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. lingvişti. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. inepuizabile.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. 43 . psihologi. Reţele de comunicare în grup 3. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. De-a lungul timpului. aparent. componente La prima vedere. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. componente 2. socială. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. la cea interacţională. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. dezaprobare. Comunicarea verbală 4. admiraţie. furie. Procesul de comunicare: perspective. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. acest „motor vital. care. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. la rândul său este influenţat. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător.

cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. p. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. 44 . orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale. receptor. 1967): Comunicarea este inevitabilă. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. respectiv. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. 1996.

apar relaţii complementare.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. planul relaţiei aparţine metacomunicării. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . pentru propria sănătate. se respectă şi nu încearcă să se domine. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. furie. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. anumite cuvinte sau expresii utilizate. e) jocul şi distracţiile. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. cunoscută sub numele de managementul impresiei. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. deşi mai puţin evident. teamă etc. la rândul său este influenţat. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. nehotărâre. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. viteza de vorbire. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. b) descoperirea lumii externe. Ulterior. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. reciproc satisfăcătoare. admiraţie. cum ar fi cea a pacientul care. în acest caz. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. Comunicarea este un proces simetric sau complementar. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Cel de al doilea nivel. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. care. accentul. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. dezaprobare.: ameninţări). Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. se construiesc relaţii simetrice.

ci şi rolul vorbitorului. în acelaşi timp. se expune influenţei acestuia. cultural. 1995. să controleze mai atent gesturile şi mimica. implicându-ne mai mult. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. 2005. ca şi asupra modului în care se spune. dar. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. Adeseori. având rolul de coleg. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. valorile. demografic. p. un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. încălzire. atunci ne vom comporta politicos. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. 46 . 1996. chiar curtenitor. Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva. O’Hair et al. derivate din toate acestea. Contextul cultural include stilul de viaţă. atunci comunicăm mai degrabă oficial. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. 8 şi 307. credinţele. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. Dacă. cineva vorbeşte în faţa colegilor. 40). p. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). neimplicat emoţional. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. acustică. componentele mediului fizic. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. el include situaţia în care se găsesc partenerii. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). p. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. şi. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea.. de exemplu. prezent şi viitor. gradul de luminozitate. el se va simţi subaltern.

Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. mesajul. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii. de normele culturale. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. canalul. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 . al zilei . elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. 2). Există tipuri generice de relaţii. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii.unii oamenii sunt matinali. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. zgomotul de canal. codul. între membri. alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. Din perspectivă temporală. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. pentru a evita neînţelegerile.

intonaţie. expresii emoţionale. Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea. dar ştiu că . în paralel cu aceste informaţii. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul. Metamesaje Adeseori. reguli gramaticale. aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. se emit şi metamesaje. acceptat. elementele codului pot fi cuvinte. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. În comunicarea faţă-în-faţă.. definite ca mesaje despre mesaje. de la receptor spre emiţător. gesturi. aprobat. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. prin care informaţia circulă în sens invers. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB)..Fig. semne grafice etc. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. 48 . înţeles. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. De exemplu.

modalităţilor senzoriale – auditivă. Y şi cerc (fig. tactilă. stea. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. olfactivă. 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. 1). ele permit accesul practic nelimitat la comunicare.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. de câte 5 persoane. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. 49 . el poate fi fizic. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. 1). prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. În cazul comunicării faţă-în-faţă. Tab. vizuală. cea mai frecventă în grup. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. psihologic sau semantic (tab. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare.

analytictech. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. urmate de reţeaua lanţ şi cerc. primea o singură unitate de informaţie. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. Precizia. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului.lanţ stea Y cerc multicanal Fig. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Y. plasată singură într-un cubicul. 50 . Timpul. Y şi lanţ. dar în sens contrar aşteptărilor. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. De asemenea.com/networks/commstruc. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. stea şi cerc. iar pe ultimul lanţul sau steaua. ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt). Pentru a rezolva sarcina.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea. Sursa: http://www.

iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. decizând ce şi când transmite mai departe. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. Y şi stea. 51 . cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. în grupuri primare. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. Reţelele restrictive (în lanţ. indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt.Satisfacţia. au urmat lanţ. 2004). Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. Liderul. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. 1950). Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. 1951) (Chelcea. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. urmată de reţeaua Y. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. În situaţiile de criză însă. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. lanţ şi cerc. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa.Cu cât poziţia este mai centrală. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. Reţelele flexibile sunt descentralizate. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. fiecare persoană având acces egal la informaţie. care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. în organizaţii. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea. Ameliorarea.

2005. enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare.” „Are mers de sportiv. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. Ulterior. respectiv. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. Se apreciază că aproape 40% din 52 .” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. 38). Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. 4. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. trăirile. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. codul utilizat este format din cuvinte limbii. pe care o particularizează şi o completează adeseori. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. Comunicarea verbală poate fi orală .vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). volumul. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa.” „Cred că nu se simte bine. timbrul. McLaughlin et al. al expresiei faciale. ritmul. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd.3. intonaţia. Sigur merge în vizită. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică. este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. Componentele sale sunt pronunţia. accentul. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca.: ameninţări). Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. pauzele semnificative. p. foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi.

Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. Ele por fi semnul nehotărârii. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. 125). În clasă. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. degetul peste buze pentru a indica secretul. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. 1995. p. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. În clasă. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. greu de controlat. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. în timp ce punem o întrebare. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. dar apoi coborâm privirea spre gură. de exemplu. sunt neintenţionate şi. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. de multe ori. ele nu au un înţeles propriu. Cu toate acestea. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. un element foarte important mesajului didactic. Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. De exemplu. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. degetele în V pentru victorie. fluturarea mâinii la despărţire. căutării termenilor potriviţi. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. privim interlocutorul în ochi. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească.

simultan cu gestul emblemă. atunci când ascultăm. furie. fermitate. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. zâmbetul. un şef. gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. jena sau cinismul. membrii comunică intens prin posturile lor. prietenii. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . A sta pe scaun într-o poziţie relaxată. o anume formulă verbală de salut. fraţii. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. o persoană pe care o admirăm. Sesizăm încruntarea. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere. după caz. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. sprâncenele ridicate. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. mersul pe vârfuri . părinţii. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. autoritară / agresivă. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. precum plăcerea. mersul apăsat este semn de hotărâre. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. înroşirea. îainte de a comunica prin cuvinte. potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. Desigur. dar nu o cunoaştem prea bine. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare).fire flexibilă. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. 54 . colegii. În etapa de formare a grupului. nelinişte şi preocupare.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale. interes faţă de interlocutor. dinamică sau chiar intrigantă. surpriza. bucuria.

şutul. agăţarea. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. 1989. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. îmbrâncirea. umărul. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. gestul având semnificaţia de sfidare. 93).Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. pot fi atinse mâna. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. dominatoare. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. ghidarea (Burgoon. iar el. A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . În public de exemplu. a-l confirma. Buller şi Woodall. mângâierea. piedica. alteori le exagerăm. bătutul pe umăr. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. Imediat după naştere. durata şi reciprocitatea. Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. mâneca hainei. obrazul celuilalt. într-o relaţie oficială. De aceea. explorează lumea prin atingere cu buzele. p. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. gâdilarea. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. frecvente şi variate. lipsă de maniere şi de respect. spatele. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. îmbrăţişarea. pişcarea. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. chiar dacă expresivitatea emoţională este. în bună parte. strângerea mâinii. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. înghiontirea. inteligente. involuntară. cu mâinile. aşteaptă un răspuns). competente social şi adaptabile. Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. ciupirea. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. muşcarea. de sex opus sau superioară ca statut social. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. Există culturi în care atingerile sunt permise. la rândul lui.

p. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. Buller şi Woodall. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. 56 . Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. Atingeri cu rol social: se produc în public. sărutul. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. aprecierea. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. ghidarea cuiva aflat în dificultate. derutantă. ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. 134). Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. p. De asemenea. strângerea mâinii. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. de despărţire sau de felicitare. bătaia pe spate. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. Bărbaţii. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. mai mult decât femeile. îmbrăţişare oficială. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. atingerea umărului. 1989. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. incluziunea şi interesul sexual. Atingeri romantice: grad mare de intimitate. se produc. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. consolare. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. 1996. de regulă. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. calde: felicitări. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. de multe ori. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. Ritual de întâlnire. în particular. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. îmbrăţişare caldă.

J. and paradoxes. O’Hair. pathologies. 2nd ed. Jackson.W.. Bucureşti: Comunicare. S.D. Beavin. W. M.W.. 1967.H. New York. (1996).Bibliografie Chelcea. J.H.. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. Beavin. New York: HarperCollins. Jackson. (1967). Competent communication. 57 . DeVito.analytictech. P. J. and paradoxes. Martin’s Press..htm Watzlawick..A. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. D. New York : St. New York: W. Wiemann. Norton. J. pathologies. G. D.M.D...O. D. (1995). Iniţiere în cercetarea sociologică. Watzlawick.W. Wiemann. Friedrich.com/networks/commstruc. Essentials of human communication. Norton. (2004)..ro http://www. P.

1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). (aproximativ 90 cm). Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. În activitatea cadrelor didactice însă. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. este o sferă de protecţie (engl. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. ca dimensiune. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului. Mărimea zonelor de interacţiune variază. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. imperfecţiunile etc. rezervată relaţiilor foarte apropiate. Privacitatea 3. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. între parteneri care se cunosc. sinceritate. Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. încredere. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. Teritorialitatea 1. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. impalpabilă şi totuşi. vedem cele mai mici detalii ale feţei. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. astfel. confirmarea şi protejarea partenerului. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. de la o cultură la alta. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii. perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă.: protective bubble). Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm.Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. Zona personală. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. dar nu au relaţii apropiate. Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune.

individul decide în funcţie de moment. În sfârşit. apud Deaux şi Wrightsman.6 m. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. 1991. 59 . în termeni de durată. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. 1984. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. Privacitatea Privacitatea (Altman. 1975. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. În primul rând. 2. sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. moment şi tip de activităţi desfăşurate. dimpotrivă. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. mai aproape sau mai departe de partener. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. 512).un individ şi un grup este de 3 . privire fixă. încrucişarea braţelor. În al doilea rând. p. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. Pentru reglarea privacităţii. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. binevenit. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate. p.

în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. Fiecare individ. cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează.sau est-europenii. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. faptul creează dezordine. decât unul impersonal. casa. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. 1984. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. 1995). 3. secundar. public (Deaux şi Wrightsman. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. Sexul Încă de la vârste foarte mici. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. 2. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. 706). Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. nemulţumire şi iritare. masa preferată 60 . cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. fapt adeseori stânjenitor. marcării. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. ca membru al mai multor grupuri sociale. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. 3. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare. Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. iar utilizarea este de lungă durată. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). p. controlării şi apărării unui teritoriu. fie strict reglementat. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. 5. mai frecventă în cazul bărbaţilor. 4.

de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. Astfel de teritorii sunt parcurile. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. p. ecusoane. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. terenul de sport etc. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. ca în cazul celui primar. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. 1991. prin aceasta. ce devin imperative pentru ocupanţi. 61 . Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. locul în sala de curs. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. p.la un anumit restaurant. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. restaurantele şi teatrele. ci public). invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. „rezervat pentru personal”. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. 1991. bibliotecile şi parcările publice. 173). ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. primul servit“. Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare.

Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri). arată Luca (1995. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului. Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. la limită. în locuri publice). considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. 51). iniţiativă şi tendinţe dominatoare. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. (2005). precum apărarea teritoriului. Bucureşti: Ed. în propria casă. Miron. Comunicare organizaţională.R. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. Golu. P. Braşov: Ed. p. 62 . Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. 2. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. secundare şi publice. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. S-a constatat că. persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. teritoriile primare. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt. (2004). Identificaţi în spaţiul şcolii. 3. M. Temă 1. Informarket. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->