Universitatea Transilvania Braşov Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Psihologie – ID

Mariela PAVALACHE – ILIE

DINAMICA GRUPURILOR
anul II – sem.1

2011

Tema 1 Grupurile în viaţa socială

1. Introducere 2. Dinamica grupurilor 3. Clasificarea grupurilor 4. Funcţiile grupului

1. Introducere Din punct de vedere psihosociologic, grupul este un ansamblu de persoane care au caracteristici şi scopuri comune, interacţionează şi participă la aceleaşi stări şi procese sociale şi au conştiinţa apartenenţei la grup. Grupul este realitatea primară şi inevitabilă pentru individ şi societate. În absenţa grupului, individul uman nu poate ajunge fiinţă umană şi nu poate trăi decât temporar. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi (familie, vecinătate, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar, aşa cum dovedesc cazurile de copii crescuţi în sălbăticie, ei nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: mers biped, vorbire, gândire abstractă (Chelcea şi Iluţ, 2003). Studierea grupurilor a făcut obiectul disciplinelor socioumane precum (Chelcea şi Iluţ, 2003): antropologia culturală: B. Malinovski, Margaret Mead sociologia: F. Tönnies, G. Simmmel psihologia socială: Wilhelm Wundt, M. Lazarus, Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Kurt Lewin – paradigma dinamicii grupurilor, anii 1930, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Achim Mihu, Adrian Neculau. Între membrii grupului există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au scopuri comune pentru a căror atingere desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care evoluează în timp. Obiectivele grupului constituie un liant foarte important al acestuia. Societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri foarte variate sub aspectul mărimii, duratei şi intensităţii interacţiunii: popoare, etnii, clase sociale, colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri. De-a lungul vieţii, fiecare persoană aparţine simultan sau succesiv mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi ansamblu social (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări), persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui

1

deşi au fost anticipate de alţi cercetători. dar nu grup (Luca. 2 . rămân de referinţă deoarece Lewin a valorificat achiziţiile anterioare şi le-a organizat într-o construcţie coerentă. activitate. Floyd Allport – facilitarea socială. Cercetările şi descoperirile lui Lewin. Fiind împreună cu alţii. Sintagma „dinamica grupului” a fost propusă de către Kurt Lewin (Resolving social conflicts: selected papers on group dynamics. în sensul definiţiei de mai sus. Fenomenele sociale erau abordate din perspectiva „situaţiilor de grup”. Membrii grupului cooperează în vederea atingerii scopurilor şi obţinerea de beneficii comune. 428) 2. durata în timp a relaţiilor. Dinamica grupurilor Dinamica grupurilor este disciplina care are ca obiect de studiu grupurile mici. Motivele care îi determină pe oameni să se asocieze în grupuri sunt numeroase şi variate. indiferent de mărimea ei. norme comune. 1997. poate fi considerată. interese şi scopuri comune pe termen lung: familia. deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop. un grup. Apartenenţa la un grup îi poate conferi individului prestigiu şi satisfacţie prin recunoaşterea realizărilor sale. el se poate identifica cu alter-i semnificativi din grup. Anterior lui Lewin. Unii autori numesc astfel de ansambluri umane grupuri ocazionale şi le deosebesc de grupurile naturale care au structuri. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană. Securitate Beneficii reciproce Sociabilitate Stimă de sine Apartenenţa la grup furnizează siguranţa dată de număr. Motive de afiliere la grupuri (Sursa: Furnham. mulţime. din punct de vedere psihosociologic. colectivul de muncă (Chelcea şi Iluţ. gloată. Interese comune Tab. indivizii îşi pot împărtăşi interesele şi pasiunile. 2003). p. Jacob Levi Moreno – studiul preferinţelor şi respingerilor dintre membrii grupului. Grupul satisface trebuinţă umană fundamentală de a fi împreună cu alţii şi de a fi stimulat de prezenţa lor. 1. ele pot fi clasificate în categoriile prezentate în tabelul 1. valori. grupurile mici fuseseră obiect de studiu pentru Georg Simmel – configuraţia şi mărimea grupului. Bion – recuperarea nevrozaţilor de război. 1948) pentru a da nume studiilor experimentale sistematice desfăşurate în şcoala sa asupra structurii şi proceselor care au loc în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. 1998). protecţia împotriva unui duşman comun.însă.

câmp psihologic. valori de grup. Bion considera că grupul dezvoltă tensiuni interne care pun în mişcare forţe capabile să faciliteze o activitate de cooperare. termenul este aplicabil cu precădere grupurilor reale din şcoli şi organizaţii care au ca scop formarea. echilibru psihologic. creativitatea şi conducerea grupului. iar sistemul grupal în dependenţă faţă de mediul social înconjurător. similare vectorilor care în fizică exprimă forţe. 152 Contribuţia inovativă a lui Lewin la studierea grupurilor constă în adaptarea conceptelor şi metodelor de analiză folosite în fizică la investigarea fenomenelor sociale. Printre aceste concepte se numără: forţe. Lapassade. de animare şi de intervenţie care fac apel la grup. p. Cercetările lui Bion Medicul Bion de la clinica engleză Tavistock folosea discuţiile de grup pentru tratarea nevrozaţilor de război din armata britanică. antrenamentul. 2007. decizia şi reflecţia. termenul desemnează organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor din grup. p. valenţă negativă. pentru a-i învăţa pe oameni cum să folosească metodele de grup. Mai târziu. valenţă pozitivă. coeziunea. membrii săi aflându-se în stare de interdependenţă. între atomii sociali se utilizează săgeţi. Dinamica grupurilor poate fi definită din două perspective distincte (Muchielli. dezechilibru. p. 149): 3 . atom social. standarde. aşa cum va folosi şi Lewin pentru a indica interacţiunile dintre membrii grupului.Exemple de cercetări care au anticipat momentul Lewin Cercetările lui Jacob Levi Moreno Moreno a inventat tehnica de măsurare a relaţiilor de atracţie şi respingere între membrii grupului şi a propus conceptele de sociometrie. Sursa: Neculau. în urma cărora se nasc norme. 2007. apud Neculau. 148) consideră că în această a doua etapă animatorul grupului iese din laborator pentru a se ocupa de soluţionarea conflictelor sociale. comunicarea. Sistemul social al grupului se află într-o permanentă schimbare. Astăzi. citat de Neculau (2007. test sociometric. La început. atom social radioactiv = animatorul. instrumentele de formare. sintagma dinamica grupului denumea ştiinţa experimentală practicată în laborator asupra grupurilor constituite artificial. cu scopul de a cunoaşte funcţionarea. sociogramă. În construcţia sociogramei. telesentimente. de terapie. 1989. Actorii sociali se află într-un câmp dinamic şi generează câmpuri de forţă care trec succesiv prin stări de echilibru şi dezechilibru. sociomatrice. urmate de reechilibrare.

2003. percepţii de sine şi ale altora). c) studiul schimbărilor sociale în grupul mic. marginalizare. Problematica abordată de cercetătorii din domeniul dinamicii grupului este foarte bogată şi variată. Abordarea lui Lewin se originează în şcoala gestaltistă. c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa. 4 . polarizarea grupului. ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup. Perspectiva de analiză este dinamică şi nu statică deoarece procesele de grup sunt considerate rezultatul forţelor. rolul reţelelor de comunicare. influenţa socială. Perspectiva gestaltistă. unde a dezvoltat teoria câmpului care invocă în explicarea comportamentului uman factori personali şi factori de mediu care formează spaţiul de viaţă. b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate. 115). preluarea. identitatea socială. În continuare sunt enumerate o parte din temele de studiu: normele de grup şi dinamica lor. Aceste fenomene sunt: a) relaţiile stabilite între grup şi mediul său. învăţarea şi practicarea de roluri. obiectivul fiind modul în care procesele de grup influenţează comportamentele membrilor săi. membrii săi şi situaţia. sentimente. a căror rezultantă este comportamentul uman (Chelcea şi Iluţ. depersonalizare. obedienţă. Aici sunt cuprinse: a) studiul proceselor de schimbare prin grup (atitudini. liderul şi stilurile de conducere a grupului. conflictele. d) factorii coeziunii şi disociaţiei. gândirea de grup (groupthink).ca ansamblu de fenomene psihosociale care se produc în grupurile primare şi legile care le reglementează. Procesele de grup sunt interacţiunile care se produc în câmpul de forţe al grupului. care privilegiază întregul faţă de părţile componente este adaptată de Lewin care afirmă că analiza trebuie să pornească de la grup şi nu de la indivizi. devianţă. p. cei trei factori care definesc spaţiul de viaţă. analiza performanţelor activităţilor desfăşurate în grup. relaţiile de autoritate şi de atractivitate. cooperarea şi competiţia. conformare. b) influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi care generează climatul psihologic. contagiunea afectivă. Cei trei factori de mediu (forţe) sunt: trăsăturile grupului.

sensitivity training group). pe dezvoltarea şi ameliorarea comunicării şi a relaţiilor interpersoanle. graţie experienţei trăite. atelierul de creativitate deblochează potenţialul creator existent în fiecare persoană prin intermediul activităţilor artistice. Ea este caracterizată de eclectism. 154): grupul de întâlnire (engl. combaterea comportamentului depersonalizat. 2007. alcoolici). grupul de sensibilizare (engl. grup de sensibilizare. ai căror autori nu se consideră uneori nici ei înşişi ca reprezentanţă ai dinamicii grupurilor. destinat ameliorării stării unor grupuri sociale sensibile (adolescenţi. Lippit. encounter group) Accentul este pus pe evoluţia personală. grupul ca instrument terapeutic. task-oriented group) centrat pe realizarea sarcinii în context interpersonal. ca spaţiu de antrenament psihosocial. 1998). vârstnici. p. Ideile fondatoare formulate de Lewin au fost constant restructurate. ca şi noi spaţii de aplicare a tehnicilor de grup este Carl Rogers. prezentate în continuare (Neculau. 149): grupul ca mediu şi mijloc de formare. folosit mai ales în organizaţiile industriale. grupul de dezvoltare organizaţională are ca obiectiv formarea liderilor. French şi Bavelas în cadrul centrului de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group Dynamics). Limite ale dinamicii grupurilor Dinamica grupurilor nu este o disciplină foarte sistematizată (Zamfir şi Vlăsceanu. grup de diagnostic. care a propus şi alte forme de grup. Leon Festinger. 2007. Unul dintre cei care a identificat noi valenţe ale dinamicii grupului. bolnavi cronici. fiind mai degrabă un ansamblu de teorii şi cercetări foarte eterogene. dezvoltarea spontaneităţii verbale şi corporale. Cartwright. Cercetările lui Lewin vor fi continuate de o echipă formată din foştii săi studenţi şi colaboratori: R.Iniţial. ca tehnică de analiză (grupul de analiză). iar modalităţile de valorificare s-au înmulţit cu denumiri noi: grup de întâlnire. grupul centrat pe formarea echipei utilizat în industrie pentru a relansa unitatea şi rentabilitatea echipei de muncă. atelierul de creativitate etc. continuator al muncii lui Lewin şi inovator al domeniului. grupul de sarcină (engl. iar ulterior prin cercetările sale s-au delimitat două direcţii de acţiune (Neculau. în terapia familială. p. în care se adulţii dobândesc competenţe sociale. 5 . ca spaţiu social direcţionat. Au devenit importante şi eliberarea expresiei şi afectivităţii. Lewin a propus utilizarea grupului ca mijloc de intervenţie asupra actorului social.

3. Clasificarea grupurilor Termenul grup are un sens foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie, grup de lucru, echipă sportivă, ansamblul studenţilor din anul II, comunităţi etnice etc. Având în vedere această accepţiune, în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale

În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie; astfel de grupuri sunt popoarele, clasele sociale, etniile (Luca, 1998). Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, care variază între 3 şi 40. Exemple de grupuri mici sunt familia, echipa sportivă, grupa de studenţi, clasa de elevi. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi, spre deosebire de grupurile mari, relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii, dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. În acelaşi timp însă, se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri; distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică); conformarea;
1

Normativitate - reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli, valori, norme)

6

acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup; consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect; capacitatea de autoorganizare; dinamica. Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu, 1978): interacţiunea directă, faţă în faţă; autonomia; interdependenţa dintre membrii săi, care îi determină să se aprecieze reciproc, să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii ; controlul asupra membrilor săi; stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. Poate fi verticală, în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup; apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea, în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri; flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului; omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului; tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere; intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J.L. Moreno); participarea: angajarea în sarcinile de grup; diferenţiere de roluri; existenţa normelor; cultură grupală marcată de credinţe, rituri, limbaj propriu. Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). În grupurile primare, relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”, fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi, să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. În acest sens, grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia, echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier, funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca, 1998). În grupurile primare, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică comună a membrilor săi. A aparţine unui grup primar nu este

7

doar un mijloc pentru atingerea altor obiective, ci şi un scop, acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare, de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile secundare sunt, de regulă, grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte; majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare, spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi, ca în grupurile primare, interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. Prin apartenenţa la grupul secundar, individul îşi satisface nevoi instrumentale, cu caracter pragmatic, specific (Chelcea şi Iluţ, 2003). Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă), durata în timp este predeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice, echipa guvernamentală, echipajul unui avion. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca, 1998). Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot, un grup de infractori. Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic, dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. În orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri, care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi, uneori, minată de o sociogramă, structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ, 2003). Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu, 1998). Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia, echipa profesională, unitatea politică, comunitatea locativă

8

9 . Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. grupuri externe. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. 2004. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. grupuri reale şi ideale. individul devine capabil să coopereze. individul este supus normelor. În primul caz. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. acesta le oferă şansa de a se valoriza. individ repere normative (atitudinale. Termenul a fost introdus de către Herbert H. ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. grupuri mari şi mici. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale.(Popescu-Neveanu. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. Astfel. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. p. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. 1950). Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. individul năzuieşte să îi devină membru. individul tinde să îi devină membru. 153). Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. 1978). 1998). 2007). Prin apartenenţa la grup. valorice şi îi servesc ca model şi standard.

funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. funcţia de formare. pentru ca ulterior. devenind grupul de referinţă al acestora. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. 205-206 4. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. armata. Din perspectiva societăţii. în urma interacţiunilor cu profesorii. De asemenea. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. ele să devină tot mai intens liberale. umanitare. conservatori la alegerile prezidenţiale.Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. poliţia. respectiv. în special ale familiei. Sursa: Franzoi. funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. 1996. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. cât şi funcţii pentru societate. de confirmare. Pe parcursul celor patru ani de studii. p. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. comisia de etică a unei organizaţii). descurajează divorţurile. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. de exemplu. 10 . funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Din perspectiva individului. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Încă după primul semestru de şcoală.

Iaşi. (1998). Bucureşti: Ed. indicând scopul. Vlăsceanu. (1978). (coord.) (2003). Economică. Bucureşti: Ed. M. modulul C.Teme de reflecţie 1. Dicţionar de psihologie. Enciclopedie de psihosociologie. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. Iaşi: Polirom. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Bibliografie Popescu-Neveanu. Luca.. Dicţionar de sociologie. Dinamica grupului şi a echipei. Chelcea. (2007).. 2. (1998). P. tipul grupului. Albatros. Neculau. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. durata. L. Babel. Proiect TEMPUS CME – 9602011.R. C. Braşov. Zamfir. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. mărimea. A. 11 .-2 oct. Iluţ. 14 sept. Bucureşti: Ed. S. P.

dispun de un instrument de comunicare (limba). relaţii bazate pe norme şi modele proprii de comportament. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie.reglementare a relaţiilor prin intermediul unor prescripţii (reguli. iar rezultatele activităţii comune se obiectivează în cultura materială şi spirituală. astfel de grupuri sunt popoarele.TEMA 2 Caracteristicile şi funcţiile grupurilor 1. au o durată mare în timp. se multiplică resursele grupului datorită contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor grupului Zamfir şi Vlăsceanu. Între membri se stabilesc relaţii directe şi durabile pe parcursul unor activităţi similare prin care se realizează scopuri comune. Exemple de grupuri mici sunt familia. constituind ca sferă noţională genul proxim pentru diferite categorii de persoane: familie. spre deosebire de grupurile mari. Cu cât creşte numărul de membri creşte şi posibilitatea relaţiilor dintre membrii. Clasificarea grupurilor 2. clasele sociale. etniile (Luca. valori. În acelaşi timp însă. Funcţiile grupului Termenul grup are un sens foarte larg. 1998). grupuri de referinţă Gradul de integralitate şi stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale şi grupuri ocazionale Statutul ontic: grupuri reale şi grupuri nominale În continuare vor fi prezentate principalele caracteristici ale categoriilor de grupuri. Principala caracteristică este relaţia de tip „faţă în faţă” dintre membrii săi. care variază între 3 şi 40. norme) 12 . Având în vedere această accepţiune. Grupuri mari şi grupuri mici Grupurile mari se caracterizează prin relaţii sociale stabile. comunităţi etnice etc. echipa sportivă. 1998). dar scade durabilitatea şi intensitatea comunicării. ansamblul studenţilor din anul II. în continuare sunt enumerate câteva dintre posibilele criterii de clasificare a grupurilor: Mărimea: grupuri mari şi grupuri mici Natura relaţiilor dintre membrii grupului: grupuri primare şi grupuri secundare Tipul de normativitate1 existent în grup: grupuri formale şi grupuri informale Funcţia normativ axiologică în raport cu individul concret: grupuri de apartenenţă. grup de lucru. grupa de studenţi. clasa de elevi. echipă sportivă. 1 Normativitate . Grupurile mici sunt formate dintr-un număr restrâns de membri. Depăşirea limitei numerice maxime afectează caracterul direct al relaţiilor dintre membri.

maturitatea. în acest caz este vorba despre dezvoltarea unei ierarhii a statusurilor în grup. participarea: angajarea în sarcinile de grup. care depind de vârsta. Moreno). existenţa normelor. consensul: adoptarea de atitudini asemănătoare faţă de acelaşi obiect. 1978): talia/mărimea redusă/ număr mic de membri. flexibilitatea: gradul de abatere de la normele grupului. 1978): interacţiunea directă. rituri. Stratificarea verticală ameninţă coeziunea. tonul hedonic: măsura în care condiţia de membru se asociază cu un sentiment de plăcere. dinamica. 1976). Nu întotdeauna mărimea grupului este hotărâtoare în privinţa tipului şi calităţii relaţiilor din grup. omogenitatea: similaritatea psihică şi socială între membrii grupului. obligaţii sau roluri sociale. privilegii. faţă în faţă. 13 . intimitatea: apropierea reciprocă a membrilor (J. limbaj propriu. acceptarea şi respectarea efectivă a normelor de grup. distribuţia spaţială a membrilor săi (structura microecologică). Proprietăţi derivate ale grupului mic (Popescu-Neveanu. apar niveluri ale grupului diferenţiate ca putere. capacitatea de autoorganizare. cultură grupală marcată de credinţe. să coopereze şi să comunice intens unii cu alţii . Poate fi verticală. interdependenţa dintre membrii săi. în timp ce stratificarea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.Lewin enumeră ca principale caracteristici ale grupului mic (Popescu-Neveanu.L. stratificarea: diferenţierea membrilor după anumite criterii. permeabilitatea: disponibilitatea grupului de a accepta noi membri. diferenţiere de roluri. Mai importante decât mărimea se dovedesc a fi interacţiunile dintre membri. conformarea. experienţa celor care compun grupul (Walsh şi Golins. Există şi o diferenţiere orizontală atunci când membrii se specializează în executarea roluri sau funcţii care nu implică nici o inegalitate. controlul asupra membrilor săi. care îi determină să se aprecieze reciproc. autonomia.

spontaneitatea şi intimitatea mai reduse. Grupurile secundare sunt. Prin apartenenţa la grupul secundar. În grupurile primare. Familia este un exemplu de grup deopotrivă formal deoarece este reglementat juridic. iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt preponderent indirecte. În acest sens. simpatie. scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite. de regulă. acela de îndeplinire a nevoilor afective şi de exprimare. adeziunea sau apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan. A aparţine unui grup primar nu este doar un mijloc pentru atingerea altor obiective. În 14 . membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin. fiecare membru având posibilitatea să-i cunoască pe ceilalţi. echipa guvernamentală. dar şi informal pentru că cea mai mare parte a vieţii de familie se desfăşoară după reguli nescrise. Exemple de grupuri oficiale: colegele care merg împreună după orele de serviciu la cursul de înot. durata în timp a grupului este nedeterminată (Luca. Raporturile afective sunt mai slabe decât în grupurile primare. specific (Chelcea şi Iluţ. durata în timp este predeterminată (Luca. 1998). interese comune. În grupurile primare. grupul mic este totodată şi grup primar pentru că satisface toate cerinţele susmenţionate: familia. echipajul unui avion. statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid. 1998). relaţiile sunt mai puţin reglementate. echipa de lucru. Oamenii nu se angajează total în relaţiile cu ceilalţi. muncitorii dintr-un atelier. bazat pe afinităţi.Grupurile primare şi grupurile secundare Clasificarea în aceste două categorii având la bază natura relaţiilor dintre membrii săi a fost propusă de către sociologul Charles Cooley (1909). regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de organizarefuncţionare şi o organigramă). să interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct. 1998). Distincţia dintre formal şi informal la nivelul grupului este uneori dificil de stabilit. Grupurile formale (oficiale) şi grupurile informale (neoficiale) Grupurile formale sunt caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare a grupului). de confirmare a gândurilor şi sentimentelor (Chelcea şi Iluţ. Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale. grupul de joacă al copiilor. existând o orientare valorică comună a membrilor săi. cu caracter pragmatic. 2003). interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. ca în grupurile primare. activitatea comună este variabilă şi nedeterminată. Exemple de grupuri oficiale: colectivul de cadre didactice. funcţionarii dintr-un birou sau serviciu. interacţiunile au adeseori un caracter oficial şi superficial. 2003). ci şi un scop. relaţiile sunt de tip „faţă în faţă”. un grup de infractori. majoritatea grupurilor organizaţionale sunt secundare. studenţii unei grupe care muncesc sau învaţă într-un spaţiu care le permite să interacţioneze nemijlocit (Luca. elevii dintr-o clasă. Apartenenţa la grup este reglementată de relaţiile contractuale scrise care prevăd drepturi şi obligaţii ale individului şi organizaţiei: scopul comun este precis definit. individul îşi satisface nevoi instrumentale. grupuri mijlocii şi mari şi sunt compuse din subgrupuri primare.

să se transpună în rolul altuia şi să îşi asume roluri alternative. evaluativă: individul evaluează alte grupuri referindu-se la grupul său ca etalon. care funcţionează după reguli nescris ale circulaţiei informaţiilor (bursa noutăţilor) şi comportamentului. În primul caz. Hyman în 1942 pentru a desemna grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul status. Caracteristicile grupului de referinţă sunt: constituie pentru comportamentale). Astfel. Aproape întotdeauna organigrama este dublată şi. individul tinde să îi devină membru. 15 . Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă Grupurile de apartenenţă Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare din care face parte individul şi după care se modelează: familia. valorice şi îi servesc ca model şi standard. Calitatea de grup de referinţă o au grupuri foarte diferite: grupul de apartenenţă. structura relaţiilor afectivemoţionale din grup (Chelcea şi Iluţ. 2004. Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de integrare. unitatea politică. grupuri mari şi mici. cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (Zamfir şi Vlăsceanu. Acest status este considerat de către Hyman ca variabilă dependentă. grupuri reale şi ideale. 1978). individul este supus normelor. 2003). individul devine capabil să coopereze. comunitatea locativă (Popescu-Neveanu. de la cel de acomodare interpersonală până la cel conformare şi manifestare a unei competenţe interpersonale. În orice organizaţie apar grupuri bazate pe simpatia dinte membri. 1998). uneori. doarece se conturează în funcţie de grupul luat ca punct de referinţă (Golu. intensitatea participării la viaţa acestora nu este uniformă. individul năzuieşte să îi devină membru. Termenul a fost introdus de către Herbert H. Grupurile de referinţă sunt cele la care individul se raportează psihologic. 1998). ca şi de climatul sociomoral şi cultural al diferitelor grupuri (Zamfir şi Vlăsceanu. minată de o sociogramă. orientându-se în raport cu valorile şi normele acestuia. influenţei şi modelelor de comportament specifice acestuia. individ repere normative (atitudinale.orice grup se dezvoltă inevitabil raporturi ce depăşesc cadrul prescris. grupuri externe. p. Cu cât distanţa dintre oficial şi neoficial este mai mare. Prin apartenenţa la grup. Ea depinde de interesele şi opţiunile individuale. acest grup îndeplineşte trei funcţii: normativă: membrul împărtăşeşte voluntar şi încorporează normele grupului. 153). echipa profesională. Referinţa poate fi pozitivă sau negativă (Newcomb. Deşi aceeaşi persoană poate face parte din mai multe grupuri. este considerat un sistem de apreciere a altora şi a sa. 1950).

p. 16 . funcţia de sursă a identităţii sociale pozitive. 1996. 2007). Sursa: Franzoi. de confirmare. 205-206 2. ele să devină tot mai intens liberale. 2003): funcţia de satisfacere diferenţiată a nevoilor psihosociale: de afectivitate. Grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă pot avea însă şi semnificaţie negativă: îl invocăm pentru a arăta că nu vrem să facem parte din el sau nu dorim să îl luăm ca model (Neculau. Grupul împiedică anonimatul şi singurătatea. Din perspectiva individului. pentru ca ulterior. măsurată prin opţiunea pentru candidaţi liberali şi. corpul profesoral s-a bucurat de respectul studentelor. grupul îndeplineşte atât funcţii pentru indivizi. funcţia de sursă de informaţii şi cunoştinţe. atitudinea studentelor a fost mai puţin conservatoare. grupul îndeplineşte următoarele funcţii (Chelcea şi Iluţ. funcţia de securizare în faţa duşmanilor şi dificultăţilor vieţii. Studiul longitudinal a continuat timp de 50 de ani a relevat accentuarea progresivă a convingerilor liberale ale fostelor studente. cât şi funcţii pentru societate. Pe parcursul celor patru ani de studii. de exercitare a sentimentului de apartenenţă. Cu cât grupul de apartenenţă este mai prestigios (şi mai restrictiv). respectiv. Obiectivul cercetării viza modificarea atitudinilor politice ale studentelor de la Colegiul de fete din Bennington din SUA de la conservatorism (în anul I de studii) către liberalism (în anul terminal). Încă după primul semestru de şcoală. Funcţiile grupului Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual. cu atât identitatea grupală influenţează mai puternic concepţia de sine. Exemple Unul dintre primele studii privind influenţa grupului de referinţă a fost realizat de către Theodore Newcomb la începutul anilor 1930. funcţia de suport în atingerea anumitor scopuri ce nu pot fi atinse prin acţiuni individuale: mişcări politice. Studentele proveneau din familii cu intense convingeri conservatoare. în urma interacţiunilor cu profesorii. devenind grupul de referinţă al acestora.de protecţie contra sociale: membrii beneficiază de suportul social al grupului. conservatori la alegerile prezidenţiale. în timp ce profesorii aveau opţiuni liberale. acesta le oferă şansa de a se valoriza. care este componenta principală a imaginii şi concepţiei de sine. umanitare.

G. Braşov. (1998). P. mărimea. Iaşi. funcţia de formare. 14 sept. Group dynamics. care sunt valorile şi normele pentru care aceste grupuri vă atrag? Femeile și bărbații în grup Forsyth p.-2 oct. Walsh. Bucureşti: Ed. Iluţ.) (2003). (1996). C. armata. de exemplu. Social psychology.L. Enciclopedie de psihosociologie. D. (2007). De asemenea. Golu. P. Vlăsceanu.. Indicaţi două din grupurile de referinţă la care vă raportaţi. Franzoi. Zamfir.R. P. 53 Bibliografie Popescu-Neveanu. ca şi prin norme nescrise ale grupurilor primare. L. V.. tipul grupului. Bucureşti: Ed. Dicţionar de sociologie. A. (coord. S. Bucureşti: Ed. CO: Colorado Outward Bound School. Aceste funcţii se realizează direct prin instituţii. Iaşi: Polirom. & Golins. The exploration of the Outward Bound process. durata. în special ale familiei. (2004). (1976). Bucureşti: Ed. descurajează divorţurile. S. (1978). (1990). Babel. poliţia. (1998). se realizează indirect prin legi şi politici naţionale care. Teme de reflecţie 1. Dinamica grupului şi a echipei. Denver.. modulul C.integrarea socială a individului. L.R. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Identificaţi şi descrieţi 5 grupuri cărora le aparţineţi. funcţia de normare a comportamentului şi a relaţiilor interpersonale. grupurile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de control social. Economică. Pacific Grove: Brooks/Cole. 2. DE DETALIAT Din perspectiva societăţii. Forsyth. Proiect TEMPUS CME – 9602011. Dicţionar de psihologie. Neculau. indicând scopul. Madison Dubuque: Brown & Benchmark. Chelcea. 17 . Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. Luca. Miron. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Albatros. organizaţii şi grupuri specializate (instanţele judecătoreşti. comisia de etică a unei organizaţii). M.

legat de respectiva situaţie. poziţia ierarhică intermediară. statusul marital – statusuri achiziţionate (dobândite). atunci când sunt dobândite prin consensul grupului pe baza unor caracteristici psihologice personale. dar şi informale. ca femeie. dar pe de altă parte aşteaptă ca şefă să îi fie recunoscută autoritatea şi îndeplinite dispoziţiile. Unele dintre statusuri îi sunt atribuite (impuse) persoanei . echilibrată atunci când între statusuri există corelaţii ridicate. cu drepturile şi îndatoririle care îi revin în această poziţie (Linton. uneori cel economic. 1936). Statusul de gen de femeie al unei angajate poate intra în conflict cu statusul profesional determinat de funcţia de conducere pe care femeia o deţine la locul de muncă (conflict interstatus): aşteaptă. să fie protejată de către colegi. pe altele le poate alege şi dobândi prin eforturi personale: statusul profesional. statusul actual al domnului Popescu este cel de profesor. Roluri în grup 1. rasă. pe care Linton (1936)le clasifică în mai multe categorii. Status şi rol în interacţiunea socială 2. Statusul este locul individului în societate. Exemple În faţa elevilor săi. dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale. ca şef de nivel mediu. pe de o parte. De asemenea. tată. 1998).Tema 3 Status – rol în grup 1. în timpul orei de limba română. Deoarece aparţine simultan mai multor substructuri sociale (familie. El este adeseori echivalent cu prestigiul şi autoritatea personală în grup. În fiecare moment. atunci când sunt reglementate preponderent de norme şi prescripţii formale instituţionale. Constelaţia de statusuri ale unei persoane este congruentă. în virtutea căreia are un ansamblu legitim de aşteptări ale ocupantului unei poziţii de la ceilalţi membri ai aceleiaşi structuri care ocupă alte poziţii.statusul de vârstă. celelalte fiind latente. Relaţii interpersonale în grup 4. grup de prieteni) persoana posedă un set de statusuri. statusurile pot fi formale (oficiale). grup de muncă. în timp ce statusul de soţ. neactualizate. Normele de grup 3. sex. Status şi rol în interacţiunea socială Statusul Fiecare persoană ocupă o anumită poziţie (status) într-o structură socială. membru al comitetului de bloc şi membru al partidului X sunt statusuri latente. poate determina conflicte intrastatus: maistrul unei echipe are 18 . De asemenea. Sunt şi situaţii când setul de statusuri este incongruent din cauza conflictelor dintre statusurile deţinute (Zamfir şi Vlăsceanu. persoana are un status actual. etnie. cetăţenie.

Astfel. când persoana nu poate satisface cerinţele rolurilor deţinute şi conflicte intra-rol. şi white collar (guler alb) pentru statusul de angajat din muncile de birou (Zamfir şi Vlăsceanu. cavaler al ordinului X. de la nepotrivirea dintre cerinţele normative ale rolului şi oferta comportamentală a persoanei. echipamentul de lucru al muncitorilor era salopeta albastră. Incongruenţa setului de roluri generează conflicte inter-rol. rolul este suma aşteptărilor legitime ale celorlalţi referitoare le comportamentul deţinătorului unui anumit status. indiferent de natura lui (formal. uniformei sau a halatului în întreprinderile industriale şi spitale. sunt utilizaţi termenii de blue collar (guler albastru1) pentru statusul de operator.simultan aşteptări de la şeful său şi de la subordonaţi. muncitor manual. Individul este ghidat în relaţiile sale de statusurile celorlalţi în raport cu propriul status. iar printre cele mai ambigue cel de vârstă. situaţie din care pot rezulta tensiuni. statusul este înlocuit prin simbolul său. titlurile academice şi de stat: profesor. trecând prin diferite stadii ale acomodării. fiecare persoană deţine la un moment dat mai multe roluri care pot fi congruente sau incongruente. 1998). privilegii: mărimea şi mobilierul biroului în instituţii. decoraţiile. când cerinţele care configurează acelaşi rol sunt contradictorii. Uneori. ecusoanele. Ca prescripţie normativă asociată statusului. însemnele de grad în organizaţiile de tip militar. Neculau (2007) arată că persoana îşi poate asuma rolul alocat prin status respectând integral prescripţiile normative ale rolului sau îl poate îmbogăţi cu elemente personale. Similar setului de statusuri. Printre cele mai clar definite roluri se numără cel profesional. punerea în act a drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de status. până la jucarea rolului într-un mod creativ şi inventarea unui nou personaj. 1 La începutul erei industriale. Au fost identificate şase modele de articulare rol-status. modelul de comportament asociat poziţiei sociale. informal) îi este ataşat complementar un rol. Acesta este aspectul dinamic al statusului. contribuind la reformularea sa. Rolul Fiecărui status social. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că modul în care deţinătorul îşi percepe propriul status este decisiv în rezolvarea conflictelor intra şi interstatus. Statusurile sociale se exprimă prin însemne distinctive şi simboluri precum: tipul şi culoarea codificată a salopetei. Angajaţii din birouri trebuiau să poarte costum şi cămaşă albă. câştigul financiar. 19 . etajul la care este amplasat biroul.

atunci membrii se vor comporta ca atare din dorinţa de a respecta recomandarea şefului. la rândul său are un tip de drepturi şi îndatoriri în raport cu A şi alt tip faţă de colegii lui. Modalităţile de dezvoltare a normelor de grup sunt diverse. în virtutea acestui status formal el se aşteptă de la subalternul său B ca acesta să-i recunoască dreptul de a-i da dispoziţii. o prescripţie care reglează comportamentul indivizilor. 2007). Norma este elaborată de către membrii grupului în scopul atingerii unor obiective sociale. 1936. Normele de grup Norma este un model de conduită. Norma este „afacerea unui grup” (Neculau. este posibil ca. Sursa: Luca. norma fiind acceptată datorită valorizării sociale a comportamentului pe care ea îl prescrie. în anumite situaţii să apară conflictul între cele două statusuri: dacă E săvârşeşte o abatere şi A. să le execute. o regulă. iar valoarea ei rezultă din beneficiile pe care le aduce celor care o respectă. 20 . inovaţia (Faucheaux. B. 85 2. 1976). ca şef. organizaţiilor. Sherif Elementul cel mai caracteristic al normei este absenţa constrângerii. De Montmollin. el este conştient şi de obligaţiile pe care le are. 1966). Astfel. a unei comunităţi sau a unei populaţii. 1998.Exemple Relaţia se derulează în virtutea acestor aşteptări ale persoanei faţă de comportamentele celorlalţi: dacă A este şef. 1952). normalizarea (Sherif. dacă în mod repetat conducătorul grupului afirmă că este nevoie ca grupul organizaţional să trateze clienţii cu respect şi curtoazie. Drepturile şi îndatoririle lui faţă de acesta sunt diferite. Normele sociale se formează în grup şi tot aici se învaţă normativitatea. colectivităţilor (Zamfir şi Vlăsceanu. diferenţele ierarhice sunt aceleaşi ca în primul caz. de prieten. sau pe cel informal. Ea nu are valoare de adevăr. care este subordonat altui şef. prin instaurarea unui consens între membri. sub aspect formal. Reper în studierea formării normelor de grup este anul 1935 când Sherif a realizat primele experimente. scopul său principal fiind ghidarea comportamentului în situaţii ambigue. Moscovici. de şef. Un alt factor care generează apariţia de norme este un eveniment critic. în acelaşi timp prieten (status informal) cu E. chiar dacă. 1998). urmate apoi de cercetările privind conformismul (Asch. Dacă însă E este şi subordonatul lui A. în calitate de şef. Dar A poate fi. C şi D. p. ci utilitate socială. în acelaşi timp. dar. pentru ca grupul să funcţioneze mai eficient. trebuie să-l sancţioneze. grupurilor. aceasta va contraveni obligaţiilor de sprijin reciproc între prieteni. faţă de acesta. În cazul acesta conflictul se va extinde şi la nivelul rolurilor: A va fi pus în situaţia de alege între a-şi juca rolul formal.

au utilitate socială stabilind modul de funcţionare a grupului în vederea atingerii obiectivelor sale şi menţinerii coeziunii. reguli de a face un lucru (know-how. 243). Allport consideră că explicaţia constă în concesiile reciproce pe care membrii şi le fac ca să evite dezacordul cu ceilalţi şi a le obţine adeziunea. p. 2007): sunt producţii colective. a făcut concesii ca şi colegii şi a constatat similaritatea dintre opinia proprie şi cea a grupului. Normele simplifică şi fac predictibil comportamentul aşteptat de la fiecare membru al grupului şi îl ajută să evită situaţiile interpersonale stânjenitoare pentru el sau pentru ceilalţi. Allport (1924) a constatat că judecăţile membrilor grupului se moderează în prezenţa altora: mirosurile respingătoare sunt apreciate ca mai puţin respingătoare. membrii grupului vor susţine norma astfel creată şi vor opune rezistenţă schimbăriiei. remuşcare) sau 21 .de premiere. apud Neculau. cum să te porţi la diferite ceremonii . 1998): interdicţii: tipuri de comportamente interzise. mustrare de conştiinţă. destinate să reducă incertitudinea. Graţie normelor. ele pot fi autoadministrate (păreri de rău. Încălcarea normelor este sancţionată de membrii grupului în două moduri: pedepse (sancţiuni negative) aplicate atunci când nu s-au respectat interdicţiile. b) indicaţii ale performanţei minime acceptate (de exemplu: norma de muncă). recomandări (prescripţii): a) comportamente considerate dezirabile. Moscovici şi Ricateau consideră că membrii grupului fac concesii pentru a evita conflictulu şi a obţine consensul celorlalţi. a căror realizare este recompensată. cele plăcute ca mai puţin plăcute. Prin norme sunt exprimate aşteptările rolului care constituie standarde comportamentale pentru membri. Prima dintre ele este că având posibilitatea să participe la elaborarea normei. savoir-faire): modele de comportament pentru situaţii sociale variate (norme de politeţe. de înmormântare etc.). concepute în grupul care le va aplica. 1994. Caracteristicile normelor de grup (Dubois. fiecare membru al grupului. Normele sunt de diferite tipuri (Zamfir şi Vlăsceanu. A doua se referă la consolidarea coeziunii grupului. 2004. stabilesc strategiile de acţiune în raporturile cu alte grupuri.grupul de căţărători va adopta norma de a respecta neabătut regulile de escaladă după ce unul dintre membri va suferi un accident din cauza asigurării neglijente. negociind. Elaborarea normelor de grup are mai multe consecinţe pozitive (Boncu. constituie cadrul de evaluare a comportamentului individual: spunem despre o persoană că s-a purtat sau nu „aşa cum trebuie” într-o anumită situaţie. indivizii nu trebuie să tatoneze pentru a găsi comportamentul potrivit în fiecare situaţie socială. ci este suficient să se ghideze după reperele comportamentale formulate în regulile învăţate. prin urmare va fi mai atras de grup. Există mai multe explicaţii posibile pentru mecanismul de apariţie a normelor.

Conţinutul relaţiei Relaţiile de comunicare presupun transmiterea unor mesaje de la o persoană la alta sau de la o persoană la mai multe persoane. afective. ameninţate). marginalizare. stimă. reprobare. Interpersonalul constituie un tot unitar care are propriile sale dimensiuni cognitive. Graţie lor. gradul de instituţionalizare (relaţii formale şi informale). care. alienare. Relaţiile interpersonale pot genera deopotrivă un mediu pozitiv şi un mediu patogen. de a recepţiona şi valoriza în mod favorabil mesajele celor dintâi şi de a ignora sau valoriza negativ mesajele 22 . competiţie. fie sub forma unor informaţii. în situaţia de muncă sunt legate de sarcină. conative. Relaţii interpersonale în grup (Luca. afective. 82) Una dintre modalităţile semnificative de satisfacere a necesităţilor individuale sunt relaţiile interpersoanle. recompense materiale. cooperare. stratificare). asimilare. reducerea anxietăţii şi inceritudinii. securitate. aprecieri pozitive. simpatetice (determinate de reacţia afectivă provocată de partener) şi accidentale (fără efecte ulterioare). fie sunt direcţionate spre modificarea “montajului psihologic” al celuilalt prin convingere (partenerul este conştient de aceste intenţii) sau prin sugestie (când receptorul preia în mod necritic informaţia. afiliere. valorice. statut. A şi B influenţându-se unul pe celălalt atât în structurarea percepţiilor şi a afectelor.administrate de membrii grupului (mustrare. promovare) acordate dacă persoana s-a conformat recomandărilor normative. indivizii beneficiază de suport psihologic. Avem tendinţa de a prefera unele persoane şi de a respinge altele. Desfăşurarea oricărei activităţi ocazionează comportamente şi relaţii funcţionale (legate de sarcina comună). recompense (laude. având opinii despre comportamentul propriu şi comportamentul partenerului. întreruperea comunicării. retragerea sprijinului. cât şi în comportament. Actul interpersonal şi relaţia presupun conştientizare şi reciprocitate. conflict). tipul de acţiune mutuală (relaţii de cooperare. de dominare). Relaţiile afective apar ca urmare a comunicării. 3. p. tipul de modificare a caracteristicilor personale (relaţii de acomodare. prestigiu. Forme de relaţie interpersonală Clasificarea relaţiilor interpersonale poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii: conţinutul relaţiei (relaţii de comunicare. stimă. 1998. având încredere în emiţător sau atunci când acesta se foloseşte de mijloace afective de influenţare. pe care o secondează şi influenşează permanent. atitudine suportivă. prestigiu. dragoste. fără a se urmări modificări de durată ale mentalităţii partenerului.

creşterea anxietăţii şi a frustrării. afectivă (simpatie. obţinerea unei prime sau unei promovări). dar şi efecte negative. admiraţie. relaţiile de comunicare în procesul muncii sunt influenţate de relaţiile afective. intenţiile proprii. atunci când partenerii se află în opoziţie ireconciliabilă sau ca urmare a frustrării. prin scăderea calităţii prestaţiei. soldată cu un transfer de mentalităţi şi comportamente de la grup la individ. Alienarea este un fenomen opus asimilării. prin interacţiuni repetate. Relaţiile de dominare / supunere se stabilesc atunci când o persoană încearcă / reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altei persoane. Moreno. ducând la creşterea productivităţii individuale sub aspect cantitativ. Relaţia de acomodare are un caracter relativ superficial şi nu presupune modificări profunde în plan individual. prietenie. afecţiune. ură.). personalităţii. reacţia celuilalt. a dezvoltat un ansamblu de metode de investigarea acestora. respect. antipatie. mentalităţii. antipatie.celor din urmă. poziţii diferite ca influenţă şi putere.L. indiferenţă). în timp. de cooperare. manifestate şi percepute. unii ocupând un loc central în ansamblul relaţiilor. în viaţa reală ele având o complexitate şi o dinamică sporită. pasiune. aşteptările celuilalt. În grupul de muncă ele pot avea efecte pozitive. putând evolua în timp ca profunzime şi conţinut (o cooperare iniţial superficială poate deveni competiţie sau conflict major. în funcţie de natura situaţiilor. J. de putere. Inevitabil. Relaţiile de competiţie apar când partenerii rivalizează în vederea atingerii unui scop indivizibil (de ex. dragoste. caracterizat prin dizarmonia totală existentă între individ şi grup. Stratificarea este procesul în urma căruia. Tipul de acţiune mutuală Relaţiile de cooperare presupun coordonarea eforturilor pentru atingerea unui scop comun şi sunt impuse de însuşi caracterul colectiv al muncii. cunoscut sub numele de sociometrie. precum şi a poziţiei partenerilor în relaţie: Acomodarea presupune ajustarea reciprocă a comportamentului partenerilor. Modificări induse de relaţionare Funcţionarea în timp a relaţiilor interpersonale în grupul de muncă produce modificări la nivelul comportamentului. Relaţiile conflictuale se dezvoltă de obicei din cele de competiţie. Relaţiile afective au conţinuturi şi intensităţi variabile (simpatie. alţii rămânând izolaţi sau fiind chiar respinşi. dispreţ. membrii grupului dobândesc. duşmănie etc. determinându-i acţiunile. la nivelul mentalităţilor şi comportamentelor. relaşia între două persoane fiind în acelaşi timp de comunicare (se schimbă informaţii). Această tipologie a relaţiilor interpersonale este preponderent descriptivă şi doar parţial explicativă. pornind de la analiza modului în care alegerea spontană a partenerului influenţează structurarea relaţiilor într-un grup. 23 . Asimilarea este rezultatul acţiunii îndelungate a acomodării.

Integrarea individului în grup depinde de modul în care îşi ajustează comportamentul în raporturile cu ceilalţi membri ai grupului. sfătuieşte. rezistenţă spijin. docil. Aceste modificări la nivel interpersonal (relaţie) şi intrapersonal (trăsături de personalitate) vor influenţa comportamentele în situaţii ulterioare. se confiază. refuză respect. ajutor neîncredere. un sistem propriu de statusuri şi roluri. respinge. productive. în timp ce altele produc tensiuni şi proastă funcţionare a grupului. inferioritate Unele din comportamentele de mai sus duc la formarea unor relaţii interpersonale durabile. Roluri în grup Rolurile formale În grupurile oficiale. în acelaşi timp. în derularea situaţiei. cooperează. 24 . atacă. cum sunt cele din organizaţii. dă indicaţii modest. susţine. 4. admiră exploatează. p. afecţiune ostilitate. alienare).acomodarea putându-se transforma în asimilare sau dimpotrivă. acceptare penalizare. Orice grup care are o vechime suficientă ajunge să se stratifice. compătimeşte se revoltă. respingere spijin. în diferitele momente ale acţiunilor comune. supunere aroganţă. pozitive. 87) Actul interpersonal presupune “jucarea” unor roluri între parteneri. a relaţiilor postului în cadrul organigramei. personalitatea fiecăruia este modelată de rolurile jucate. comportamentul unuia provocând o reacţie de răspuns a celuilalt. există repere explicite şi precise privind asumarea rolurilor de către indivizi: Prescripţii de rol mai mult sau mai puţin detaliate există în Fişa postului (descrierea atribuţiilor şi sarcinilor de muncă. În acest fel relaţia însăşi se structurează prin exercitarea rolurilor şi. Tipuri de comportament interpersonal şi reacţiile pe care le produc (în perechi complementare): dirijează. să-şi constituie o ierarhie. ascultă ce i se spune ajută. Comportamentul interpersonal (Luca 1998. penalizează respectă. este prietenos este dur. care influenţează funcţionarea relaţiilor dintre membri. dominare încredere. fiind o rezultantă în timp a interacţiunilor sale sociale. este rezervat sau anticonformist este de acord.

la propriu. El se poate oferi să caute informaţii. sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie. îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine. fără a aduce nimic nou."). consideraţi ca entităţi. mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. a unor roluri complementare. când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar.". de revizuire a activităţii.furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii. Rezonerul . "aşa cum spuneai. sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii.rolul lui este de a manifesta o atitudine critică referitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsură productive pentru scopurile grupului. de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii. vrei să spui că.este cel care „porneşte”. dar poate exista şi o variantă formală a rolului. de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor. fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri. care notează 25 . Informal. rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat. Ofertantul de informaţie .. de către membri. de planificare a activităţilor.. Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii „raţionale” a grupului. dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns. orientate fie spre realizarea sarcinii. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor.. Cel care pune întrebări . fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplă şi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit.Regulamentul de organizare-funcţionare descrie comportamentele dezirabile şi indezirabile şi prevede modalităţi de obţinere a conformării indivizilor la modelele dezirabile. ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină: Iniţiatorul . deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise. îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor. de atingere a obiectivelor. El poate fi la început şi lider al grupului.are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri. Clarificatorul . treaba. ocazională sau permanentă. de alocare a resurselor.analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului. constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică.. Roluri spontane (informale) în grupuri Funcţionarea grupurilor presupune asumarea. în procesul de îndeplinire a sarcinii comune.

îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului. furnizând periodic membrilor o dare de seamă. rezonerul..surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi. Sfătosul .poate fi liderul grupului.. ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al 26 . dar tendinţa este distructivă.are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. aşa e. Glumeţul . care să favorizeze creativitatea şi satisfacţia.. evaluatorul critic.este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale. privire directă. alocarea resurselor. planificarea activităţilor.". tehnicianul. de menţinere a disciplinei. rolul favorizează relaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului. care jignesc. zâmbet). comportamente neverbale: înclinări aprobatoare ale capului. Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii. ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie. Printre aceste roluri se numără: iniţiatorul.. fanaticul aplicării standardelor. de menţinere a grupului ca unitate coezivă. În varianta pozitivă. de formare a membrilor pe post: Suporterul . este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor. atingerea obiectivelor. coordonatorul. Coordonatorul . el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da. canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor.maestrul procedurilor. Grupul se poate antrena în tachinări. are o competenţă de sarcină deosebită.. de construire a spiritului de echipă. "bine ai zis.". Tehnicianul . Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate.. Evaluatorul critic . ofertantul de informaţie. Să ne reamintim . Rolurile complementare orientate spre sarcină permit definirea şi distribuirea sarcinilor.ce se spune şi / sau face. mai ales când grupul se află într-un impas. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim."ochiul soacrei" . cel care pune întrebări. clarificatorul. verificarea performanţelor şi controlarea calităţii.comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. glumeţul poate contribui la un climat destins. ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Deseori glumeţul face glume deplasate.

.nivel "profesional". de importanţa meritelor sale. Printre aceste roluri se numără: suporterul. ci doar cu individul. întreruperile frecvente ale vorbitorilor. valoarea fiecărui individ. Solidarul . nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are. Rolurile complementare de menţinere îndeplinesc funcţii de construire a spiritului de echipă. ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă.este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale.").este fluşturatic(ă).mereu optimist. Playboy-ul / cocheta . activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică. participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus. încearcă să iasă în evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi. Neajutoratul .. informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie. încurajatorul. priveşte "de sus"). nu este preocupat(ă) de sarcina propriuzisă. ci şi la un nivel mai cald. 27 . este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat. Încurajatorul . fiind mai degrabă expresia imaturităţii: Agresivul . Dominatorul .încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare. sfătosul. valoarea obiectivelor. solidarul.îi place să fie şef. Armonizatorul . împăciuitorul. de menţinere a grupului ca unitate coezivă şi de menţinere a disciplinei. se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut.îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea.contestă totul. Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Dispecerul . Negativistul . capacitatea grupului de finaliza. Infatuatul . armonizatorul. să faciliteze participarea tuturor..caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.este mereu în atac.pentru a ieşi în evidenţă. Să ne reamintim . ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar. Împăciuitorul . îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.. certăreţ şi revendicativ.este plin de sine.

Luca.. A. S. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Zamfir. Neculau (coord.-2 oct. dominatorul. Neculau. L. Comunicare şi eficienţă personală în carieră. Enciclopedie de psihosociologie. modulul C.. Braşov.. C. Enumeraţi 5 statusuri atribuite şi 5 statusuri dobandite pe care le deţineţi. Manual de psihologie socială. P. 4. În A. Dicţionar de psihologie. P. 28 . Dinamica grupului şi a echipei. Dicţionar de sociologie. S. 14 sept. Neculau. (coord. Iluţ. A. Babel. playboy-ul.Să ne reamintim . (coord. Popescu-Neveanu.) Manual de psihologie socială. Economică. Chelcea. Enumeraţi 3 norme ale grupului dumneavoastră de colegi şi trei norme ale grupului de prieteni. Iaşi: Polirom.R. (1998). Iaşi: Polirom. ci doar cu individul. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi aflat într-un conflict generat de statusurile dumneavoastră şi modul în care aţi soluţionat-o. negativistul. Rolurile complementare centrate pe afirmarea individului nu au nici o legătură cu sarcina sau cu ceilalţi. Iaşi. 2. (2004). 3. neajutoratul. fiind mai degrabă expresia imaturităţii. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed. Albatros. Proiect TEMPUS CME – 9602011. (1978). M.) (2004). Care sunt rolurile informale complementare pe care vi le asumaţi în grupul de muncă sau şcolar din care faceţi parte? De ce credeţi că vă asumaţi aceste roluri şi nu altele? Bibliografie Boncu.) (2003). Printre aceste roluri se numără: agresivul. Iaşi: Polirom. (2007). infatuatul. Influenţa socială. (1998). Vlăsceanu. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Bucureşti: Ed..

iar tendinţa spre schimbare este ponderată de rezistenţa grupului la schimbare (Lewin. Formarea şi evoluţia grupurilor 2. Norming. 483 şu. evitarea conflictului 29 Cerinţe pentru a putea progresa: depăşirea conflictelor Sarcinii se pun întrebări de genul: ce trebuie făcut? care sunt scopurile? . Unul dintre modelele posibile ale evoluţiei grupurilor. aplicabilă mai ales grupurilor de muncă din organizaţii. Formarea şi evoluţia grupurilor Formarea este unul dintre unul dintre procesele de bază în grupuri. performarea şi. Modul în care se structurează relaţiile interpersonale în cadrul grupului şi evoluează fenomenele psihosociale influenţează atât eficienţa lui în activitatea comună. de constanţă.) Stadiul formării (Forming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal includere. p. teorii sociologice: individul se asociază în grup pentru a obţine informaţii pe baza comparării cu ceilalţi (Festinger şi Schachter). p. respingere. Storming. 2007. Performing. disoluţia (Forming. Zlate. precauţie. 1998. apud Neculau. normarea. Lewin afirma că în grup se succed perioade de stabilitate. Grupul ca agent de socializare 1.Tema 4 Dezvoltarea şi coeziunea grupurilor 1. cu perioade de schimbare. Coeziunea grupurilor 3. structurarea. cât şi moralul participanţilor. grupurile evoluând progresiv de la un stadiu la următorul (Luca. 173): teorii freudiene conform cărora grupurile apar pentru a satisface nevoi ale membrilor. viaţa de grup se desfăşoară cu o alternanţă de transformări şi de conservări ale unor achiziţii pe fundalul unor potenţiale schimbări. 2001. teorii ale schimbului social care afirmă că individul evaluează raportul dintre costuri şi recompense pentru a decide dacă se afiliază sau nu grupului. apartenenţă. eventual. p. teorii sociobiologice care explică formarea grupurilor pe bază instinctuală – instinctul de turmă. Mourning). este propusă de Tuckman în 1963 şi revizuit în 1977 de către Tuckman şi Jensen. 78. ea este analizată şi interpretată cu ajutorul mai multor teorii (Zamfir şi Vlăsceanu. acceptare Sarcinii orientarea sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal politeţe. 1998. 151). Cele cinci stadii sunt formarea. p. 2004.

statut. În acest stadiu. Nivelul incertitudinii şi anxietăţii este ridicat la majoritatea peroanelor din grup. altele se izolează. se stabilesc repere şi standarde de grup. reguli Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal certuri. de compoziţia sa şi de cadrul de referinţă. Unele persoane se implică deschis în competiţie şi conflict. Membrii grupului încep să acţioneze prin consens.În acest stadiu individul ia cunoştinţă de scopurile şi structura grupului. se manifestă mai deschis şi mai intens. încercând să îşi stabilească identitatea în grup. membrii sunt tensionaţi. Dacă impasul este depăşit cu succes. o parte din tensiunile rămase din faza anterioară generează conflicte şi răbufniri de nemulţumire. a face parte din grup Sarcinii fluxul informaţiilor şi al operaţiilor Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal coeziune. se consolidează spiritul de echipă Sarcinii schimbul de informaţii. stres organizare. manifestarea deschiderii. se fac glume. Stadiul structurării (Storming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal controlul puterii. criticism întrebări de genul: care sunt regulile jocului? cum se va face evaluarea rezultatelor? stabilirea statutelor şi rolurilor Sarcinii Cerinţe pentru a putea progresa: Membrii grupului se cunosc mai bine. o colecţie de persoane începe să funcţioneze ca un grup. a-i asculta pe ceilalţi. dacă nu se va dezmembra. programare. se conturează norme proprii de conduită şi se acceptă respectarea lor. dar scade pe măsură ce fluxul de informaţii creşte. 30 . grupul îşi consolidează structura. autoritate. existând pericolul apariţiei subgrupurilor. preocuparea pentru grup. dorinţa de a schimba unele atitudini Cerinţe pentru a putea progresa: încrederea în sine şi în ceilalţi Ostilitatea şi conflictul sunt controlate. au comportamente de tatonare reciprocă. fac eforturi pentru a ajunge la acord sau compromis. Stadiul normării (Norming) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal afecţiune.

oferirea de sprijin. p. McShane şi Von Glinow (2000. încercări sporadice de a lucra bine Cerinţe pentru a putea progresa: relansarea evoluţiei unui nou grup sau orientarea spre noi scopuri sentimente conflict şi furie confuze împotriva liderului.Stadiul performanţei (Performing) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal independenţă şi interdependenţă. Stadiul disoluţiei (Mourning/ adjourning) Preocupări în domeniul: Personal / interpersonal ruperea relaţiilor Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii scăderea dramatică a competenţei de grup. Eforturile sunt convergente şi grupul îşi manifestă din plin influenţa stimulatoare asupra fiecărui membru. concomitent cu sporirea coeziunii între membrii "de rând" Acest stadiu se poate instala după oricare din cele precedente. 283) arată că este posibil ca grupul să regreseze într-un stadiu anterior şi să îşi reia evoluţia atunci când i se alătură noi membri sau când apar situaţii care afectează negativ funcţionarea grupului (fig. exigenţă de sine Cerinţe pentru a putea progresa: - rezolvarea acord sau problemelor într-o dezacord manieră mereu mai creativă Activitatea membrilor grupului este coordonată şi orientată spre atingerea obiectivelor comune. căldură Sarcinii Comportamente caracteristice în domeniul: Personal / interpersonal Sarcinii adaptarea la schimbări. letargie. 31 . fiecare îşi acceptă rolul şi decide oportun când trebuie să lucreze independent şi când să colaboreze. dacă nu sunt îndeplinite cerinţele de progres specifice. implicare înaltă. dar de regulă se instalează atunci când sarcina comună se apropie de sfârşit. 1).

2000. 477) Factorii care generează coeziunea grupului sunt: similaritatea membrilor. Similaritatea membrilor Provocările externe Interacţiunile dintre membri Coeziunea grupului Succesele grupului Mărimea grupului Acces dificil în grup Costurile părăsirii grupului Fig. p. 2). iar grupul să reziste la dezintegrare. Moreno (1970. p. provocările externe (fig. apud Zlate. 2000.Performare Normare Structurare Disoluţie Formare Fig. succesele. 2004. 2 Factori care contribuie la coeziunea grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow. mărimea grupului. 279) 2. 285) 32 . interacţiunea dintre membri. acces dificil în grup. Coeziunea grupurilor Una dintre primele definiţii propuse de către Festinger în anii 1950 este: coeziunea este suma forţelor exercitate asupra unui membru pentru ca acesta să rămână în grup. p. 1 Stadiile de evoluţie a grupului (Sursa: McShane şi Von Glinow.

De aceea. grupurile foarte mici riscă să nu îşi realizeze obiectivele din cauza resurselor insuficiente. Prestigiul grupului amplifică stima de sine a membrilor săi şi îi sporeşte atractivitatea. cât şi ca spaţiu împărţit tind să dezvolte o coeziune mai accentuată decât grupurile virtuale în care lipseşte interacţiunea faţă-în-faţă. Cu toate acestea. el se va simţi şi mai atras şi ataşat grupului. uneori încercările prea grele pot afecta starea de bine a aspirantului. Competiţia externă şi provocările Atunci când grupul trebuie să depăşească obstacole sau se află în faţa unor obiective ambiţioase. Nu orice dificultate este benefică. este nevoie de conjugarea eforturilor. care permit comunicarea neîngrădită. ceea ce conduce spre consolidarea coeziunii. Interacţiunile dintre membri Grupurile ai căror membri lucrează împreună. Mărimea grupului Grupurile mici sunt. Persoanele care lucrează alături de parteneri pe care îi percep ca similari îşi consolidează perspectiva asupra realităţii şi identitatea de membri ai grupului. căci numai strângerea legăturilor dintre membri permit depăşirea lor 33 . Sentimentul apartenenţei la grup este adeseori susţinut prin aranjamentele spaţiale ale birourilor de tip deschis. mod de a gândi asemănător. Succesele grupului Coeziunea creşte pe măsură ce grupul obţine succese. Ameninţările venite din exterior şi competiţiile cu alte grupuri au efecte similare. este util ca liderii să comunice şi să sărbătorească realizările grupului. din cauză că este mai uşor să fii de acord cu puţini parteneri şi să le împărtăşeşti opiniile. care odată trecute îl fac demn de a se bucura de calitatea de membru. Omogenitatea poate însemna: experienţă similară. ale căror membri se aseamănă sub diferite aspecte sunt mai coezive decât cele cu o componenţă foarte diferită (neomogene). mai coezive decât grupurile mari.Similaritatea membrilor grupului Grupurile omogene. deoarece indivizii doresc să aparţină grupurilor succesuale pentru a-şi consolida identitatea socială. Interviurile succesive pe care le susţine un aspirant sunt tot atâtea probe. După aceasta. Consecinţa pozitivă este amplificarea încrederii în sine a grupului şi diminuarea probabilităţii de apariţie a conflictelor. de regulă. Accesul dificil în grup Atunci când a intra într-un grup pare dificil. calitatea de membru al grupului este mult preţuită. atât ca execuţie a sarcinilor. fapt ce conduce la creşterea coeziunii.

productivitate crescută în realizarea sarcinilor. atunci coeziunea va conduce spre nerealizarea obiectivelor propuse. atitudini şi comportamente specifice unei anumite culturi. decizia de a nu părăsi grupul este legată de costurile materiale şi psihologice dificil de suportat în cazul renunţării la apartenenţa la grup. 1998). 3. Mecanismul principal de realizare a socializării este învăţarea socială de modele şi stiluri comportamentale. 31). Socializare secundară: proces prin care sunt învăţate comportamentele adecvate ca membru al unui grup mic.Costurile părăsirii grupului Nu doar factorii de atractivitate menţin grupul coeziv. Grupul ca agent de socializare Socializarea este procesul de psihosocial de transmitere şi asimilare a valorilor. Grupurile de socializare sunt. îşi pune în mod hotărâtor amprenta asupra personalităţii de bază. succesiv sau simultant: Familia Grupul de joc Şcoala Grupul de muncă Procesul de socializarea începe din primul an de viaţă şi continuă pe parcursul întregii existenţe. poziţii. de la care copiii învaţă. numeroase prejudecăţi. Existenţa în grup îl obligă pe individ să se conformeze unor norme de conduită. O altă consecinţă negativă a excesului de coeziune este apariţia gândirii de grup (groupthink). 2007. oferite de contextul social pe care individul le poate aplica şi experimenta în grup. Prin socializare. dacă norma nescrisă a grupului este chiulul. adaptării progresive şi integrării sociale a unei persoane (Zamfir şi Vlăsceanu. individul îşi modifică în permanenţă conduita pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi şi pentru a se articula convenţiilor sociale (Neculau. când sunt învăţate valori. Consecinţele coeziunii sunt în majoritatea situaţiilor pozitive: confort emoţional al membrilor. satisfacţii generate de prestigiul calităţii de membru. 34 . Există însă şi neajunsuri asociate unei coeziuni ridicate a grupului. Uneori. desfăşurat începând din adolescenţă. printre altele. p. Tipurile de socializare sunt: Socializare primară: se desfăşoară în copilărie. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării. Principalii agenţi de socializare sunt părinţii. statusuri şi roluri.

Socializarea primară este mult mai intensă decât cea secundară. Concepţia tradiţională asupra socializării accentua adaptarea pasivă şi conformarea individului la normele sociale. Socializarea funcţionează ca o instanţă de control al noilor veniţi destinată să îi stimuleze să internalizeze şi să respecte valorile şi practicile organizaţionale. 35 . Moreland şi Levine indică 5 stadii de socializare în grup: investigarea. Resocializarea: sunt învăţate valori şi norme necesare pentru integrarea într-un nou sistem social. biserica. în care grupul evaluează modalitatea în care individul ar putea contribui la atingerea scopurilor grupului. îi transmite cultura sa. fără a se abate de la prescripţiile de rol (atribuţii. dimpotrivă. consideră socializarea o tranzacţie între societate. menţinerea. Pe măsura intrării în şcoală. iar familia este intanţa (agentul) cu cel mai important rol în transmiterea valorilor şi normelor sociale. asociaţiile. la venirea lor în grup. Abordările moderne. sub presiunea coercitivă şi unidirecţională a societăţii asupra comportamentului şi dezvoltării individuale. socializarea propriu-zisă. îl ajută să se acomodeze. normele şi rolurile necesare pentru a-şi îndeplini îndatoririle în cadrul organizaţiei. estimează costurile. credinţele. p. de membru marginal (periferic) şi de membru deplin. Grupurile generează norme şi modele comportamentale care influenţează modul de performare a rolurilor. Creativitatea în rol se manifestă prin elementele noi pe care individul le introduce în maniera de performarea rolului. Uneori procesul este reciproc. Investigarea este faza de recrutare a unui nou membru. Şcoala. există trei etape ale rolului: de nonmembru. Procesul poate fi rezumat în cuvintele societatea îl construieşte pe individ. 33). 2007. grupul de egali. Se produce la trecerea într-un nou ciclu de viaţă (convertire religioasă. schimbarea rolului de gen). opusă socializării din familie. de tip interacţionist. Procesul poate fi rezumat în cuvintele individul construieşte societatea. similară unei repetiţii pentru un rol social sau o relaţie socială viitoare. Socializare organizaţională: oamenii învaţă valorile. care are propriile valori şi reguli şi indivizii care îşi elaborează strategii de acţiune. obligaţiile şi recompensele ce ar decurge din relaţie. organizaţiile contribuie la învăţarea valorilor şi rolurilor sociale într-o manieră concordantă sau. serviciu militar. se găsesc aşadar în faţa unor modele comportamentale destul de clare care le ghidează performarea rolului. Noul membru se angajează faţă de grup. Socializarea propriu-zisă constă în acţiunile prin care grupul în transformă pe noul membru. care se identifică cu grupul îşi asumă responabilităţi. resocializarea şi amintirea (Neculau. familia îşi pierde monopolul de influenţă în favoarea altor grupuri cărora copilul şi apoi adolescentul le aparţine. iar grupul în recompensează pentru eforturile şi resursele investite în favoarea grupului. Noii membri. responsabilităţi). Noul membru îşi asumă rolul în grup. în funcţie de personalitatea sa. şi grupul se transformă prin interacţiunile cu noul venit.Socializare anticipativă: destinată să faciliteze adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor.

Von Glinow. S.. Bibliografie Luca. Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom. M.Menţinerea este perioada de angajament reciproc dintre noul membru şi grup. Teme de reflecţie 1. M. indicaţi cei mai puternici trei factori care determină coeziunea lor. este nevoie de o renegociere a rolurilor. Amintirea este faza în care sunt marcate contribuţiile membrilor la dezvoltarea grupului. Dacă apar divergenţe şi insatisfacţii. Iaşi: Polirom. (2004). (1998). L. Braşov. 1. de participare la activităţile grupului. Sibiu: Şcoala de vară Trepte spre succesul în carieră. Iaşi. dacă se ajunge într-un impas. (2000). Vlăsceanu. McShane. 14 sept. Zlate. identifică noi forme de existenţă în grup. P. A.-2 oct. M. Bucureşti: Ed. de jucare a rolurilor. Organizational behaviour. Tratat de psihologie organizaţional-managerială. în caz de eşec.A. inclisiv a celor care au părăsit grupul. (1998). Pentru două din grupurile din care faceţi parte. 283 Neculau. 2. Astfel se construiesc şi se consolidează tradiţiile grupului. Comunicare şi eficienţă personală în carieră.L. Vol. C. Babel. 36 . Proiect TEMPUS CME – 9602011. Dicţionar de sociologie.R.. Resocializarea este etapa în care vechii membri ai grupului îşi redefinesc participarea. Se poate ajunge astfel la convergenţă (prin asimilare şi acomodare) sau la părăsirea grupului. (2007). Zamfir. care conduce la etapa următoare. In ce stadiu de evoluţie se află grupul de colegi din care faceţi parte? Justificaţi răspunsul.

Covey (1990. Activităţile pe care ei le desfăşoară sunt sintetizate în tabelul 5. 1990. construieşte legături subiective. 464) Sarcinile de bază Luarea deciziilor Managerul Planifică tehnic şi financiar acţiunile tactice pentru atingerea obiectivelor. membrii îşi aduc în mod diferenţiat contribuţia la realizarea sarcinii comune. să îi motiveze şi să le orienteze eforturile pentru atingerea scopurilor comune. apud Cook. Motivează oamenii: generează implicare. Crearea relaţiilor Supravegherea În grupul mic. în timp ce al doilea decide dacă scara este aşezată pe peretele potrivit. cât şi calitativ (ei au aptitudini şi competenţe diferite). rezolvă probleme. comunică eficient. 1 Distincţia între lider şi manager (Sursa: Kotter. În metafora propusă pentru a ilustra distincţia dintre manager şi conducător. Hunsaker şi Coffey. Convinge oamenii să adere la viziunea propusă. p. Stiluri de conducere 1. afirmă valori morale. 101) îl descrie pe primul ca fiind cel care asigură eficienţa pe scara succesului. Liderul Formulează viziunea. managerul se adaptează complexităţii. Tab. are credibilitate. În realizarea acestor sarcini. atât sub aspect cantitativ (unii muncesc mai mult. corectează erorile. stabileşte relaţii funcţionale de colaborare. 1997. este persona capabilă să îi mobilizeze pe cei alături de care se află. crearea de reţele de muncă şi relaţii de colaborare şi supravegherea celor care muncesc.Tema 5 Conducerea grupurilor 1. au contribuţii 37 . traducere propusă de Vlăsceanu (1993) şi acceptată în limba română pentru termenul de lider. Introducere 2. în timp ce liderul se adaptează schimbării. alţii mai puţin). Controlează respectarea planului.1. Organizează: proiectează posturi. obiectivele şi strategiile organizaţiei. atât ca intensitate (unii se implică profund. Introducere Conducătorul. p. Kotter (1990) consideră că deosebirile dintre manager şi lider decurg din modul specific în care fiecare îndeplineşte cele trei sarcini fundamentale pentru realizarea obiectivelor: luarea deciziilor.

responsabil al disciplinei. administrator de recompense şi pedepse. organizaţionale. liderul autoritar ia singur deciziile şi le comunică membrilor grupului sub forma unor dispoziţii. expert. puterea (fig. simbol al grupului. imaginea tatălui. reprezentant al grupului în exterior. Krech şi Crutchfield au identificat 14 funcţii ale liderului: executant. membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului. Stiluri de conducere Continuumul conducerii Conceptul de stil de conducere a fost propus în anii '30 de către Lewin. regăsindu-se aceleaşi caracteristici definitorii pentru fiecare. în fapt. ideolog. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze pentru îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivelor (orientare spre sarcini). spre sarcină sau spre oameni. Între cele două orientări extreme. care facilitează sau inhibă participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. conducătorul poate facilita sau inhiba participarea membrilor echipei la luarea deciziilor. cel democratic încurajează dezbateri în grup pentru adoptarea deciziilor prin consens. 2. exemplu. de către Lippitt şi White. alţii se implică doar superficial). ţap ispăşitor. 5. Puterea este concentrată în mâinile liderului care ia singur deciziile. cercetările au fost extinse şi pe grupuri oficiale. Lippitt şi White. 4. În situaţia concretă de conducere. nuanţate ulterior de către Tannenbaunm şi Schmidt sunt următoarele: Stilul autoritar 1. 38 . controlor al relaţiilor interne. cât şi ca natură (activităţile desfăşurate de membrii sunt diferite). arbitru. 2. conducătorul îşi exercită puterea într-un mod personal. în timp ce liderul laissez-faire lasă deplină libertate grupului de a lua decizii.indispensabile. Caracteristicile celor trei stiluri de conducere în viziunea cercetărilor Lewin.3). planificator. în situaţia concretă de conducere. comportamentele liderului se organizează de-a lungul unui continuum. Astfel. 3. Tehnicile şi etapele activităţii sunt dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi. fără a-şi exercita. Iniţiate pe grupuri informale de adolescenţi.

apud Luca. Stilul laissez-faire 1. fără a fi cerute. Completă non-participare din partea liderului.Conducere axată pe şef Utilizarea autorităţii de către şef Şeful adoptă decizii şi le anunţă Şeful “vinde” decizii Şeful prezintă idei şi provoacă întrebări Stil consultativ AUTORITAR Conducere axată pe subalterni Aria de libertate a subalternilor Şeful prezintă schiţe de decizii susceptibile de modificare Stil orientat spre consens PARTICIPATIV Şeful prezintă probleme. 3. liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege. se votează soluţia finală Stil democratic Şeful defineşte limitele. 119) Stilul participativ 1. 39 . Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului. participă la viaţa grupului. p. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup. 4. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute. obţine sugestii. 2.3 Scala comportamentelor de conducere Tannenbaunm şi Schmidt (Adaptat după Luthans. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor. 3. Deciziile sunt luate în grup. 1985. încurajat şi asistat de lider. implicarea în acest proces şi ponderea responsabilităţii liderului şi grupului în cele trei stiluri şi în variantele intermediare. dacă sunt necesare sfaturi tehnice. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie. nici o încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor Modul de adoptare a deciziilor. cere grupului să decidă Şeful permite subalternilor să lucreze fără a impune restricţii LAISSEZ-FAIRE Fig. cu o minimă participare a liderului. 5. 1997. 2. 4.

rezultate din combinarea extremelor variabilelor (patru stiluri situate în colţurile grilei) şi a valorilor medii ale acestora. De data aceasta ele nu mai sunt extremele unui continuum. Grila este construită într-un sistem cartezian în care pe axa orizontală se evaluează preocuparea liderului pentru calitatea rezultatelor muncii (productivitate. ceea cu nu exclude posibilitatea unor orientări simultane în grade diferite către oameni şi sarcini. de la stilul autoritar radical spre stilul laissez-faire absolut. în timp ce stilul laissez-faire este mai potrivit atunci când nivelul de competenţă al subordonaţilor este ridicat şi sarcinile de muncă sunt mai slab structurate. poate învăţa cum să adopte un stil mai eficient. pentru oameni. cu ajutorul căreia fiecare conducător îşi poate identifica propriul stil de conducere şi. Autorii grilei au definit cinci stiluri de bază. Stilurile extreme (autoritar şi laissez-faire) generează o serie de fenomene negative: stilul autoritar . 40 .). insatisfacţie. Ponderea implicării grupului în luarea deciziei creşte proporţional cu aria de libertate a subalternilor şi cu responsabilitatea pe care şi-o asumă. creşterea frecvenţei manifestărilor agresive. respectarea standardelor de execuţie etc. duce la apariţia unor manifestări agresive deschise sau mascate. iar pe axa verticală se evaluează preocuparea liderului pentru relaţiile interpersonale din grupul de muncă. stilul laissez-faire .sunt prezentate în figura de mai sus. stilul autoritar este efectiv atunci când diferenţa de experienţă şi competenţă între şef şi subordonaţi este mare şi când sarcinile de muncă sunt precis structurate. Fenomene negative generate de stilurile extreme Fiecare dintre ele este potrivit unei anume situaţii şi unui anumit tip de raport între şef şi subordonaţi. susţinerea şi satisfacţia angajaţilor (fig. 5.4). dacă este necesar. Scala prezintă o descreştere progresivă a utilizării autorităţii de către şef. ci două dimensiuni distincte.creşte tensiunea dintre grup şi lider. Astfel. Grila conducerii este o matrice a stilurilor potenţiale de conducere. insatisfacţie generată de anxietate. ori. Grila conducerii Grila conducerii elaborată de Blake şi Mouton (1964) are ca punct de plecare aceleaşi două orientări distincte ale comportamentului de conducere: oameni (relaţii umane) şi sarcini (productivitate). neimplicare. respectiv. Fiecare stil de conducere este definit de o pereche de valori ale celor două variabile: preocuparea pentru rezultate şi. dimpotrivă la apatie.duce la indisciplină.

Premisa pe care se construieşte acest stil este că dacă angajaţii nu îşi îndeplinesc atribuţiile pentru care sunt plătiţi. El este interesat doar de menţinerea propriei poziţii în organizaţie. Acest stil este mai frecvent la persoanele aflate în pragul pensionării sau la cele care ratând mai multe promovări.9) se preocupă puţin de producţie (1).4 Grila managerială Blake şi Mouton Conducătorul populist (1. resursele alocate unui aspect sunt consumate de la celălalt.1) este caracterizat de o preocupare redusă atât pentru rezultate (1). în absenţa unei strategii coerente de abordare a sarcinilor şi a unor raporturi de colaborare cu subalternii. şi-au pierdut entuziasmul.1) acordă un interes prioritar rezultatelor (9) şi unul redus oamenilor (1). rezolvând problemele pe măsură ce apar la nivelul minimei rezistenţe. prin asigurarea unui climat de muncă plăcut. Se presupune că centrarea liderului pe cele două aspecte – muncă şi omeni – este complementară. ei îşi vor îndeplini sarcinile la un nivel înalt de performanţă.9 PREOCUPAREA PENTRU OAMENI redusă înaltă PREOCUPAREA PENTRU REZULTATE Fig.1 1 2 3 4 5 6 7 8 9. 5. ei trebuie înlocuiţi.9 8 7 6 5 4 3 redusă 2 1 1. el pleacă de la premisa că dacă angajaţilor li se oferă condiţii agreabile de muncă. şi foarte mult de confortul oamenilor (9). Stilurile descrise mai sus au ca element comun raportarea conducătorului la sarcinile de muncă şi la oameni ca la două orientări conflictuale.5) este în egală măsură centrat pe atingerea unor producţii înalte (5) şi pe menţinerea unui moral satisfăcător al angajaţilor (5).1 9 5. Conducătorul moderat-oscilant (5. 41 . acest lider consideră că subordo-naţii sunt doar instrumente pentru realizarea producţiei. Liderul care practică acest stil încearcă să găsească o cale de compromis între exercitarea autorităţii şi asigurarea satisfacţiei angajaţilor.5 9. înaltă 9 1. cât şi pentru oameni (1). ca într-un joc de sumă egală.Conducătorul centrat pe sarcină (9. Conducătorul secătuit (1. motivaţia şi energia.

cât şi de oameni (9). cercetătorii sunt de acord că nu există un stil optim şi universal eficient. În acest fel. ci mai degrabă o proiecţie a stilului dorit. frecvent. ca fiind cel mai bun. de regulă. 42 .4). 9. rezolvate prin confruntare directă şi deschisă.9) reuşeşte să se implice maximal pe ambele direcţii. s-a observat că stilul dominant nu este neapărat expresia felului de a fi al conducătorului. ei înţeleg mai bine miza şi îşi dezvoltă interese congruente cu ale organizaţiei. Mulţi conducători au un stil dominant. Cele cinci stiluri descrise de Blake şi Mouton sunt stiluri pure care arareori pot fi identificate în practică. De asemenea. Conflictele inerente sunt acceptate şi asumate. Chiar dacă acest stil este considerat. şi un altul păstrat în rezervă pe care îl activează în situaţii specifice.Conducătorul centrat pe grup (9. cei mai mulţi conducători au variante de stil în care centrarea pe oameni şi sarcină se poate exprima prin combinaţii valorice diverse (3. stilul de rezervă pare a reflecta mai bine comportamentul tipic de conducere.1.8. devin mai responsabili şi mai coezivi. 4. fiind preocupat atât de rezultate (9). El consideră că atingerea performanţei organizaţionale este cu atât mai posibilă cu cât angajaţii sunt implicaţi în mai mare măsură să participe la fazele de realizare a obiectivelor.

pentru a se ajunge la abordare tranzacţională (fig.Tema 6 Comunicarea în grupuri 1. manageri. El descrie comunicarea ca pe un proces liniar şi secvenţial. dimensiunile sale sunt deopotrivă interesante şi. modelele propuse pentru a descrie procesul au evoluat de la abordarea liniară. nehotărâre. componente La prima vedere. normativă şi axiologică. el a făcut şi face obiectul unor preocupări susţinute şi foarte variate. sociologi. Modelul clasic este inspirat din modelul Shannon-Weaver (1949) de tip cibernetic. acest „motor vital. Principala limită a modelului este ignorarea faptului că în comunicare sunt implicaţi indivizi supuşi unor influenţe de natură psihologică. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă. context. admiraţie. în care un emiţător transmite un mesaj către receptor. care. psihologi. Comunicarea nonverbală 1. 43 . dezaprobare. 1). (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Comunicarea verbală 4. la cea interacţională. Reţele de comunicare în grup 3. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. furie. politicieni. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. destinat să explice modul de transmitere a informaţiei prin telefon. complex şi imens al societăţii” aparţin unor categorii foarte variate: educatori. terapeuţi. începând de la nevoia de comunicare ca nevoie fundamentală a fiinţei umane şi ajungând la dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod autentic şi satisfăcător. fiind „esenţială pentru viaţa personală şi socială a individului”. Procesul de comunicare: perspective. ce nu ridică nici un fel de probleme în a fi înţeles şi utilizat. inepuizabile. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. cele două roluri fiind complet separate unul de celălalt. la rândul său este influenţat. banal. termenul comunicare pare un loc comun. lideri. Comunicarea se dovedeşte a fi inevitabilă în situaţiile de interacţiune. Cei care consideră utilă şi provocatoare abordarea problemei comunicării. Şi totuşi. componente 2. Procesul de comunicare: perspective. aparent. teamă etc. socială. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. De-a lungul timpului. Indiferent dacă este vorba de comunicarea de masă sau de cea interpersonală. lingvişti. context.

iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. În momentul în care se transmite o informaţie se produce o influenţă asupra subiectului 1 Palo Alto este situat aproape de San Francisco. În orice situaţie socială participanţii sunt conştienţi de prezenţa celorlalţi şi sunt influenţaţi de aceasta. Comunicarea ca tranzacţie În abordarea tranzacţională. orice schimbare a unui element component va induce modificări la nivelul altor componente. 1996. 18) Perspectiva interacţională îi descrie pe cei doi comunicatori ca schimbând succesiv rolurile de emiţător şi.Abordarea liniară emiţător receptor emiţător receptor Metafora telegrafului Abordarea interacţională emiţător receptor receptor emiţător Partida de ping-pong Abordarea tranzacţională emiţător/receptor emiţător/receptor Metafora orchestrei Fig. receptor. Ei au identificat câteva caracteristici ale comunicării interpersonale. 44 . membri ai aşa-numitului colegiu invizibil. p. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. respectiv. Aici se află o parte a Universităţii Stanford şi sediile unor companii high-tech din Silicon Valley. Abordarea tranzacţională a comunicării este propusă de cercetătorii şcolii de la Palo Alto1. cunoscute sub numele de axiome ale comunicării (Watzlawick. 1 Trei perspective asupra comunicării (Sursa: DeVito. 1967): Comunicarea este inevitabilă. Se consideră că există comunicare ori de câte ori comportamentul unei persoane are legătură cu al altei persoane sau atunci când apare o influenţă interpersonală oricât de slabă.

Comunicarea este un proces simetric sau complementar. Comunicarea satisface scopuri interacţionale De Vito (1996) identifică şase scopuri esenţiale (dar nu unice) ale comunicării: a) descoperirea personală. când subordonatul ascultă de cel care deţine autoritatea legitimă. planul relaţiei aparţine metacomunicării. cum ar fi cea a pacientul care. admiraţie. Relaţiile complementare facilitează învăţarea (ca în cazul elev – profesor) şi acţiunea eficientă. după cum are la bază egalitatea sau diferenţa partenerilor. este uneori mai important decât primul în structurarea interacţiunii. cunoscută sub numele de managementul impresiei. sunt autentici şi deschişi spre cunoaştere. Dacă partenerii se află pe poziţii inegale impuse de statutul lor sau de plusul de forţă al unuia dintre ei. Sunt însă şi situaţii în care egalitatea nu este de dorit. trebuie să accepte autoritatea profesională a medicului său. nehotărâre. d) schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Aşa se întâmplă atunci când partenerii dispun de aceleaşi competenţe. în planul relaţiei accentul cade pe trăirile pe care aceste cuvinte le produc interlocutorului – cum se spune. dezaprobare. se construiesc relaţii simetrice. reciproc satisfăcătoare. Alegerea subiectelor de discuţie (sau evitarea unora). e) jocul şi distracţiile. (1967) a devenit o maximă frecvent citată de cei care identifică în orice situaţie socială un context comunicaţional. Ulterior. apar relaţii complementare.receptor şi un efect retroactiv asupra emiţătorului. Justificările şi scuzele sunt posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare. teamă etc. cu efecte pozitive sau negative în funcţie de context. viteza de vorbire. c) stabilirea de relaţii cu ceilalţi. Aserţiunea „nu putem să nu comunicăm” lansată de Watzlawick et al. Comunicarea este multi-dimensională Conţinutul şi relaţia Există două niveluri interrelaţionate la care se desfăşoară comunicarea. alături de comportamentul nonverbal servesc la autoprezentare. în acest caz. Principiile formulate de cercetătorii şcolii de la Palo Alto pentru a explica specificul tranzacţional al comunicării sunt: 45 . pentru propria sănătate. care nu este întotdeauna uşor de obţinu. Primul nivel îl reprezintă conţinutul explicit al comunicării care conduce spre scopul declarat al interacţiunii. se respectă şi nu încearcă să se domine. Comunicarea eficientă trebuie să se bazeze pe egalitate. Cel de al doilea nivel. anumite cuvinte sau expresii utilizate.: ameninţări). deşi mai puţin evident. b) descoperirea lumii externe. care. furie. la rândul său este influenţat. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. iar cel de al doilea este cel al relaţiei dintre parteneri. accentul. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. În planul conţinutului sunt predominante cuvintele – ce se spune. Chiar şi prin tăcere se comunică: îndoială. Comunicarea este ireversibilă Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative.

Contextul comunicării Contextul este suma circumstanţelor în care se desfăşoară un anumit eveniment. prezent şi viitor. contextul fizic poate fi interpretat de un nou membru al grupului ca ostil doar pentru că nu este suficient cunoscut. Dacă însă anticipăm că nu ne vom mai întâlni. considerând inutilă investiţia de timp şi energie în relaţie. şi. de exemplu. relaţia existentă între ei şi personalităţile lor (Luca. Adeseori. p. 1995. chiar curtenitor. 40). O’Hair et al. De fiecare dată când comunicăm suntem influenţaţi de experienţele pe care le-am acumulat (trecutul). atunci ne vom comporta politicos. neimplicat emoţional. dar. valorile. Contextul îşi pune amprenta asupra a ceea ce se spune. 2005. încălzire. ca şi asupra modului în care se spune. demografic. nu doar numărul membrilor audienţei se schimbă. Chiar şi atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva.. un ansamblu de reguli de grup în raport cu care un comportament este acceptabil sau nu. gradul de luminozitate. el se va simţi subaltern. Fiecare participant îşi asumă în comunicare un rol rezultat al poziţiei ocupate de o persoană într-un grup. o evaluăm şi o categorizăm concordant cu experienţa anterioară în situaţii similare. se expune influenţei acestuia. ecologic care dobândesc semnificaţii încărcate social datorită interacţiunilor interpersonale. derivate din toate acestea. emiţătorul încearcă să îl influenţeze pe receptor. componentele mediului fizic. Dacă dorim ca în viitor să reluăm comunicarea cu o persoană. iar la un moment dat şeful intră în încăpere. să controleze mai atent gesturile şi mimica. 1996. Dacă.Participarea la comunicare este continuă şi simultană Conform acestui principiu. 8 şi 307. p. cultural. cineva vorbeşte în faţa colegilor. având rolul de coleg. codul în care este formulat (cuvintele de jargon pot să dispară). în acelaşi timp. Orice act de comunicare face parte dintr-un proces cu trecut. Contextul cultural include stilul de viaţă. p. 46 . atunci comunicăm mai degrabă oficial. fiecare agent al comunicării este simultan receptor şi emiţător de mesaj. iar componentele procesului se află într-o permanentă interdependenţă. el include situaţia în care se găsesc partenerii. de dispoziţia şi interesele de moment (prezentul) şi de aşteptările pe care le avem de celălalt (viitorul). ci şi rolul vorbitorului. obiectele care o mobilează şi oamenii care o populează. fapt ce-l va determina să modifice conţinutul mesajului. credinţele. Patru aspecte contextuale trebuie avute în vedere atunci când se interacţionează şi se comunică (De Vito. acustică. implicându-ne mai mult. comparând-o cu alte persoane cunoscute pentru a ne putea adapta mai uşor în interacţiune. 34): 1) contextul fizic 3) contextul relaţional 2) contextul cultural 4) contextul temporal Contextul fizic este format din elementele tangibile ale mediului în care se produce interacţiunea: încăperea.

Există tipuri generice de relaţii.Încălcarea acestor norme este sesizată în mod spontan şi sancţionată în scopul menţinerii lor şi al sentimentului de securitate pe care îl conferă membrilor grupului. o Momentul istoric: perioada anului căreia îi ese specifică o anumită activitate a grupului. codul. Contextul temporal este dictat de desfăşurarea în timp a interacţiunii. de normele culturale. de aceea atingerea scopurilor interacţionale depinde de măsura în care interlocutorii se adaptează flexibil tuturor caracteristicilor contextuale. elementele componente identificate sunt agenţii comunicării. conexiunea inversă (feedback) şi contextul (fig. contextul poate fi greşit perceput şi/sau interpretat. disonanţele şi a păstra sau a aduce interacţiunea într-un registru emoţional pozitiv. fapt ce afectează interacţiunea: o Momentul săptămânii. în funcţie de care anumite aşteptări sunt sau nu legitime într-o interacţiune. Context emiţător efect receptor mesaje emiţător receptor efect zgomot feedback 47 . alţii vesperali sau chiar păsări de noapte şi îşi organizează activitatea în funcţie de aceste momente ale zilei. al zilei . între membri. Componentele procesului de comunicare În orice abordare analitică a comunicării. de caracterul oficial sau colocvial al situaţiei. cum este cea dintre şeful grupului şi membri. zgomotul de canal. 2). care impune nevoia de armonizare cu ceea ce s-a întâmplat sau spus până atunci.unii oamenii sunt matinali. Contextul relaţional sau sociopsihologic este conturat de relaţiile dintre statusurile celor implicaţi în interacţiune. pentru a evita neînţelegerile. Fiecare dintre cele patru tipuri de context este influenţat şi le influenţează pe celelalte. mesajul. canalul. Din perspectivă temporală.

intonaţie. Pentru ca mesajul să poată fi decodificat de către receptor. mesajul de tip feedforward este destinat: să anticipeze mesajul ce urmează: Mă tem că n-o să-ţi placă ce îţi voi spune. acceptarea şi descifrarea corectă a mesajului. prin care informaţia circulă în sens invers. reguli gramaticale. definite ca mesaje despre mesaje. 48 . Atenţia la semnalele partenerului indică dorinţa vorbitorului de a şti dacă este auzit.. Mesaje Mesajul propriu-zis este suma informaţiilor transmise intenţionat sau nu partenerului. emiţătorul având posibilitatea de a verifica în orice moment primirea. preambulul unui capitol sau coperta unei reviste. Codificarea – decodificarea Codul este ansamblul simbolurilor folosite pentru a reprezenta şi transmite o informaţie. semne grafice etc.Fig. înţeles. Acest mesaj anticipează mesajul care va urma. este necesar ca acesta să acorde aceleaşi semnificaţii simbolurilor codului ca şi emiţătprul. acceptat. În comunicarea faţă-în-faţă. Mesajele feedback Procesul de comunicare se autoreglează datorită conexiunii inverse (feedback FB). De exemplu. cu ajutorul cuvintelor sau al altor coduri. se emit şi metamesaje. aprobat. elementele codului pot fi cuvinte. expresii emoţionale. Mesajele de pregătire Emiţătorul poate emite un semnal de avertizare-pregătire a receptorului în vederea recepţionării mesajului – (FFW) feedforward. în calitate simultană de emiţător şi receptor de mesaj. aşa cum o face prefaţa sau cuprinsul într-o carte. Cel care transmite mesajul (emiţător) receptează în acelaşi timp propriul său mesaj şi pe al partenerului. dar ştiu că . Metamesaje Adeseori. 2 Componentele procesului de comunicare Emiţător-receptorul Cuvântul compus emiţător-receptor subliniază participarea completă la comunicare a fiecărei entităţi. în paralel cu aceste informaţii. întrebarea „Înţelegi ce încerc să îţi spun? ” sau propoziţia „Această afirmaţie este falsă” sunt metamesaje. de la receptor spre emiţător. gesturi.. să îl plaseze pe partener într-un anumit rol din care acesta să participe la comunicare: Ca specialist în probleme de comunicare. ce măsuri crezi că trebuie luate în aceste condiţii de criză? să îl împiedice pe interlocutor să vorbească înainte de a asculta mesajul: Nu am citit tot raportul.

cea mai frecventă în grup. canalele folosite sunt cel auditiv şi cel vizual Zgomot Orice factor care poate împiedica transmiterea. prejudecăţi ale receptorului Emoţii pe care le trăieşte receptorul în timp ce primeşte şi interpretează mesajul Semantic Diferenţe de sensuri acordate de emiţător şi receptor simbolurilor din codurile folosite Utilizarea jargonului grupului Insuficienta cunoaştere a sensurilor simbolurilor Limbajul imprecis 2. Leavitt au întreprins cercetări experimentale în laborator asupra comunicării în grupuri mici. informaţia circulă prin structuri numite reţele de comunicare în care fiecare partener ocupă o poziţie ce îi conferă mai mult sau mai puţin acces la schimbul de informaţii. Y şi cerc (fig. Reţele de comunicare în grup În procesul de comunicare. ele permit accesul practic nelimitat la comunicare. În cazul comunicării faţă-în-faţă. 49 . 1). psihologic sau semantic (tab.Canalul Canalul de comunicare este mediul prin care mesajul este transmis partenerului. vizuală. gustativă – le corespund tot atâtea canale de comunicare. modalităţilor senzoriale – auditivă. Reţelele de tip multicanal se obţin prin completarea reţelei cerc cu canale de comunicare între fiecare dintre membrii grupului. el poate fi fizic. stea. tactilă. înţelegerea sau interpretarea corectă a mesajului este un zgomot. 1). 1 Tipuri de zgomot de canal Tip de zgomot Fizic (zgomot de canal) Definiţie Interferenţă aflată pe canalul de transmitere Exemplu Sunete care distrag atenţia sau împiedică receptarea auditivă Ochelarii de soare Psihologic Interferenţă de natură cognitivă Stereotipuri. folosind patru condiţii experimentale: în lanţ. În anul 1951 Alexander Bavelas şi Harold J. de câte 5 persoane. Tab. olfactivă.

Care dintre reţele permite rezolvarea cea mai rapidă a sarcinii? Ne-am aştepta ca pe primul loc să se situeze reţeaua cerc. Sursa: http://www. De asemenea. Y şi lanţ. În reţelele stea şi Y s-au utilizat cel mai mic număr de mesaje (deci timp de comunicare scurt). ei putând trimite mesaje prin fantele din pereţi. Cele mai puţine erori s-au înregistrat în reţelele stea.lanţ stea Y cerc multicanal Fig.analytictech. performanţa grupului şi satisfacţia membrilor în timpul comunicării. prin accesibilitatea diferenţiată a canalelor pentru participanţi. şi numărul erorilor corectate a fost mai mare decât în celelalte tipuri de reţele. dar în sens contrar aşteptărilor. Cele patru modele utilizate (condiţii experimentale) au fost dispunere a membrilor grupului în lanţ. Cubiculele permiteau în mod diferenţiat comunicarea între membri. tipul de reţea şi locul în reţea determină rolul de lider al grupului. stea şi cerc. Timpul. primea o singură unitate de informaţie. iar pe ultimul lanţul sau steaua. Ei puteau comunica cu ceilalţi trimiţându-le mesaje scrise. membrii grupului trebuiau să îşi împărtăşească informaţiile. 50 . 1 Reţele de comunicare Experimentul realizat de Bavelas şi Leavitt Grupul trebuia să rezolve o sarcină pentru care fiecare persoană. numărul acestor fante fiind variabil de la o variantă la alta a experimentului. urmate de reţeaua lanţ şi cerc. Precizia. Y. plasată singură într-un cubicul. Chiar dacă în reţeaua cerc s-au produs cele mai multe erori. Pentru a rezolva sarcina.com/networks/commstruc.htm S-a constatat că tipul de reţea influenţează timpul necesar rezolvării sarcinii.

indicele de conexiune şi de periferialitate (Leawitt. În situaţiile de criză însă. pentru a diminua apoi în ordinea deja menţionată. Dispecerul poate controla circulaţia informaţiei. Acesta a apărut cel mai repede în reţeaua stea.Satisfacţia. Leavitt a analizat consecinţele asupra tipului de mesaje pe care le transmite persoana aflată în poziţia centrală în reţea. 1951) (Chelcea. au urmat lanţ. Pentru a compara structurile de comunicare s-au calculat indicele de centralitate (Bavelas. 1950). lanţ şi cerc. Ocupantul poziţiei centrale este cel mai satisfăcut de activitatea sa. 2004). 51 . Reţelele flexibile sunt descentralizate.Cu cât poziţia este mai centrală. participarea nerestricţionată la comunicare face dificilă adoptarea rapidă a deciziilor. nici unul dintre parteneri nu îşi poate folosi poziţia în reţea pentru a dobândi putere individuală. Membrii grupului care au lucrat în cerc au considerat că puteau obţine rezultate şi mai bune. Bavelas şi Leavitt consideră că sursa diferenţelor de performanţă este nivelul de centralizare a reţelei. Concluziile deduse din experimentele desfăşurate de Bavelas şi Leavitt sunt doar parţial valabile în cazul reţelelor de comunicare naturale. urmată de reţeaua Y. iar accesul participanţilor la informaţie este inegal. Acestea sunt: Din poziţia centrală se transmit cele mai multe mesaje. care integrează informaţiile primite de la ceilalţi membri. de aceea satisfacţia tuturor este mai mare decât în cazul reţelelor restrictive. el furnizând cu precădere soluţii pentru grup. cu atât controlul exercitat asupra procesului de comunicare va fi mai mare. stea şi Y) permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul dificil la întreaga informaţie. deoarece în acestea din urmă situaţiile sunt inevitabil mai complicate. în grupuri primare. Y şi stea. maximum de centralizare fiind asociat cu cele mai bune rezultate. Ameliorarea. Ocupantul poziţiei centrale transmite puţine mesaje cu conţinut informaţional. Liderul. iar în reţelele flexibile (cerc) participanţii au o mai mare libertate de a folosi canalele. Persoana aflată în nodul central al reţelei (în stea sau Y) joacă rolul de dispecer. fiecare persoană având acces egal la informaţie. în organizaţii. Reţelele restrictive au grade diferite de centralizare (maximum la cea de tip stea). Reţelele restrictive (în lanţ. Membrii reţelei cerc au fost cel mai satisfăcuţi de interacţiune. Şi acordul faţă de persoana care să fie liderul a fost maxim în reţeaua stea. la fel ca şi satisfacţia persoanei aflate într-o poziţie favorizată. în timp ce partenerii din reţeaua stea nu au sesizat posibilitatea vreunei îmbunătăţiri a performanţei. decizând ce şi când transmite mai departe.

enumeră justificările şi scuzele ca posibilităţi de a retuşa prestaţii necorespunzătoare.” „Are mers de sportiv. Comunicarea verbală poate fi orală . Limbajul nu este doar un instrument al comunicării. respectiv. pauzele semnificative.” Forme de comunicare nonverbală Comunicarea paraverbală Numită şi paralimbaj. intonaţia. Ulterior. Sigur merge în vizită. intenţiile în cuvinte sau de a înţelege un mesaj receptat (Luca. acest mod de a comunica este strâns legat de vorbire. Scuzele sunt folosite pentru a atribui cauzele propriilor acţiuni trecute unor influenţe exterioare care nu ne sunt imputabile (de ex. Probabil că cel mai mare neajuns al comunicării orale este că „nu poate fi luată înapoi” mai ales în cazul afirmaţiilor făcute sub imperiul emoţiilor negative. Atunci când între interlocutori există diferenţe de competenţă lingvistică.: ameninţări). este necesar ca cel mai competent să îşi adapteze complexitatea mesajului la nivelul de înţelegere al partenerului. volumul. concretizate în evaluări cum ar fi: „Ce elegant s-a îmbrăcat. McLaughlin et al.3. p. asamblate în mesaj prin reguli gramaticale. O problemă importantă legată de comunicarea verbală o reprezintă nivelurile competenţei lingvistice şi. timbrul. Componentele sale sunt pronunţia.vorbire (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (se adresează analizatorului vizual). pe care o particularizează şi o completează adeseori. deci să dispună de competenţă socio-comunicaţională. pot fi aduse corecţii sau nuanţări pentru a atenua semnificaţii excesiv de dure sau pentru a ne autodisculpa. 38). foarte des comunicăm fără a spune vreun cuvânt prin intermediul modului în care suntem îmbrăcaţi. Comunicarea non verbală Chiar dacă pentru cei mai mulţi dintre noi comunicarea înseamnă cuvinte. Toate acestea generează reacţii ale celor care ne văd. trăirile. al gesturilor şi al altor numeroase semnale tipuri de semnale.” „Cred că nu se simte bine. codul utilizat este format din cuvinte limbii. ritmul. Comunicarea verbală În comunicarea verbală. 2005. 4. Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile. Se apreciază că aproape 40% din 52 . al expresiei faciale. accentul. a celei socio-comunicaţionale ale vorbitorului. ci şi o condiţie esenţială a dezvoltării intelectului uman.

privim interlocutorul în ochi. ridicarea din umeri ca semn al neştiinţei. gesturile regulatoare reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie. fluturarea mâinii la despărţire. p. gesturile emblemă înlocuiesc mesajul verbal. Ele por fi semnul nehotărârii. elevii îşi anunţă intenţia de a vorbi prin ridicarea a două degete. căutării termenilor potriviţi. dacă nu vrem să vedem ceva întoarcem capul în direcţia opusă. de unde şi pericolul de a-i vexa pe cei din alte culturi 53 . Vorbirea pe un ton ridicat şi cu multe inflexiuni trădează iritare şi dorinţa de a domina într-o dispută. şi ritmul excesiv de lent poate să plictisească auditoriul. Cu toate acestea. Studiile arată că o persoană care vorbeşte într-un ritm alert este percepută de către ascultători ca fiind mai competentă. Expresia „Şi tăcerea e un răspuns” indică semnificaţiile pe care pauzele nongramaticale le au în discursul verbal. degetul peste buze pentru a indica secretul. având un înţeles de sine stătător care poate fi exprimat în cuvinte. Pauzele gramaticale constituie punctuaţia sonoră a discursului. pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă. Atunci când participăm la o discuţie tensionantă. dificultăţilor emoţionale prin care trece vorbitorul. dar apoi coborâm privirea spre gură. greu de controlat. prin care este marcat sfârşitul unei secvenţe de propoziţie sau de frază. De exemplu. Limbajul corpului Gesturile Gestica este ansamblul mişcărilor pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi îndeplinesc funcţii de comunicare diferite (Luca. un element foarte important mesajului didactic. semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit. înţelegerea mesajului fiind afectată negativ. de multe ori. de exemplu. Şi gestul de a sublinia pe tablă un cuvânt în timpul predării este o modalitate de a transmite că acolo se află un concept cheie. şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi: salutul. pronunţia răspicată şi tare a cuvintelor trădează (comunică) supărare. ne jucăm cu bijuteriile sau cu ne foim pe scaun. gesturile adaptoare indică stări emoţionale. În clasă. 2005): gesturile ilustratoare au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei). 1995. în timp ce punem o întrebare. Acelaşi gest emblemă poate avea semnificaţii diferite în culturi diferite. profesorul se uită insistent la elevul de la care aşteaptă un răspuns şi se mişcă sau ridică palmele spre acesta atunci când doreşte să îl oprească. Elementele paraverbale devin esenţiale în comunicarea intermediată de telefon când nu avem acces la indici vizuali nonverbali. În clasă. ritmul prea alert al vorbirii poate deveni obositor. degetele în V pentru victorie. sunt neintenţionate şi. Este întotdeauna folosit în mod intenţionat.înţelesurile comunicării sunt datorate elementelor paraverbale (Hybels şi Weaver. ele nu au un înţeles propriu. 125).

gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic. Zâmbesc politicos şi profesional cei care interacţionează frecvent cu publicul şi trebuie să se facă plăcuţi şi agreabili (zâmbet de prezentare). colegii. în timp ce o persoană supusă ţine capul plecat. în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim. cu braţele depărtate de corp şi gesticulând larg indică siguranţă de sine şi control asupra situaţiei. furie. îainte de a comunica prin cuvinte. fermitate. Desigur. o anume formulă verbală de salut. Aplecarea corpului în faţă în timpul unei conversaţii semnifică. fraţii. autoritară / agresivă. surpriza. privim cu precădere ochii şi gura interlocutorului. precum plăcerea. după caz. la fel ca expresia şi postura: o persoană care gesticulează amplu. mersul apăsat este semn de hotărâre.folosind un gest care pentru ei are o semnificaţie diferită (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK are înţelesuri obscene în unele ţări). o persoană pe care o admirăm. paşii târâiţi sunt semn de lene sau depresie etc. 54 . potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea. fiind specifică celor cu un statut mai înalt. simultan cu gestul emblemă. Zâmbim încurajator atunci când interlocutorul pare a fi intimidat şi ezită să se exprime. Gesturile „vorbesc” despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane. Expresia feţei Partea cea mai expresivă corpului este faţa prin care se comunică extrem de multe semnificaţii. Zâmbetul Prin zâmbet exprimăm o gamă variată de stări emoţionale. dar nu o cunoaştem prea bine. nelinişte şi preocupare.fire flexibilă. zâmbetul. direcţia privirii şi insistenţa sau ezitarea ei. membrii comunică intens prin posturile lor. intenţia de a-i invada spaţiul personal pentru a-l intimida. interes faţă de interlocutor. părinţii. intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este percepută ca impulsivă. O persoană dominatoare cu capul dat pe spate lasă impresia că priveşte lumea de sus. bucuria.plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere. Postura Postura sau poziţia corpului atunci când mergem. În etapa de formare a grupului. atunci când ascultăm. jena sau cinismul. zâmbim de faţadă pentru salvarea obrazului după ce am căzut şi ne-a văzut cineva. un şef. Sesizăm încruntarea. sprâncenele ridicate. ca şi despre starea sa emoţională pe parcursul interacţiunii şi atitudinile faţă de partener. stăm sau şedem comunică multe despre ceea ce este şi ceea ce crede că este o persoană. înroşirea. Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate . prietenii. mersul pe vârfuri . dinamică sau chiar intrigantă. A sta pe scaun într-o poziţie relaxată.

Mulţi încearcă să dea impresia că sunt mai fericiţi decât sunt în realitate. de sex opus sau superioară ca statut social. Imediat după naştere. gâdilarea. agăţarea. cu mâinile. În fiecare cultură există reguli implicite şi explicite (coduri ale manierelor) privind părţile corpului celuilalt care pot fi atinse şi sau nu în situaţii de diferite tipuri. Buller şi Woodall. tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. umărul. obrazul celuilalt. într-o relaţie oficială. mângâierea. chiar dacă expresivitatea emoţională este. bătutul pe umăr. iar în anumite situaţii simulăm trăiri emoţionale concordante cu aşteptările partenerilor. în bună parte. Multe dintre neînţelegerile în comunicarea interculturală sunt cauzate de diferenţa de semnificaţie a 55 . Învinşii zâmbesc atunci când este anunţat învingătorul. interceptarea privirii este semnul dorinţei de a comunica şi avertizează asupra formei de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive. Mama însărcinată mângâindu-şi pântecul comunică cu fătul. înghiontirea. ghidarea (Burgoon. Emoţia adecvată situaţiei: manifestăm bucurie în prezenţa cuiva fericit. Uneori ne ascundem sau ne mascăm emoţiile. p. inteligente. lipsă de maniere şi de respect. preocupare faţă de cineva aflat în dificultate. la rândul lui. ciupirea. explorează lumea prin atingere cu buzele. dar regulile sunt diferite şi semnificaţia atingerii diferă în funcţie de cultură. Aspectul fizic este primul indiciu nonverbal prin care primim informaţii despre celălalt. strângerea mâinii. a-l confirma. Comunicarea prin atingere Comunicarea prin atingere este poate cea mai primitivă formă de comunicare. iar el. competente social şi adaptabile. pot fi atinse mâna. Există diferenţe culturale în ceea ce priveşte semnificaţia privirii. În public de exemplu. De aceea. 1989. îmbrăţişarea.Exprimarea emoţiilor Multe dintre emoţiile noastre îşi au originea în interacţiunea cu ceilalţi şi pot influenţa comportamentul partenerilor. frecvente şi variate. iar evitarea lui este interpretată ca nesinceritate. 93). involuntară. aşteaptă un răspuns). A privi pe cineva înseamnă a-i recunoaşte prezenţa. îmbrâncirea. alteori le exagerăm. Privirea Principalele caracteristici ale privirii sunt direcţia. Emoţia pozitivă: exprimarea de emoţii pozitive este percepută mai favorabil decât a emoţiilor negative. dominatoare. În culturile vestice păstrarea contactului vizual semnifică deschidere spre comunicare. muşcarea. şutul. Printre tipurile de mişcări efectuate atunci când atingem pe cineva se numără: pălmuirea. mâneca hainei. durata şi reciprocitatea. deoarece se dezvoltă înaintea altor modalităţi senzoriale. piedica. în timp ce în altele persoanele practic nu se ating. gestul având semnificaţia de sfidare. În unele culturi orientale este interzis să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă. faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă. Există culturi în care atingerile sunt permise. dobândim prin experienţă controlul a numeroase din expresiile noastre emoţionale. semnificaţia acestor atingeri în contextul fiecărei relaţii. Multe cercetări au arătat că persoanele atractive fizic sunt percepute ca fiind mai sociabile. pişcarea. copilul este mângâiat cu multă afecţiune. spatele.

ghidarea mâinii elevului care învaţă să scrie. semnificaţia totală a interacţiunii ajungând să fie diferită şi. incluziunea şi interesul sexual. În funcţie de gradul de intimitate pe care le comunică. Atingeri prieteneşti: grad moderat de intimitate. mai mult decât femeile. sunt formale şi reglementate prin norme sociale: salut. de despărţire sau de felicitare. de multe ori. care la rândul lor se ating mai puţin decât europenii din sudul continentului (DeVito. atingerea umărului. 94): Atingeri funcţionale/ profesionale: cele mai puţin intime. Atingeri cu rol social: se produc în public. Persoanele în vârstă evită mai mult atingerea din partea sexului opus decât tinerii. 1996. derutantă. Japonezii se ating între ei mai rar decât anglo-saxonii. 134). Profesorul îl atinge pe umăr pe elevul care vorbeşte în timpul orei cu colegul de bancă pentru a-i atrage atenţia că încalcă o regulă de disciplină. 56 . Atingeri romantice: grad mare de intimitate. Funcţiile atingerii sunt enumerate mai jos: Comunicarea de emoţii pozitive care exprimă suportul afectiv. în schimb femeile evită mai intens decât bărbaţii să fie atinse de persoane de sex opus. calde: felicitări. sărutul. cu mişcări specifice: strângerea mâinii sau a braţului. Evitarea atingerii Chiar dacă în general avem tendinţa de a-i atinge pe alţii şi a ne lăsa atinşi. Buller şi Woodall. evită să fie atinşi de persoane de acelaşi sex.gesturilor pentru interlocutori aparţinând unor culturi diferite. p. 1989. diferitele forme de atingere pot fi ordonate astfel (Burgoon. Cei care sunt reticenţi în comunicarea orală şi se autodezvăluie cu dificultate evită atingerile celorlalţi. ghidarea cuiva aflat în dificultate. Ritual de întâlnire. cu rol instrumental: luarea pulsului de către medic. Instrumentală Ajutarea unei persoane să coboare. frecvenţa atingerilor între copii de-a lungul anilor de şcoală scade mai rapid la euro-americani în comparaţie cu afro-americanii. De asemenea. caracteristici de personalitate influenţează disponibilitatea pentru comunicarea prin atingere. consolare. evităm să fim atinşi în anumite circumstanţe şi de către anumite persoane. îmbrăţişare oficială. în particular. Bărbaţii. îmbrăţişare caldă. Exteriorizarea voioşiei Controlarea comportamentului. Activarea sexuală: cea mai intensă intimitate. p. strângerea mâinii. Fiecare interpretează gesturile proprii şi ale celuilalt conform codurilor care îi sunt familiare. se produc. aprecierea. bătaia pe spate. înlăturarea unei gene din ochiul celuilalt. efectuate de persoane între care există relaţii apropiate. Afro-americanii comunică prin atingere mai des decât euro-americanii. de regulă. atitudinilor sau sentimentelor celuilalt. lovirea palmelor partenerului în timpul jocului. Există diferenţe mari în acceptarea atingerii între locuitorii diferitelor continente. se remarcă tendinţa actuală ca prezenţa intruşilor să nu îi stânjenească pe protagonişti.

. G.W.H. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. D.H.. Pragmatics of human communication: A study of interactional patterns. O’Hair. pathologies. J. (1995). Friedrich. Essentials of human communication. Jackson.analytictech. P. Watzlawick. DeVito. Norton.htm Watzlawick.. 1967. (1996). M. Martin’s Press.Bibliografie Chelcea. pathologies.D.A. (1967). Competent communication. Wiemann..W. J.com/networks/commstruc. D. 2nd ed. 57 . S..M. W. Wiemann. (2004). P. New York: HarperCollins..W. New York. Beavin. Beavin. D. Norton.. and paradoxes. J.O. Iniţiere în cercetarea sociologică. and paradoxes.ro http://www. New York : St.D.. Jackson. New York: W. Bucureşti: Comunicare. J.

Utilizarea acestei distanţe permite interacţiuni intense. În ea au acces persoane cunoscute şi apropiate. Mărimea zonelor de interacţiune variază.: protective bubble). perceptibilă care ne înconjoară în permanenţă. pentru a-i acorda consolare prin atingere fizică sau pentru a-i descuraja comportamentele indezirabile printr-o invadare resimţită ca ameninţătoare. de la o cultură la alta. rezervată relaţiilor foarte apropiate. Comunicarea prin utilizarea spaţiului Normele spaţiale În comunicarea faţă-în-faţă ne plasăm la distanţa la care ne simţim confortabil în relaţia cu partenerul şi. dar interacţiunea poate fi definită pe patru niveluri de proximitate (Hall. cu condiţia de a nu le afecta intimitatea. Distanţa normală pentru o comunicare oficială dintre 58 . Dacă cineva vi se adresează de la o distanţă mai mare de 2 m (distanţă de la care personale sunt doar saluturile) înseamnă că vrea ca toată lumea să audă ce vă spune. este uneori adecvată pătrunderea în spaţiul intim al elevului. Teritorialitatea 1. Zona publică (de regulă peste 150 cm) presupune simpla existenţă într-un spaţiu comun fără nici o relaţie directă. la limita ei încă mai putem percepe mirosul corpului şi /sau al parfumului interlocutorului. 1959): Zona intimă (aproximativ 45 cm). A interacţiona atât de apropiat în situaţii publice este considerat nepotrivit. presupune atingerea (eventuală) şi mirosirea celuilalt. asupra căreia putem exercita controlul şi care ne apără de contacte dezagreabile. este cu atât mai mare cu cât distanţa socială este mai mare. îi comunicăm nonverbal distanţa socială (rezultat al diferenţei de status) şi/sau psihologică pe care dorim să o păstrăm. astfel. Zona oficială sau socială (aproximativ 120 cm) în care au loc interacţiunile în sensul cel mai larg. În interiorul ei ne simţim în siguranţă. imperfecţiunile etc. Privacitatea 3. Cea mai mare parte a interacţiunilor profesionale se desfăşoară la această distanţă. vedem cele mai mici detalii ale feţei. între parteneri care se cunosc. (aproximativ 90 cm). Comunicarea prin utilizarea spaţiului 2. încredere. În activitatea cadrelor didactice însă. ca dimensiune. Zona personală. dar nu au relaţii apropiate.Tema 7 Spaţiu şi teritoriu în grupuri 1. profesorul se poate plasa în zona personală a acestuia pentru a comunica interes. sinceritate. este o sferă de protecţie (engl. confirmarea şi protejarea partenerului. impalpabilă şi totuşi. Pe parcursul convorbirii individuale cu elevul sau părinţii.

p. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. mai aproape sau mai departe de partener. 392) este caracteristica indivizilor de a controla şi menţine contactul cu ceilalţi la nivelul dorit. Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile coduri nonverbale (pe care le-a învăţat încă din copilărie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie. circumstanţe şi dispoziţie care este nivelul optim de intensitate a interacţiunilor sale cu ceilalţi şi elaborează în mod concordant strategii de folosire adecvată a mediului înconjurător. în termeni de durată. Uşa închisă a camerei sau biroului personal indică explicit dorinţa de privacitate.6 m. moment şi tip de activităţi desfăşurate. 1984. cât şi în descifrarea comportamentului celuilalt. 1991. cu sau fără posibilitatea de contact vizual şi/ sau fizic. În interacţiuni pozitive creşterea apropierii este asociată creşterii atracţiei. pentru delimitarea spaţiului său personal în care accesul celuilalt este nedorit sau. apud Deaux şi Wrightsman. 1975. 59 . comentarii) şi crearea de bariere prin utilizarea de obiecte aflate la îndemână. aceeaşi uşă deschisă fiind semnul disponibilităţii care încurajează accesul celor din jur. 512).un individ şi un grup este de 3 . binevenit. 2. În primul rând. eticheta Privat afişată pe uşile unor încăperi afirmă în mod lipsit de orice echivoc interdicţia intrării în spaţiul astfel marcat. Pentru reglarea privacităţii. pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. fără acordul sau invitaţia explicită a utilizatorului său. sub această distanţă fizică fiind imposibilă menţinerea distanţei psihologice necesare acestui tip de comunicare. individul poate negocia folosirea aceluiaşi loc cu alţi utilizatori. Privacitatea Privacitatea (Altman. Dacă pe parcursul unei conversaţii apropierea este prea mare. încrucişarea braţelor. însoţite uneori şi de evitarea contactului vizual (Brigham. angajarea în comportamente defensive (mimică distantă. În sfârşit. individul decide în funcţie de moment. p. privire fixă. În al doilea rând. individul poate alege să manevreze elementele fizice din jurul său. interlocutorul invadat în spaţiul său personal impune distanţa psihologică confortabilă prin restabilirea distanţei fizice. dimpotrivă. se poate indica gradul de implicare socială dorit prin alegerea locului în incintă. Individul consideră că privacitatea i-a fost invadată atunci când persoane străine se apropie la o distanţă fizică mai mică decât cea la care se simte psihologic în siguranţă sau când acestea reuşesc să obţină informaţii pe care individul le consideră strict personale şi deci nedisponibile pentru străini.

în acest teritoriu se organizează locul şi poziţia obiectelor utile. marcării. Utilizând criteriile gradului de control exercitat de către ocupant şi durata proprietăţii asupra teritoriului (provizorie sau pe termen lung). faptul creează dezordine. 5. public (Deaux şi Wrightsman. cât şi de posibila suspiciune de homosexualitate. controlării şi apărării unui teritoriu. sunt mai puţin controlate şi exclusive şi se frecventează cu oarecare regularitate – strada din faţa casei. fapt adeseori stânjenitor. dar este interpretată de partener ca „invadare” şi chiar o posibilă ameninţare.sau est-europenii. 4.Factori care influenţează comunicarea prin utilizarea spaţiului 1. p. convertindu-se într-o schemă mentală ce alimentează capacităţile de a fi găsite fără efort şi de a forma deprinderi legate de această schemă (Şchiopu. Asupra teritoriilor primare – camera proprie. Teritorialitatea Teritorialitatea este o caracteristică întâlnită atât la om. Apropierea (reflexă în cazul deficienţilor vizual) are rolul de a facilita recepţia. 2. 3. dublate de efortul de a restabili ordinea anterioară. ca membru al mai multor grupuri sociale. secundar. iar persoana cu statut mai înalt impune distanţa de interacţiune. decât unul impersonal. nemulţumire şi iritare. Cultura Americanii stau mai departe de interlocutor decât sud. fie strict reglementat. 1984. Fenomenul este şi mai pregnant atunci când interlocutorul nu conştientizează dificultăţile de recepţie ale celuilalt. masa preferată 60 . Atunci când solicităm o favoare ne plasăm mai aproape de interlocutor decât atunci când criticăm pe cineva. mai frecventă în cazul bărbaţilor. se descrie existenţa a trei forme de teritorii umane: primar. bărbaţii preferă să menţină o distanţă mai mare decât femeile. Deficienţele senzoriale Persoanele cu deficienţe de auz sau vedere au tendinţa de a încălca mai frecvent limitele spaţiului personal al interlocutorului. 706). casa. iar utilizarea este de lungă durată. automobilul personal şi locul de muncă – individul (sau grupul) simte că are control total. împarte cu alţii o serie de teritorii în care accesul este fie liber. 3. cu precădere în contactele cu alţi bărbaţi. cât şi la animale ce vizează comportamentul asociat obţinerii. 1995). Fiecare individ. Subiectul discuţiei Distanţa dintre interlocutori este mai mică atunci când discută un subiect personal. Statutul Persoanele cu statut egal stau mai aproape una de cealaltă decât persoanele cu statut diferit. Acesta este zona geografică sau arhitecturală controlată sau stăpânită de o persoană sau un grup. Sexul Încă de la vârste foarte mici. Acest teritoriu este impregnat de deprinderi în aşa de mare măsură încât dacă altcineva îi modifică organizarea. deoarece afectează firescul interacţiunii prin aparenta ameninţare pe care o sugerează. atitudinea faţă de intimitate fiind probabil determinată atât de dorinţa lor de independenţă. Teritoriile secundare sunt împărţite cu alţi beneficiari.

Astfel de teritorii sunt parcurile. care pot deveni ocazional teritoriu secundar pentru anumite grupuri sau chiar primar pentru persoane aflate în strânsă interacţiune. prin aceasta. ne marcăm teritoriul cu „marcatori centrali” – bagaje pe care le plasăm pe scaunul din sala de aşteptare. locul în sala de curs. ecusoane. p. Nu întotdeauna ceilalţi respectă teritoriul sau marcajele şi pătrund într-o zonă spaţială în care stânjenesc interlocutorul. 61 .la un anumit restaurant. ce devin imperative pentru ocupanţi. ca şi gradul redus al interacţiunilor private pe care le ocazionează. 172): violarea spaţiului – pătrunderea în spaţiul cuiva fără permisiune. de data aceasta nefiind definit prin elemente fizice. „rezervat pentru personal”. schimbarea semnificaţiei acelui spaţiu (spaţiul nu mai este privat. farfuria sau paharul cu care marcăm într-un bar masa pe care dorim să o ocupăm – pentru a-i avertiza pe ceilalţi că teritoriul este „ocupat”. clar delimitate prin „marcatori de delimitare” de cele destinate clienţilor sau publicului. a căror ocupare se produce conform principiului „primul sosit. Instituţiile publice şi firmele au spaţii rezervate doar unor categorii de personal. există inscripţii pe uşi „trecerea interzisă”. Chiar şi atunci când ne aflăm temporar într-un spaţiu neutru. Deşi nu poate fi invocată proprietatea asupra unui teritoriu secundar. terenul de sport etc. ci public). marcatori centrali şi marcatori individuali (De Vito. 173). Marcarea şi delimitarea teritoriului se poate realiza cu ajutorul a trei categorii de marcatori: marcatori de delimitare. jaloane şi cordoane care delimitează „spaţiul nostru” de „spaţiul lor” etc. ca în cazul celui primar. Teritoriile publice sunt zone accesibile oricui. situaţie în care teritoriul se deplasează o dată cu ocupanţii săi. 1991. contaminarea – a face teritoriul celuilalt impur – exemplul cel mai banal este a fuma în spaţiul pentru nefumători: nefumătorii nu au cum să se apere de fumul de ţigară. însemne ale gradului militar sau ale statutului în organizaţie comunică tuturor celor interesaţi apartenenţa purtătorilor la o anume organizaţie şi avertizează asupra statutului şi rolului pe care îl joacă într-o anume situaţie. bibliotecile şi parcările publice. invazia – pătrunderea în teritoriul celuilalt şi. primul servit“. 1991. fumează ca şi cum întreaga atmosferă i-ar aparţine. Dintre caracteristicile teritoriilor publice pot fi amintite normele proprii. contaminatorul nu se sinchiseşte de drepturile lor. imposibilitatea de acces la el creează iritare şi chiar ostilitate faţă de cel care îl ocupă. Există trei tipuri de nerespectare a acestor reguli (De Vito. restaurantele şi teatrele. „Marcatorii individuali” sau „însemnele speciale” – uniformă. p.

teritoriile primare. Braşov: Ed. Identificaţi în spaţiul şcolii. precum apărarea teritoriului. Psihologia grupurilor sociale şi a fenomeneleor colective. ulterior au preluat iniţiativa şi sau comportat ca şefi. Cum reacţionaţi când vă este invadat spaţiul personal? Bibliografie Luca. iniţiativă şi tendinţe dominatoare. M. p. 2. Temă 1. (2005). demarcarea sa prin ridicarea de bariere fizice care delimitează în mod ostentativ teritoriul şi complicitatea lingvistică a ocupanţilor de drept pentru a-i face pe intruşi să se simtă străini. Explicaţia propusă este că poziţia centrală în grup impune adoptarea de comportamente specifice conducerii şi coordonării activităţii membrilor grupului. persoana invadată îşi poate chiar abandona teritoriul. Apoi au primit să rezolve sarcina din experimentul lui Bavelas şi Leavitt.R. Amploarea şi violenţa acestei reacţii poate îmbrăca diverse forme. deşi iniţial aceştia au încercat să refuze asumarea responsabilităţii (din cauza trăsăturilor de personalitate). considerând-o preferabilă unei partajări neconfortabile. secundare şi publice.Reacţia provocată de invadarea teritoriului este mai intensă în cazul teritoriilor primare şi a celor rezervate (prin marcatori) în locurile publice. Rogge a cercetat posibila legătură între poziţia spaţială centrală în grup şi rolul de lider. (2004). Miron. Comunicare organizaţională. P. Bucureşti: Ed. Etapele designului cercetării au fost: Administrarea de teste pentru a identifica două categorii de persoane: a) persoane cu nivel ridicat de extraversie. la limită. în propria casă. S-a constatat că. 3. Informarket. Golu. Identificaţi ce marcatori folosiţi pentru a indica faptul că temporar stăpâniţi un anumit teritoriu (la locul de muncă. 62 . arată Luca (1995. Plasarea non liderilor în poziţia centrală din reţeaua stea şi a celor cu potenţial de lider în poziţii periferice. După experimentele desfăşurate de către Bavelas şi Leavitt privind reţelele de comunicare în grupuri mici. în locuri publice). 51). I-a considerat pe cei din urmă ca având un potenţial scăzut de a fi lideri (non lideri). administrarea în grup pe parcursul îndeplinirii sarcinilor. potenţiali lideri şi b) persoane cu niveluri scăzute ale acestor variabile.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful