ROLUL GRUPULUI DE PRIETENI

ŞI IMPACTUL ASUPRA RELAŢIEI CU ŞCOALA

LA PUBERTATE ŞI ADOLESCENŢĂ

Atât sociologia, cât şi psihologia socială, politologia şi antropologia se preocupă

de identificarea şi cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea.
Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese
ca reţele de indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se
dezvoltă procese de relativă uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii,
precum şi orientarea selectivă în raport cu problemele generale ale societăţii.
Principalele tipuri de formaţiuni sociale sunt: grupurile,
colectivităţile şi organizaţiile .
Grupurile sunt formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza
unor reguli acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit
moment şi loc.
În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane,
grupurile constituie verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura
necesară între individual şi social, adică dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al
existenţei macrosociale.
Oamenii nu pot să trăiască izolaţi unii de ceilalţi, chiar realitatea socială se
prezintă ca un sistem complex de grupuri. Aristotel afirma în antichitate că omul este o
„fiinţă socială” (zoon politikon).
Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane.
Putem vorbi de existenţa unui grup doar în cazul în care persoanele interacţionează şi au
în acelaşi timp sentimentul de apartenenţă la grup, aşa-numitul „sentiment de noi”
(Chelcea, 2008).
Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat
pentru prima dată în bele-arte, desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi, ce
formează un subiect.

Caracteristicile generale ale grupurilor

Există o gamă largă de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate:

Tipul grupului – ţine de modul de formare, numărul de membri, relaţiile dintre

aceştia, natura activităţii desfăşurate etc.

Mărimea grupului – cuprinde numărul de membri care compun grupul, acest

parametru influenţând alţi indicatori care ţin de performanţă, creativitate,
intimitatea relaţiilor interpersonale etc.

Compoziţia – reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub

aspectul vârstei, sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului
profesional etc.

Structura – reprezintă modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre

membrii (relaţiile socioafective, de comunicare, influenţă, coordonare, control
etc) şi distribuţia rolului şi funcţiilor în cadrul grupului.

Sarcina grupului – constă în obiectivul care trebuie realizat în urma activităţii

comune a membrilor, obiectiv care are atât o componenta obiectivă, cât şi una
subiectivă.

Coeziunea – este dată de ansamblul forţelor care menţin unitatea grupului şi

circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultanta a relaţiilor intră şi extra grupale,
caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul în care se
desfăşoară activitatea de grup etc.

Nivelul de integrare – reprezintă expresia gradului de maturizare a relaţiilor

psihosociale din cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor şi valorilor
comune care structurează viaţa de grup, a măsurii identificării membrilor cu
grupul din care fac parte, a participării la viaţa colectivă, a conştiinţei de grup
(colective).
 Vechimea grupului – este data de timpul scurs din momentul constituirii sale.
Corelată cu nivelul de integrare şi performanţă rezultă un nou parametru, care
exprimă viteza de maturizare şi structurare a grupului.

Eficienţa – exprimă parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi

pe cei de menţinere a grupului şi de satisfacerea trebuinţelor membrilor săi.

Tipuri de grupuri

Existenţa unei diversităţi tipologice a grupurilor face dificilă identificarea criteriilor de

clasificare a acestora. Totuşi, literatura de specialitate a sintetizat diferite modalităţi de
clasificare a grupurilor, şi anume:

În funcţie de caracteristicile relaţiilor dintre membri:

Grupuri primare (de contact „faţă în faţă”) – prototipul grupului primar este
familia, dar din aceasta categorie mai fac parte şi grupurile de prieteni, de colegi de clasă,
precum şi echipele formate la locul de muncă;

Grupuri secundare (predomină relaţiile indirecte, prin „releu”) – este alcătuit

dintr-un număr mare de persoane, relaţiile dintre membri sunt indirecte, iar sentimentul
apartenenţei la grup este mai slab (lucrătorii dintr-un atelier formează un grup primar, în
timp ce colectivul unei întregi secţii, care este alcătuită din mai multe ateliere, formează
un grup secundar).

După modul de formare a grupului:

Grupuri naturale – se nasc spontan, datorită condiţiilor ce determină dezvoltarea

unor relaţii stabile între viitorii membri. Se disting patru categorii de grupuri primare
naturale: familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinătate şi comunitatea de
bătrâni.

Grupuri artificiale – se formează în urma unui proiect ştiinţific, organizatoric sau

de utilitate practică (grupurile de laborator, cele care formează o organizaţie sau instituţie,
grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei sarcini,
terapeutice etc.).

 În funcţie de natura activităţii (tipul sarcinii): grupuri şcolare, de muncă, de

creaţie, militare, sportive, de petrecere a timpului liber, de discuţie etc.
 În funcţie de existenţă cadrului instituţional-normativ care le reglementează
existenţa:

Grupuri formale (instituţionale) – cadrul instituţional este cel care le fixează

principalele coordonate structurale şi funcţionale;

Grupuri informale (spontane) – dinamica proceselor interrelaţionale este

determinată de factori socioafectivi spontani.

 În funcţie de raporturile existente între membri şi grupuri:

Grupuri de apartenenţă – sunt grupurile cărora membri le aparţin la un moment

dat, în mod natural sau prin activitatea pe care o desfăşoară în mod curent. Ele sunt
grupurile cu care ne identificăm şi care ne influenţează modul de a gândi, simţi şi acţiona.
Apartenenţa la un grup poate fi, uneori, fictivă, când cineva îşi imaginează că aparţine
unui grup, fără ca acest lucru să fie real.

Grupuri de referinţă – sunt acele grupuri de la care se împrumută valorile,

normele şi atitudinile considerate de referinţă prin prestigiul de care se bucură. Este
grupul din care aspiram să facem parte. Merton face distincţie între „grupurile de
referinţă pozitive”, ale căror norme şi valori sunt preluate de alte grupuri sau persoane, şi
„grupurile de referinţă negative”, ale căror norme şi valori sunt respinse.

Grupuri de presiune – sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o influenţă

semnificativă asupra unor persoane, grupuri sau instituţii, datorită poziţiei, prestigiului
sau puterii pe care o deţin, în virtutea resurselor de care dispun (informaţionale,
economice, politice, profesionale, ideologice sau religioase etc.).
 Toate aceste caracteristici psiho sociale ale grupurilor influenţează preadolescenţii
şi adolescenţii în funcţie de trăsăturile lor bio psihologice toate ducând la comportamente
pro sau anti sociale.
Am căutat în literatura de specialitate şi am găsit materiale extrem de diverse prin
conţinut, autorii surprinzând numeroase aspecte biologice, psihologice sau sociale despre
preadolescenţă şi adolescenţă.
Adolescenţii reprezintă o parte considerăbilă a populaţiei unei ţări şi se formează
în funcţie de caracteristicile lumii contemporane. Este cunoscut faptul că societatea
contemporană a condus la transformări radicale în domeniul socio-economic şi tehnico-
material care, în mod implicit au influenţat structura populaţiei, au produs schimbări în
domeniul pregătirii profesionale, culturale, ştiinţifice dar şi în structura demografică a
populaţiei.
Mulţi dintre psihologii care au studiat adolescenţa şi au pus frecvent întrebarea
dacă adolescenţa este pur şi şimplu o etapă din viaţă. Răspunsul la întrebare a fost cu
siguranţă, nu.
Numeroase studii vin să-şi aducă contribuţia deosebită la elucidarea problemelor
ridicate de această etapa din viaţa omului.
Ne întrebăm de ce acest interes deosebit pentru problemele cu care se confruntă
adolescentul. Apreciem că adolescenţa constituie mai mult decât o simplă perioadă din
viaţa umană.
„Pubetatea şi adolescenţa - specifice pentru a doua decadă a vieii omului – se
caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrarea în societatea adultă, cu
solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atât mai
sinuos cu cât viaţa omului socială este mai complicată ( Şchiopu, U., 2008 p. 168)
Adolescenţa este o vârstă a clarificărilor, adolescentul adresându-şi în mod
frecvent întrebări de genul: „Cine sunt eu?”, „Ce vreau?”, „Ce pot?” .
„Tipurile de relaţii se complică progresiv în perioada pubertăţii copilul şi apoi
tânărul integrându-se tot mai mult în generaţia sa (grupul social mai larg) prin exprimărea
identităţii proprii şi prin exprimărea identităţii faţă de adulţi ( Şchiopu, U., 2008 p. 169)
„Perioada pubertăţii şi a adolescenţei sunt perioade în care tutela familiară şi
şcolară (relativ pregnante la începutul vieţii copilului) se modifică treptat, modificarea
fiind integrată din punct de vedere social în prevederi legale ale unor responsăbilităţi ale
tinerilor începând cu 14 ani şi a obţinerii majoratului civil la 18 ani, ca şi a exercitării
acestuia în continuare. Nota dominantă a întregii etape constă în intensă dezvoltare a
personalităţii, contemporanizarea ei ( Şchiopu, U., 2008 p. 168).
Delimitarea adolescenţei în psihologia vârstelor a cunoscut diferite interpretări ca
şi etapele ei.
După vârsta de 10 ani în dezvoltarea psihică şi fizică a fiinţei umane, se disting
trei stadii bine conturate:
1. Stadiul preadolescenţei sau pubertăţii (de la 10 la 14 ani) este o perioada
profundelor transformări fizice şi fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor,
aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului. În aceasta etapă are loc o amplă derulare a
procesului de creştere care se prezintă sub două forme: creştere fizică şi maturizare.
Preadolescenţa se caracterizează şi prîntr-o „gamă largă de rezonanţe în dezvoltare mare a
sociabilităţii (mai ales pe orizontală). ( Şchiopu, U., 2008, p. 170)
2. Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18-20 ani) este marcat de cunoaşterea
identităţii personale şi câştigarea acesteia, de acţiunile care conduc treptat la instalarea
stării de adult, de activitatea şcolară care are în centrul ei obţinerea de competenţe care îi
va conferii actualului adolescent un nou statut socio-profesional.
3. Stadiul adolescenţei prelungite (18-20 la 24-25 ani) se caracterizează prin
dobândirea independenţei personale şi uneori prin posibila opţiune maritală. În ultimul
timp, de cele mai multe ori s-a apreciat că adolescenţa prelungită este un stadiu
controversăt. În ultimele decenii, se înregistrează în acelaşi timp o scurtare şi o dilatare a
adolescenţei, se poate afirma că adolescenţa se dilată în şituaţia acelor tineri care aflându-
se încă în şcoală depind încă din punct de vedere financiar de părinţi sau, adolescenţa
suferă un proces de scurtare când adolescenţii ies din tutela economică a părinţilor
asumându-şi un statut profesional şi adesea chiar marital.
Important de reţinut că fiecare dintre aceste stadii cuprinde substadii, probleme şi
caracteristici specifice.
1. Pubertatea sau preadolescenţa se caracterizează prin lipsă de armonie, mâinile
fiind mai lungi decât trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa, întreaga
conformaţie lăsând impreşia unei fiinţe deşirate.
 Se constata schimbări semnificative la nivelul vieţii psihice, actele de autoritate
ale părinţilor sunt cu greu de suportat, fiind supuse unui act de discernământ critic dacă
nu sunt întemeiate şi necesăre.
La această vârsta se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de
dorinţa de a-şi cunoaşte propriile săle posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură
poate fi util colectivului. Idealul adolescentului este de a devenii un om util societăţii, cu
o înaltă cunoştiinţă a datoriei , în orice domeniu ar activa (ştiinţific, literar, artistic, tehnic
etc.).
Învăţarea – Activitate caracteristică vârstei adolescente

Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Robert

Gané le menţionează pe următoarele: învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea cu
ajutorul stimulilor relevanţi, învăţarea de algoritmi aplicativi, învăţarea cu algoritmi care
conţin paradigmele domeniului, învăţarea de cunoştinţe prin intermediul potenţialului
verbal evocator de experienţă, învăţarea prin discriminare multiplă, învăţarea sistemelor
de rezolvare şi a determinanţilor incluse într-o astfel de activitate.
Strategiile rafinate întâlnite la adolescenţi presupun aspiraţii şi interese variate, cu
stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică.
Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi
autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale.
Activitatea intelectuală complexă şi specifică perioadei adolescenţei., învăţarea se
caracterizează prin profunde modificări în structura ei, prin construcţia logică-formală şi
prin creşterea gradului de curiozitate dar, şi prin creşterea complexităţii creşterii
fenomenelor.
Tânărul manifestă o înclinare predilectă spre probleme filozofice pe fondul unui
contact critic cu lumea valorilor. Contactul critic nu are contactul unei neadaptări sociale,
şi este cerut de cazul când trebuie probată validitatea valorilor dar, şi starea existenţială a
nonvalorilor şi a noncompetenţelor.
Memoria şi învăţarea suferă în această etapă cele mai profunde transformări.
Tânărul ştie că prin reproducere realizează comunicare şi că reproducerea ar putea
reprezenta dovada exersării unui act de învăţare.
 Astfel se explică faptul că în majoritatea cazurilor adolescenţii manifestă foarte
multa grija în retransmisia cunoştinţelor pentru care elaborează scheme rezumative care
se caracterizează prin originalitate, eleganţa şi claritate, epuizând astfel subiectul lecţie.
Memoria logică devine forma cea mai importantă de memorare.
De altfel, memoria are un statut extrem de complex în exprimarea ei, şi pe aceste
planuri intersectate în care deserveşte funcţii psihologice complexe. După diferite
concepţii, există o memorie a eredităţii, inconştientă, cu un cod special, dar există şi o
memorie a conştiinţei suprapusă peste prima şi mai puţin structurată. Conştientizarea
conduce la anularea efectelor negative. Astfel învăţarea devine o expresie a amândurora.
Această organizare a mecanismelor memoriei permite să crească eficienţa
mecanismelor memoriei de înmagazinare a cunoştinţelor, strategiilor de abordare a
situaţiilor diverse de învăţare şi experienţa utilă.
Conţinutul memorial la adolescent reflectă în mare măsură interesele lui. Astfel el
reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea să generală
îndreptată spre ştiinţele realiste sau umaniste, adesea această selecţie făcându-se în
detrimentul celorlalte preocupări.
Memoria ajunge la performanţe foarte mari în această perioadă; ea este una din
cele mai solicitate laturi ale activităţii intelectuale.
Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale facilitează desfăşurarea
activităţii şcolare. Adolescentul descoperă că învăţarea este de câteva ori mai eficientă
decât până atunci. Totuşi, el, simte nevoia de a restructura informaţiile pe care trebuie să
le fixeze. Astfel procesul învăţării şi al memorării capătă unele însuşiri. În continuare
condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu numai
capacitatea de stocare dar şi construirea la adolescent, a clasificărilor spontane interne în
cadrul stocurilor de cunoştinţe.
În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea bazelor ştiinţei.
Elevul trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între diversele cunoştinţe, să-şi
însuşească diverse procedee de activitate mintală. Acesta înseamnă că se creează
condiţiile de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raţiona logic. De aceea,
în procesul însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc sisteme de a raţiona într-un
mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacităţi operative intelectuale generale, cu
exigenţe faţă de exactitatea şi succesiunea logică în expunere, se dezvoltă treptat formele
abstractă ale gândirii, gândirea poziţională. Specific pentru această perioada este procesul
de constituire a unor moduri mai complicate de a utiliza analogia ca mijloc de comparaţie
intre fenomene din domenii relativ diferite, fapt ce atestă o simţitoare creştere a folosirii
criteriilor logice şi analitice.
Sub influenţa solicitării şcolare are loc dezvoltarea criteriilor logice, ale
clasificării. Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în favoarea
deprinderilor de a gândii cauzal, logic dialectic. Pentru adolescenţi, o mare însemnătate
capătă ideile şi discuţia de idei. Gândirea se străduieşte să desprindă adevărul, în
condiţiile unei puternice plăceri pentru discuţii controversate şi pentru sofisme. Rolul
teoriei creşte foarte mult.
Adolescenţa se exprimă ca o fază a câştigării capacităţii da a filozofa, da a căuta
răspunsuri explicite la diferite probleme. Astfel, în perioada adolescenţei structura
generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe duce la modificări
profunde ale gândirii şi la dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândirea matematică,
gândirea gramaticală, gândirea fizică etc. Studiu diferitelor obiecte de învăţământ îl
apropie tot mai mult de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege
legăturile obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de a
finalitate a producerii diferitelor fenomene.
În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se
întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se
generalizează algoritmi în cadrul aceiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii
între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se
dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui
sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor şi
diferenţierilor între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se
dezvoltă spiritul critic al gândirii ca urmare a logicii şi adâncirii acestei, a dezvoltării
posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii.
Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară
preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o
aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice
şi practice şi este dictat de volumul şi calitate cerinţelor activităţii şcolare.
Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe, se petrece o
ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe etc.,
ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice individuale ale felului cum conştiinţa umana
primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ şi selectiv. Astfel,
adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi a abstracţiei,
vârsta în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se strategiile euristice.
Strategiile rafinate ale învăţării întâlnite la adolescenţi presupun aspiraţii şi
interese variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga
dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de
autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale.
Transformările ce se produc în întreaga structură a personalităţii adolescentului nu
rămân fără urmări sub aspecte foarte variate. În cazul numeroaselor particularităţi pe care
le prezintă procesul formarii şi dezvoltării personalităţii adolescenţilor un loc important îl
ocupa „marile căutări şi nevoi”. Una dintre marile ca atare de la vârsta adolescenţei este
cea a unei noi identităţi.
Maturizarea fiziologica, dezvoltarea capacitaţii de cunoaştere, apariţia unor
dorinţe şi sentimente dau adolescentului impresia că este o persoana nouă. Abandonarea
vechilor identităţi creează un vid, lăsând adolescentul adesea descumpănit. Pentru a se
echilibra şi a se descoperi pe el însuşi – pe un plan mai profund – el căuta noi identificări,
noi modele de personalitate pe care să le imite.
Prin această raportare la noi modele, adolescentul ia progresiv cunoştinţă de ceea
ce este. Este un proces firesc, fiindcă numai confruntându-se cu lumea externă omul
dobândeşte conştiinţa propriei sale existenţe şi valori.
„În adolescenţă se manifestă opoziţie faţă de rutină, deprinderi, învăţare care
digera în neştire orice. Opoziţia este îndreptată împotrivă stabilităţii, a forţei cerinţelor ce
reglează viaţă în mod meschin, rutinar şi echivoc. Opoziţia împotrivă banalităţii şi a
mediocrităţii constituie un însemn al formării aspiraţiilor spre autodefinire în contextul
lumii în continuă schimbare.” (Schiopu.U., 2008, p.186)
 Identitatea vocaţională combină aspecte legate de cunoaşterea propriilor interese,
valori, abilităţi şi competenţe pe de o parte cu preferinţa pentru un anumit tip de activităţi,
stiluri de interacţiune şi medii de muncă pe de altă parte. Ea apare la confluenţa dintre
experienţele de învăţare şi de muncă ale adolescentului, devenind etalonul maturizării
sale. Identitatea la adolescenţi se prezintă sub mai multe forme:
a) Identitatea forţată - adolescentul nu a experimentat o criză identitară pentru
că a preluat în mod necritic valorile şi expectanţele altora. Adolescenţii care prezintă
această formă de identitate au deja obiective ocupaţionale şi ideologice, dar acestea i-au
fost impuse din exterior, fie de părinţi, fie de colegi.
b) Criză identitară este traversată de adolescentul care manifestă probleme de
identitate şi care este ţintă presiunilor în vederea efectuării unei alegeri care este tot
timpul amânată.
c) Difuzie identitară este traversată adolescentul nu a făcut o alegere şi nu este
pentru a realiză un angajament într-o anumită direcţie, deşi ele s-ar putea să fi avut până
acum acţiuni de alegere sau să nu le fi luat în considerare. Adolescenţii din această
categorie nu parcurg o criză identitară deoarece nu se simţ obligaţi să realizeze o
asemenea alegere.
d) Identitatea conturată se referă la acei adolescenţi care sunt capabili să
realizeze propriile alegeri, care au reuşit să înlăture presiunea şi care îşi urmăresc cu
claritate obiectivele ideologice şi profesionale propuse. Alegerea profesiunii şi a locului
de muncă reflectă imaginea de sine a individului. Cei care au o imagine de sine bună se
orientează spre şcoli mai elevate, îşi aleg profesiuni cu un nivel mai ridicat al cerinţelor
educaţionale şi doresc să beneficieze de mai multe posibilităţi în carieră. De aceea, cele
mai importante elemente ale orientării vocaţionale îl constituie dezvoltarea imaginii de
sine prin activitatea de explorare şi autocunoaştere şi o orientare asupra caracteristicilor
personale.
Adolescenţa reprezintă de asemenea un punct de vedere al vocaţiei, momentul
de alegere al carierei.
 Bibliografie

1. Albu, E. - „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii

adolescenţi”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Clerget, S. – „Criza adolescenţei”, Editura Trei, Bucureşti, 2008
3. Cosmovici, A., Caluschi, M.- „Adolescenţii şi timpul său liber”, Editura
Junimes, Bucureşti, 1986
4. Cosmovici, A., Iacob, L. – „Psihologia şcolară”, Editura Polirom, Iaşi,
2008
5. Dan, Spânoiu, G. – „Cunoaşterea personalităţii elevului preadolescent”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
6. Dinică, M. – „Adolescenţa şi conflictul origininalităţii”, Editura Paidein,
Bucureşti, 2008
7. Duclos, G., Lapportte, D., Rosi, J. – „Încrederea în sine a adolescentului”,
Editura Houde of Guides, Bucureşti, 2005
8. Dumitru, I., Al. – „Consilire psihopedagogică”, Editura Polirom, Iaşi,
2008
9. Durkheim, E. – „Educaţie şi sociologie”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980
10. Holdevici, I. – „Elemente de psihologie”, Editura All, Bucureşti, 1996
11. Stratilescu, D., Gherghinescu, R. – „Conflictul în adolescenţă”, Editura
Academiei, Bucureşti, 2007
12. Şchiopu, Ursula – „Criza de originalitate la adolescenţi”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
13. Şchiopu, Ursula – „Psihologia modernă”, Editura România Press,
Bucureşti, 2008
14. Tomşa Gh. – „Consilirea copilului”, Editura Credis, Bucureşti, 2008
15. Zisulescu, St. – „Adolescenţa”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968
16. Zlate, M. – Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 2008