Sunteți pe pagina 1din 43

Conf.univ.dr.

Beatrice Manu

Metodologia cercetării psihologice

Sinteză de curs
Anul I, semestrul I
Unitatea de învăţare 1
CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Cunoaşterea realităţii socio-umane. Repere epistemologice


- Cunoaşterea comună
- Cunoaşterea ştiinţifică
Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică

Introducere
Nevoia abordării cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor psiho-sociale decurge din
faptul că, cel puţin în mod aparent, acest domeniu nu este apanajul omului de ştiinţă. În
această unitate de învăţare, tocmai prin prezentarea elementelor definitorii ale cunoaşterii
la nivelul simţului comun (sau cunoaşterii spontane, comune, cotidiene) şi a limitelor,
respectiv, a caracterului „iluzoriu” al acestui tip de cunoaştere, vom evidenţia necesitatea
unei cunoaşteri sistematice şi obiective, ştiinţifice a vieţii sociale, ce presupune
parcurgerea unui demers metodologic de cercetare.
Referitor la acest aspect, Emile Durkheim face următoarele precizări cu privire la
domeniul sociologiei, dar care pot fi extrapolate şi în cazul celorlalte ştiinţe socio-umane:
„…dacă există o ştiinţă a societăţilor, trebuie să ne aşteptăm ca ea să nu consiste într-o
simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum
apar omului de rând; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice
descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate. Deci, în afară de cazul
că i s-ar da simţului comun în sociologie o autoritate pe care nu o mai are de multă vreme
în celelalte ştiinţe – şi nu se vede de unde i-ar putea veni – trebuie ca savantul să ia în mod
categoric hotărârea de a nu se lăsa intimidat de rezultatele la care îl duc cercetările sale
dacă ele au fost urmate metodic. Dacă a căuta paradoxul este treabă de sofist, a-l evita când
este impus de fapte este isprava unui spirit fără curaj sau fără încredere în ştiinţă. Din
nenorocire, este mai uşor să admiţi această regulă în principiu şi în mod teoretic decât să o
aplici cu perseverenţă. Suntem încă prea obişnuiţi să tranşăm toate aceste întrebări după
sugestiile simţului comun, pentru ca să-l putem ţine cu uşurinţă la distanţă de discuţiile
sociologice.” (E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974).

1.1. Cunoaşterea realităţii socio-umane. Repere epistemologice


Naşterea ştiinţelor socio-umane a adus cu sine o serie de întrebări şi probleme cu
privire la utilizarea simţului comun în interpretarea fenomenelor psiho-sociale, precum şi
cu privire la necesitatea desprinderii de acesta şi orientarea către cunoaşterea ştiinţifică a
vieţii psiho-sociale.

1.1.1. Cunoaşterea comună


În viaţa de zi cu zi oamenii observă, analizează, evaluează mediul social în care
trăiesc, dau explicaţii şi formulează predicţii asupra unor evenimente, fenomene şi

2
procese psiho-sociale. Oamenii trăiesc şi muncesc laolaltă, interacţionează unii cu alţii,
dobândind astfel o serie de cunoştinţe privitoare la aceste lucruri şi conturându-se o
concepţie, mai mult sau mai puţin clară, despre anumite fenomene ale domeniului social-
umanului.
Prin experienţa de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre noi să fie
un fel de „specialist” în probleme sociale. Funcţionează aici ceea ce se numeşte
cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al simţului comun, al bunului simţ (sau
cunoaşterea spontană, cotidiană).
Indiferent de denumirea utilizată, trebuie reţinut faptul că simţul comun reprezintă
o conştientizare a realului, este rezultatul contactului fiecărui om cu realitatea
înconjurătoare, în virtutea capacităţii acestuia de a o reflecta, dar într-un mod subiectiv.
Cunoaşterea comună se referă la acele credinţe, cunoştinţe, explicaţii,
interpretări etc. obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică, fără utilizarea unor
metode ştiinţifice, ci în baza activităţilor practice nemijlocite, contextelor obişnuite
(familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale
(simţurile, limbajul natural, gândirea obişnuită etc.).
Dacă ar fi să sintetizăm caracteristicile cunoaşterii comune, ele ar putea fi
exprimate astfel:
a) Realitatea socio-umană este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, cunoaşterea
ei nu necesită utilizarea unor instrumente speciale; fenomenele, caracteristicile,
procesele etc. pot fi observate direct.
b) Realitatea socio-umană este foarte familiară oamenilor, datorită faptului că
fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup de muncă, organizaţie
etc.), trăieşte în mijlocul celorlalţi şi împărtăşeşte cu ei valori, credinţe, gânduri
comune.
c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizează pentru a obţine
informaţii sunt diverse: ei îmbină observaţiile proprii cu cele ale altor oameni, pun
întrebări, se documentează din diferite surse (de exemplu mass–media) şi, astfel,
ei ajung să emită idei, să formuleze ipoteze, să generalizeze, să facă predicţii, să
pună în legătură anumite cauze cu unele efecte etc.
După cum spunea Petru Iluţ în Abordarea calitativă a socioumanului (1997),
oamenii, „actorul cotidian [...] caută permanent aplicarea legii minimului efort de
gândire, a celui mai scurt drum mental în vederea atingerii obiectivului propus”.
d) În general, multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socio-umane îşi
au corespondentul în cunoaşterea comună. Diferenţele constau mai mult în limbaj
şi modalitate de expresie. Ca exemplu, formularea, atât de des auzită în limbajul
comun, „cine se aseamănă se adună” are în domeniul relaţiilor interpersonale ca şi
corespondent, teoria care poartă numele de „atracţie prin asemănare” după cum o
altă teorie, specifică aceluiaşi domeniu, respectiv „atracţia prin
complementaritate”, în limbajul comun este exprimată prin formularea
„contrariile se atrag”.
În concluzie, cunoaşterea comună utilizează un limbaj natural, mai puţin
standardizat şi riguros, un limbaj viu, care reuşeşte să surprindă de cele mai multe
ori diversitatea şi bogăţia realităţii socio-umane.

3
e) Cunoaşterea comună este puternic stratificată, ea mergând de la simple idei,
constatări, prejudecăţi, până la observaţii profunde, la explicaţii şi raţionamente
de valoare.
Septimiu Chelea (1978) distingea două forme esenţiale ale simţului comun; este
vorba de „simţul comun de prima mână” –cunoştinţe provenite din experienţa
directă de viaţă - şi „simţul comun de mâna a doua” – cunoştinţe aprofundate prin
lecturarea unor texte din diferite domenii: juridic, psihologic, sociologic etc. Spre
exemplificare putem oferi cazul unui preot dintr-o comunitate rurală care poate fi
un adevărat cunoscător al relaţiilor ce se stabilesc între membrii comunităţii, al
comportamentelor şi mentalităţilor lor.
În domeniul socio-umanului, raportul dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică
prezintă unele particularităţi, în sensul că nu există o delimitare foarte clară între ele, zona
lor de intersecţie fiind destul de largă. Ca urmare, putem vorbi, atât de existenţa unei
continuităţi între cele două tipuri de cunoaştere, cât şi de diferenţe, deosebiri, care le
particularizează pe fiecare.
Recunoaşterea aspectelor pozitive ale cunoaşterii comune impune şi evidenţierea
limitelor acesteia, deloc neglijabile, în scopul depăşirii acestui tip de cunoaştere şi
trecerea la un altul, la superior, cunoaşterea ştiinţifică.
Printre neajunsurile şi limitele cunoaşterii comune putem enunţa:
a) Această cunoaştere este puternic marcată de subiectivitatea agentului cunoaşterii,
de spiritul său de observaţie, de capacitatea sa de analiză şi sinteză, de mentalitatea,
pregătirea profesională etc. Astfel, în virtutea acestora, oamenii ajung să filtreze
informaţiile, să le reţină doar pe cele care concordă cu propriile păreri şi să le
respingă pe cele disonante, informaţii care diferă de ideile proprii.
b) Cunoaşterea comună are un caracter individual, personal; chiar dacă ideile
obţinute la acest nivel ar fi corecte şi pertinente, ele întotdeauna vor fi particulare,
rezultatul unui context. Ele nu vor putea fi generalizate şi nu vor putea fi transferate
la întreaga realitate psiho-socială. Deşi cunoaşterea comună are un caracter
enciclopedic, ea este limitată doar la experienţa personală a individului şi doar preia
opinii colective sau „explicaţii”.
c) De asemenea, simţul comun este spontan, nu are o finalitate explicită, cum vom
vedea că este cazul cunoaşterii ştiinţifice.
d) Cunoaşterea comună are un caracter superficial, deseori înregistrând doar
legături aparente şi întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii psiho-sociale.
e) Reprezentărilor ce ţin de simţul comun le lipseşte precizia, exactitatea; ele sunt
formulate în termeni vagi, nu pe bază de măsurare şi /sau numărare. De exemplu,
simţul comun formulează propoziţii de genul: „majoritatea oamenilor cred că...”, în
timp ce cunoaşterea ştiinţifică operează cu expresii de genul: „70% din tineri
consideră că...”.

Limitele cunoaşterii comune fiind enunţate, trebuie să remarcăm şi faptul că un


mare sociolog român, Henri H. Stahl (1974), arăta că la nivelul acesteia acţionează o
serie de factori, care îi conferă un caracter iluzoriu. Este vorba de „enculturaţie” -
transmiterea culturii de la o generaţie la alta - care, prin elementul său de bază, limba,
influenţează modul de a gândi şi a judeca al oamenilor, şi „socializarea” – procesul prin
care se formează personalitatea individului, în acord cu normele şi valorile impuse de

4
societatea în care trăiesc; cunoaşterea comună este, deci, influenţată de zestrea culturală
primită prin socializare.
Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezultă în mod clar necesitatea depăşirii, a
rupturii de cunoaşterea spontană şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică, lucru evidenţiat,
dealtfel, şi de către întemeietorul şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în
Regulile metodei sociologice.

1.1.2. Cunoaşterea ştiinţifică


Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea
realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers
metodologic riguros şi care utilizează metode şi tehnici adecvate de investigare a realităţii
sociale.
Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai
importante sunt:
− subiectivitatea este prezentă într-o pondere mică şi, mai mult decât atât, există
posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode
specifice şi respectarea unor reguli de investigare;
− are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;
− pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale şi
porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi a efortului de
cunoaştere;
− se bazează pe măsurare etc.

Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile


ştiinţifice trebuie să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde
statutul unei discipline constă în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le
utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, „pattern-uri”, exemple care
îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea ştiinţifică un rol
incontestabil. Pentru Thomas S. Khun, paradigmele sunt „exemple împărtăşite în
comun” de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de cunoaştere
atribuite în mod obişnuit regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un
anumit domeniu acceptate de o comunitate ştiinţifică şi care oferă un model pentru
problemele ridicate de cercetare. Termenul de paradigmă este definit de Robert King
Merton ca fiind „limbajul în care sunt formulate teoriile” sau „subansambluri importante
ale teoriilor emise în cadrul unei discipline”, un set de propoziţii, concepte, metode şi
instrumente de cercetare cu caracter normativ şi care au rolul de a ghida cercetarea într-
un anumit domeniu.
„Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie,
paradigmele includ judecăţi de valoare, reflectă valorile la care cercetătorul a aderat” (S.
Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,2001, p. 40);
însă, fiecare model elaborat a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o
paradigmă neputând fi considerată „adevărată sau falsă, realistă sau irealistă”. Ea nu
poate fi decât „mai mult sau mai puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l analizăm”
(R. Boudon, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990).

5
Disciplinele socio-umane au dezvoltat numeroase teorii şi metode pentru
cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor, proceselor, faptelor care compun viaţa psiho-
socială. Această realitate socio-umană este descrisă printr-o serie de „binoame
conceptuale”, după cum precizează Petru Iluţ (1997, pag. 24), dublete pe care le vom
evidenţia în continuare.
Un prim exemplu îl constituie binomul obiectiv – subiectiv, binom ce relevă, poate
cel mai bine, dualitatea realităţii psiho-sociale. Aceasta din urmă este un sistem alcătuit
din diverse forţe şi structuri existente în afara voinţei şi conştiinţei individului, deci care
sunt „obiective”, dar şi din elemente care depind de individ, factori pe care acesta îi poate
controla, deci „subiectivi”.
„Agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi construiesc mereu,
prin interacţiune, atât realitatea subiectivă, cât şi pe cea obiectivă” (P. Iluţ, 1997, pag.25).

Un alt binom ce reflectă natura duală a realităţii socio-umane este binomul teoretic
– empiric.
Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explicaţiile, teoriile,
interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii. Paul Lazarsfeld evidenţiază (după
Traian Rotariu, Petru Iluţ,1997, pag.20) „rolul activităţii teoretice în cercetarea
sociologică:
• stabilirea de scheme clasificatorii precise;
• formularea de concepte complexe care orientează observatorul spre fapte
interesante;
• formularea de probleme de cercetare având o mare importanţă din punctul de
vedere al societăţii;
• formularea de idei generale asupra manierei în care se produc schimbările actuale
sau a felului în care pot fi provocate;
• previziuni fondate pe descoperiri empirice încă neverificate (ipoteze);
• punerea în relaţie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja
verificate(interpretarea)”.
Spre deosebire de „teoretic”, prin „empiric” se înţelege studierea concretă a
realităţii psiho-sociale, prin utilizarea unor metode şi tehnici specifice (observaţia,
ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul cărora cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc
astfel, realitatea. Robert King Merton (1972) sistematizează, astfel, funcţiile cercetării
empirice în dezvoltarea teoriei:
• iniţierea teoriei, prin descoperirea de fapt neaşteptate;
• orientarea teoriei, prin evidenţierea de noi direcţii şi preocupări teoretice;
• reformularea teoriei, prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor fenomene
şi procese psiho-sociale;
• clarificarea conceptelor utilizate în teorie.
În cadrul disciplinelor socio-umane, orice demers ştiinţific are atât o bază teoretică,
cât şi una practică, cei mai mulţi specialişti recunoscând valabilitatea şi necesitatea
principiului unităţii dintre cele două dimensiuni, precum şi determinarea lor reciprocă.

Cantitativ – calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, care a prilejuit
numeroase dezbateri cu la privire înţelesul lor. Totuşi, majoritatea teoreticienilor şi
metodologilor, este de părere Petru Iluţ (1997, pag.40), au căzut de acord asupra

6
următorului lucru: conceptele pot fi analizate comparativ din perspectiva a două planuri –
cel epistemologic şi cel metodologic.
Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune existenţa unei
realităţi obiective, a unor structuri exterioare indivizilor, apelând la descrieri şi explicaţii
ale acestora, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe
motivaţiile şi aşteptările indivizilor, pe înţelegerea (comprehensiunea) realităţii psiho-
sociale.
Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi
strategiilor folosite, putem spune că modelul cantitativist se bazează pe metode şi tehnici
structurate (anchetă pe bază de chestionar, experimentul etc.), iar modelul calitativist
utilizează metode şi tehnici nestructurate (interviu de grup, studiul de caz, observaţia
participativă etc.).

În afara acestor dublete conceptuale de mare importanţă în ştiinţele socio-umane,


mai putem aminti şi extremele macro – micro (între care poate fi aşezat nivelul mezo
caracteristic omului), extreme ale unui continuum care are în vedere complexitatea
universului socio-uman şi desemnează mai mult un mod specific de analiză.
„Macro” se referă la unităţi socio-umane de volum mare, analiza „macro”
desemnând, de fapt, analiză la nivel global, considerarea în mare a sistemului psiho-
social, a fenomenelor şi proceselor ce îl compun, iar „micro” desemnează unităţile psiho-
sociale mici, analiza „micro” reprezentând analiza elementelor, a entităţilor ce compun
unităţile complexe.
Iată, aşadar, că universul socio-uman are o natură duală, iar cunoaşterea lui nu este
posibilă fără înţelegerea acestor concepte care îl definesc.
Lucian Traşă consideră ca fiind extrem de limitativă pentru psihologie cantonarea
definitivă şi irevocabilă doar într-o anumită arie a cunoaşterii sau doar într-o anumită
paradigmă de studiu. Efectele negative ale enculturaţiei se pot manifesta atât în
cunoaşterea comună, cât şi în cunoaşterea ştiinţifică, iar limitele limbajului se fac simţite
indiferent dacă acesta este unul comun, natural sau ştiinţific, artificial. (Traşă, L., 2011)

1.2. Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică


Societatea umană este guvernată de o serie de configuraţii, de legităţi şi
regularităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie să le explice. De aceea, metoda cea mai bună
pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în „identificarea
principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează” (Raymond Boudon, 1990, pag.
202).
Termenul de paradigmă poate fi definit în multe moduri, dar cel mai frecvent el
este utilizat în sensul de model, de „pattern”.
Pentru Thomas S. Kuhn (după S. Chelcea, 1998) paradigmele sunt „exemple
împărtăşite în comun” de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de
cunoaştere atribuite în mod obişnuit regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea
realizărilor dintr-un anumit domeniu acceptate de o comunitate ştiinţifică şi care oferă un
model pentru problemele ridicate de cercetare, în timp ce pentru Robert King Merton
(1990, pag. 202-203) termenul de „paradigmă” desemnează „limbajul în care sunt
formulate teoriile” sau„subansambluri importante ale teoriilor emise în cadrul unei

7
discipline”, un set de propoziţii, concepte, metode şi instrumente de investigaţie cu
caracter normativ şi care au rolul de a ghida cercetarea într-un anumit domeniu.
Indiferent de definiţia pe care o utilizăm, rolul pe care îl ocupă paradigmele în
cercetarea ştiinţifică, în general, şi în cea psiho-socială, în special, este incontestabil.
Pornind de la o analiză a teoriilor din ştiinţele soio-umane, Raymond Boudon
identifică în Efecte perverse şi ordine socială (1977) două mari familii de paradigme:
este vorba de paradigmele „interacţioniste” şi de cele „deterministe”.
În cazul paradigmelor interacţioniste actele actorilor sociali sunt „acţiuni
orientate către un scop” - adică sunt acte intenţionale, explicate prin finalităţile pe care
acei actori le urmăresc, în contextul interacţiunii dintre aceştia, indiferent de condiţiile de
la care se porneşte.
Dacă vorbim însă de paradigme deterministe, actelor actorilor sunt tratate ca
fiind „comportamente”, iar acestea din urmă sunt înţelese numai plecând de la elementele
anterioare acestuia, de la condiţiile care îl determină şi îl fac posibil.
Autorul oferă, spre exemplificare, două relatări diferite cu privire la accidentele
de circulaţie:
„1. Cei doi automobilişti angajaţi faţă în faţă, pe banda centrală a unei şosele cu
trei benzi, şi-au lansat apeluri de faruri repetate. Şocul frontal n-a putut fi evitat
(ziarele).
2. Domnul X, un industriaş important care părea ameţit când a părăsit
restaurantul, după un dineu de afaceri a intrat cu automobilul într-un copac
(ziarele)”.
Dacă analizăm cele două relatări, putem observa că accidentul este prezentat, în
prima situaţie, ca fiind consecinţa faptului că niciunul din cei doi automobilişti nu a cedat
în faţa celuilalt, fiecare încercând să iasă câştigător din jocul în care au intrat. Nu aflăm
nimic despre ocupaţia lor, despre locul din care vin etc., elemente care apar în cel de-al
doilea caz. Aici, accidentul este explicat prin existenţa unor împrejurări, cauze, care l-au
făcut posibil. Astfel, şoferul era un om de afaceri, deci era normal să participe la un dineu
de afaceri; se ştie că în asemenea ocazii se consumă băuturi alcoolice şi era de aşteptat ca
el să fie în stare de ebrietate. În concluzie, accidentul are o explicaţie logică, el fiind
datorat stărilor care l-au precedat.
Cele două exemple sunt total diferite, dar ele permit evidenţierea distincţiei
fundamentale între teoriile caracteristice ştiinţelor socio-umane, între paradigmele
interacţioniste şi cele deterministe:
În ştiinţele soio-umane sunt utilizate atât paradigmele interacţioniste, cât şi cele
deterministe, fenomenele şi procesele psiho-sociale fiind studiate din ambele perspective,
în funcţie de natura şi structura acestor procese, de contextul cercetării etc.; faptele,
fenomenele psiho-sociale, comportamentele, pot fi explicate atât în interacţiune cu alte
fenomene şi procese psiho-sociale, ca rezultat al compunerii unei mulţimi de acţiuni
(urmărindu-se doar rezultatul final), cât şi plecând de la anumite condiţii şi cauze
preexistente, ca rezultat al unor comportamente cauzate de existenţa unor elemente
anterioare lor şi care determină efectele de rigoare.
Fiecare model elaborat a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o
paradigmă neputând fi considerată „adevărată sau falsă, realistă sau irealistă”. Ea nu
poate fi decât „mai mult sau mai puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l analizăm”
(R. Boudon, 1990, pag. 263).

8
Unitatea de învăţare 2
CONCEPTUL DE METODOLOGIE

Conceptul de metodologie. Precizări terminologice


Metoda în cercetare. Precizări conceptuale
Tehnica în cercetare. Precizări conceptuale
Procedeul în cercetare. Precizări conceptuale
Instrumentul în cercetare. Precizări conceptuale
Teorie şi paradigmă
- Descripţie şi explicaţie

Introducere
Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroase demersurile pe care le
întreprinde cercetătorul vieţii sociale sau psihice, dar este suficient să facem precizarea că
niciodată nu vom realiza o cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în
vedere natura specifică a actului cognitiv în ştiinţele socio-umane. În aceste ştiinţe nu
numai că cele mai importante surse de informaţii sunt oamenii, dar înseşi faptele sociale
sunt moduri de a fi ale acestora.
Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al fenomenelor psiho-sociale va
putea fi numai acela care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în
mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să fie şi să facă. În măsura în care sociologul sau
psihologul stăpâneşte bine teoria, metodele de cercetare proprii, tehnicile şi procedeele de
aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaţiei ştiinţifice a fenomenelor în urma
cercetărilor concrete, de teren.

2.1. Conceptul de metodologie. Precizări terminologice


În procesul devenirii sale, ca ştiinţe autonome, psihologia şi sociologia
încorporează în structura lor un ansamblu de modalităţi specifice prin care cercetătorul se
raportează la natura faptelor psiho-sociale atunci când îşi propune să pătrundă în
universul specific al acestora.
Metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane se defineşte ca fiind totalitatea
demersurilor teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul
faptelor psiho-sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi
dispoziţia acestui gen de fapte. Etimologic, metodologia desemnează „ştiinţa metodelor”;
sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context este acela de a cuprinde
ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice şi epistemologice pe care le
întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte, fenomeme sau
procese psiho-sociale.
Definiţia prezentată subliniază faptul că în conţinutul conceptului „metodologia
cercetării în ştiinţele socio-umane” regăsim trei niveluri diferite de ordonare a

9
demersurilor pe care le presupune actul cunoaşterii ştiinţifice a faptelor sociale: nivelul
teoretic, nivelul tehnic şi nivelul epistemologic.

Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a


desfăşura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al vieţii sociale sunt multiple. El
trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a
domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual în care
este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu
claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de
cauzalitate dintre componentele structurale ale realului psiho-social cercetat şi alţi factori
economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.
La nivelul teoretic avem în vedere funcţia cognitivă pe care o îndeplineşte teoria
psiho-sociologică. În orice cercetare concretă se porneşte de la un sistem de concepte care
au intrat deja în patrimoniul ştiinţei. Cercetătorul nu-şi propune să redefinească
conceptele cu care operează decât în măsura în care analizele proprii îl duc la concluzia
că niciuna dintre definiţiile existente în literatura de specialitate nu exprimă corect sau
complet realitatea pe care respectivul concept o desemnează. În această privinţă este
semnificativă disputa din jurul conţinutului conceptului de „fapt social” care a început la
sfârşitul secolului trecut şi nu s-a încheiat nici în zilele noastre. Acesta este însă un caz
aparte; în general, există numeroase concepte, ipoteze, teze, principii şi legităţi
(componente ale teoriei) care au relativ aceeaşi semnificaţie pentru numeroşi sociologi.
Teoria orientează cercetătorul în actul cunoaşterii, dar acesta nu se poate limita, în
toate cazurile, numai la teorie. Viaţa psiho-socială presupune existenţa unor stări
caracterizate prin stabilitate, repetabilitate şi rezistenţă în timp. Psiho-socialul are însă,
spre deosebire de toate celelalte forme de manifestare a lumii reale, o accentuată tendinţă
de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concretă, de teren, asupra modelelor reale de
construire şi dezvoltare a organismelor socio-umane este una dintre principalele surse de
îmbogăţire a teoriei psiho-sociale.

Nivelul tehnic al metodologiei constă în utilizarea de către cercetător a unui


ansamblu de metode, tehnici, instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a
ceea ce este esenţial, stabil în universul faptelor psiho-sociale concrete în care se
desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor umane.
Nivelul epistemologic reprezintă specificul actului cunoaşterii fenomenelor şi
proceselor psiho-sociale, modul în care nivelul teoretic este concretizat cu ajutorul nivelului
tehnic şi, la rândul lui, dă seama de acesta din urmă.

2.2. Metoda. Precizări conceptuale


Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a
cercetării. În practică, cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de
cercetare nu pentru evitarea unei distincţii, ci tocmai pentru sublinierea legăturii extrem
de strânse dintre ele. Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul
ierarhizării (propus de I. Mărginean, 2000, p. 57), drept criteriu de diferenţiere a
metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie. Astfel, metoda, cea
mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie modul de a acţiona în

10
efectuarea unei cercetări (de exemplu: ancheta, sondajul de opinie publică, experimentul,
observaţia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de
cercetare.
Etimologic, „metoda” provine din cuvântul grecesc methodos, care semnifică
mijloc, cale, mod de expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli şi principii
care trebuie respectate pentru a realiza cunoaşterea riguroasă a obiectului cercetat.
În prima jumătate a secolului XX se constituie şi se experimentează deja toate
metodele şi tehnicile utilizate astăzi în cercetarea sociologică. Vorbim astfel de un
ansamblu de metode; pentru cercetarea ştiinţifică a realităţii psiho-sociale se utilizează
metode cum ar fi: ancheta sociologică, metoda sociometrică, analiza conţinutului
documentelor sociale, metoda experimentală.
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu oarecare ne permite să atingem
anumite obiective pe parcursul unei investigaţii, metodologia ghidează întregul act al
cunoaşterii de la delimitarea obiectului de studiu până la reconstituirea în plan teoretic a
realităţii psiho-sociale cercetate. Această afirmaţie conduce la ideea că, într-o cercetare
concretă, se folosesc de regulă, concomitent, mai multe metode pentru a depăşi limitele
cognitive ale fiecăreia şi pentru a evidenţia faptele sociale aşa cum sunt ele în realitate şi
nu cum am dori noi - prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.
Unii specialişti au remarcat faptul că în ştiinţele socio-umane noţiunea de „metodă”
este ambiguă. Se utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor
constanţi etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare a
informaţiilor). Există foarte multe clasificări ale metodelor după diverse criterii.

Astfel, după criteriul temporal, se deosebesc:


– metode transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele,
fenomenele şi procesele socio-umane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele
psihologice şi sociometrice etc.);
– metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul
de caz, studiile panel etc.).

După reactivitate – adică după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra


obiectului de studiu – metodele sunt:
– experimentale – în care cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor
(experimentul sociologic, psihologic);
– cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.);
– metode de observaţie – în care cercetătorul nu trebuie să producă vreo modificare
a comportamentelor sau situaţiilor studiate (studiul documentelor sociale, observaţia
şi altele).

Metodele în ştiinţele socio-umane mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor


sociale luate în studiu:
– metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale
(anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice);
– metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva persoane, chiar al unei
singure persoane, sau fenomene socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia
sociologică etc.).

11
După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi:
– de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.);
– de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);
– de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).

După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării, putem vorbi de:


a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor
etc.);
b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza
de conţinut etc.).

Lucian Traşă (2011) se raportează la clasificarea metodelor şi tehnicilor de


cercetare în funcţie de nivelul de acces la instanţele sistemului psihic. Din această
perspectivă, putem vorbi de:
metode care vizează planul conştient şi care se adresează cu precădere
acestei instanţe (metoda anchetei pe bază de chestionar sau interviu structurat;
metoda observaţiei directe etc.);
metode care vizează nivelul inconştientului (personal şi colectiv) şi care au
ca obiectiv obţinerea de informaţii la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit şi
conştient (metoda anchetei pe bază de interviu clinic de profunzime sau interviu de
tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal, observaţia participativă şi
analiza actelor ratate etc.);
metode care vizează planul transpersonal şi care urmăresc obţinerea de
informaţii de la nivelul sinelui integral (metoda experimentală de tip transanalitic,
metoda experimentală a călătoriei şamanice, a respiraţiei holotropice etc.).

Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face, în principal, din raţiuni de
ordin didactic şi că – în practica de cercetare – aceste metode şi tehnici sunt folosite într-
un mod mai degrabă eclectic. Totodată, trebuie remarcat faptul că accesul la o anumită
instanţă a sistemului psihic presupune invariabil şi accesarea celorlalte instanţe, şi aceasta
datorită faptului că psihicul uman este un tot integral sistemic, fiecare nivel comunicând
şi reacţionând cu celelalte niveluri în permanenţă. Spre exemplu, deşi interviul de tip
analitic îşi propune să acceseze şi să releve informaţii de la nivelul inconştient al
persoanei, calea de acces este cu precădere una conştientă, relaţia – ca schimb direct de
informaţii – dintre intervievat şi intervievator, dintre analizat şi analist fiind una
conştientă.

2.3. Tehnica. Precizări conceptuale


Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a
fenomenelor supuse cercetării (chestionarul, interviul etc.).
Termenul tehnică (gr. Techne = procedeu, vicleşug) desemnează „ansamblul de
prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera

12
producţiei materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul,
de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)”
(Dicţionar de filozofie) (apud Traşă, 2011, p. 47). Orice metodă de cercetare poate
conţine una sau mai multe tehnici, care – la rândul lor – pot fi folosite prin aplicarea unor
instrumente de cercetare. În fapt, de multe ori, nu se face o distincţie foarte clară între
tehnică, instrument şi procedeu de cercetare.
Septimiu Chelcea susţine că „tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă
la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin
autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit),
ca instrument de investigare” (apud Traşă, 2011, p. 47).

2.4. Procedeul. Precizări conceptuale


Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare
a informaţiilor (chestionarul poate fi administrat de către operatorii de anchetă sau poate
fi autoadministrat, de tip poştal).
Spre exemplu, există interviuri aplicate telefonic, faţă-în-faţă sau administrate
online. Procedeul este dependent de specificul tehnicii de cercetare. O observaţie
participativă – chiar prin natura sa – nu poate fi făcută decât „participând”, cercetătorul
fiind prezent nemijlocit în mediul în care se află subiectul sau subiecţii studiului şi, de
aceea, numărul de procedee de desfăşurare a observaţiei nu este foarte mare.

2.5. Instrumentul. Precizări conceptuale


Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se
foloseşte cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestionarul tipărit –lista de
întrebări, ghidul de interviu, fişa de observaţie etc.).

2.6. Paradigmă şi teorie


Termenul de teorie suportă o varietate de sensuri care au făcut obiectul unor
dezbateri intense de-a lungul timpului.

Robert Merton consideră că se poate vorbi de o teorie în sens strict atunci când o
propoziţie:
1) este dedusă dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale;
2) se demonstrează concordanţa ei cu observaţia.

Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci


despre această propoziţie se spune că este empirică, iar o generalizare este denumită
empirică dacă propoziţia în cauză denotă clase de elemente. Pentru ca această propoziţie
să devină teoretică, ea trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale a
priori. O teorie realizează conceptualizarea cazurilor particulare observate astfel încât
teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.

13
Concordanţa cu observaţia înseamnă verificarea empirică, adică prin experienţă a
propoziţiei deduse din teorie. Karl Popper a arătat că operaţia de verificare nu are niciun
sens şi că o teorie nu poate fi niciodată complet verificată, întrucât se poate demonstra cel
mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii particulare, şi nu concordanţa ei cu
realitatea în totalitate. Verificarea concordanţei cu realitatea sau inferenţa de la cazurile
particulare la toate cazurile posibile ar presupune un număr indefinit de operaţii, astfel
încât, în viziunea lui Popper, demersul ştiinţific nu ar consta în confirmarea teoriilor, ci în
infirmarea lor. De aceea, singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a
supune teoria la proba realităţii constă în a o construi astfel, încât să fie falsificabilă,
adică să poată fi respinsă de către natură. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea
unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie este adevărată.

Robert Merton identifică şapte accepţiuni diferite ale termenului de teorie:


1) metodologie;
2) idei directoare;
3) analiza conceptelor;
4) interpretări postfactum;
5) generalizări empirice;
6) teorie;
7) derivare şi codificare.

Atunci când ne referim la termenul de paradigmă, putem vorbi de două sensuri


principale ale acestuia:
1) set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie cu un pronunţat caracter
normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat;
2) totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de către
comunitatea ştiinţifică respectivă sau de către specialiştii în respectivul domeniu,
care oferă modelul problemelor de cercetare şi a soluţiilor explorate (acest sens a
fost lansat de Thomas Kuhn).

În principal, putem vorbi de două sensuri ale noţiunii de teorie:


– în sens restrâns, ca fiind un sistem ipotetico-deductiv de propoziţii;
– în sens larg, pe lângă accepţiunea teoriei în sens restrâns, luăm în consideraţie şi
trei categorii de paradigme:
a) paradigme teoretice sau analogice – sunt paradigme dezvoltate într-un sector al
realităţii şi aplicate prin analogie altor sectoare. Spre exemplu, în sociologie există o
teorie sociologică a migraţiilor prin analogie cu mecanica newtoniană;
b) paradigme formale – sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun
conţinut particular. Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând
forma sintactică în care apar propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste
paradigme şi „explicarea” fenomenelor este unul de subsumare. Ca exemplu în acest
sens, putem face referire la paradigma funcţională a teoriei analizei cauzale;
c) paradigme conceptuale – sisteme de concepţie care prefigurează vocabularul în
care vor fi exprimate propoziţiile explicative. Aceste explicaţii nu derivă nici dintr-
o paradigmă teoretică, nici dintr-una formală, ci dintr-un cadru de referinţă având
structura unui sistem de concepte Polisemia termenului de teorie în ştiinţele psiho-

14
sociale rezultă în mare măsură din faptul că situaţiile logice pe care le întâlnesc
aceste discipline atunci când îşi propun să explice unul sau altul dintre fenomenele
psiho-sociale sunt extrem de diverse şi nu pot fi reduse întotdeauna la modelul
epistemologic al ştiinţelor naturii, astfel încât activitatea teoretică ia forme diferite
în funcţie de context.

Astfel, progresul ştiinţific pare să ia adesea forma:


– generalizării unei paradigme (ca exemplu, putem vorbi de teoria jocurilor plecând
de la paradigma teoriei economice);
– transmutării unei paradigme conceptuale în paradigmă formală (spre exemplu,
fonologia structurală);
– transmutării unei paradigme analogice în paradigmă formală (spre exemplu,
funcţionalismul);
– introducerii a noi paradigme sau a criticii paradigmelor existente (spre exemplu,
înlocuirea paradigmei behavioriste de tip Stimul Răspuns cu paradigma acţiunii).

În ştiinţele psiho-sociale, transformarea paradigmelor elementare (conceptuale) în


paradigme complexe (formale şi analogice), pentru ca apoi acestea să devină teorii
propriu-zise, se face mai greu şi nu este un proces foarte facil.

2.6.1. Descripţie şi explicaţie

Se consideră că obiectivul cercetării ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe


(G. King, R. Keohane şi S. Verba). Inferenţa este procesul logic prin care se ajunge la
cunoaşterea fenomenelor care nu pot fi accesate direct – şi care reprezintă materialul
fundamental pentru cercetări, teorii şi ipoteze – pe baza unor date şi informaţii aflate la
îndemâna cercetătorului.

Inferenţa este de două feluri: inferenţa descriptivă şi inferenţa cauzală.


• Inferenţa descriptivă presupune formularea de propoziţii despre fenomene ce nu
au fost direct observate pe baza unui set de observaţii particulare. De exemplu,
formularea de propoziţii privind conduita oamenilor într-o anumită situaţie psiho-
socială prin studierea unui eşantion reprezentativ este o astfel de inferenţă
descriptivă. Practic este vorba de o estimare şi de o încercare de descriere a
conduitelor unei întregi populaţii, pornind de la o parte – mai mult sau mai puţin
reprezentativă – a respectivei populaţii.
• Inferenţa cauzală caută să explice variaţia unui fenomen psiho-social prin variaţia
altui fenomen psiho-social, această covariaţie fiind testată empiric. Iar pentru a fi
considerată corectă din punct de vedere ştiinţific, inferenţa cauzală trebuie să fie
implicată de un set de propoziţii fundamentale.
Inferenţele cauzale şi includerea lor în teorii reprezintă obiectivul prin excelenţă al
cercetării ştiinţifice, însă nu toate studiile urmăresc formularea de teorii, unele având în
vedere doar generalizările empirice sau inferenţele descriptive.

15
Unitatea de învăţare 3
DOMENII METODOLOGICE RELEVANTE ALE ACTIVITĂŢII DE
CERCETARE

Etapele cercetării
- Proiectarea cercetării
- Cercetarea propriu-zisă
- Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

Introducere
Metodologia cercetării, prin puternicul său caracter normativ, formulează strategii
de cercetare, indică atât modalităţile de obţinere a unor explicaţii valide, cu valoare de
adevăr ştiinţific, cât şi eventuale dificultăţi sau distorsiuni (erori) ce se pot întâlni în
cercetarea realităţii sociale sau psihice. În această unitate de învăţare este surprins
specificul demersului cognitiv în cercetarea socio-umană, cât şi prezentarea demersului
metodologic de desfăşurare a activităţii de cercetare concretă.

3.1. Etapele cercetării


Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros
elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii socio-umane. În
cadrul acesteia se disting mai multe etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de
demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi
de a clasifica etapele unei cercetări; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a
logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul
dintre demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Însă, este de
subliniat faptul că nu putem nega existenţa, în cercetarea socio-umană concretă, a ceea
ce Robert K. Merton numeşte „fenomen de serendipitate” – descoperirea unui fapt
neaşteptat, aberant şi capital. Fapt neaşteptat, pentru că el apare într-o cercetare ce nu
urmăreşte acel fapt; aberant, deoarece faptul respectiv este inconsistent cu teoria; capital,
fiindcă descoperirea acelui fapt are consecinţe asupra teoriei.

Elaborarea cercetării presupune o anumită procesualitate, desfăşurată pe parcursul a


trei stadii esenţiale:
I. Proiectarea cercetării,
II. Cercetarea propriu-zisă,
III. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.
Fiecărui stadiu al cercetării îi corespund o serie de demersuri metodologice
specifice.

16
Detaliind, Ion Mărginean menţionează următoarele: „… am preferat aici
sistematizarea cercetării standard pe activităţi semnificative, ceea ce ne-a condus la
individualizarea unui număr de 43 de etape:
1) stabilirea temei;
2) fixarea obiectivelor;
3) documentarea prealabilă;
4) delimitarea universului cercetării;
5) dezvoltarea cadrului teoretic al cercetării (teoria problemei);
6) definirea unităţilor de analiză şi de înregistrare;
7) elaborarea ipotezelor;
8) stabilirea tipului de cercetare;
9) selectarea surselor de informare;
10) specificarea unităţilor (populaţiei) studiate;
11) construcţia variabilelor (descrierea calitativă);
12) cuantificarea (descrierea cantitativă, pregătirea măsurării;
13) alegerea metodelor de cercetare;
14) stabilirea tehnicilor de lucru;
15) identificarea procedeelor de lucru;
16) elaborarea instrumentelor de culegere a datelor;
17) cercetarea pilot;
18) definitivarea instrumentelor;
19) multiplicarea instrumentelor;
20) organizarea echipei de cercetare;
21) selecţia şi instruirea colaboratorilor;
22) organizarea culegerii datelor;
23) identificarea unităţilor (persoanelor) studiate;
24) aplicarea instrumentelor de cercetare (măsurarea propriu-zisă);
25) controlul culegerii datelor;
26) verificarea informaţiilor rezultate;
27) macheta de prelucrare a datelor;
28) modalităţi de prelucrare;
29) codificarea;
30) trecerea datelor pe suporturi de stocare;
31) elaborarea catalogului variabilelor;
32) prelucrarea datelor;
33) analiza datelor (verificarea ipotezelor);
34) interpretarea rezultatelor (teoretizarea);
35) formularea propunerilor de soluţionare a problemelor vizate în cercetare;
36) redactarea raportului;
37) discutarea raportului;
38) diseminarea rezultatelor;
39) arhivarea datelor;
40) discutarea soluţiilor la problemele sociale ce au alcătuit tema şi obiectivele
cercetării;
41) implementarea soluţiilor;
42) evaluarea efectelor implementării soluţiilor.

17
Dacă, dimpotrivă, enumerarea pe care tocmai am prezentat-o pare a fi excesiv de
amănunţită (deşi ea este impusă de respectarea interdependenţelor care dictează
succesiunea deciziilor şi activităţilor principale, fără a exista impedimente de acceptare),
se pot regrupa activităţile de acelaşi tip, dar fiecare operaţie în parte trebuie să rămână în
atenţia cercetătorului. În funcţie de tipul de cercetare, s-ar putea ca unele etape din
modelul standard să nu fie necesare sau să deţină o importanţă variată de la o cercetare la
alta, fie că ne menţinem la nivelul teoretic, fie că este implicat şi nivelul empiric” (I.
Mărginean, Proiectare cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000).

3.1.1. Proiectarea cercetării


Proiectarea cercetării presupune următoarele acţiuni:
1.3. Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiectului de studiu);
1.4. Informarea şi documentarea;
1.5. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare;
1.6. Elaborarea cadrului teoretic al cercetării;
1.7. Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);
1.8. Elaborarea ipotezelor de cercetare;
1.9. Delimitarea populaţiei supuse cercetării;
1.10. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor
necesare pentru recoltarea informaţiilor.

3.1.2. Cercetarea propriu-zisă


Cercetarea presupune două etape:
Ancheta-pilot;
Recoltarea informaţiilor.

Caracteristice acestei etape sunt:


− Aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării
informaţiilor.
− Contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială (în cazul sociologiei) şi
populaţia-ţintă supusă cercetării (în cazul psihologiei).
− „Produce” date, informaţii, idei inovatoare.

Toate demersurile descrise anterior sunt premergătoare deplasării „în teren”,


contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Înainte de a declanşa
cercetarea propriu-zisă, trebuie să se procedeze la o anchetă-„pilot”. În această fază,
cercetătorul testează validitatea instrumentelor de cercetare.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi
problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv
interesaţi în a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare
a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

18
3.1.3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor
Prin acest pas înţelegem:
− Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea empirică
(cercetarea de teren); prelucrarea statistică a datelor;
− Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate;
− Formularea concluziilor;
− Redactarea raportului de cercetare.
În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru
ca acestea să poată fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea
poate fi făcută manual sau cu ajutorul calculatorului electronic. În această unitate de
învăţare ne vom referi la prelucrarea automată a datelor, deoarece ea este mai complexă
şi, de fapt, presupune, până la un punct, aproape toate demersurile prelucrării manuale.
Informaţiile se prelucrează în mod diferit în funcţie de sursa de la care au fost
obţinute şi de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate. Modul de prelucrare a
informaţiilor obţinute din documentele sociale şi din fişa de observare sunt prezentate, în
detaliu, în cadrul unităţilor referitoare la metoda observaţiei şi tehnica analizei
conţinutului comunicării.
În ceea ce priveşte informaţiile sub formă de cifre, reţinute în principal din
documente statistice, dări de seamă, registre agricole, bugete de familii, registre de
audienţe, de evidenţă a solicitărilor populaţiei etc., toate acestea implică operaţii mai
puţin numeroase în stadiul de prelucrare, deoarece informaţiile respective se grupează şi
se ordonează după criterii care să faciliteze analiza sociologică prin intermediul tabelelor
construite înainte de începerea recoltării lor. Este utilizat, în acest sens, un sistem adecvat
de categorii care să permită reţinerea unor serii de informaţii referitoare la caracteristicile
proceselor şi tipurilor de acţiuni practice care sunt urmărite cu precădere în cercetare.

Prelucrarea informaţiilor rezultate din anchetă (prin intermediul chestionarului şi


interviului) solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-
metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării. În cele ce urmează, vom
reţine principalele momente ale unei astfel de prelucrări:
a) verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru
prelucrare. Aceasta presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a stabili dacă este
sau nu valid pentru prelucrare. De regulă, nu se validează acele chestionare care au un
număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţia când lipsesc răspunsurile la întrebările
care solicită informaţii referitoare la caracteristici obiective ale persoanelor chestionate.
Fără aceste informaţii, devin inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile obiective
(sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile
independente, în funcţie de care se face analiza celorlalte informaţii. Există însă situaţii
când sunt eliminate din prelucrare numai unele întrebări (temi), dacă se constată că
răspunsurile nu aduc niciun plus de cunoştinţe noi cu privire la problemele pe care le
vizează întrebările respective sau atunci când la aceleaşi întrebări nu se răspunde într-un
număr mare de chestionare.
b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor.
Codificarea este definită ca fiind operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii
sau, cu alte cuvinte, Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a

19
informaţiei şi cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică) atribuite.
În cazul chestionarelor standardizate, codificarea se face anterior recoltării informaţiilor
(pre-codificare). O întrebare precodificată se prezintă sub forma următoare:
În alegerea profesiei aţi fost influenţaţi de:
• părinţi ...…………… (1)
• profesor ....………… (2)
• prieteni ......………… (3)
• am hotărât singur .... .. (4)
• alte situaţii ......……… (5)
După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la codificarea
informaţiilor. În cazul în care la întrebările precodificate, la varianta cu răspuns liber se
constată că la un număr mare de persoane există opinii, sugestii, propuneri de importanţă
deosebită pentru explicarea problematicii supuse analizei, se procedează la codificarea
acestora, după modelul codificării informaţiilor date la întrebările deschise. Cum se
procedează? Presupunem că avem de codificat răspunsurile date la următoarea întrebare
deschisă: „Ce credeţi că s-ar putea face pentru o mai mare eficienţă economico-financiară
a întreprinderii?” Se citesc răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane
intervievate cu scopul de a observa şi de a nota pe fişele speciale problemele reale pe care
le ridică oamenii.
S-a constatat, de exemplu, că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care
vizau următoarele aspecte: finanţarea de la buget; restructurarea şi retehnologizarea;
aprovizionarea ritmică; deblocarea financiară; policalificarea muncitorilor; relaţii de
parteneriat cu alte unităţi similare din străinătate etc. Au fost, de asemenea, un număr
semnificativ de chestionare în care nu s-au dat răspunsuri la aceste întrebări; să
presupunem că au fost formulate un număr de opt categorii în care au fost introduse toate
răspunsurile date de persoanele chestionate.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar, se întocmeşte lista codurilor
care devine un instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea raportului de
cercetare.
După cum se poate observa, codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă,
aceasta constituie un important moment al procesului de cunoaştere, informaţia fiind
condensată şi sistematizată în vederea analizei cantitative şi calitative. Aspectele
cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de cunoscut în afara codificării lor,
atunci când avem de-a face cu o masă mare de informaţii. Se impune, deci, folosirea
calculatoarelor, care, după cum se ştie, nu pot opera decât cu cifre sau litere, deci cu
simboluri pe care noi le-am atribuit conţinutului de idei, opiniilor, motivaţiilor sau
aspiraţiilor populaţiei cercetate. Aceste simboluri (coduri) sunt introduse în memoria
calculatorului, astfel încât fiecare chestionar şi, la rândul ei, fiecare întrebare să devină
unităţi distincte în baza unui program de corelaţii special elaborat.
Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora lista
corelaţiilor şi a celorlalte tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienţi de semnificaţie
etc.) ce urmează să fie efectuate prin intermediul calculatorului. Corelaţiile solicitate
trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a ipotezelor în baza cărora a fost
orientată întreaga cercetare.

20
Unitatea de învăţare 4
SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (I)
PROBLEMA, OBIECTIVUL, CONCEPTUL

Schema activităţii de cercetare


Stabilirea problemelor
Informarea şi documentarea
Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare
Elaborarea cadrului de cercetare
Analiza conceptelor
- Etapele operaţionalizării conceptelor

Introducere
Fundamentarea ştiinţifică a deciziilor în conducerea organizaţiilor economice şi
instituţiilor sociale solicită studii complexe în scopul determinării gradului de dezvoltare a
caracteristicilor proceselor sociale, a influenţei diferiţilor factori asupra mişcării întregului
organism social, a climatului psiho-social în care se realizează acţiunea umană
desfăşurată de grupuri şi colectivităţi. Aceste studii se realizează fie de către laboratoarele
de cercetare ale instituţiilor şi organizaţiilor economice, fie de către instituţii specializate
în cercetarea ştiinţifică a proceselor psiho-sociale.
În cel de-al doilea caz, cercetarea se realizează în baza unui contract, care, pe lângă
clauzele specifice acestor documente, presupune o permanentă cooperare între cercetători
şi conducerea organizaţiilor (Director, Consiliu de Administraţie etc.). Cooperarea
instituţionalizată între cele două părţi are drept consecinţă nu numai creşterea rentabilităţii
în realizarea obiectivelor propuse, ci şi substanţializarea însăşi a conţinutului activităţii de
cercetare. Organizarea şi conducerea colectivităţii umane presupun asigurarea unităţii de
acţiune, în condiţiile existenţei unei mari varietăţi de relaţii (economice, juridice,
culturale, morale), de interese (individuale, colective, generale), de motivaţii, de opinii
etc. În acest context, luarea oricărei decizii trebuie să fie precedată de cunoaşterea tuturor
aspectelor pe care le îmbracă fiecare dintre elementele componente ale organizaţiilor şi
instituţiilor sociale. Cercetătorii cunosc, de regulă, mai bine condiţiile de funcţionalitate a
modelelor teoretice şi raporturile logice (şi legice) dintre elementele de structură ale
acestora. La rândul lor, managerii cunosc mult mai bine factorii stimulatori şi elementele
disfuncţionale ale modelelor de organizare existente.
În acest caz, dialogul dintre cele două părţi interesate permite să fie reţinut întregul
câmp de atribute semnificativ pentru analiza teoretică şi, în acelaşi timp, cu o bogată
substanţă din punctul de vedere al practicii sociale.

Cercetarea ştiinţifică, fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie


concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, în cadrul căruia se disting
mai multe etape, fiecare din acestea presupunând un ansamblu de demersuri metodologice
specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele
unei cercetări psiho-sociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii

21
generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul dintre
demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Propunem următoarea
schemă de desfăşurare a activităţii de cercetare:
Stabilirea problemei (obiectul analizei);
Analiza dimensională a conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);
Analiza ipotezelor ştiinţifice
Determinarea populaţiei supuse investigaţiei;
Stabilirea metodelor de cercetare;
Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor;
Testarea instrumentelor (ancheta-pilot);
Recoltarea informaţiilor;
Prelucrarea informaţiilor;
Analiza informaţiilor şi explicarea proceselor socio-economice studiate;
Întocmirea raportului de cercetare.

4.1. Schema activităţii de cercetare


Procesul de cercetare cuprinde mai multe trepte distincte.
Dar, înainte de a prezenta aceste trepte, vom reaminti – pe scurt – modalitatea în
care A. Giddens schematizează etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de
cercetare (experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente).
5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.
7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare.

Abordând acelaşi subiect al etapelor procesului de cercetare şi citându-l pe R.


Mucchieli, S. Chelcea consideră că într-o investigaţie de tip socio-uman trebuie parcurse
următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al


iniţiatorilor investigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de
factorii tehnici (nivelul de calificare a personalului de cercetare şi a personalului
auxiliar, precum şi termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din
timp muncii de teren, iar două treimi, muncii de prelucrare).
B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea
conceptelor în „evenimente observabile”.
C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice care presupune găsirea
indicatorilor şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul
exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un raport de
corespondenţă.

22
Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerea conceptelor socio-umane
în concepte operaţionale cu un grad înalt de validitate.
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atentă. Sunt reţinuţi doar
indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor
de conţinere şi, respectiv, puterea lor de discriminare.
E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului
investigaţiei.

II) Preancheta. Este a doua etapă majoră din investigaţia socio-umană. Are ca scop
fixarea obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile,
selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează costul întregii
investigaţii, se stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării, se prevăd
dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se
studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.
III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării. În această
fază a cercetării trebuie explicate scopul cercetării, precum şi rezultatele ce se prevăd a fi
obţinute. Aşa cum s-a mai arătat, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă
ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia
plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmat sau infirmat
parţial sau total.
IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv, stabilirea populaţiei de referinţă sau a
persoanelor care vor fi investigate şi asupra cărora vor fi extinse rezultatele investigaţiei
socio-umane.
V) Alcătuirea eşantionului sau a lotului. In cazul eşantioanelor, se va porni de la
unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ, grup etc.), precum şi de la cadrele de
eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii
eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de
4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de
persoane).
VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării. Metoda
de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile
trebuie corelate pentru că fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.
De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că
acesta trebuie „dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei
indirecte (respectiv, de cercetare a documentelor).
VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot) – este etapa
standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exactă). Adecvarea tehnicilor
de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia
validităţii concluziilor.
VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare – reprezintă etapa de finalizare a
instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină,
multiplicarea lor etc).
IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.
X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

23
4.2. Stabilirea problemelor
Cercetarea începe cu o problemă. Problema este „o propoziţie interogativă sau o
afirmaţie care îşi pun întrebarea: Ce relaţie există între una sau mai multe variabile?”
(Kerling, 1986, p. 16, apud Morgan, 2006, p. 31). Kerlig, citat de Morgan, spune că
„omul de ştiinţă de obicei experimentează un obstacol în cunoaştere, o trăire vagă, o
nelinişte cu privire la un fenomen observat sau neobservat, o curiozitate „de ce ceva este
aşa cum este” (Kerling, 1986, p. 11, apud Morgan – 2006, p. 31).
Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel
derularea întregului ciclu al cercetării.
Pentru elaborarea unei cercetări, cercetătorul va trebui să circumscrie mai întâi
domeniul, apoi tema şi în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de
selecţii succesive care îl vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi
investigată.
Problemele de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute
sau investigate până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi
teoretizate, însă insuficient, neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile,
punctele de vedere şi conceptele controversate constituie probleme de cercetare.
Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în
finalul cercetării se va ajunge la explicaţii cu valoare de adevăr ştiinţific.
Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate
căpăta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării.
Cercetarea socială complexă poate fi autentic ştiinţifică şi, deci, utilă în condiţiile în
care există unitate deplină între concepţia ştiinţifică despre organizaţia sau organizările
socio-economice studiate şi principiile teoretice şi metodologice ale cercetării acestor
organizări.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor
considerate ca obiect al analizei ştiinţifice. Sursele principale pentru cunoaşterea
structurii organizaţiilor economice, instituţiilor sociale, unităţilor administrativ-teritoriale
etc. sunt: documentele oficiale prin care se instituţionalizează întreaga organizare socială
şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior celei pe care noi înşine o iniţiem.
În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte de la
problemele reale pe care le ridică viaţa socială. Ce sunt, de fapt, problemele sociale sau,
altfel formulat, când apreciem că o anumită situaţie din realitate devine problema socială
care se cere a fi explicată prin intermediul cercetării ştiinţifice?
În activitatea practică nemijlocită, oamenii transformă permanent obiectele muncii în
valori materiale şi spirituale necesare vieţii lor. În procesul de transformare a obiectelor
naturale şi sociale se modifică propriile condiţii de viaţă, se perfecţionează mijloacele
activităţii, se impun noi tipuri de organizare, se amplifică raporturile dintre oameni, se
dezvoltă ei înşişi sub aspectul însuşirii de noi cunoştinţe, acumulării de noi experienţe
etc.
Noile produse ale activităţii practice (socialul reprodus pe o nouă treaptă) devin ele
însele factori de modificare a structurilor şi relaţiilor din interiorul proceselor sau dintre
diferite fenomene şi procese sociale. Influenţele şi determinările produse de factorii
economici, sociali , politici, culturali în noile condiţii create nu pot fi totdeauna percepute
prin intermediul cunoaşterii comune, al simplei experienţe, deşi acest gen de cunoaştere
îndeplineşte un rol important. Cunoaşterea rezultată din experienţa şi confruntarea

24
nemijlocită cu realităţile în noile condiţii poate să conducă la constatarea că un anume tip
de activitate, într-o formă organizată dată, este mai eficient sau, dimpotrivă, se
caracterizează prin dereglări în sistemul de relaţii, ori pe planul rezultatelor obţinute.
Starea de fapt caracterizată prin imposibilitatea de a determina prin intermediul
cunoaşterii comune cauzele care dau noi direcţii evoluţiei proceselor reale o denumim
problema socială. Prin această formulare nu avem în vedere orice fel de schimbare, ci
numai acele schimbări care au o semnificaţie deosebită pentru realizarea obiectivelor din
programele de acţiune pentru satisfacerea intereselor fundamentale ale grupurilor umane
implicate în activităţile ce fac obiectul analizei.

Cunoaşterea exactă a stărilor de fapt este benefică în două situaţii:


a) dacă se constată existenţa unei stări conflictuale, a unor factori care dereglează
sistemele organizate şi limitează câmpul de acţiune şi, implicit, eficienţa acestei acţiuni,
analiza ştiinţifică se impune ca una dintre modalităţile de depistare a cauzelor care au
generat astfel de situaţii;
b) atunci când elementele nou apărute prefigurează evoluţia unor structuri în cadrul
cărora acţiunea poate să devină eficientă, este necesară cunoaşterea cauzelor şi a
factorilor stimulatori în vederea evaluării posibilităţii generalizării lor.

4.3. Informarea şi documentarea


Informarea şi documentarea constă, mai întâi, în localizarea (identificarea)
informaţiilor utile cercetării problemei propuse şi, apoi, în lecturarea şi asimilarea ei.
Acestea presupun rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:
− Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea informaţiilor necesare? (De
exemplu: metoda convorbirii, metoda analizei documentelor etc.).
− De unde recoltează informaţiilor? (publicaţii, comunicări ştiinţifice, lucrările de
popularizare, rapoartele unor cercetări realizate anterior etc.).
− Care sunt formele recenzării informaţiilor?
Informarea şi documentarea contribuie la stabilirea stadiului atins în abordarea şi
soluţionarea problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la identificarea
dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile de investigare. Documentarea îl ajută
pe cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare, acesta clarificându-şi în ce
măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare, întreaga problematică a temei propuse.
Pentru evidenţierea etapei de documentare, se au în vedere atât documentarea
livrescă: literatură de specialitate, arhive, documente statistice, rapoartele unor cercetări
realizate anterior, cât şi documentare prealabilă de teren (moment al cercetării numit şi
preanchetă), prin contactul direct cu fenomenele ce alcătuiesc tema cercetării: observaţii
directe, discuţii cu specialişti, discuţii cu populaţia căreia îi este adresată cercetarea.
Utilizarea unor categorii cât mai diferite de surse de documentare (informare)
facilitează o mai bună cunoaştere a realităţii sociale supuse cercetării.
Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continuarea investigaţiei pe
tema de la care a plecat iniţial sau îl poate determina să reformuleze tema.

25
4.4. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare
Aceasta este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le
urmăreşte în cercetare. Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei
cercetate şi scopului propus de către cercetător. Aceste obiective specifice sunt urmărite
pe tot parcursul cercetării.
Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii
investigaţii, ele justificând, în mare parte, însăşi cercetarea.
Cercetarea nu are un scop în sine (cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul
general este fie asigurarea avansului cunoaşterii ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea
acţiunilor şi activităţilor umane (scop practic).
În cercetarea sociologică se face distincţie între obiective generale (ce redau tipul de
cercetare proiectat) şi obiective specifice temei de cercetare. Ca obiective generale, I.
Mărginean (Mărginean, I., 2000) menţionează: „Evidenţierea specificului unui fenomen
(descrierea); realizarea unei diagnoze (determinarea frecvenţelor de manifestare a
fenomenului); formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte fenomene; impactul;
elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia fenomenului; identificarea de soluţii pentru
fundamentarea unor decizii; stabilirea unei strategii de acţiune într-un domeniu sau altul;
evaluarea efectelor diferitelor acţiuni (servicii, programe, proiecte); măsurarea schimbării
sociale”.

4.5. Elaborarea cadrului teoretic


Cercetarea socială complexă este autentic ştiinţifică în condiţiile în care există
unitate deplină între concepţia ştiinţifică despre problema socială studiată şi principiile
teoretice şi metodologice ale cercetării acestei probleme sociale.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor
considerate obiect al analizei ştiinţifice; iar sursele principale pentru cunoaşterea
structurii problemelor sociale considerate obiect de analiză sunt documentele sociale şi
informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior.
În acest sens, cunoştinţele acumulate permit trecerea la elaborarea cadrului teoretic
al cercetării. Aceasta constă în prezentarea şi definirea fenomenului, prezentarea
ipotezelor teoretice (generale), prezentarea modelelor explicative, a schemelor
clasificatorii şi, astfel, dezvoltarea teoriei cu valoare explicativă, orientată spre cercetarea
care se proiectează (a se vedea unitatea teoretic – empiric), orice cercetare empirică
realizându-se în lumina unei teorii.

4.6. Analiza conceptelor


„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate
poate fi atribuită unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează
concursuri de frumuseţe naţionale, internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este
cea mai frumoasă femeie din lume? Sigur, o femeie frumoasă trebuie să corespundă unor
standarde culturale privind talia, greutatea, circumferinţa bustului şi a şoldurilor etc.
Toate aceste componente corporale, dincolo de armonia lor, au funcţia de indicatori ai
frumuseţii feminine. Nu trebuie însă să tragem concluzia că definiţia operaţională se
confundă cu enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru

26
frumuseţe numărul de declaraţii de dragoste primite de respectiva persoană înainte de
căsătorie” (Chelcea, S., 2001).
Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări
este…reţeta sa.” Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi
în operaţionalizarea conceptelor. Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de
vedere psihologic, un sentiment. Sărutul este un indicator al dragostei. În timp ce putem
observa şi număra sărutările, dragostea nu este direct observată. În definiţia operaţională
stabilim o relaţie între semnele direct observabile şi simbolurile ce apar la nivelul teoriei”
(Chelcea, S., 2001).
Definiţia operaţională constituie un demers metodologic deosebit de important, care
presupune o analiză a aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune
o serie de demersuri care să le facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta presupune
descrierea părţilor componente ale proceselor psiho-sociale, care sunt exprimate în
conceptele ce fac obiectul analizei.
Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii
de la teorie la cercetarea concretă; presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin
definire şi analiză riguroasă; sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea
supusă cercetării. Prin încorporarea definiţiei operaţionale în contextul cercetării
ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-o procedură
sistematică de indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează să fie efectuate asupra
domeniului cercetat.
Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a
dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o
procedură de investigare concretă.
P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma operaţionalizării conceptelor în
cercetare. Această paradigmă cuprinde:
2. reprezentarea imagistică a conceptului;
3. specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;
4. alegerea indicatorilor;
5. construcţia indicilor empirici.
Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare
care vizează un neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare
poate fi încununată de succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a
conceptului. În realitate, trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului
supus cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte etape
ale operaţionalizării.

4.6.1. Etapele operaţionalizării conceptelor


a) După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor
conceptului, ca primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formele
gândirii abstracte (conceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pe care urmează
s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice.

27
A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nominaliza domeniile sau
elementele structurale esenţiale care compun procesul sau realitatea desemnată de
conceptul respectiv.

b) Stabilirea variabilelor.
Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaţii proprii realităţii desemnate de
dimensiunile conceptului operaţionalizat.
Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau
care determină schimbări, direcţii de evoluţie a fiecărei dimensiuni a conceptului
operaţionalizat.

c) Stabilirea indicatorilor
Termenul de indicator este utilizat pentru a desemna o particularitate elementară a
unei teme, o trăsătură caracteristică a realităţii sociale (Constantinescu, M.,1972).
Indicatorii sunt, de fapt, elaborate conceptuale, reflectând anumite trăsături ale
fenomenelor şi proceselor sociale, ale comportamentelor şi acţiunilor sociale.
Indicatorii reflectă anumite trăsături caracteristice ale fenomenelor sociale, ale
comportamentelor şi acţiunilor sociale (ale realităţii sociale supuse cercetării).
Indicatorii (indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) sunt „semne
observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile
acestora” (Chelcea, S., 2001).
De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori,
iar pe parcurs sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se
dovedesc relevanţi în raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.
De menţionat faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie
statistică, iar legătura dintre ei are un caracter probabilist; în cercetare reţinem acei
indicatori care corelează puternic cu indicatul.
Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate
realiza prin două modalităţi:
teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semnificaţiei datelor ce se
obţin în cercetarea empirică;
tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de
St. Nowak (vezi Mărginean, I., 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat
faptul că vom reţine pentru cercetare acei indicatori cu o putere mare de
discriminare, respectiv, putere de conţinere şi putere de respingere a indicatorilor
faţă de indicat. Puterea de conţinere reprezintă acea putere deţinută de indicator
de a reţine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar
dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta,
puterea de respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate
obiectele care nu posedă indicatul; sunt reţinute astfel doar obiectele care se
caracterizează prin deţinerea indicatului.
Notă: Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conţinere,
cât şi prin putere de respingere maximă; cele două proprietăţi se referă la întreaga listă
de indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor.

28
Unitatea de învăţare 5
SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (II).
ELABORAREA IPOTEZELOR

Ce sunt ipotezele?
Formularea ipotezelor de cercetare
Validitatea ipotezelor
Metode de elaborare a ipotezelor

Introducere
Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi
organizate asemenea unui sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai
înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate, numite ipoteze teoretice) servesc ca premise
iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic (constituind ipotezele cu
nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de cercetare constituie un
moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul social-
umanului, deoarece face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale,
teoretice) la cercetarea concretă (prin exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea
de teren).

5.1. Ce sunt ipotezele?


Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în
acelaşi timp, al investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al
cercetării ştiinţifice – pune în evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi
cercetarea concretă.
Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din
termenii greceşti „hypo” – dedesubt şi „thesis” – acţiunea de a pune).
Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice.
Spre deosebire de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela
care este primul) constituie enunţul unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică
funcţionând şi ea ca început, temelie, este explicaţie anticipată, plauzibilă pentru a susţine
o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării, verificării empirice.
Echivalentul ipotezei ştiinţifice în planul cunoaşterii comune (spontane) îl constituie
bănuiala. Pornind de la observaţii aleatoare asupra a ceea ce ni se întâmplă, facem
legături, presupoziţii despre evenimente şi fenomene. Ipotezele ştiinţifice însă, pe care le
regăsim în planul cunoaşterii ştiinţifice, se bazează pe observaţii sistematice, fiind cele
„care dau posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de
producere a acestor fapte” (S. Chelcea, 1998).

Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea
empirică” (Caplow, Th., 1970, după S. Chelcea, 1998).

29
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie,
respectiv, prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice
anterioare elaborării ipotezelor de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze
indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate logic enunţuri direct testabile (ipoteze
de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele empirice (informaţiile
furnizate de cercetarea de teren).

5.2. Formularea ipotezelor de cercetare


Ca urmare a specificului complex al realităţii investigate şi al procesului de
cunoaştere a acesteia, teoria ştiinţifică este structurată pe diferite nivele de generalizare,
de la cel al teoriilor fundamentale, la cel al teoriilor sociologice de rang mediu (R.K.
Merton, 1972), ajungându-se la ipoteze.
În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o
reprezintă deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de
generalitate, ipotezele de nivel mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este
redată de următoarea schemă (vezi Radu J. Bogdan şi Aurora Milcoveanu, 1974):

Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia
formulării lor în termenii:
1. „Dacă A, atunci B”
Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa
spre devianţă comportamentală a copiilor este mare.”
2. „Cu cât A, cu atât B”
Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata
comportamentelor delincvente creşte”.
Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile
astfel formulate trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi
noncontradictorii.
În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene
constituie o ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct
testabilă, respingând încă de la început acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea
de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin confruntare cu datele empirice, se
ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se
impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă de la premisa doar a
confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri

30
ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării
empirice cu ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică)
vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest aspect urmând a fi analizat în etapa
cercetării de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-
explicativ, ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii
explicative validate ştiinţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

5.3. Validitatea ipotezelor


Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea
cercetătorului; pentru a constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită
falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper). În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor
de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei ipoteze: generalitatea,
complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,
predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory
and Methods of Social Reserch, 1964).
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-
explicativ, ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii
explicative validate ştiinţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de
observaţie.
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru
a deveni ipoteză:
„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi
confirmate sau infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă
ce urmează să fie verificată prin faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să
aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă
ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior). În al treilea rând, ipoteza
trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să fie
enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi
cauzalitatea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).

I. Mărginean (2000) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze:


teoria-ipotetică şi ipotezele de cercetare.
a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul
unor teorii şi este adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin
ipoteze de cercetare verificabile”. Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente,
iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea explicativă. Atât timp cât nu există o
explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este menţinută.
b) Ipotezele de cercetare – subliniază I. Mărginean – pot fi situate la diferite
niveluri de generalitate: ipoteze teoretice sau generale (propun interpretări noi faptelor şi
fenomenelor, sunt indirect testabile şi delimitează ceea ce a fost numit „revoluţiile
ştiinţifice”) şi ipoteze empirice sau de lucru (testabile empiric şi vehiculate în cadrul
„ştiinţei normale”).

31
5.4. Metode de elaborare a ipotezelor
S. Chelcea (2001), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:
1. Prima modalitate constă în deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe R.
Bogdan şi A. Milcoveanu (1974), S. Chelcea subliniază: „Considerând teoria sociologica
şi, mai general, din ştiinţele socio-umane ca un sistem de ipoteze care au un nivel de
maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu raza medie de
generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin cercetările empirice”
(Chelcea, S., 2001).
2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a
ipotezelor în cercetările empirice. Cercetătorul descoperă, prin intuiţie, relaţii între faptele
şi fenomenele observate, apoi, prin observaţie, formulează ipotezele despre regularitatea
probabilă a producerii relaţiilor şi a cauzalităţii fenomenelor şi proceselor.
3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din
fizică, chimie, biologie.

„Una dintre cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza
inoculării, formulată de W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia
medicală de sporire a rezistenţei organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog,
subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe, resping mai apoi argumentele puternice ale
mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)
În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază că ipotezele trebuie să se
fondeze pe fapte reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să fie
specifice (să nu se piardă în generalităţi) şi să fie „cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza
îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre fenomenele observabile încă necunoscute, are
un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi, sau are un conţinut bogat, mai
mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea, S., 2001)
De asemenea, se consideră că elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile
praxiologice şi de nivelul de dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale
cercetătorului.

32
Unitatea de învăţare 6
SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (III).
POPULAŢIA SUPUSĂ CERCETĂRII

Determinarea populaţiei cercetării. Universul cercetării


Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare

Introducere
Delimitarea populaţiei supuse cercetării, cât şi alegerea metodelor şi tehnicilor de
cercetare, construirea adecvată a instrumentelor de recoltare a informaţiilor (în funcţie
de: tema cercetării, obiectivele urmărite, indicatorii obţinuţi prin operaţionalizarea
conceptelor în care este reflectată realitatea supusă cercetării, cât şi de ipotezele de
cercetare şi respectând reguli metodologice de construire şi structurare) constituie
următoarele demersuri de realizare a cercetării premergătoare „deplasării pe teren”,
recoltării propriu-zise a informaţiilor.

6.1. Determinarea populaţiei cercetării. Universul cercetării


În cercetările psiho-sociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de
fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate. Prin noţiunea de populaţie sau de univers
denumim mulţimea unităţilor pe care urmează a fi realizată investigaţia şi pe care vor
avea reprezentativitate rezultatele ei.

Cine sunt subiecţii de la care se vor recolta informaţiile necesare verificării


ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceştia? Cum vor fi
selecţionaţi?

Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei studiate şi de intenţiile


cercetătorului. În funcţie de obiectivele urmărite în cercetare, cât şi de resursele
disponibile, se pot realiza fie un studiu exhaustiv (o cuprindere totală, tip recensământ),
fie cercetarea unei părţi reprezentative (eşantion) sau a unui caz (unitate socială).
Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinţifică şi,
implicit, pentru a putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinţe metodologice.
Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii
metodologice distincte, dar strâns legate între ele; stabilirea colectivităţii statistice
generale, stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea eşantioanelor asupra cărora
urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă.
Aceste operaţii se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită sfera de cuprindere
în teritoriu (delimitarea spaţială a cercetării).

Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii


metodologice:

33
a) Stabilirea colectivităţii statistice generale – criteriul de referinţă pentru efectuarea
acestei operaţii metodologice îl reprezintă problemele sociale care constituie obiectul
cercetării de teren.
b) Gruparea populaţiei (stratificarea populaţiei) – în funcţie de:
− caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.;
− caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în
muncă etc.;
− caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural / urban) apartenenţa la
grupul social etc.;
− caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi structura locuinţei etc.
c) Eşantionarea:
− Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice complexe este ca
eşantionul, calculat după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii
sociale, să fie reprezentativ.
− Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în eşantion sunt
purtătorii tuturor, sau, cel puţin, ai principalelor caracteristici ale populaţiei totale
− Reprezentativitatea eşantionului reprezintă, deci, capacitatea acestuia de a
reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care a fost
extras.
− Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate după
scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul
metodologiei cercetărilor sociale.
− Reprezentativitatea eşantionului este dependentă de mărimea eşantionului şi de
schema de eşantionare utilizată.
− Eficienţa, respectiv reprezentativitatea unui eşantion este cu atât mai mare (mai
bună), cu cât avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici.
„Se poate aprecia că studiul pe eşantion, inclusiv în privinţa opiniilor oamenilor,
este nu numai posibil, dar chiar necesar. Pe de o parte, această metodă, dacă este bine
aplicată, introduce erori mici şi controlabile; sau oricum mai mici şi mai uşor de controlat
decât cele produse, de pildă, de operatori. Pe de altă parte, cercetarea exhaustivă, de
ansamblu a populaţiei este nepotrivită căci ea implică costuri foarte ridicate, un timp prea
lung pentru a surprinde fenomenele sociale atât de trecătoare, o echipă mare de
investigatori ce greu pot fi bine instruiţi şi controlaţi, precum şi alte elemente care fac să
apară erori incomparabil mai mari decât cele atribuite unui eşantion bine ales. Oricât am
fi noi, oamenii, de diferiţi unii de alţii şi de unici, opiniile şi comportamentele noastre pot
fi clasificate la fel ca şi caracteristicile altor entităţi şi, prin urmare, pot fi evaluate la fel
de bine prin cercetări selective (coord. Bulai, A., Mihăilescu, V., Caiet metodologic nr. 1,
1997).
Deoarece scopul cunoaşterii este determinarea structurilor economice, politice,
culturale şi a climatului psiho-social în care acţiunea umană a devenit sau poate să devină
eficientă în condiţiile obiective şi subiective existente într-un anumit moment al
dezvoltării unei organizări umane sau instituţii sociale, informaţiile luate direct de la
subiecţii activităţilor practice au o valoare deosebită pentru analiza ştiinţifică a mediului
social pe care îl construiesc şi în care trăiesc aceştia. Pentru ca informaţiile recoltate de la
oameni să aibă valoare ştiinţifică, trebuie să se respecte cu rigoare câteva cerinţe ale

34
metodologiei cercetării. Printre acestea, determinarea pe baze ştiinţifice a populaţiilor
care urmează să fie cercetate are o importanţă deosebită.
Din considerente economice, dar şi pentru că unităţile de cercetare (colective de
catedră, centre de cercetare, laboratoare psihologice) sunt relativ restrânse, cercetările nu
depăşesc de regulă dimensiunile unei zone socio-geografice. Cele mai numeroase
cercetări se efectuează în marile organizaţii economice, la nivelul judeţelor, în comune şi
oraşe.

După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu sau nominalizate unităţile


economice sau comunităţile umane care urmează să fie cercetate, se trece la delimitarea
colectivităţii statistice generale. Criteriul de referinţă pentru efectuarea acestor operaţii îl
constituie problemele sociale care formează obiectul cercetării de teren. Astfel, vor fi
incluse în colectivitatea statistică generală:
a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) implicate cel puţin printr-un tip
de activitate practică în procesele socio-economice sau culturale care constituie obiectul
cercetării;
b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de organizarea,
conducerea şi efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese;
c) persoane care, deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate, deţin
informaţii referitoare la aceste procese.
Pentru a exemplifica, vom spune că sfera colectivităţilor generale este diferită în
cazul a două cercetări pe teme aparent asemănătoare. O investigaţie pe tema „Factorii
psiho-sociali ai creşterii productivităţii muncii” la organizaţia economică „X” presupune
luarea în considerare a informaţiilor date de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în
unitatea respectivă. Dacă, însă, analiza vizează cunoaşterea „factorilor psiho-sociali care
contribuie la creşterea eficienţei sociale a muncii”, chiar dacă cercetarea se desfăşoară în
aceeaşi unitate economică, sfera colectivităţii statistice generale va fi mult mai mare.
Diferenţa este dată de conţinuturile celor două concepte: „productivitatea muncii” şi
„eficienţa socială a muncii”. Ultimul este un concept mult mai complex; el exprimă, pe
lângă productivitatea muncii şi valoarea socială a produselor, calitatea acestora, nevoile
sociale pe care le satisfac etc. În acest caz, pentru o analiză riguroasă şi relevantă sunt
necesare informaţii şi de la beneficiarii produselor realizate în unitatea cercetată.

După ce s-a stabilit colectivitatea statistică generală, se procedează la gruparea


populaţiei în raport cu acele caracteristici natural-sociale ale acesteia care se constituie în
factori determinanţi (sau influenţi) ai modelelor de acţiune şi comportament promovate
de grupurile umane investigate. Cele mai frecvente caracteristici ale populaţiei, care
devin criterii de grupare (stratificare) în cercetările psihosociologice sunt:
a) Caracteristicile socio-demografice – sex, vârstă, starea civilă, structura
familială. Este cunoscut, de exemplu, că vârsta, nu numai în calitatea ei de caracteristică
naturală, determină comportamente de natură diferită; ea poartă în sine şi o valoare
socială dată de experienţa de muncă şi de viaţă, de complexitatea raporturilor socio-
umane stabilite de-a lungul anilor, de o gândire matură şi cunoştinţe asimilate etc. În
acest caz, ar fi greşit să se procedeze la aprecieri globale asupra populaţiilor studiate, mai
ales când indivizii sociali sunt analizaţi din perspectiva aportului lor la actul de creaţie
socială.

35
b) Caracteristici socio-profesionale – tipul profesiei, forma de calificare, vechimea
în muncă etc. Aceste caracteristici modifică, adeseori substanţial, calitatea activităţilor
desfăşurate de oameni, precum şi comportamentul lor, atitudinile faţă de diverse
fenomene şi procese sociale. Dacă ne-am referi, de exemplu, la profesia de miner, am
avea suficiente argumente (rezultate din cercetări concrete şi observaţii directe), pentru a
susţine că în formaţiunile de muncă ale minerilor se creează, de regulă, relaţii
socioafective puternic coezive, bazate pe conştiinţa apartenenţei de grup, pe întrajutorare
şi responsabilitate faţă de problemele generale ale grupului. Comunicarea se realizează pe
o gamă largă de probleme. Aceste caracteristici ale relaţiilor interpersonale sunt
determinate de natura specifică a muncii, în care faptele de muncă ale fiecăruia,
îndemânarea şi priceperea, responsabilitatea acţiunilor întreprinse sunt hotărâtoare nu
numai pentru reuşita sarcinii pe care o are grupul, dar şi pentru viaţa acestuia. În egală
măsură se poate spune că fiecare tip de activitate, fiecare meserie, condiţiile în care se
realizează determină note specifice ale comportamentului, atitudinii, gândirii şi acţiunii
celui care o exercită. Aceasta şi motivează reţinerea profesiei în calitate de criteriu de
grupare a populaţiei cercetate.
c) Caracteristici sociale – apartenenţa la grupul social, la mediul social de
provenienţă (rural, urban). În ceea ce priveşte mediul social de provenienţă, acesta este un
criteriu folosit în analiza sociologică a unei game foarte largi de probleme sociale. Satul
şi oraşul contribuie fiecare, în mod specific, la formarea personalităţii umane. Este
adevărat că în prezent, funcţiile socializatoare ale celor două tipuri fundamentale de
comunitate umană au tendinţe evidente de apropiere.
Cu toate acestea, gruparea populaţiei, în vederea studierii ei sociologice, în funcţie
de mediul social de provenienţă este o cerinţă metodologică de bază. Dimensiunile relativ
restrânse ale comunităţii rurale fac posibilă o mai largă comunicare şi cooperare între toţi
membrii comunităţii, permit întrepătrunderea relaţiilor interpersonale cu cele socio-
economice, asigură o mai mare durabilitate a modelelor de viaţă şi comportament
(inclusiv a celor care s-au format în alte condiţii social-istorice). În acelaşi timp, cu toată
dezvoltarea economică şi culturală a satului românesc contemporan, posibilitatea de
asimilare a cunoştinţelor profesionale, culturale şi ştiinţifice este mai restrânsă decât în
localităţile urbane; contactele sociale sunt mai limitate; este mai restrânsă gama de
domenii ale activităţii practice în care să se materializeze cele mai diverse preferinţe ale
populaţiei. Toate acestea conduc la formarea unui model acţional şi comportamental
specific mediului rural.
d) Caracteristici economice – venituri ale persoanelor sau bugete familiale, tipul şi
structura locuinţei, zestrea gospodăriei etc. Aceste caracteristici sunt utilizate drept
criterii de clasificare a populaţiilor (anterior cercetării) în situaţii mai rare şi cu deosebire
atunci când cercetările se referă la aspecte ale calităţii vieţii sau nivelului de trai.
Informaţii cu privire la caracteristicile economice se recoltează însă în timpul cercetărilor
concrete, ele fiind criterii obiective de bază în analiza comportamentelor şi modului de
acţiune a indivizilor şi grupurilor sociale.
Informaţiile cu privire la toate tipurile caracteristice menţionate mai sus se obţin, de
regulă, din situaţiile statistice, din fişele de evidenţă, registrele agricole, fişe de pontaj etc.
Se întâmplă, însă, uneori, ca aceste surse să nu fie complete sau să nu fie aduse la zi cu
schimbările care au intervenit în viaţa oamenilor. De aceea, pentru a avea o imagine

36
completă a structurilor populaţiei ce urmează să fie studiate, se folosesc fişele de
recensământ.
Structurarea populaţiei în funcţie de caracteristicile analizate mai sus, în afară de
faptul că marchează un moment în însuşi actul cunoaşterii sociologice a realităţii
investigate, serveşte la efectuarea a două operaţii metodologice de o deosebită importanţă
în organizarea şi desfăşurarea cercetărilor concrete: eşantionarea şi întocmirea tabelelor
de corelaţie în care numeroase caracteristici obiective ale populaţiei se constituie (pe plan
metodologic) ca variabile independente în funcţie de care se analizează opiniile,
motivaţiile, performanţele profesionale, aspiraţiile etc.
Cercetările sociologice pot fi efectuate asupra întregii populaţii care formează ceea
ce am numit anterior „colectivitatea statistică generală” (cercetări totale) sau asupra unui
eşantion extras din populaţia totală (cercetări selective). În practică, situaţiile cele mai
frecvente sunt acestea din urmă. Cercetările selective prezintă avantaje din punct de
vedere atât ştiinţific, cât şi material. În cadrul acestui tip de cercetare, numărul populaţiei
de la care urmează să fie recoltată informaţia se reduce considerabil faţă de populaţia
totală. Sunt situaţii când analiza ştiinţifică a unui fenomen social se poate face prin
investigarea a 4-5 mii de subiecţi, iar rezultatele să fie reprezentative pentru întreaga
populaţie a ţării. În astfel de condiţii, cercetarea poate fi mai riguroasă prin adâncirea
analizei asupra unui număr mai mare de caracteristici ale realităţii cercetate. De
asemenea, prin scurtarea timpului în care se realizează investigaţia, se evită
„îmbătrânirea” informaţiei, crescând în acest fel valoarea ei ştiinţifică, se reduc
cheltuielile materiale (costuri financiare, hârtie, timpul de utilizare a calculatoarelor etc.),
consecinţă firească a oricărei cercetări selective; în schimb, avantajele pe plan ştiinţific al
acestui tip de cercetare sunt condiţionate. Condiţia fundamentală în acest sens este ca un
eşantion calculat să fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate statistică considerată.
Se spune despre un eşantion că este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în
eşantionul respectiv sunt purtătorii tuturor, sau cel puţin, ai principalelor caracteristici a
populaţiei totale. Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate
după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul
metodologiei cercetărilor sociale.

6.2. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare


Natura specifică a diverselor tipuri de fenomene psihice sau sociale impune
utilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor.
De regulă, într-o cercetare, aplicarea unei singure metode este incompletă, deoarece
se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai frecvent descriptiv).
Tocmai de aceea, se recomandă dublarea metodelor cantitative prin metode calitative de
recoltare a informaţiilor.
Modelul cantitativ presupune:
− se bazează pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe înregistrare,
numărare şi măsurare (vezi T. Rotariu şi P. Iluţ, 1997);
− se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate: chestionarul,
interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), plan observaţional riguros,
standardizat etc.

37
Modelul calitativ:
− se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială construită şi
interpretată prin interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor, reprezentărilor individuale
şi de grup (vezi T. Rotariu şi P. Iluţ, 1997);
− se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de profunzime):
interviul intensiv, interviul de grup, studii de caz, analiza biografiilor.

Cunoaşterea ştiinţifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea celor două


abordări.
În practică, unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şi cele calitative apare
astfel: în cazul unor probleme mai puţin cunoscute, elaborarea propriu-zisă a tehnicilor
cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de studii pregătitoare (în
care să se folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare,
observaţii).
Benefic pentru cercetare este ca, în urma aplicării propriu-zise a chestionarului (a
metodelor şi tehnicilor cantitative), informaţiile să fie completate de date obţinute prin
utilizarea metodelor intensiv-calitative.
Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcţie de
concepţia general-teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării.
Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaţie etc. vor fi
construite pe baza indicatorilor obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor.
Metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea propriu-zisă a
instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul
acestora, se ating obiectivele cercetării şi sunt verificate ipotezele de cercetare.

„Prin punerea în acţiune a metodelor de investigaţie diferite şi complementare,


prin confruntarea rezultatelor care decurg, prin analiza critică a proceselor de construcţie
a cunoştinţelor şi prin trecerea constantă de la o instrumentare «dură» la o instrumentare
«suplă», cercetătorul va creşte considerabil credibilitatea, transferabilitatea, stabilitatea şi
fidelitatea cercetării sale” (Pourtois şi Desmet, 1988, apud Zlate, M., 2000).

38
Unitatea de învăţare 7
SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (IV).
ANCHETA-PILOT ŞI CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ

− Ancheta-pilot
− Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren;
prelucrarea statistică a datelor
− Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate
− Formularea concluziilor
− Redactarea raportului de cercetare

Introducere
Primul stadiu al cercetării – proiectarea cercetării – reprezintă clasa de demersuri
necesare contactului direct cu fenomenul ce constituie obiectul analizei. După acest
moment, acest moment se acordă o atenţie deosebită regulilor de aplicare a tehnicilor şi
instrumentelor de investigaţie construite în vederea recoltării informaţiilor. Cercetarea de
teren, recoltarea propriu-zisă a informaţiilor constituie un moment-cheie al cercetării,
care ne permite să ne atingem scopul cercetării – acela de a face analize, interpretări, de a
formula explicaţii de valoare ştiinţifică, de a formula predicţii despre evoluţia
fenomenului supus cercetării; toate aceste eforturi fie vor reorienta interesul teoretic, fie
vor iniţia o nouă teorie sau se va reformula teoria in baza căreia se realizează cercetarea.

7.1. Ancheta-pilot
Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”,
contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător, munca
la „masa de lucru” nu presupune izolarea de realitate, deoarece formularea problemelor
care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea câmpului de atribute al fenomenelor
circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi multe alte
demersuri teoretice sau tehnice presupun o legătură permanentă a cercetătorului cu lumea
faptelor şi fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită experienţă rezultată din
cercetările ştiinţifice anterioare efectuate de el sau de alţi specialişti. Având în vedere că
obiectul de studiu al sociologiei şi psihologiei este în permanentă dinamică, se recomandă
ca, înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă, să se procedeze la o anchetă-„pilot”. În
această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea instrumentelor de cercetare.
Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem, în redactarea chestionarelor, acest
instrument de recoltare a informaţiilor se adresează de fiecare dată altor populaţii; cu
problemele lor specifice, cu universul lor de interese, de opinii, de motivaţii, de aspiraţii
etc., cu capacitatea lor de a înţelege sensul solicitărilor formulate de cercetător în
chestionare, interviuri, teste etc.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi
problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv

39
interesaţi în a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare
a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion. În cazul în care apar erori, în
legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează la corectarea lor şi numai
după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.
În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni determinate fie de relaţia dintre
anchetator şi subiecţii implicaţi în cercetare, fie de modul de construire a tehnicilor şi
instrumentelor pe baza cărora se culeg informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa
răspunsurile etc.).

7.2. Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute


în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor
În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru
ca acestea să poată fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor.
Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta solicită un efort mult mai mare şi o
cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă
a cercetării. Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după
sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.
Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea şi validarea
informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul
prelucrării, un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor.
Verificarea şi validarea informaţiilor presupune lecturarea fiecărui chestionar pentru
a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare; de regulă, nu se validează acele
chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau când lipsesc răspunsurile
la întrebările de date factuale (întrebările de identificare).
Codificarea informaţiilor reprezintă operaţia de reprezentare convenţională a unei
informaţii.
Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi
cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite.
Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare
chestionar, respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui
program de corelaţii statistice.
În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metode statistice:
– se calculează ponderea diverselor caracteristici;
– se calculează medii şi indici ai valorilor acestora;
– se efectuează corelaţii statistice;
– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului obţinut prin
aplicarea formulelor (teste de semnificaţie).

7.3. Analiza informaţiilor, interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate


Odată verificate validitatea şi fidelitatea informaţiilor obţinute, se analizează gradul
în care se reflectă diferitele trăsături ale fenomenelor studiate, precum şi nivelul de
precizie specific analizelor / determinărilor cantitative şi calitative implicate în cadrul
cercetării efectuate. În ultimă instanţă, ajungem la unul dintre principiile de bază ale

40
metodologiei cercetării, şi anume acela al îmbinării nivelului teoretic cu cel empiric,
practic, concret.
Analiza informaţiilor se realizează prin raportarea la obiectivele şi ipotezele
cercetării - este momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea fiecărei
ipoteze de lucru.

Sunt evidenţiate următoarele aspecte:


Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau
completează explicaţii referitoare la ipoteze;
Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în
vederea formulării a noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de
abordare a obiectului supus analizei;
Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor.

7.4. Formularea concluziilor


În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în
raport cu problema abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea
concluziilor întregii cercetări (concluzii finale).
Concluziile sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor
obţinute în cercetare. Ele:
– pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau
specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniţiale;
– relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le
depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar
confirmate sau întărite;
– conţin uneori, implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă
formularea explicită a acestor sugestii).

7.5. Redactarea raportului de cercetare


Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării
acesteia. „Să nu uităm că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte
ample, nici Cummings, care îşi putea permite să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie
să redactăm lucrările noastre într-un stil ştiinţific, sobru, dar nu cenuşiu” (Chelcea, S.,
2001).
Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală
şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări,
folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc.
Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se
realizează ca rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul
activităţii sale. Toate aceste aspecte critice, care ţin de calitatea demersului realizării
cercetării concrete, ne asigură caracterul ştiinţific al cunoaşterii realizate.

Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii,


monografii, sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care

41
cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau a unui contract cu instituţii sau
organizaţii economice, se impune redactarea unui raport de cercetare. Întrucât acesta are
unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei
cercetări, vom prezenta câteva dintre cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează, mai întâi, o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate
cazurile când se redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a
tuturor informaţiilor de care dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate
problemele importante, ne permite să avem imaginea raportului în întregime şi să
operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului de
cercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie, pentru că, pe baza ei, se desfăşoară
o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele
abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte probleme care ar solicita
explicaţii din partea cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac
subiectul convenţiei etc;
b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie
concis. Conciziunea solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă
forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru beneficiari. Există, însă, situaţii
când se impun folosirea unor date, a unor explicaţii suplimentare, descrierea
evoluţiei în timp a unor fenomene, care ar lungi dimensiunile raportului. În acest
caz, se folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt
chiar necesare, deoarece, menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului
să recurgă la date elaborate sau materiale ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia
de către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul
acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă la câteva întrebări, printre care: Sunt
destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor,
fiind judecată în raport cu obiectivele organizării şi conducerii, şi nu în raport cu
exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale)?
Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de
argumente suficiente, plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu
au suficientă acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se
recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva
recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură
conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea
cercetătorului.

O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora
se referă la măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a
beneficiarului şi în limita cadrului legislativ ce reglementează funcţionarea organismului
social analizat. Există situaţii când o propunere sau alta poate să prezinte interes deosebit
dacă este analizată prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar pentru care în unitatea
respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri sau să
se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă
renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii
utilităţii acesteia.

42
Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie
doar punctul de plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui
demers metodologic menţionat presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a
cercetătorului, iniţiativă şi activitate creatoare, utilizarea experienţei acumulate în alte
cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori
etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se
realizează ca rezultantă a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii
sale.

43