Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Psihologie interculturală
Sintez – (v1)

Lector univ. dr. Gh. Cojocariu

1
 Tematică

Tema 1
Specificul abordării interculturale în psihologie ................................................ p. 3

Tema 2
Perspectiva interculturală în psihologia contemporană ..................................... p. 9

Tema 3
Psihologia interculturală – o altă modalitate de interpretare a societății ....... p. 20

Tema 4
Natura socioculturală a comportamentului uman ........................................... p. 25

Tema 5
Dialogul intercultural ........................................................................................... p. 29

Tema 6
Contactul și schimbul între culturi ................................................................. p. 33

Tema 7
Socializarea subiectului uman prin cultură și învățare culturală .................... p. 42

2
 Tema 1
Specificul abordării interculturale în psihologie

1.1. Preliminarii
Fără îndoială există o varietate de perspective în ceea ce privește specificul unei
abordări referitoare la un domeniu științific relativ nou. În acest sens, reținem că ne aflăm
într-o lume tot mai globalizată (Global Village – sintagmă lansată de Marshall McLuhan) în
care cunoașterea devine un deziderat deschis către noutate. În mod concret, generațiile
actuale de cercetători sunt preocupate de identificarea unor instrumente și metodologii de
cercetare a realității extrem de complexe a începutului de Mileniu, fapt ce se constituie într-
un demers provocator pentru cunoașterea științifcă contemporană.
Referitor la domeniul Psihologiei interculturale și la contribuțiile acestei discipline
relativ recente (circa două decenii), Alin Gavriliuc (2011, 11) consemnează trei idei
programatice consistente; astfel:
1. „Situat în zona de cunoaştere a relaţiilor intrapersonale, interpersonale şi
intergrupale, demersul psihologic se va încadra, natural, în miezul înţelegerii dinamicilor
identitare individuale şi grupale pe care lumea de mâine le va activa. Încercând să răspundă
acestui deziderat, de a-1 înzestra pe omul simplu al noii lumi cu abilităţi (de comunicare, de
cunoaştere, de intervenţie) adecvate realităţilor care vor veni, psihologia interculturală
construieşte pas cu pas, deopotrivă metodologic şi operaţional, încă de acum mai bine de
două decenii, o paradigmă integratoare.“
2. Mai mult, „Toate ştiinţele sociale vor trebui să îşi reorganizeze semantic şi
operaţional conceptele, metodologia şi practicile de intervenţie, pentru a se adecva marii
prefaceri. Premisa fundamentală a reorganizării epistemologice va fi aceea a deschiderii
interdisciplinare, a relativismului şi a comparativismului, a abandonării universalismelor.
Într-o lume tot mai puţin omogenă, dialogul cu perspectiva «celuilalt», cu înţelesul local, cu
nuanţa contextuală, va trebui asumat de noile abordări dacă vor dori să îşi conserve
eficacitatea. În tot acest proces structural complex, rolul psihologiei, îndeosebi al psihologiei
sociale, este vital“, constată autorul lucrării Psihologie interculturală: repere teoretice și
diagnoze românești (2011, 18).
3. În legătură cu modul în care acest domeniu va putea influența cunoașterea
științifică, autorul amintit constată că „viitorii psihologi se vor putea iniţia într-o disciplină-
sinteză, care nuanţează şi adînceşte semnificativ cunoaşterea de specialitate, îndeosebi în aria

3
tematică a psihologiei sociale.“ [...] util pentru studenţii de la Sociologie, Antropologie,
Asistenţă socială, Ştiinţe politice, Ştiinţele educaţiei, Filosofie ori Jurnalism, care abordează
în cadrul traseului lor profesional problematica interculturală“, conchide Gavriliuc (2011,
19).

1.2. Studiu de referință pentru relevarea domeniului

Pentru a putea identifica obiectul de studiu al domeniului Psihologiei inerculturale –
condiție sine qua non a existenței unui areal de cercetare științifică – vă propunem o
experiență relevantă: discursul Președintelui Donald Tusk1 la ceremonia de deschidere a
Președinției române a Consiliului Uniunii Europene.
Fără îndoială, reacțiile provocate de acest text rostit în limba română în auala
Ateneului Român, în data de 10 ianuarie 2019, au fost și, probabil, vor constitui obiect de
studiu pentru diverse domenii. În ceea ce ne privește, avem în vedere relevarea
coordonatelor culturale și, totodată, a dimensiunilor psihologice (demers pe care vă
îndemnăm să-l realizați pornind de la lecturarea și identificarea elementelor de studiu!). În
mod cert acest demers este provocator pentru studenții (masteranzii) preocupați de domeniul
Psihologiei interculturale. Așadar, textul citit în limba română și publicat ulterior pe siteul
Consiliului Europei consemnează următoarele patru paragrafe (570 de cuvinte):
1. „Sunt foarte mândru și fericit că voi conduce, împreună cu dumneavoastră,
afacerile noastre europene comune în acest semestru al primei președinții române a
Consiliului Uniunii Europene. Sunt convins că, în aceste șase luni, veți interpreta cu energie
și înțelepciune o adevărată Rapsodie română. Sunt sigur că președinția dumneavoastră va fi la
fel de energică, de românească și de europeană ca muzica lui George Enescu. Și nu o spun
doar pentru că ne aflăm la Ateneu în această seară. O spun pentru că știu cât de rezistentă și
de creativă este națiunea română. Cred că, sub bagheta dumneavoastră, orchestra va găsi
sunetul potrivit și că veți face tot ce vă stă în putință pentru a lucra ca o echipă pentru
apărarea intereselor Europei.“
2. „Veți fi gazdele Europei și sunt convins că veți acționa în spiritul
proverbului: Omul sfințește locul. Am încredere, de asemenea, că veți acorda importanța
necesară respectării regulilor. În această lume în transformare rapidă, în care viitorul ne va

1
Donald Tusk – https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2019/01/10/remarks-by-president-
donald-tusk-at-the-opening-ceremony-of-the-romanian-presidency/ - link accesat în data de 10.01.2018
4
surprinde zi de zi, respectarea regulilor și atașamentul față de principii vor juca un rol
esențial. După cum spunea Nichita Stănescu într-o frumoasă poezie:

Se apropie viitorul, se aude, se vede

Gândurile pe care le trimit spre el
se-ntorc mai repede ca altădată.
Și-mi trec scântei șuierând în viteză
prin suflet, vestindu-l întruna.

3. „În mare măsură, depinde acum de România dacă și în ce fel Europa va depăși
provocările viitorului. Depinde numai de dumneavoastră dacă politica românească va fi
pentru Europa un exemplu bun sau un avertisment sever. La reuniunea informală de la Sibiu a
Consiliului European va fi în joc concepția noastră comună în privința viitorului Europei.
Celor care, își imaginează că în Uniunea Europeană, e un semn de putere să acționezi în afara
regulilor convenite și să găsești scurtături, le spun că se înșală. Este un semn de slăbiciune.
Celor care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, le
spun: continuați lupta! Nu uitați că provocări vor exista întotdeauna și că uneori, după cum
spunea Mircea Eliade: Lumina nu vine din lumină, ci din întuneric. Și amintiți-vă și de aceste
vorbe ale lui Andrei Pleșu: Toate obstacolele ne par ziduri. Problema e să le tratăm drept
oglinzi sau ferestre.“
4. „România are puterea de a fascina și de a încânta. În familia mea, prima mașină a
fost Dacia o mie trei sute (1300) a socrului meu. Întâmplarea face că, astăzi, socrul fiului meu
conduce și el o Dacie Duster. Totuși, mai mult decât mașinile românești mă fascinează
intelectualii și sportivii români. Mircea Eliade, pe care l-am citat mai devreme, Emil Cioran,
dadaistul Tristan Tzara, Eugen Ionescu sunt toți eroi ai imaginației mele. La fel ca sportivii
de seama Nadiei Comăneci și a Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume. Dar
episodul care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie a fost finala Cupei campionilor
europeni la fotbal de la Sevilla, din o mie nouă sute optzeci și șase (1986), când Steaua
București a învins Barcelona. Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și
în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea
adevărului în viața publică, statul de drept și constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu
care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut
imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși. Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu.“

5
 1.3. Considerații teoretice asupra domeniului
Analizând originile și devenirea domeniului nostru de studiu, autorul lucrării
Psihologie interculturală: repere teoretice și diagnoze românești (2011, 23) consemnează:
„psihologia interculturală se situează la confluenţa a două mari tradiţii ştiinţifice, care
îngemănează şi două maniere distincte de descifrare a fenomenelor psihosociale: lectura
francofonă (Ethnopsychologie; Psychologie interculturelle), precum şi cea anglofonă (Cross-
Cultural Psychology), şi articulează deopotrivă tensiunea, dar şi complementaritatea
interpretativ-experimental promovată de cele două şcoli tradiţionale.“
În opinia lui Gaviliuc (2011, 23), „cartea lui Michael Cole, Cultural Psychology: The
Once and Future Discipline (1996/2003)“ constituie un reper semnificativ, lucrarea fiind
considerată o „operă ce va deveni un fundament major pentru întemeierea psihologiei
culturale.” În sprijinul afirmației anterioare, Alin Gavriliuc menționează o serie de argumente
consistente:
– „Abordarea lui M. Cole pledează pentru recuperarea celeilalte psihologii,
configurate de întemeietorul ştiinţei despre viaţa lăuntrică a omului, W. Wundt. Cercetătorul
german a elaborat Völkerpsychologie (Psihologia popoarelor), privită ca o istorie comparată
a dezvoltării culturale a produselor mentale ca limba, mitul sau obiceiul, care se construieşte
alături de psihologia fiziologică. Cea din urmă investighează prin mijloace experimentale
procesele mentale complexe (gîndirea, memoria, comunicarea). Or, procesele psihice
complexe sunt adânc impregnate de dimensiunea socială, culturală şi istorică a dinamicii
societăţilor şi o autentică explorare a psihicului uman nu e cu putinţă în absenţa dezvăluirii
acestor determinări de profunzime (Cole, Cigagas, 2010);“
– „Canonul psihologiei a preluat însă, îndeosebi prin ramura sa cea mai consistentă,
nord-americană, moştenirea psihologiei experimentale, strict pozitive, fiziologice, ignorînd,
din raţiuni instituţional-pragmatice, filiera culturală propusă de la bun început de W. Wundt.
Motivaţia implicită a unei asemenea opţiuni derivă din «feudalizarea disciplinară» promovată
de fiecare ramură ştiinţifică în cadrul propriului câmp de cunoaştere, alături de autarhismul şi
izolaţionismul departamentelor de psihologie. Acestea au refuzat dialogul cu «vecinii»
disciplinari, care îi puteau provoca astfel o criză de legitimitate;“
– „Abordarea psihologică atentă la implicaţiile culturale asupra personalităţii
individuale şi de grup se dorea, aşadar, o cale complementară, de neînlocuit, a studierii
psihicului uman. Prin urmare, ceea ce s-ar impune în actualul context al cunoaşterii este o

6
regăsire a celei de-a doua psihologii, a psihologiei culturale, o redescoperire a autenticului
Wundt şi a «moştenitorilor săi săraci» (Cole, 1996/2003, 106).“

1.4. Delimitări conceptuale – definiții operaționale

Într-o primă formulare „universal valabilă“, „Psihologia interculturală urmăreşte
studiul variabilităţii postulatelor psihologice în funcţie de determinările culturale (registrul
teoretic), precum şi studierea formelor specifice de exprimare socială a subiecţilor inseraţi în
culturi diferite (registrul practic)“, indică Gavriliuc (2011, 23).
Conform autorului amintit, cele patru paliere ale dezvăluirii domeniului nostru de
studiu țin de:
– „miza cunoaşterii interculturale“, în primul rînd, prezenţa unor cauze de natură
epistemologică;
– „impactul unor cauze de natură socială şi politică, generate din necesităţi proiective
la nivel social, precum reaşezările identitare contemporane“. În acest sens, este vizată
opoziţia dintre procesul de integrare din Europa şi globalizare, iar pe de altă parte „tentaţia
regionalizării sau regăsirea identităţilor pierdute, marginale, provinciale“.
– pe baza primelor două niveluri, următorul palier constă în „cunoaşterea imaginii de
sine şi a imaginii „celuilalt”;
– mai mult, „acest travaliu de cunoaştere se întîlneşte cu cel de-al patrulea teritoriu
rezervat psihologiei sociale, desemnat de W. Doise (1982) ca fiind de cea mai extinsă
complexitate“, respectiv nivelul ideologic şi al mentalităţilor, conchide Gavriliuc.
Odată stabilit „orizontul tematic“, autorul lucrării Psihologie interculturală: repere
teoretice și diagnoze românești (2011, 23), consideră că datorită acestui areal de studiu „se
nasc“ câteva întrebări cărora „psihologia interculturală încearcă să le ofere răspuns: «Cine
este celălalt?», «Care sunt limitele ignoranţei proprii în cunoaşterea alterităţii?», «Îl putem cu
adevărat înţelege pe celălalt?»“
În sfîrşit, precizează autorul amintit, „miza abordării interculturale este conferită şi de
un ansamblu de cauze izvorîte din universalizarea unor probleme sociale“. Iar în acest
context, Gavriliuc menționează „fenomene precum traficul de fiinţe umane, terorismul,
şomajul, emigrarea nu mai pot fi izolate în interiorul unor graniţe politice; ele sunt
transculturale şi solicită prin amploarea lor un răspuns adecvat, inovator, care depăşeşte
limitările conceptelor pur speculative construite la nivel intranaţional“, evident un demers
provocator și motivant aflat în plină derulare.

7
 În mod concluziv, autorul constată că „lumea prezentului a devenit una a diversităţilor
culturale“, în care spațiile și „structurile organizaţionale au părăsit de mult omogenităţile
identitare“ fenomen aflat în plină evoluție datorită procesului de globalizare. În acest context
reamintim că procesele acestea complexe au fost anticipate de diverși specialiști: Alvin
Toffler (Șocul viitorului, 1973; Al treile val, 1980), Samuel P. Huntington (Ciocnirea
civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, 1996).

8
 Tema 2
Perspectiva interculturală în psihologia contemporană

2.1. Preliminarii teoretice – repere

În opinia lui Denis McQuail (1999, 204), o descriere elocventă a ceea ce constituie
esențial pentru comunicare – ca factor fundamental pentru cultură – a fost făcută de Carey
care a încercat să identifice argumente în sprijinul „unei abordări culturale a comunicării“.
Cel din urmă, distinge două concepții alternative privind comunicarea, pe care le etichetează:
perspectiva „transmiterii“ și perspectiva „rituală“. El afirmă: „considerarea comunicării din
perspectiva transmiterii este întâlnită cel mai frecvent în cultura noastră și... ea este definită
de termeni ca trimitere, transmitere, sau furnizare de informație. Ea are la bază o metaforă
geografică sau a transportului... În centrul acestei idei de comunicare se află transmiterea de
semnale sau mesaje la distanață cu scopul de a exercita un control.“ În cazul perspectivei
„rituale“, „comunicarea este asociată unor termeni ca împărtășire, participare, asociere,
tovărășie, o credință comună... Această concepție nu are în vedere transmiterea mesajelor în
spațiu, ci menținerea societății în timp; nu vizează distribuirea informației, ci reprezentarea
credințelor larg împărtășite”. În acest context, reținem faptul că viziunea lui Cary pornește de
la comparația a două concepții despre ceea ce înseamnă un ziar. Din perspectiva transmiterii,
ziarul este un mijloc de răspândire a știririlor și cunoștințelor pe suprafețe foarte mari, pentru
diverse tipuri de efecte probabile. Din perspectivă rituală, lectura unui ziar este un proces în
care se află puține lucruri noi, dar este receptată și confirmată o anumită concepție despre
lume. Știrile sunt caracterizate mai mult de un element dramatic, decât informativ, – o
reactualizare a conflictelor recurente, la care putem cu toții participa în locul altora, consideră
autorul.
Conform Grigore Nicola (2004, 9), perspectiva psihologică porneşte de la înţelegerea
comunicării ca o „punere în comun“ a unui „conţinut transmis“, folosind „registre“ şi
„demersuri specifice“: „pentru psihologia contemporană, omul nu mai este doar un organism
cu sensibilitate, reactivitate, memorie, gândire şi tulburare afectivă; este un Subiect care
modifică lumea, de la recepţie la reprezentare, şi conceptualizare, construind în fapt un al
doilea mediu, mental; «lumea interioară», la fel, îi dă Subiectului satisfacţii şi insatisfacţii,
fiabilitate şi patologii, îi permite să «navigheze» într-o infinitate de planuri figurale şi
semantice, în trecut şi în viitor“, conchide autorul.

9
 2.2. Cântarea Americii – studiu de referință relevant pentru PI
Așa cum am procedat și în capitolul anterior, lucru evidențiat și în preliminariile
teoretice (pct. 2.1), prezentăm în continuare un alt material relevant a cărui lecturare și
evaluare din perspectiva domeniului de studiu ne va ajuta să identificăm mai ușor
coordonatele și arealul de studiu al Psihologiei interculturale. Reținem că textul poate fi
încadrat cu ușurință în tiparul/cadrul transmiterii; în ceea ce privește al doilea cadru de lucru
– cel ritualic – analiza trebuie însă nuanțată ținând cont de contextul și fenomenul respective.
Publicat sub titlul Cântarea Americii2 (en: An Ode to America – în 24 septembrie
2001) – editorialul a determinat prestigioasa agenție de presă americană Associated Press să
afirme că avem textul este un „fenomen global“. Contextul în care a fost publicat acest
editorial este unul mai mult decât relevant pentru istoria omenirii: 11 septembrie 2001
(Tragedia de la World Trade Center) – un eveniment ce a marcat calendarul omenirii din
punct de vedere psihologic, cultural, economic, geopolitic și strategic.
În ce constă valoarea celor 524 de cuvinte – sau cinci paragrafe – ce au făcut
înconjurul Statelor Unite vă îndemnăm să lecturați și identificați elementele ce țin de
specificul cultural, precum și de domeniul Psihologiei. Dacă elementele culturale sunt mai
vizibile, variabilele psiholgice generate de parcurgerea materialului țin de „invizibilul
psihologic“ și de demersul nostru argumentativ. Așadar, iată ce au putut citi și, ulterior, auzit
(textul a fost preluat de principalele publiații și posturi de radio) locuitorii Americii la două
săptămâni de la 9/11: „De ce sunt americanii atât de solidari între ei? Nu seamănă unul cu
celălalt nici dacă îi vopsești! Vorbesc toate limbile pământului și alcătuiesc un amalgam
amețitor de civilizații. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în
materie de credințe religioase nici Dumnezeu nu le mai ține socoteala. Și, totuși, tragedia
americană a făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă.“
„N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata și serviciile secrete că reprezintă o
adunătură de neisprăviți. N-a fugit nimeni să-și scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit
nimeni pe străzile vecine să caște gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge și s-au oferit
ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde,
punându-și tricouri, șepci și cravate în culorile drapelului național. Au fixat steaguri pe clădiri
și pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc și în fiecare automobil trece un ministru sau
președintele. Și cu orice prilej au izbucnit în cântecul lor tradițional: God Bless America!“

2
Cornel, Nistorescu – https://www.cotidianul.ro/cantarea-americii/ – link accesat în data de 20.01.2018
10
 „Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de
două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson,
Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester
Stallone, James Wood și câți au mai fost și pe care nici un film și nici o casă de producție nu
i-a putut aduna vreodată la un loc.“
„Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat într-un cor. Cor e puțin spus. Se
auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici
Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte și sunete, se auzea
măreț și inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu știu cum Dumnezeu toată această
cântare obsedantă a Americii nu sună nici dogit, nici naționalist, nici ostentativ! Te făcea să
mori de ciudă că nu ești în stare să-ți cânți și tu țara, fără a risca să fii socotit șovin, ridicol
sau suspect de cine știe ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct și
reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un
scaun cu rotile, fără să știe cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu
teroriștii și a împiedicat avionul căzut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o țintă, omorând
alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reușeau ei să se încline în fața unui semen? Pe
nesimțite, cu fiecare cuvânt și notă muzicală, amintirea unora se coagula într-un mit modern
al eroilor tragici. Și cu fiecare apel telefonic se adunau milioane și milioane de dolari într-o
colectă menită a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu
nimic.“
„Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea hal? Pământul
acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banul? Ore întregi am încercat să găsesc un
răspuns, fredonând melodii și îngânând propoziții ce riscă să sune a locuri comune. Le-am
întors pe toate fețele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea
minuni!“ (autor: Cornel Nistorescu)

2.3. Efecte psihologice generate de apariția editorialului An Ode to America

(Cântarea Americii)
Pe baza mărturiilor consemnate de cotidianul care a publicat editorialul de referință
pentru domeniul nostru de studiu, precum și pentru alte domenii (psihologia media, psiho-
isotire etc.), iată, în continuare, cum a fost perceput și mediatizat editorialul generând o largă
paletă de reacții umane materializate în comportamente.

11
 25 septembrie 2001. Editorialul a fost vizualizat de 30.000 de vizitatori unici în 24 de
ore. La acea dată această cifră a fost considerată drept un record. „An Ode to America a spart
recordurile paginilor de Internet din presa românească. Datorită mediatizării occidentale,
articolul Cântarea Americii ediţia electronică (Internet) a cotidianului nostru
http://evenimentulzile.ro a întregistrat un număr impresionant de vizitatori unici: peste 30.000
în 24 de ore (până la închiderea ediției, conform monitorizării asigurate de
http://www.trafic.ro). Aceasta reprezintă un record absolut în media românească, dar și în
istoria locațiilor de Internet de limba română din țara noastră sau străinătate (vezi
http://ziare.com-SUA) – indică Evenimentul zilei.
17 octombrie 2001. „Cornel Nistorescu a semnat cu New York Times pentru a distribui
articolul său... Editorialul este preluat de Fox News, Washington Times, Boston Globe.
Articolul a fost publicat de site-ul ABC Mitch Album” ca și pe site-ul Urban Legends“
(conform publicației Evenimentul zilei).
18 octombrie 2001. Datorită impactului resimțit în întrega lume (prin felul în care
articolul a reușit să reda atmosfera rezultată), Departamentul de Stat american hotărește că
editorialul Cântarea Americii (An Ode to America, în varianta engleză) să fie citit în fața
militarilor americani. Armata americană a împărțit cópii ale articolului cadrelor și soldaților
însoțind textul cu următorul comentariu: There is an editorial from a Romanian Newspare
that is been distributed by US Forces Command Public Affairs Office (acesta este un editorial
al unui jurnalist român, text distribuit de Biroul pentru Afaceri publice al Forțelor de
Comandă Americane) – conform unor mailuri. Această informație a fost confirmată de
Marius Badea, directorul Meridianului românesc de la Los Angeles (menționează
Evenimentul zilei).
Mai mult, preluat de pe Internet, atât în varianta originală, cât și tradus în limba
engleză, articolul a fost transmis prin intermediul Internetului, de sute de mii de oameni care
nu s-au putut abține să nu-l împărtășească și să nu-l comenteze cu prietenii ori cunoștințe mai
vechi sau mai noi.
De asemenea editorialul a fost difuzat și pe site-urile: www.mitchalbom.com,
www.snopes2.com/rumors/romania.html. Pe acest al doilea site, alături de text apare și
următorea precizare: „Americanii sunt încântați și fascinați când ziare din alte țări publică
articole puternic pro-americane (...) Pentru că articolul nu este datat, nu are titlu și nu este
semnat, nu conține nici o informație a sursei și este o traducere a unui articol care nu a fost
scris în engleză în original, nu a fost ușor să găsim sursa. Din fericire, câțiva cititori ne-au

12
ajutat. Acest articol a fost scris de către domnul Cornel Nistorescu, a fost publicat cu titlul
Cântarea Americii pe 24 septembrie în ziarul românesc Evenimentul zilei“ (indică sursa
menționată).
„Am auzit editorialul la un radio în Detroit, declara Dragoș Cismaș, român stabilit în
Canada, care ne scrie: «Bună ziua, domnule Nistorescu! Puteți găsi atașat un e-mail care, la
ora actuală, face înconjurul Americii de Nord. Îl recunoașteți? V-am citit articolul pe Internet
în ziua în care a apărut, iar acum mai toată lumea îl citește. Nu știu cine a făcut traducerea,
dar este destul de bună. De asemeni trebuie să precizez că nu este prima oară când primesc
acest e-mail. L-am mai primit o dată săptămâna trecut㻓 (conform Evenimentul zilei).
Petru Lucaciu (consemna Evenimentul zilei) ne anunță că forțele armate americane
răspândesc acest articol în toată lumea: ,,Sunt mândru să aflu că forțele armate americane
răspândesc acest articol în toată lumea. Probabil că nici un alt editorial din America, ori altă
parte a lumii, n-are acum asemenea trecere ca și articolul dumneavoastră. Mulți români
stabiliți în Statele Unite s-au declarat pentru prima oară mândri de originea lor, după ce au
citit și au auzit comentariile articolului publicat în Evenimentul zilei.
Urmând firul mărturiilor generate de publicarea textului iată ce a consemnat
publicația Evenimentul zilei în edițiile din acea perioadă:
– „Vă aude și vă citește America și faceți să se vorbească frumos de România.
Dovada o găsiți atașată la e-mail. Mi-e greu să vă descriu bucuria pe care am avut-o când am
auzit editorialul la radio. Felicitări, domnule Nistorescu“, scrie Cornel Hagiu.
– „Pe lângă faptul că am primit acest editorial de la alți colegi americani prin e-mail,
chiar azi dimineața l-am auzit și la un post de radio: 104,3 din Detroit“, scrie Sorin Rațiu.
– „Îndrăznesc să vă spun că articolul scris de dumneavoastră, cu privire la Cântarea
Americii, a fost grozav, mi-a mișcat inima și am zis că nu mă culc până nu mulțumesc omului
ăsta. Aș vrea ca într-o zi să scrieți și despre România așa frumos, poate s-o îndura Dumnezeu
și de România.“
– „Dumneavoastră ați descris în câteva rânduri ceea ce eu nu reușeam să descriu în
mai multe“, sunt cuvintele din cele mai multe mesaje.
– „Paul, m-am gândit că ți-ar plăcea mesajul ăsta“, sau „Pedro, ce zici de articolul
ăsta?“, sunau mesajele pe care americanii și le transmiteau reciproc. Ba au fost și americani
get-beget care spuneau că s-au simțit mândri după ce au citit editorialul.

13
 – „Ca de la un editorialist la altul, vreau să vă felicit nu numai pentru această viziune
minunată asupra Statelor Unite, care acum circulă peste tot, dar și pentru toate celelalte
articole pe care le-am citit pe pagina dumneavoastră de web“, scrie Bernard Kleinberg.
– „Domnule, am primit recent pe e-mail o copie a editorialului scris de dumneavoastră
privind urmările pe care le-au avut tragediile din New York și Washingon DC asupra marii
noastre nații. Aș vrea să vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Familia mea s-a stabilit
aici încă din 1607, o dată cu înființarea Jamestown, conform legii statului Virginia, acum 400
de ani. Strămoșii mei au luat parte la marile lupte în care a fost implicată țara noastră, acasă și
peste hotare în numele libertății! Sunt mândră de moștenirea țării noastre (care o reflectă pe
cea a familiei mele) – și de participarea familiei mele la formarea aceste mărețe țări. Suntem
o nație de oameni foarte pătimași (ca multe alte nații). Diversitatea noastră și libertatea de a
ne bucura de această diversitate este ceea ce ne leagă. Editorialul dumneavoastră
demonstrează că înțelegeți toate acestea și sper că vorbele dumneavoastră îi vor ajuta pe alții
să înțeleagă“, scrie Veronica E. Foster.
– „Dumneavoastră ați descris în câteva rânduri ceea ce eu nu reușeam să descriu în
mult mai multe“, spune Brian Noth.
19 octombrie 2001. „Editorialul românului“ va fi distribuit de New York Times. În
numărul de ieri al ziarului nostru arătam că articolul Cântarea Americii, semnat de Cornel
Nistorescu, publicat în ediția din 24 septembrie a cotidianului Evenimentul zilei, a făcut
înconjurul Americii. În ultimele zile, am primit la redacție zeci de mesaje din Statele Unite,
de la cititori americani care au ținut să-și exprime părerea față de acest articol.
Prezentăm mai jos câteva din mesajele primite ieri la redacție (Evenimentul zilei). Un
cadru militar din State, Greg Bowling, îi scrie lui Nistorescu: „Domnule Cornel Nistorescu,
Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine și pe ai tăi. Când mă pregăteam să mă înrolez în
marina SUA, la vârsta de 31 de ani, am închinat mai multe pahare. În cinstea viitorului meu
comandant suprem, George Bush. Când Marina Regală a intrat în conflict, închinam în
cinstea Reginei. Când vecinii noștri din nord au trimis cinci vase de război, am închinat
pentru Canada. Următorul meu pahar va fi pentru România.“
„O avocată româncă, care lucrează pentru o firmă de avocatură din Texas, ne-a scris
despre reacțiile pe care le-au avut prietenii săi din State față de Cântarea Americii: «Am fost
foarte mândră când o colegă, care este o avocată renumită în Houston, mi-a trimis pe Internet
mesajul cuprinzând articolul dumneavoastră. Știu că în această firmă, cel puțin în biroul din

14
Houston sunt circa 1.200 de angajați, multă lume a cititi acest articol, iar unii l-au scos la
imprimantă și l-au afișat lângă steagul american»“.
O americancă, Barbara Skolones, ne-a scris: „inspirat mesaj din partea unei țări care a
avut partea sa de probleme“ (conform Evenimentul zilei).
Un român din America, care se roagă pentru România, care a ascultat editorialul
Cântarea Americii la postul de radio din Detroit scrie: „Ieri, 16 octombrie, la ora 4,30 PM s-a
difuzat acest material al dumneavoastră. Prezentatorul l-a repetat de câteva ori și a fost foarte
impresionat de faptul că acest articol vine din România și este scris de un ziarist român (...)
M-am bucurat și eu foarte mult când am văzut că în sfârșit mai suntem anunțați și de bine, nu
numai de rău și aș vrea să vă felicit pentru asta și doresc ca Dumnezeu să binecuvânteze
România ca și America cu libertate... Mulțumesc pentru că m-ați făcut să mă simt încă o dată
mândru că sunt român“, scrie Doru Tifui, avocat din San Diego (consemnează Evenimentul
zilei).
„De când am plecat din țară, am citit aproape în fiecare zi Evenimentul zilei pe
Internet. Din păcate, pe 24 septembrie nu am avut timp să-l citesc și nu am știut nimic despre
editorialul din ediția respectivă până în momentul în care am început să fiu asaltat cu
nenumărate e-mail-uri de la colegii mei, avocați americani de peste tot din USA, toate aceste
mesaje fiind în engleză. Nu știu cum se face că așa mulți americani citesc editorialul din
Evenimentul zilei (english version, bineînțeles), dar am fost foarte plăcut surprins de reacția
tuturor americanilor pe care îi cunosc și au citit respectivul editorial. Toți acești prieteni și
colegi mi-au trimis mie mesaje de mulțumire pentru conținutul articolului și pentru ceea ce
editorialul relatează cu acuratețe – adevăratul, realul, puternicul patriotism american“.
Titlu: Cântarea Americii, subiect de știre pentru agenția Associated Press. Iată ce a
consemnat textul celebrei agenții: „Editorialul unui ziarist român despre spiritul american
emoționează Statele Unite“, acesta este titlul materialului difuzat ieri în întreaga lume de
Associated Press (sub semnătura corespondentei Alison Mutler) despre articolul lui Cornel
Nistorescu, Cântarea Americi. Iată, mai jos traducerea integrală a materialului difuzat de
Associated Press: „Zilele trecute, când își compunea articolul la mașina de scris, ziaristului
Cornel Nistorescu nici nu-i trecea prin cap că va avea o audiență atât de îndepărtată și
neașteptată – americanii de pe cealaltă parte a globului. Ca și celelalte articole ale sale,
Cântarea Americii care slăvește spiritul american trezit în atacurile din 11 septembrie, a fost
destinat cititorilor din țară. Dar a ajuns să fie transmis la distanțe enorme prin intermediul e-
mailului, să fie citit soldaților americani și publicat pe site-urile americane pentru alinarea pe

15
care o oferă americanilor care se zbat să facă față tragediei lor naționale. Nistorescu, director
general al Evenimentului zilei, a publicat acest editorial pe 24 septembrie, la două zile după
ce a privit spectacolul celebrităților din New York, închinat victimelor atacurilor teroriste.
«Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robet de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack
Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood și câți au mai fost și pe care
nici un film și nici o casă de producție nu i-a putut aduna vreodată la un loc. Spiritul
americanilor, de solidaritate, i-a transformat într-un cor», scrie ziaristul. «Cor e puțin spus. Se
auzea artileria grea a sufletului american. Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-
un asemenea hal? Pământul acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banii? Ore
întregi am încercat să găsesec un răspuns, fredonând melodii și îngânând propoziții care riscă
să sune a locuri comune. Le-am întors pe toate fețele, dar n-am putut trece de o idee. Numai
libertatea poate face asemenea minuni!». Singurul fiul al unor țărani transilvăneni, Nistorescu
este cunoscut pentru stilul său incisiv. Are 100 de procese deschise împotriva lui, în urma
articolelor sale despre guvern și corupție. Procesele de calomnie se întind pe ani întregi în
România, dar el le-a câștigat pe toate cele câteva zeci care s-au terminat deja. Spune că n-a
avut nici cea mai mică idee despre cât de departe va ajunge Cântarea Americii.
După consemnarea momentului culminant, al acelei perioade, lucrurile au continuat în
același registru, respectiv în sensul celor relatate anterior. Pentru a releva coordonatele
psihologice generate de un conținut mediatic în format text, important pentru domeniul nostru
de studiu – Psihologie interculturală – reținem și următoarele mărturii consemnate, în acea
perioadă, de cotidianul Evenimentul zilei:
– „Articolul dumneavoastră m-a făcut să mă simt mândră, m-a făcut să plâng“, scrie
Sharon Givens, o profesoară de liceu din Pittsburg.
– ,,Tocmai am citit uimitorul dumneavoastră articol. Nu vă pot spune cât de mișcat
sunt”, a scris ,,un prieten din America“.
– Ray Elsey, un meșteșugar din Portland, Oregon, a spus că articolul l-a făcut să se
,,gândească la ce înseamnă să fii liber și american“.
– Bernard Klainberg, din Manhasett, Long Island, a trimis personal articolul către sute
de persoane și l-a publicat în revista Manhasett. Peste 50 de oameni din orașul său cu 7.700
de locuitori au murit când turnurile gemene de la World Trade Center s-au prăbușit. Nimeni
nu știe exact când a ajuns articolul pe partea cealaltă a Americii. Dar mii de americani, de
acasă și de pretutindeni, l-au trimis prietenilor prin e-mail, spunând că surprinde spiritul

16
american. Este publicat pe prima pagină a site-ului ABC Mitch Albom și a fost citit în
emisiunea acestuia de la radio.
– Site-ul Urban legends l-a publicat, iar o angajată de la o firmă de avocați din
Houston i-a scris joi lui Nistorescu pentru a-i spune că editorialul său a fost afișat alături de
steagul american.
– Din Los Angeles, stomatologul român Marius Badea povestește că unul dintre
pacienții săi, din armata SUA, i-a spus ca a fost citit în fața trupelor. Nistorescu a semnat un
contract cu New York Times pentru a distribui articolul său, dar a rămas surprins și mișcat de
succesul editorialului, unul dintre miile pe care le-a scris în cariera sa de peste 20 de ani.
,,Este vorba despre spiritul american și despre libertatea care nu pot fi înfrânte”, spune el.
20 octombrie 2001. Editorialul Cântarea Americii a devenit un „fenomen global“,
este titlul materialului următor: În ediția de joi a ziarului nostru relatam despre ecourile
stârnite de comentariul directorului Evenimentului zilei, Cornel Nistorescu, editorial intitulat
Cântarea Americii, în rândul americanilor obișnuiți, încă traumatizați de atentatele de pe 11
septembrie, al românilor aflați în Statele Unite, mândri că un român a scris cu suflet despre
țara lor adoptivă, și al soldaților americani, angajați într-un război total declarat terorismului.
Impresia profundă creată de Cântarea Americii a devenit subiect de știre pentru una
dintrecele mai prestigioase agenții de presă interenaționale, Associated Press. Potrivit e-mail-
urilor primite din Statele Unite, Cântarea Americii a fost citit și în fața soldaților americani.
Vineri, în timp ce e-mai-urile continuau să sosească la redacție într-o avalanșă fără precedent,
știrea despre ziaristul român care s-a aflat atât de aproape în spirit de cetățenii americani,
după tragedia de la 11 septembrie, era preluată de alte și alte reputate publicații din Statele
Unite, care prezentau, în paralel, și mesajele primite din partea opiniei publice referitoare la
comentariul din Evenimentul zilei.
Fox News: editorialul ilustrat cu ,,frumușica“ Julia Roberts. Pe site-ul Fox News, la
secția de știri de ultimă oră, se acordă un spațiu amplu subiectului, alături de fotografia
editorialistului, ca și de cea a celebrilor actori americani George Clooney și Julia Roberts,
care au participat la strângerea de fonduri pentru victimele atentatelor, la care Cornel
Nistorescu s-a referit în editorial.
Știrea agenției Associated Press, uneori însoțită de traducerea integrală a editorialului
și de mesaje din partea americanilor emoționați, a fost preluată de multe ziare americane,
fiind publicată în edițiile tipărite ale multor cotidiane, printre care Boston Globe și Pittsburg
Post-Gazette sau în edițiile on-line ale și mai multor posturi de televiziune sau ziare din SUA,

17
printre care: CBS (prin postul afiliat Channel 2000), Washington Post, Las Vegas Sun,
Arizona Republic, New Jersey on-line, precum și în în fluxul de știri al portalului Yahoo.
Washington Times, un succes pe Internet – indică cotidianul Evenimentul zilei:
Washington Times publică următorea frază, în prezentarea comentariului tipărit integral:
„Cântarea Americii, publicată pentru prima oară pe 24 septembrie de directorul
Evenimentului zilei dedicată spiritului american confruntat cu o tragedie națională (...) a fost
retransmis intens prin intermediul Internetului, transformându-se într-un «fenomen global»“.
Boston Globe – în „raftul zilei“, alături de Bush și Rumsfeld din Boston Globe, la
rubrica „Citatele zilei“, alături de declarații de ultimă oră ale președintelui American George
W. Bush, aflat în vizită oficială la Shanghai, și ale secretarului apărării, Donald Rumsfeld, a
apărut un fragment din editorialul Cântarea Americii: „Spiritul americanilor, de solidaritate,
i-a transformat într-un cor. Cor e puțin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american“.
20 octombrie 2001. Cu ajutorul furnizorului de servicii Internt RDS, numărul de
vizitatori unici ai cotidianului Evenimentul zilei, din ultimele 7 zile, a sărit de 100.000, adică
un volum care „depășește suma vizitatorilor unici ai tuturor celorlalte publicații online
românești sau de limbă română“ (Evenimentul zilei, 20 octombrie 2001). Reținem că în data
de 24 septembrie – momentul publicării – numărul vizitatorilor fusese de 30.000.
1 noiembrie 2001. Editorialul Cântarea Americii, carte de vizită pentru România –
este titlul sub Evenimentul zilei publică următorul material: „Zbigniew Brezezinski, fost
consilier prezidențial pe probleme de securitate al Statelor Unite, a declarat marți, în
prezentarea făcută premierului Adrian Năstase, aflat în vizită la Washington, că «reacția
României în fața atentatelor teroriste de la 11 septembrie din SUA demonstrează un simț al
identității cu valorile democratice care vorbesc de la sine». Pentru a fi mai convingător în
aserțiunile sale, Zbigniew Brezezinski a exemplificat: «ceea ce gândesc românii cu adevărat
despre SUA citind «An Ode to America» (Cântarea Americii), editorial publicat în
Evenimentul zilei la câteva zile după atacurile teroriste din New York și Washington. Fostul
consilier prezidențial american a exprimat și părerea potrivit căreia «modul în care România
acționează în prezent demonstrează că statul român vrea să participe la construcția noii
Europe, dar și a structurii viitoarei Alianțe Nord-Atlantice». (...) Zbigniew Brezezinski este
considerat unul dinte cei mai importanți analiști politici ai lumii și a fost primul care a vorbit
în primăvara acestui an (2001 – n.n.), la Bratislava, despre extinderea NATO într-o variantă
care să includă toate statele candidate (consemnează Evenimentul zilei).

18
 Noiembrie 2001. Conform monitorizării realizate de portalul www.trafic.ro în luna
noiembrie pagina de net a cotidianului Evenimentul zilei a fost vizitată de 1.119.000 de
persoane, în timp ce cu un an în urmă numărul de utilizatori fusese de 700.000 (sursa:
Evenimentul zilei).
27 Decembrie 2001. Contorizarea a înregistrat o creștere a numărului de cititori
online. Astfel, numărul utilizatorilor unici a ajuns la 1.300.000 de vizitatori. Recordul de
cititori în 24 de ore – 85.000 – a fost înregistrat pe 13 decembrie, în ziua aflării rezultatelor de
la turul al doile al alegerilor prezindențiale din SUA, cifra demonstrând ,,creșterea
credibilității noastre”. Mai mult, peste 1.000 dintre aceștia și-au exprimat pe forumul
Evenimentul zilei opiniile referitoarela rezultatele alegerilor, comentariile lor înregistrând
59.000 de afișări (menționează Evenimentul zilei).

2.4 Considerații teoretice referitoare la Studiul de caz

Așa cum arătam, articolul a apărut în formă scrisă în limba română, iar în engleză a
fost postat pe site-ul cotidianului www.evz.ro. Datorită canalului de difuzare, sau așa cum
spunea J. C. Abric, în Psihologia comunicării: alegerea canalului are un efect nemijlocit
asupra exprimării, și, în egală măsură, vehiculează o semnificație socială, fiind expresia unei
intenționalități.
Este cert că articolul, gândit și scris în limba română, nu ar fi avut șanse prea mari să
ajungă un reper în domeniul comunicării mediatice, respectiv a domeniului Psihologiei
interculturale, dacă Internetul nu ar fi făcut posibil ca cei interesați în comentarea situației
(evenimentului de presă) să nu găsescă un spațiu de exprimare a sentimentelor și trăirilor, de
împărtășire a gândurilor generate de această situație.
Conform lui J. C. Abric, „alegând canalul scris, locutorul marchează deopotrivă
obiectivul pe care și-l propune (înregistrarea mesajului), viziunea asupra scrisului (scrisul este
mai potrivit pentru respectivul tip de informație) și tipul de relație pe care intenționează să o
stabiliească cu interlocutorul” – cu publicul (n. n).

19
 Tema 3
Psihologia interculturală – o altă modalitate de interpretare a societății

3.1. Comunicarea – un „proces cheie“ în determinarea culturalității

contemporane
Referitor la efortul definirii comunicării, Denis McQuail (1999, 15) consideră că
definirea „nu înseamnă pur și simplu crearea unei țesături de cuvinte de dragul cuvintelor.“
Există o complexitate reală, pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care
are mai multe surse, în afara cantității de elemente și etapelor implicate. Conform autorului
amintit, Dance a identificat 15 tipuri, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect
sau componentă. Prezentate succint acestea ar fi următoarele:
- 1. Simboluri, vorbire, limbaj;
- 2. Înțelegere – receptarea, nu transmiterea mesajelor;
- 3. Interacțiune, relație – schimbul activ și coorientarea;
- 4. Reducerea incertitudinii – ipotetică dorință fundamentală, care duce la căutarea
de informație în scopul adaptării;
- 5. Procesul – întreaga secvență a transmiterii;
- 6. Transfer, transmitere – mișcare conotativă în spațiu sau timp;
- 7. Legătură, unire – comunicarea în ipostaze de conector, de articulator;
- 8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtășit sau acceptat de
ambele părți;
- 9. Canal, purtător, rută – o extensie a „transferului“, având ca referință principală
calea sau „vehiculul“ (sistem de semne sau tehnologie);
- 10. Memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informație și putem
„comunica cu“ astfel de depozite de informație;
- 11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenție și a
interpretării;
- 12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau
reacției;
- 13. Intenție – accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
- 14. Momentul și situația – acordarea de atenție contextului actului comunicativ;
- 15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influență.

20
 Un alt cadru de discuţie referitor la comunicare ne oferă autorul francez Jacques
Salomé. Acesta consideră important pentru definirea comunicării şapte clase de conţinuturi
sau „registre“ ale comunicării (sub genericul „transmitere“):
- 1. informaţii, evenimente;
- 2. emoţii, sentimente, trăiri afective de diferite intensităţi;
- 3. modul în care am resimţit un eveniment sau o situaţie;
- 4. convingerile noastre relative la diverse probleme sau situaţii de viaţă;
- 5. fapte variabile, reale, din lumea externă;
- 6. imaginarul (constituit din dorinţe, proiecte);
- 7. simbolicul, un construct constituit din real şi imaginar, pentru orientare în sfere
largi de semnificaţii şi real – apud Gr. Nicola (2004, 9).
Cele două cadre de discuţie conferă o parte însemnată din variabilele care pot
contribui la evidenţierea unor trăsături ce conferă un sens dintr-o anumită forumulare.
Perspectiva psihologică referitoare la definirea comunicării, conform
psihoterapeutului Matei Georgescu (2007, 15) constă în „procesul de schimb, substanţial
energetic, informaţional inter-sistemic, care instituie o relaţie complexă între surse.“ De
aceea, – consideră autorul lucrării Psihologia comunicării (2007, 10) – „a comunica este
sinonim cu a fiinţa, iar a comunica despre comunicare înseamnă a vorbi despre fiinţă, despre
infinitele ipostaze ale existenţei – personale – şi despre şansa de a împărtăşi concluziile.“
Definirea conceptului de comunicare, din perspectiva psihosociologiei, conform
lucrării Enciclopedia de psihosociologie (2003, 88), se prezintă astfel: „în sens general,
comunicarea desemnează orice proces prin care un sistem interacţionează cu un altul, uzând
de canalul care leagă cele două sisteme. În sens restrâns, comunicarea este un proces de
transmitere, împărtăşire a unor informaţii, emoţii, idei între două entităţi sociale, într-un
context istoric dat.“
Conform unei lucrări din aceeași arie, Dicţionar de psihologie socială, (1981, 54),
comunicarea reprezintă un: „mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor,
realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale realităţii în
vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de
grup.“
Pentru a încerca identificarea unei sincronizări ne vom referi şi la alte lucrări care au
ca obiect analiza şi identitatea conceptelor. Astfel, Oxford English Dictionary consideră
comunicarea „faptul de a da, a transmite sau a schimba semne.“ Într-o altă lucrare, Columbia

21
Encyclopedia, conceptul de comunicare este definit ca „transportul de gânduri şi de mesaje,
prin opoziţie cu transportul sau transferul de bunuri şi de persoane“ (apud I. Drăgan, 2007,
17).
Set-ul profesional (de ziarist) ne impune şi redarea perspectivei mass-media asupra
comunicării. Conform Larousse, Dicţionar de media (2005, 80), comunicarea reprezintă
„acţiunea prin care oamenii schimbă mesaje faţă în faţă sau la distanţă, cu sau fără ajutorul
mass-media, oricare ar fi forma sau finalizarea acestui schimb. Comunicarea înseamnă în
acelaşi timp acţiune şi rezultatul acestei acţiuni.“
Dicţionarul explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate (2002, 83) defineşte:
„Comunicare – În locul oricărei definiţii, în chip fatal parţială, iată descrierea societăţii
contemporane cucerită de comunicare, realizată de Lucien Sfez (1991, 36): «Niciodată în
istoria lumii nu s-a vorbit atâta despre comunicare. Aceasta pare că rezolvă toate
problemele»”.
Pentru Ruxandra Gherghinescu (2001, 17), comunicarea constituie „forma
fundamentală de interacțiune psihosocială; în comunicare, interacțiunea și influența își află
mecanismul mediator, instrumentul lor de realizare, incluzând toate simbolurile spiritului,
expresia feței, atitudinile, gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile,
telegraful, telefonul, intranetul și internetul (chat-urile) și tot ce ține de ultimele cuceriri ale
spațiului și timpului.“
Să ne întoarecem şi la doi dintre părinţii fondatori ai studiului comunicării, Cl.
Shannon şi W. Weaver (1948): „comunicarea are un sens foarte larg; ea cuprinde toate
procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai
limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate
comportamentele umane“ – (apud I. Drăgan, 2007, 18).
Pe baza celor prezentate se impun două concluzii: formularea clară, inspirată şi
edificatoare: „toate procedeele (până şi termenul procedee capătă o semnificaţie aparte şi nu
tehnicistă cu care este încărcat în prezent – n.n.), prin care un spirit poate afecta alt spirit“,
constituie fundamentul înţelegerii procesului de comunicare; sintagma „toate
comportamentele umane“ oferă „cheia“ înţelegerii conceptului de comunicare.
Nu este deloc întâmplător că legătura între diversitatea definiţiilor, abordărilor,
formulărilor vizează comportamentul uman. Este oare posibil ca cineva să închidă într-o
formulare diversitatea fiinţei umane, calitatea fundamentală umană? Orice încercare am

22
întreprinde nu va reuşi decât să se evidenţieze anumite trăsături, anumite funcţii sau cadre
referenţiale.
Denis McQuail, remarcând tendinţele convergente în studiul comunicării afirma
recent că ideea unei „ştiinţe ale comunicării este deocamdată precar fundamentată“ (apud I.
Drăgan, 2007, 19). În opinia autorului, convergenţa este „rezultatul întrepătrunderii în
analizele comunicaţionale a conceptelor, temelor, abordărilor şi metodelor din ştiinţe socio-
umane (ca sociologia, psihologia, psihologia socială, antropologia, economia, demografia) şi
ştiinţele limbajului, sau mai pe larg denumite ştiinţe ale comunicării (semiotică, stilistică,
naratologie pragmatică) şi discipline filosofice (filosofia limbajului, epistemologie,
hermeneutică) şi ştiinţele informaţiei.“
Considerăm că ideile consemnate, referitoare la comunicare, conturează problematica
referitoare la cadrul de discuție și ne readuce la formularea lui Eminescu: „Fiecare lucru
poartă în sine însuşi măsura sa“. Avem aici expresia cât se poate de sugestivă a dimensiunii
sferei comunicării. În consens cu demersul referitor la procesul complex al comunicării în
contextul cultural actual invocăm aprecierea lui M. Dinu (1999) conform căreia: „Ferecarea
sa (a comunicării – n. n.) într-o formulă închisă, autosuficientă, i-ar limita orizonturile
deschise către toate punctele cardinale ale cunoaşterii“.

3.2. Studiu relevant pentru PI: ecouri psihoculturale ale unui eveniment
referențial
Având în vedere impactul produs de editorialul Cântarea Americii (An Ode to
America), prezentat în capitulul anterior, precum și de forța cuvântului „libertate“
(dimensiune psihologică relevantă) reținem și, totodată, consemnăm „oficialiarea“ mesajului
din editorialul prezentat in extenso la punctul 2.2. Din perspectiva domeniului nostru de
studiu, o analiză atentă trebuie întreprinsă asupra acestui moment având în vedere
instrumentele oferite de Psihologia interculturală.
Așadar, prin vizita președintelui Bush, la București din 23 noiembrie 2002 cuvintele:
only freedom can make such miracles (doar liberatea poate face asemenea minuni) afișate pe
fundalul scenei și în Piața Revoluției în care se desfășura întâlnirea cu zecile de mii de
oameni veniți să asiste la un moment istoric. Momentul a rămas cu certitudine în memoria
celor care au urmărit respectiva vizită datorită unei întâmplări: apariția unui curcubeu (Brâul
Pământului, ulterior şi Brâul lui Dumnezeu sau Brâul Maicii Domnului, care opreşte ploaia; i
se atribuie puterea de a sorbi apa mărilor şi a râurilor; 1. KERNBACH, p. 127; 2. p.

23
156; 2. GOROVEI, p. 71 apud Romulus Antonescu3) care părea că izvorește din cupola
Ateneului Român.
Reținem faptul că președintelui George W. Bush rememora, înainte de Summitul
NATO de la București (2 – 4 februarie 2008), într-un interviu acordat Televiziunii române
(moment derulat la Wasington la Casa Albă) momentul respectiv astfel: „Vreau să spun că
una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am cât timp am fost președinte este ziua când
am vorbit în piața Revoluției. Când am urcat la tribună și am fost copleșit de apariția unui
curcubeu. Nu o să uit niciodată când am privit înspre soția mea, care stătea chiar lângă Nadia
Comăneci. Am arătat înspre cer și am amintirea vie a miilor de oameni care au privit în sus
neștiind la ce arăt, pentru că ploua. A fost un moment magic. Și vreau să mulțumesc
românilor pentru călduroasa lor ospitalitate și abia aștept să vă vizitez din nou țara“
(consemna siteul realitatea.net – http://www.realitatea.net/bush-considera-curcuberul-de-la-
bucuresti).
Totodată în cartea sa Decision Points, menționează siteul jurnalul.ro4, „președintele
George W. Bush consemnează vizita efectuată în România în noiembrie 2002, subliniind că
apariţia curcubeului a fost «un moment uimitor» pentru «tânăra democraţie» făcând referiri
inclusiv la summitul NATO organizat la Bucureşti în 2008. «Ziua de 23 noiembrie 2002 a
fost ploioasă şi gri la Bucureşti. Cu toate acestea, zeci de mii de persoane au venit în Piaţa
Revoluţiei pentru a marca decizia de admitere a României în NATO, un eveniment
remarcabil pentru o ţară care, cu doar 15 ani înainte, era un stat-satelit al URSS şi un membru
al Pactului de la Varşovia. Când mă apropiam de scenă, am observat un balcon care era
luminat. «Ce este»?, am întrebat. Mi s-a spus că era locul în care Nicolae Ceauşescu,
dictatorul comunist al României, rostise ultimul discurs înainte de a fi înlăturat de la putere în
1989», explică Bush în cartea sa. «În momentul în care preşedintele Ion Iliescu mă prezenta,
ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului
care era luminat ca memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit:
«Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»", îşi aduce aminte fostul lider de la Casa Albă.“

3
http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-
c.html - link accesat în data de 17.01.2019
4
https://jurnalul.antena3.ro/stiri/externe/curcubeul-de-la-bucuresti-n-a-scapat-neconsemnat-in-memoriile-lui-
george-w-bush-559508.html - link accesat în data de 17.01.2019
24
 Tema 4
Natura socioculturală a comportamentului uman

4.1. Preliminarii: la început a fost cuvântul!

A trăi – afirma Aristotel – înseamnă a simți și a cunoaște; în consecință, a trăi laolaltă
înseamnă a simți împreună și a cunoaște împreună. Este definiția cea mai potrivită care se
poate da psihologiei sociale – consideră M. Ralea și T. Herseni (1966, 196); ea este, continuă
autorii, „psihologia conștiințelor sau a minților asociate: psicologia delle menti associate,
cum spunea Cattaneo, psihologia acelor fenomene psihice care nu se produc și nu au înțeles
decât în colectivitate, prin cooperarea directă și actuală a mai multor conștiințe umane“,
indicau Ralea și Herseni.
În acest context, menționează P. Popescu-Neveanu (2006, 12), aserțiunea: „«Omul
devine om pentru că se naşte om», capătă semnificația că este programat să se realizeze ca
om în mediul său specific, iar cazul copiilor-lup privaţi de mediul sociocultural nu constituie
un argument pentru că nici o vieţuitoare acvatică nu se împlineşte ca atare pe uscat. Ne duce
gândul şi la faptul că miracolul uman se explică printr-o excepţie de la regula filiaţiei
structurilor, excepţie care are drept consecinţă autodepăşirea şi, la nivel global, de
macrosistem social, progresia istorică. În aceste condiţii, învăţarea devine generativă. Vocaţia
demiurgică este salvgardată. Nimic nu poate fi însă înţeles şi pus într-o perspectivă a
explicaţiilor, fără considerarea integrală a fiinţei umane în unitate cu condiţiile sale de
existenţă şi, în genere, cu macrosistemele din care face parte“, conchide autorul.
Referitor la natura socioculturală a comportamentului uman, un reper cultural de la
care se poate porni în demersul nostru intercultural îl constituie etimologia termenului
„cuvânt“. Referindu-se la ideaţia genială a lui Eminescu, (studiul intitulat Un simplu caiet),
Constantin Noica (1992, 122) ne dezvăluie: „la pagina 95, Eminescu îşi înseamnă:
«cuvânt»... vine de la conventus, adunare de oameni. Câţi mai ştiu asta? Câţi îşi iubesc şi
caută cuvântul, fiinţa comunitară, adevărul lor ultim?”
Referitor la importanța cuvântului, Confucius (551 – 479) spunea: când aveam 15 ani
mi-am setat mintea pe învățare. La 30 de ani am devenit stăpân pe cariera mea; la 40 de ani
nu am mai fost influențat de alții; la 50 am știut că soarta este influențată de ceruri; abia la 60

25
am înțeles adevăratul înțeles din spatele cuvintelor rostite de alții, evidențiază L. Chenglie5,
(2004, 211).
În același registru, cel al semnificației aparte a cuvântului, Tudor Arghezi acorda o
atenție specială termenului cuvânt, considerând că: ,,să superi nici cuvântul” (De creionul pe
hârtie, vreau să-ți fie, fiindcă scrie, cel puțin atât rușine dacă altceva nu poți, ... să nu superi
nici cuvântul).
Philippe Breton (2006, 27) consideră: „Specia umană se distinge prin cuvânt. Acesta
se manifestă pe trei registre constituente esențiale: expresia, informația și convingerea (s.n.).
În acest sens, modalitățile de comunicare pe care le determină sunt radical diferite de cele
comune animalelor din aceeași specie sau chiar de de cele ale mașinilor, a căror aptitudine de
a comunica este deja cunoscută. Mașina informează, în speţă computerele făcând-o extrem de
bine deoarece a fost concepută în scopul unei excepționale fiabilități în prelucrarea și
transmiterea informației. Și animalul informează. Această informație, ca și în cazul mașinii,
este un semnal de schimb în cadrul speciei, efect al capacităţii de a prelucra semnale din
mediul înconjurător. Capacitatea de prelucrare a informației vizează şi o gamă de sentimente
pe care le are: plăcere, durere, furie (aceste sentimente rămân, în esență, parte a registrului
informativ). Ele sunt aservite exigențelor comportamentale de adaptare la ceilalți membri ai
speciei și la mediu. Cât despre ființa umană, aceasta manifestă, cu intensități diferite, în afară
de cele două registre – informația și expresia – (pe care le are în comun cu lumea animală) și
cu cea a mașinilor, capacitatea întrutotul inovatoare de a avea un punct de vedere, proiecte, o
intervenție asupra lumii înconjurătoare“. Omul, conchide autorul, „este o ființă plină de
convingeri, dar şi animată de dorința de a convinge“.
O altă perspectivă ne-o oferă lingvistica; conform volumului 1, intitulat Cuvântul, al
lucrării Gramatica limbii române (2008, 7-8) termenul cuvânt „are un statut privilegiat“. În
măsura în care aparţine atât sistemului (în calitatea sa de „semn lingvistic stabil“), cât şi
comunicării (ca parte a enunţului – text, rezultat al actului enunţiativ) (...) orice cuvânt se
situează în raport cu celelalte prin particularităţi privind posibilităţile de asociere, ceea ce îl
împiedică în organizarea gramaticală a limbii. Unitatea lingvistică „cuvânt“ aparţine în egală
măsură lexicului şi gramaticii.
,,Orice cuvânt este o încercare de influențare a celuilalt”, precizează Alex Mucchielli
(2002, 11). Cu această propoziție își începe autorul amintit lucrarea intitulată: Arta de a
influența: analiza tehnicilor de manipulare. Când spun acest lucru, continuă autorul, „eu

5
Luo, Chenglie, The story of Confucius, Foreign Language Press, Beijing, 2004, p. 211
26
încerc deja să-mi impun ideea. Oare de ce cuvântul «influențare», ca parte a titlului lucrării
de față, are atâta greutate și riscă să frapeze putând fi chiar acceptată de voi? (...) În acest
scop, mă voi baza pe noile teorii și concepte ale științei comunicărilor. Este vorba de teoria
proceselor de comunicare și despre teoria sistemică a comunicărilor. (...) Noile abordări
abandonează în fapt vechiul model Emițător – Receptor, presupunând existența unei «forțe a
cuvântului» sau a unei «inducții» care ar fi datoare caracteristicilor psihologice ale
vorbitorului, și analizează fenomenele dintr-o perspectivă mai largă.“
Aminteam la începutul acestui subcapitol de convingerile lui Eminescu. De faptul că
termenul cuvânt vine de la conventus, adunare de oameni. Și, cu această ocazie, aminteam
cugetarea lui Noica: Câţi mai ştiu asta? Câţi îşi iubesc şi caută cuvântul, fiinţa comunitară.
Acest sens originar al cuvântului ne duce cu gândul (un act, un cutremur al nervilor – spunea
Eminescu) la primele cuvinte din Geneza: „La început a fost cuvântul“. Astfel, dacă înlocuim
termenul „cuvântul“ cu „adunarea de oameni“ obţinem: „La început a fost adunarea de
oameni“. Un sens nou, sau mai degrabă o punere în valoare a sensului iniţial, întrucât dacă nu
ar fi fost „punerea în comun“, nu ar fi existat fiinţa socială.
Mai trebuie remarcat un lucru. Înrudirea conceptului „comunicare“ cu termenul
„cuvânt“ care „pe lângă înţelesul comun situat în sfera semantică a comunicării îl are şi pe
acela de Logos, Verb divin“, relevă M. Dinu (1999, 17).
Așadar, numai omul poate da sens oricărui lucru. Nu poate trăi fără această trăsătură.
Cuvântul este, astfel, nu atât informativ, cât plin de conținut. Tocmai de aceea, a convinge
este o experiență specifică speciei umane. Locul central al cuvântului derivă deci din
combinația: informație, exprimare, interes, convingere.

4.2. Studiu: reverberații psiho-mediatice și ecouri psiho-culturale concluzive

relevante pentru PI
Referitor la editorialul care a făcut „înconjurul lumii“ (Cântarea Americii – en. An
Ode to America, prezentat in extenso în tema a doua a acestei lucrări), iată ce spunea Nestor
Rateș în materialul Jurnalism și diplomație, text transmis de Radio Europa Liberă: „Ca foarte
mulți alții, prin poșta electronică am primit și eu, de la cunoștințe și prieteni din America,
editorialul lui Cornel Nistorescu din 24 septembrie, într-o traducere engleză care-i reproduce
întreaga încărcătură emoțională, adăugându-i poate și un pic din lustrul limbii lui
Shakespeare. Reprodus, cred, dintr-o publicație americană, sub titlul «Din România:
recunoșatere (și invidie) pentru etosul și elanul american», entuziaștii expeditori au însoțit

27
editorialul de sentimentele lor proprii și de descrierea reacției americanilor din jurul lor.
Cornel Nistorescu a avut talentul și simțirea de a scrie o Cântare Americii, care nu va fi reușit
să-i emoționeze pe mulți români (tirajele ziarelor românești sunt, vai, atât de mici), dar care a
atins o coardă sensibilă în America, unde numărul celor care au citit-o sau auzit-o trebuie să
fi atins de-acum milioane, judecând după indicii pe care le primim de peste ocean.
Și așa, un articol de vreo 70 de rânduri, tradus inspirat de nu se știe cine, a pus
România pe harta sufletului multor americani, care nu ar fi știut, poate, s-o găsească imediat
pe o hartă geografică. Este de departe cea mai eficace „operațiune de imagine“ dintre toate pe
care le-au lansat cu bani grei în America guvernele române de-a lungul anilor din urmă.
Evident, un articol de ziar, fie el și o excepție, nu va plasa România în NATO și nici
nu va putea înlocui numeroasele și dificilele examene pe care guvernul și țara în întregime
trebuie să le treacă în procesul de integrare euro-atlantică. (...) Sentimentele bune față de
români și România, care se fac simțite acum dincolo de ocean, ca rezultat al unor rânduri
inspirate ale unui jurnalist bucureștean, frumoase și salutare cum sunt, nu au darul de a
soluționa problemele. Dar aduc o bunăvoință nesperată care, în perioada de mare cumpănă,
este foarte prețioasă. Ea ar trebui pusă în valoare cu abilitate și modestie. În plan diplomatic,
ocazia nu va întârzia să apară. Premierul Năstase are programată o vizită la Washington la
sfârșitul lunii, prima, la nivel înalt, de la constituirea noii Puteri. Ce a reușit Cornel
Nistorescu, un critic al guvernului Năstase, să sădească în sufletele multor americani prin
scrisul său ar putea să facă misiunea premierului mai ușoară și mai productivă decât ar fi fost
fără aceea Odă închinată Americii. Un talent jurnalistic își așteaptă perechea în diplomație“.

28
 Tema 5
Dialogul intercultural

5.1 Comunicăm, deci existăm! Preliminarii

„Comunicarea devine Vocea unică, singura care poate coagula un univers
ce şi-a pierdut în timp orice alt referent. Să comunicăm.
Să comunicăm cu ajutorul unor instrumente care sunt tocmai acelea care au slăbit
comunicarea. Iată paradoxul în mijlocul căruia am fost aruncaţi”.
Lucien Sfez, O critică a comunicării, 2002

Comunicarea umană: proces definitoriu al speciei homo sapiens: „Toată viaţa şi toată
societatea, laolaltă cu toată cultura, sunt o chestiune de comunicare; dar sunt totodată și una
de cuminecare”, spunea Constantin Noica. Progresăm, spunea Noica (1996, 227), printr-un
spor de comunicare, dar nu progresăm cu adevărat dacă nu obţinem şi un spor de cuminecare.
Fără comunicare, nimic nu ar fi posibil. Ea este liantul socialului. În ciuda acestei
evidenţe – asemănătoare cu datul existenţial –, devine din ce în ce mai pregnant faptul că într-
o societate în care se diversifică exponenţial mijloacele de comunicare, oamenii trăiesc
sentimentul că, uneori, comunicăm din ce în ce mai puţin.
Referitor la acest proces, Tatiana Slama-Cazacu, fondator al ştiinţei contemporane a
Psiholingvisticii, (2000, 31) consideră comunicarea drept un ,,motor” vital, complex și imens
al societății.
În contextul larg al psiholingvisticii, procesele de comunicare umană sunt
fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale, deoarece în afara lor nu sunt posibile
nici interacțiunea rațională a persoanelor, nici coordonarea lor conștientă și nici cooperarea și
influența reciprocă a indivizilor în colectivitate, menționează A. Tucicov-Bogdan (1973,
248).
Ceea ce îl deosebește pe om de toate celelalte animale – consideră M. Ralea și T.
Herseni (1966, 15) – „sunt mâinile, inteligența, limbajul – capacitata de a munci, de a gândi,
de a comunica – prin care el devine o ființă creatoare, nu numai adaptată, ci și adaptatoare.
(...) Cooperarea în comunicare duce la formarea graiului, la posibilitatea de a transmite – la
început pe cale orală, apoi prin scrieri – experiența acumulată, nu numai de la om la om, de la
o populație la alta, dar, ceea ce este și mai important, de la o generație la alta, de la cei ce-au
fost la cei ce sunt, într-o continuitate și acumulare neîntrerupte“, conchid cei doi autori.

29
 Dintr-o altă perspectivă, „Totuşi, de la şeful de stat, la cetăţeanul de rând, toată lumea
se întreabă: de ce există atâtea probleme de comunicare? Cum poate fi facilitată comunicarea
dintre indivizi, dintre grupuri, în cadrul organizaţiilor? Zi de zi, o multitudine de «specialiști»
în comunicare își oferă serviciile, în elaborarea de noi metode de inițiere în practicile
comunicaționale pentru îmbunătățirea performanțelor în domeniu. Ingineri, lingviști,
informaticieni şi pshihologi, toți studiază problema și oferă modele, instrumente de lucru și
strategii. În concluzie, comunicarea este un vast și pasionant câmp de reflecție, de studii și
realizări“, indică J. C. Abric, (2002, 11).
Abilitatea noastră de a transmite în timp real mesaje la mare distanţă cu consens real,
unei persoane sau unor grupuri de oameni ne este atât de familiară, încât considerăm acest
lucru ca fiind ceva spontan. Din perspectiva psiho-istorică, ceea ce facem astăzi când privim
la televizor, ascultăm radioul sau navigăm pe internet – comunicare mediatică – reprezintă o
schimbare semnificativă de comportament în planul comunicării umane. Ne aflăm într-o
situație stranie, consideră Lucien Sfez (2002, 117), în lucrarea O critică a comunicării: „să
comunicăm cu ajutorul unor instrumente care sunt tocmai acelea care au slăbit comunicarea.
Acesta este paradoxul în mijlocul căruia am fost aruncaţi.“
Acum, într-o lume de comunicare lărgită, se cere omului un nou nivel de cuminecare
în largul societăţii şi al omenescului, după cum spunea filosoful Noica. Extradordinarele
noastre mijloace de comunicare, ce au început cu tiparul şi au continuat, peste secole, cu
radioul şi televiviziunea, – consemna filosoful de la Păltiniş – tind să fie tot atâtea feluri de a
cumineca. „Umanitatea a cuminecat, în clipa când a aflat de indundarea Florenţei, iar oamenii
care n-au văzut-o şi n-o vor vedea niciodată au vibrat sub emoţia pierderii a ceva din «restul»
fiinţei lor. Cuminecăm chiar întru neputinţa de-a comunica”, constata C. Noica (1996, 229).

5.2 Sudiul lui Geert Hofstede, un „proiect-reper“ al psihologiei interculturale

fără egal
Analizând studiul lui Geert Hofstede, Alin Gavriliuc (2011, 101) consemnează:
„Referinţa clasică a cercetării interculturale în cadrul organizaţiilor este proiectul lui Geert
Hofstede, finalizat în prima sa etapă în 1980 prin Culture ’s Consequences. Studiul a fost
organizat într-o firmă americană multinaţională binecunoscută – IBM cu o largă reţea
organizaţională, răspîndită în întreaga lume.“
Aceast demers s-a întins pe o perioadă de șase ani (1967-1973) timp în care au fost
colectate 117.000 răspunsuri, indică autorul lucrării Psihologie interculturală: repere

30
teoretice și diagnoze românești. Conform autorului (2011, 103) lucrării amintite, G. Hofstede
„și-a propus să articuleze o strategie metodologică unitară de studiu intraorganizaţional, care
să genereze o probă de diagnoză de grup, prin care să poată spori eficienţa organizaţională.“
Ulterior, pe baza datelor rezultate, menționează Gavriliuc (2011, 104), „colectînd o imensă
cantitate de date, psihologul social olandez a decis să le sistematizeze într-o teorie
paradigmatică, ce dorea statutul de teorie «universală» asupra comportamentului
organizaţional, care ar avea – prin intermediul registrului comparativ la care recurgea – să
ofere o informaţie valorificabilă în creşterea performanţei organizaţionale. În prima etapă a
cercetării s-au realizat comparaţii între 40 de ţări, obţinîndu-se scoruri medii pe fiecare
dimensiune construită în cadrul eşantioanelor naţionale. Totodată, studiul a recurs la o
procedură statistică elaborată, utilizînd tehnica analizei factoriale.“
Inițial, constată Gavriliuc, demersul metodologic a condus la relevarea a „patru
dimensiuni polare“:
– distanţa faţă de putere (mare/mică);
– evitarea incertitudinii (ridicată/scăzută);
– individualism/colectivism;
– masculinitate/ feminitate.
Sintetizând modul în care pot fi definite cele patru dimensiuni, iată cum sunt reflectate
acestea de către autorul (2011, 104) lucării Psihologie interculturală: repere teoretice și
diagnoze românești:
– „distanţa faţă de putere – exprimă inegalitatea/egalitatea dintre superiori şi
subordonaţi într-o organizaţie (DP – mare/mică)“;
– „evitarea incertitudinii – lipsa toleranţei ambiguităţii şi nevoia de reguli formale sau
disponibilitatea faţă de schimbare (EI – ridicată/scăzută)“;
– „individualism – distribuirea atenţiei, resurselor şi angajării personale în sarcină
către sine sau către colectivitatea de apartenenţă (I/C)“;
– „masculinitate – centrarea pe obiective personale (cîştig, avansare) şi asertivitate, în
opoziţie cu cele interpersonale (atmosferă prietenoasă, înţelegere cu autoritatea) şi toleranţă
(M/F).“
La treizeci și unu de ani de la prima evaluare, autorul extinde aria dimenisiunilor
identificate, propunând o a cincea dimensiune; astfel, conform Gavriliuc (2011, 106), „În a
doua ediţie a cărţii sale Culture and organization: Software of the Mind (2001), G. Hofstede a
adăugat şi o a cincea pereche de dimensiuni: perspective pe termen lung/scurt (s.n.). Dacă

31
primul pol al acestui continuu (PTL) descrie culturile alcătuite din subiecţi sociologic
majoritar orientaţi spre moderaţie, spirit adaptativ, orientarea spre recompense viitoare, cel
de-al doilea (PTS) lămureşte cum opţiunea implicită a membrilor societăţii este spre
tradiţionalism, respectarea obligaţiilor sociale, pe baza unei atitudini regresive sau centrate pe
prezent“, conchide autorul citat.
Pe baza analizei datelor colectate au rezultat următoarele tendințe „atunci cînd
individualismul/colectivismul scade, creşte distanţa faţă de putere, înregistrîndu-se o corelaţie
negativă între cele două dimensiuni. Apoi, majoritatea ţărilor din Europa Occidentală şi
America de Nord prezintă un individualism crescut şi o distanţă faţă de putere mică. În
schimb, în America Latină şi Asia s-a evidenţiat un individualism scăzut şi o distanţă faţă de
putere mare“, indică Gavriliuc.
Reținem, totodată, că în 1994, Smith, Dungan şi Trompenaars au refăcut demersul
incluzând 43 de ţări, unele selectate pentru prima oară în lista globală, printre care se numără
şi România (întrucât înainte de 1989, datorită condițiilor geopolitice, nu puteau fi colectate
date din țările care făceau parte din Estul Europei)
În legătură cu aceast demers științific, Gavriliuc6 afirmă „prin profunzime şi
capacitate de inovare conceptuală şi metodologică, precum şi prin întindere, acest proiect
rămîne «fără rival» pînă în prezent în cercetarea psihologică.“ Totodată, din perspectiva
autorului lucării Psihologie interculturală: repere teoretice și diagnoze românești, „modelul
lui G. Hofstede inventariază cele mai importante tipare atitudinale din mediul organizaţional,
care, în urma analizei datelor, s-au grupat în cinci factori: individualism/colectivism
(centrarea pe sine în realizarea personală/centrarea pe grup şi pe reuşita de grup), distanţa
faţă de putere (relaţia simbolică dintre supraordonat şi subordonat în organizaţie), evitarea
incertitudinii (raportarea faţă de schimbare), masculinitate/feminitate (centrarea pe sarcină şi
performanţă, în dauna centrării pe relaţie şi pe calitatea ei), perspectiva pe termen lung/scurt
(raportarea oportunistă sau organicistă faţă de dinamica organizaţională).“

6
Alin, Gavriliuc, Psihologie interculturală: repere teoretice și diagnoze românești, Editura Polirom, Iași, 2011,
p. 106
32
 Tema 6
Contactul și schimbul între culturi

6.1 Etape ale evoluției comunicării (epocile comunicării)

„Specificul omului constă în faptul că el se opune influenţei fascinante a mediului

înconjurător. El domină mediul printr-o viaţă puternic interioară.

Omul îşi construieşte în el o a doua lume tot aşa de bogată,

dacă nu mai bogată, cu probleme şi orizonturi noi. Şi el poate trăi adesea numai în ea

şi prin ea, inventând ştiinţele, tehnicile, economiile, moralele şi artele.

Aceasta e o revoluţie sau mutaţie psihică, necunoscută seriei zoologice”.

Paul Popescu-Neveanu

În nici o altă știință, relevă Gr. Nicola (2008, 9) „realitatea gândită nu este atât de
direct accesibilă celui care gândește ca în cazul psihologiei.“ Totodată, menționează autorul,
„din cauza impresiei situaționale, se poate spune că în istoria umanității au fost mai multe
«psihologii» decât «suflete»; același om, în situații diferite a gândit «mai altfel» asupra
trăirilor sale sufletești, combinând mai mult sau mai puțin explicit idei de cauzalitate,
alcătuire, funcționare, valoare, frumusețe etc.“
Una din aceste realități gândite se referă la trecutul speciei umane. Acest proces este
descris adesea de oamenii de ştiinţă, din diverse domenii, în termenii epocilor. Epoca pietrei,
a bronzului, a fierului. În toate aceaste perioade, abilitatea de a comunica a constituit
fundamentul dezvoltării speciei noastre, ca trăsătură a umanului.
Referindu-se la abordarea trecutului din perspectivă științifică, Septimiu Chelcea
(1999, 4) consideră: „acțiunile noastre poartă totdeauna amprenta prezenței celorlalți; este
firesc, deci, ca psihosociologia să își concentreze efortul de cunoaștere și spre descifrarea
mecanismelor de influențare a comportamentelor trecute ale celorlalți asupra
comportamentului nostru.“
„Comunicarea este singurul mod de a învăța cine suntem. Identitatea de sine vine din
felul în care interacționăm cu ceilalți. Ne decidem asupra a ceea ce suntem bazându-ne pe
felul în care ceilalți reacționează în ce ne privește“, consideră Doina-Ștefania Săucan, (2003,
16). Acest proces „ne asigură o legătură vitală cu alte persoane“, conchide autoarea.
33
 Conform fragmentelor descoperite de paleoantropologi, procesul evolutiv care a avut
ca rezultat oamenii contemporani datează de aproximativ 70 de milioane de ani. Ceea ce
astăzi considerăm normal, faptul că noi oamenii avem capacitatea de a vorbi, de a transmite,
de a înţelege se datorează unei îndelungate evoluţii a speciei. Cercetătorii au descoperit faptul
că primii hominizi aveau în comun caracteristici anatomice cu alte primate.
Datele actuale şi descoperirile ştiinţifice acceptate de cercetători atestă faptul că
vorbirea şi limbajul au apărut cu 35.000-40.000 de ani în urmă, la oameni care ne semănau
din punct de vedere fizic. Oamenii de Cro Magnon, pentru că despre ei este vorba, aveau
structura craniană, limba şi laringele aşa cum le avem noi astăzi. Cât despre întrebarea de ce
au evoluat oamenii de Cro Magnon, iar cei de Neanderthal au dispărut, oamenii de ştiinţă nu
au încă un punct de vedere comun.
Referindu-se la evoluţia vorbirii şi a limbajului din perspectiva cognitivă, în lucrarea
Speach Science Primer – Physiology, Acoustics and Perception of Speach, G. J. Borden, K.
S. Harris, (1980, 187) constată că „pentru ca orice sistem lingvistic să se nască şi să se
menţină în stare de funcţionare trebuie să existe o nevoie de bază a speciei.“ Albinele, delfinii
şi multe alte animale sălbatice, consideră cercetătorii, au dezvoltat sisteme de comunicare
sofisticate. Semnalele acestor sisteme pot fi de ordin olfactiv, tactil, auditiv sau vizual. Cea
mai evidentă nevoie pentru un sistem de comunicare se naşte atunci când creaturile sunt
nevoite să coopereze şi să împartă achiziţia pentru a supravieţui. Pe măsură ce traiul capătă
caracteristici sociale mai pronunţate, fiecare creatură, depinzând la rândul său de alta, şi pe
măsură ce existenţa socială creşte în complexitate, sistemul de comunicare trebuie să devină
îndeajuns de extins şi de flexibil încât să furnizeze informaţiile necesare. Autorii constată că
sistemele de comunicare au devenit relevante în activitatea umană odată cu planificarea.
„Probabil că este esenţial să dobândeşti informaţia despre modul în care realizezi o unealtă
care să fie folosită în crearea altor unelte. Planificarea, fie că este o strategie a câtorva indivizi
pentru a captura un animal sau pentru a proiecta unelte cu care să realizeze alte unelte,
implică amânarea impulsurilor şi gândirea în viitor“ (ibidem).
Conform M. L. DeFleur, S. Ball-Rokeach (1999, 25) „Măsurătorile precise ale
craniilor aparţinând primilor hominizi, împreună cu modelele create pe calculator ale
lungimii limbii şi configuraţiei ţesuturilor moi aferente, au arătat că localizarea laringelui nu
le permitea să producă incredibila gamă de sunete care sunt necesare pentru vorbirea umană.“
Cu alte cuvinte, ei nu vorbeau fiindcă, din punct de vedere fizic, erau incapabili s-o facă
întrucât acelaşi lucru a rămas valabil în cazul primatelor. Datorită unor studii întreprinse de

34
antropologului Robert McCarthy, de la Universitatea Florida Atlantic, pe baza unui model de
tract vocal reconstituit din fosile, oamenii din Neanderthal aveau un canal vocal mai scurt
decât Homo Sapiens. Prin modelarea sunetelor (simularea vocii), realizată printr-un
sintetizator, McCarthy şi echipa sa au fabricat sunetul unui neanderthalian emiţând vocala
„e”. Înregistrarea este disponibilă pe site-ul media.newscientist.com. În contrast cu un „e”
pronunţat de oamenii contemporani, cel rostit de neanderthalieni este inflexibil şi
nenuanţabil. McCarthy consideră că neanderthalienii nu erau capabili să redea „vocalele
cuantice” prezente în vorbirea tuturor oamenilor. Acest tip de vocale oferă indicii care-i ajută
pe vorbitori cu canale vocale de mărimi diferite să se înţeleagă între ei. Spre exemplu,
consideră autorul, un neanderthalian nu ar fi putut exprima prin vobire diferenţa dintre
,,mare“ şi ,,maree“ şi nici nu ar fi distins între ,,mi“ şi ,,mii“, această diferenţă limitând
discursul lui Homo neanderthal. Conform aceleaşi surse, „în 2008, oamenii de ştiinţă au
descoperit că oamenii de Neanderthal aveau în comun cu oamenii o genă «a vorbirii», numită
FOXP2. Oamenii cărora le lipseşte această genă suferă de tulburări ale limbajului şi vorbirii.
Versiunea umană şi cea neanderthaliană a genei diferă de cele existente la alte animale,
inclusiv de cele ale cimpanzeilor“, conchide sursa.
Analizând evoluția modului în care s-a derulat procesul vorbirii, M. L. DeFleur, S.
Ball-Rokeach (1999, 29) constată că: „Limbile mai vechi au fost, evident, modificate de-a
lungul generaţiilor. Cu toate acestea, lingviştii moderni au identificat un mare număr de
cuvinte în vocabularele a cincizeci de limbaje preisorice care se regăsesc în numeroase limbi
moderne, cuvinte care pot fi găsite tocmai cu 5.000 de ani î.H. (acum aproximativ 7.000 de
ani) într-o «sursă comună» proto-Indo-Europeană. Putem sugera că această sursă comună a
condus în cele din urmă la limba creată iniţial de către oamenii de Cro Magnon. În orice caz,
nu există nici o îndoială că dezvoltarea vorbirii şi a limbajului au făcut posibil progresul
speciei umane“, consideră cei doi autori.
Referitor la omul de Cro Magnon, (mai exact Cro-Magnon I), datele ştiinţifice indică
faptul că ar avea o vechime de 28.000 de ani, datând din paleoliticul superior. Era un om
solid, înalt de 1,80 metri şi a fost descoperit în 1868 la Eyzis (Dordogne), de geologul Louis
Larter. Era prima dată când se descopereau fosile de Homo Sapiens care semănau cu oamenii
de acum. Scheletul zăcea într-un loc stâncos denumit Cro Magnon, alături de alţi doi oameni,
o femeie şi un copil. Craniul are o mică rană deasupra aracadei, fiind foarte bine conservat.
Interiorul craniului de Cro Magnon a fost scanat la spitalul Quinze-Vingts din Paris. Pe baza
investigaţiilor realizate, Antoine Balzeau, cercetător la Muzeul Omului, a putut să

35
reconstituie imaginea 3D a creierului. Ceea ce apare în imagine este endocraniul. Se văd
arterele şi reţeaua vasculară care hrăneşe creierul. ,,Studierea acestui material va permite
analizarea schimbărilor formei creierului lui Homo Sapiens de-a lungul evoluţiei”, consideră
Antoine Balzeau.
Această fosilă nu este însă cea mai veche. Conform oamenilor de ştiinţă, „primul
european modern“ (denumire utilizată de cercetători) a fost descoperit în Peştera cu Oase din
România (http:www.independent.co.uk). Datarea cu carbon a fragmentelor de oase,
aparţinând craniului, a stabilit o vechime situată între 34.000 şi 36.000 de ani. Richard Neave,
savantul care a reconstituit trăsăturile feţei într-un mulaj, şi-a bazat supoziţiile pe o
măsurătoare atentă a fragmentelor găsite. Reconstrucţia a fost făcută pentru o serie de
emisiuni ştiinţifice (difuzate de BBC) care documentează originea omului şi evoluţia acestuia
de la „leagănul omenirii“ (Africa) şi rutele migratorii. Deşi craniul dovedeşte numeroase
trăsături cu anatomia umană actuală, el are, de asemenea, multe trăsături arhaice, cum ar fi
măselele foarte largi, care i-au condus pe unii experţi la ipoteza că ar aparţine unui hibrid
între Homo Sapiens şi Omul de Nenderthal – ideea fiind respinsă, însă, de alţi experţi şi de
dovezile genetice. Erik Trinkaus, profesor de antropologie la Universitatea Washington, din
Saint Louis şi unul dintre primii specialişti care au studiat oasele în detaliu a spus că falca
este cea mai veche fosilă umană modernă. Analizele realizate de savant la Oxford şi
Groeningen au surprins comunitatea ştiinţifică. Mandibula, descoperită în 2002, de trei
speologi români (doi din Timişoara şi unul din Drobeta Turnu-Severin) este cel mai vechi
fragment osos de Homo Sapiens descoperit în Europa şi al doilea ca vechime din lume, după
un fragment găsit în Africa. „Punând toate la un loc, aceste oase sunt primele care
documentează cu siguranţă cum au arătat oamenii moderni când au început să se
răspândească în Europa“ (ibidem).
Conform dovezilor ştiinţifice, Omul de Neanderthal a locuit în Europa pentru 300.000
de ani, supravieţuind Erei Glaciare, însă a dispărut acum 25.000 de ani din motive încă
necunoscute. Homo Sapiens ar fi sosit în Europa cu aproximativ 35.000 de ani în urmă,
intrând în competiţie pentru aproximativ 10.000 de ani cu Omul de Neanderthal. Studiile
ADN sugerează că cele două specii nu s-au amestecat. Revistele American Academy şi
Journal of Human Evolution consideră că fragmentele umane descoperite pe teritoriul
României „indică faptul că omul modern ca specie Homo Sapiens a fost contemporan cu
Omul de Neanderthal, care, în acea perioadă, îşi începea declinul.“

36
 La întrebarea de ce au evoluat oamenii de Cro Magnon, iar cei de Neanderthal au
dispărut, una din ipoteze – menționează M. L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, (1999, 29) – se
referă la faptul că atunci când „oamenii de Cro Magnon au creat vorbirea şi limbajul, au
dobândit un avantaj uriaş faţă de neanderthalieni. Deoarece puteau operaţionaliza cu ajutorul
limbii, şi puteau planifica şi conceptualiza (...), ei au transmis generaţiilor următoare
modalităţile de conservare a hranei, de încălzire şi în general de a-şi asigura supravieţuirea
într-un mediu ostil. În schimb, oamenii de Neanderthal au rămas în Epoca semnelor şi
semnalelor, cu limitările ei aferente.“

6.2 Studiu: dimensiunea psihoistorică și psihoculturală a unui model unic

Pe trunchiul marmorei, tăiat cu genială finețe, urcă însă povestea unui neam.

E o grandioasă înălțare la cer acest stâlp al trecutului.

Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea, (1976, 192)

Îmbinarea portretelor realiste cu imaginile generalizatoare cu caracter de simbol

într-o perfectă unitate spațiu-timp transformă Columna într-o ,,frescă” fără analogii;

exprimarea artistică a calităților apreciate de romani: virtus, iustitia, pietas,

clementia,

face din Columnă idealul instrument de propagandă.

L. Țeposu-Marinescu, Columna lui Traian (2002, 107)

Surprinzând aspectul istoric, Dicţionarul de psihologie (2006) precizează: „pentru a fi

vorba de istorie, e nevoie de un indice de cauzalitate – acesta permite să distingem un text
narativ veritabil de o simplă relatare cronologică“ (429), iar pe de altă parte, „psihologia
istorică îşi pune problema, în cazul noului, ce este diferit de ce este vechi, cum şi de ce a
apărut acest nou“ (428).
În demersul întreprins pentru realizarea acestui studiu s-a pornit de la un set de
întrebări: în ce constă contribuția înaintaşilor la geneza şi generalizarea comunicării; care sunt
problemele generate de predecesorii arealului cultural, ce au dus la dezvoltarea acestui
domeniu; având în vedere spectrul reprezentărilor şi percepţiei umane, în acceptarea
37
raportului dintre reflectarea psihică și cea mediatică; în ce fel s-au asigurat evoluţia,
îmbogăţirea şi cunoaşterea din domeniul comunicării mediatice.
Îndemnul lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă în primul rând la
disponibilităţile psihologice ale Subiectului, putând fi aplicat şi colectivităţilor umane.
Conform P. Popescu-Neveanu (2002, 345) „Necesitatea de a răspunde la întrebarea «cine
sunem noi românii, ce fel de oameni suntem, în ce constă caracterul românesc» s-a manifestat
cu acuitate ori de câte ori confruntările cu istoria, «la răspântie», ne-au obligat să ne
confruntăm cu noi înşine.“
De aceea, drept obiect de studiu şi analiză a dimensiunii psihoistorice şi protocroniste
în media românească am selectat un caz de pregnanţă psihoistorică, respectiv: Columa
centenaria ce este cunoscut în timp sub denumirea de Columna lui Traian; numele antic,
originar – Columna centenaria viza dimensiunea fusului și capitelului de 100 de picioare
romane (29,78 metri).
În fond, avem de-a face cu o problematică psihologică complex-integrativă, legată de
reprezentări, percepţii, senzaţii, imagine. „Psihologia generală apreciază constituirea
imaginilor-reprezentări ca având o apariţie spontană, mecanismele de engramare fiind
activate de diferite semnale din mediul intern sau extern, iar în parte în contextul unui proces
social“, precizează M. Golu (2002, 349). Din perspectiva psihosociologiei, Catherine Garnier
(2002) „oferă o interpretare plastică a modului în care gândirea socială se instalează şi se
localizează în individ: spaţiul social în care evoluează individul este inoculat de cultură,
îmbibat de gândirea socială; gândirea este «setată» de creier în maniera în care ordinatorul
tratează informaţia cu care este servit. Selectarea stimulilor, obiectivelor, evenimentelor cu
care individul vine în contact îl ancorează social, iar gândirea sa este marcată de aceste
influenţe. Raportată la obiect, gândirea devine controlabilă, gestiunea sa putând fi realizată ca
şi cum am controla un mecanism“, afirmă A. Neculau (2004, 283).

6.3 Columna Centenaria versus Tapiseria Bayeux: o analiza comparativă

În privinţa Columnei, C. Daicoviciu și H. Daicoviciu (1968, 9) afirmă: „Monumentul

este considerat drept «primul film din istoria omenirii», conține o bogăție de dimensiuni
observabile ce se împletesc cu însemne ascunse ori dificil de exprimat datorită scurgerii
timpului și dispariției unor documente ce ar fi putut întregi înțelegerea faptelor reprezentate, a
semnificațiilor și redarea acestora.“

38
 O analiză comparativă a celor două obiecte: „monumentul generat de războaiele daco-
romane“ şi „cel mai cunoscut exemplu occidental“, lucrare ce „reflectă viu cucerirea
normandă a Angliei din 1066“ – le conferă titlul de reprezentări vizuale avangardiste:
Columna, drept „primul film din istoria omenirii“, iar Tapiseria, „bandă vizuală comparată
uneori, în privinţa tehnicilor şi a efectelor, cu un film“ –, sunt relevate câteva dimensiuni
semnificative:
– cronologia (perspectiva întâietăţii / protocronismului) conţinutului mediatic:
Columna a fost inaugurată în ziua de 12 mai a anului113 (cf. C. Daicoviciu și H. Daicoviciu),
iar Tapiseria în jurul anului 1100; aşadar, o distanţă temporală de 1000 de ani între cele două
lucrări. Astfel, în decursul unui mileniu semnificaţia dăltuită pe Columnă a fost transmisă
miilor de generaţii care s-au succedat, cu radiere în spaţiu şi timp;
– tridimensionalitatea reprezintă al doilea criteriu de studiu şi apreciere a valorii
informaţiilor conţinute de basoreliful Columnei: peste 2.500 de figuri umane, nici una nu
seamănă cu cealaltă, cu excepţia personajelor principale reluate, „fiind cea mai mare
sculptură în relief din toată antichitatea“ (R. Vulpe, 2002, 15). De cealaltă parte, Tapiseria a
fost realizată cu acul – în mod spectaculos şi migălos; oferind doar o perspectivă
bidimensională;
– autenticitatea reprezentării: în cazul Columnei, sintetizarea trăsăturilor specifice ale
combatanţilor din cele două tabere s-a făcut ca şi cum ar fi vorba de o „fotografie tipologică“.
Aşa s-a făcut că în anul 1896, Badea Cârţan ajunge pe jos la Roma pentru a vedea Columna, a
presarat în jurul acesteia boabe de grâu şi pământ adus din ţară; şi-a întins cojocul şi s-a
culcat lângă monument. Dimineaţa, trecătorii l-au remarcat miraţi: „Iată, un dac a coborât de
pe Columnă!“ (O. Metea, 1972, 94-95). Faptul a fost consemnat în presa vremii: Il Popolo,
Riforma, Il Messagero, La Stampa, Fanfulla, L’Italia au realizat reportaje difuzând aproape
zilnic informaţii despre Badea Cârţan. Pe lângă fotografiile publicate, două ateliere
fotografice – La Lieure şi Bagapini – i-au expus fotografia în mărime naturală în vitrinele lor
din centrul oraşului (ibidem, 96).
– dimensiunile reprezentării: pe Columnă există circa 200 de metri de sculpturi
dăltuite în marmură, alternativă creatologică la Tapiseria ce măsoară 110 metri, cu broderie în
ţesătură;
– creativiatea în abordare – Columna este conceptualizată ca „primul film din istoria
omenirii“, realizat în marmură, tridimensional, pe o coordonată verticală într-o perspectivă
geometrică, în aşa fel încât reprezentarea imagistică poate fi urmărită cu uşurinţă pe toată

39
înălţimea, să sugereze un sens prin spirala ce urcă; este o matrice a devenirii ascendente, o
asemănare provocatoare cu reprezentarea contemporană a ADN-ului, genomul uman.
Referitor la creativitatea artiştilor, autorul R. Vulpe (2002, 15) relevă: „O calitate demnă de
relevat este abilitatea de a sintetiza episoade povestite. Sintetizarea era impusă de
dimensiunile limitate ale spaţiului destinat reliefului. Artiştii s-au achitat cu multă
ingeniozitate de această îndatorire, ajutându-se de trucuri diverse: iluzia maselor numeros
reprezentate, selectarea elementelor caracteristice ale unui episod, concentrarea de subiecte
într-o singură scenă, exprimarea de stări psihologice prin gesturi consacrate şi elocvente,
utilizarea de simboluri pentru noţiuni abstracte.“ Tapiseria, concepută pe orizontală,
diminuează semnificativ dimensiunea epică;
– accesibilitatea – Columna putea fi vizionată, ca şi astăzi, de oricine ajungea în
Forumul în care a fost amplasată; piața avea o suprafață de 11020 metri – 116 x 95 de metri,
pentru aceasta a fost înlăturată o colină înaltă de 40 de metri. Pentru noul For – precizează R.
Vulpe (2002, 13) –, Traian a decis să radă un pinten de deal stâncos ce se prelungea din
Quirinal spre Capitoliu. După calculele făcute, peste opt sute cincizeci de mii de metri cubi
de piatră şi pământ au fost săpaţi şi transportaţi în altă parte a oraşului. Pe terenul astfel
nivelat s-a construit, prin iscusinţa vestitului arhitect Apollodor din Damasc (c. 60 – c. 125),
cel mai mare dintre forurile imperiale, egalându-le ca spaţiu pe toate celelalte la un loc şi
depăşindu-le mult prin bogăţia şi amploarea clădirilor dimprejur.“
În termeni de eficienţă a propagării mesajului, Tapiseria era disponibilă doar celor
care aveau acces în interiorul castelului, putând fi amplasată oriunde exista spaţiu pentru
expunere; despre acesta se poate afirma că îndeplinea o funcţie imagistică doar pentru cei
privilegiaţi şi nu pentru propagarea informaţiei;
– contextul spaţial al amplasării mesajului: un spaţiu deschis, un Forum în care, pe
lângă Columna centenaria, se găseau: Arcul de triumf, Basilica Ulpia și două biblioteci, una
grecească și una latină, ce adăposteau volume aparținând celor două culturi, o colecție de
cărți scrise pe pânză de in și legate în fildeș. Tapiseria era expusă într-un spaţiu închis, fapt ce
limita deschiderea către alte orizonturi. Despre spaţiu, reţinem că „Traian a hotărât să
dăruiască Romei un Forum Ulpium, care să întreacă în întindere şi în strălucire toate celelalte
foruri ale urbei. Un for era o piaţă unde se desfăşura cea mai mare parte din viaţa unui oraş,
cu diverse manifestări politice, administrative şi judiciare, cu tranzacţii comerciale, cu
întâlniri particulare. Datorită creşterii enorme a populaţiei din Roma, vechiul Forum
Romanum din epoca republicană nu mai era suficient, aşa că s-a simţit nevoia să i se adauge

40
pieţe noi, largi şi frumose care, create succesiv de Iulius Caesar, de August, de Vespasian, de
Nerva, au ajuns să acopere tot spaţiul plan disponibil dintre cele şapte coline” (ibidem, 13);
– perenitatea – o remarcă nu lipsită de importanță se referă la materialul din care este
realizată Columna, în fond substanța mediului de interferare cu Subiecții. Conform
paradigmei lansate de Marshal McLuhan (1911-1980), The medium is the message, mediul
este mesajul, monumentul a fost realizat din marmură albă – material recunoscut pentru
rezistenţa în timp (indiferent de condiţiile meteorologice), cu intenţia de a dăinui. Tapiseria
este realizată din materiale textile, mai puțin rezistente, ce impuneau o expunere selectivă din
cauza perisabilității la condiţiile meteo.
Sintetizând datele relative la cele două „filme istorice“: distanţa temporală dintre cele
două lucrări (întâietatea), tridimenisionalite versus bidimensionalitate, autenticitatea
reprezentării, dimensiunile reprezentării, concepţie artistică, expunere publică, versus
prezentare în spaţiu închis, accesibilitatea oricărui cetăţean, versus expunere selectivă,
materiale perene, versus materiale perisabile, – rezultă că dimensiunile psihoistorice şi
psihoculturale sunt reprezentative pentru Columna centenaria; pe de altă, în intervalul scurs
de la ridicarea Columnei şi până la realizarea Tapiseriei, putem constata o regresie în termeni
de prezentare a informaţiei şi de acces al publicului la conţinutul reprezentării.

41
 Tema 7
Socializarea subiectului uman prin cultură și învățare culturală

7.1 Conceptul de comunicare, noi clarificări

Definiţiile comunicării au fost şi sunt numeroase, în funcţie de perspectivele

diferitelor discipline ştiinţifice, cu modelele lor teoretice adoptate şi de abordările
metodologice. Definirea şi caracterizarea actului comunicativ – (cf. Tucicov-Bogdan, 1973;
P. Golu, 1974; Rime, 1984; Hybeles, 1986; Ghiglione, 1990; Radu, 1994) – „comportă, pe
lângă consens (o interacţiune bazată pe schimbul de semnificaţii), suficiente elemente
deschise sau interogaţii. Orice interacţiunea socială este comunicativă? Intenţionalitatea şi
reciprocitatea reprezintă diferenţa specifică a comunicării faţă de alte forme de relaţionare?
Este triada relaţie–informaţie–inteligibilitate condiţia necesară şi suficientă a comunicării? Se
poate pune semnul egalităţii între competenţa lingvistică şi cea comunicativă? Există situaţii
informative fără a fi comunicative? Substituirea unei forme comunicative cu o alta antrenează
sau nu modificări de sens şi semnificaţii?“, precizează L. Iacob (1996, 181).
După ce Psihologia animală, după al II-lea Război mondial, a relevat forme de
comunicare la insecte şi vertebrate, încercările de a defini conceptul de comunicare au arătat
că un singur cuvânt poate crea, prin diversitatea conotaţiilor și a perspectivelor personale,
numeroase confuzii.
Referitor la această metamorfoză, Noica (1996, 229) afirma: „cuvântul acesta
cuminecare purtător de atâtea afirmări, nu este numai al limbii noastre. Vine din latinescul
communicare şi, prin latina ecleziastică, a căpătat în toate limbile romanice acelaşi sens, „de
a se împărtăşi de la, a se împărtăşi întru ceva”.
„Demn de notat – relevă M. Dinu (1999, 15) – este faptul că românii au reţinut
înţelesul cultural, ecleziastic, al lat. communicare, moştenit sub forma cuminecare. Preluarea
recentă, pe cale savantă şi a sensului laic al cuvântului, reprezentat de neologismul
comunicare, a condus la apariţia unui dublet etimologic bogat în semnificaţii. Cele două
cuvinte surori dau seamă împreună de ambivalenţa procesului de comunicare, evidenţiindu-i
dubla dimensiune, comunitară şi sacră“.
În acest sens, un punct de pornire interesant în abordarea psihologică – oferit de
autorul lucrării Comunicarea (1999, 14) – vizează restituirea semnificaţiei iniţiale. Astfel,
„termenul care a acumulat trăsături şi conotaţii conjuncturale efemere, adăugate de contexte
şi care presupune evidenţierea legăturii, punerea în comun, are ca temelie verbul latin
42
communico.“ Totodată, menționează sursa citată, „Se presupune că la temelia formării
verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis-e, al cărui înţeles era «care îşi face
datoria, îndatoritor, serviabil». Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale
bogate din care reţinem adjectivele immunis = „scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea
unei datorii” (la Tit Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de «scutit de serviciul
militar»), de unde şi sensurile actuale «exceptat de la contractarea unei boli», communis =
«care îşi împarte sarcinile cu altcineva», iar mai târziu, în epoca clasică, «ce aparţine mai
multora sau tuturora» (derivat din sintagma «trăsături comune»), sursă a sensului derivat
«obişnuit, banal» (ca în «substantivul comun») şi, probabil, *municus, cuvânt neatestat în
texte, dar reconstituit (între altele, şi cu ajutorul muiniku, identificat în limba osacă). Acesta
din urmă, prin mijlocirea derivatului său *communis, îl poate explica acceptabil pe cel de
communicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce
natură. Apoi, odată cu răspândirea creştinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic,
desemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului
liturgic de mai târziu. Din această ultimă accepţiune s-a derivat antonimul excomunicare =
«interdicţie de a primi împărtăşania», echivalentă cu excluderea din comunitate şi punerea,
practic, în afara legii”.

7.2 De la „discuțiile din fața focului“ la Războiului lumilor și „boturile lui

Goebbels“
În anii ‘20, mulți oameni au devenit conștienți de cât de rapidă și de eficace fusese
propaganda în timpul primului război mondial. După război, folosirea publicității a crescut
foarte mult. În prima decadă a anilor ’30 apare o nouă forţă, utilizarea posturilor de radio
pentru a se adresa marilor audiențe de pe ambele părți ale Atlanticului. În Statele Unite,
președintele Franklin Roosevelt a înfrânt o presă și un Congres, ambele ostile, trecând peste
capul lor și adresându-se la radio poporului american prin „discuțiile din fața focului“.
Impactul radioului asupra publicului larg poate fi ilustrat de efectul pe care l-a avut în
1938 transmiterea, de Halloween, a Războiului lumilor, a lui Orson Welles, emisiune care a
produs panică în unele comunități. În Europa, radioul a fost supus unei folosiri mult mai
diferite, susținută și periculoasă, de către Adolf Hitler în încercarea sa de a cuceri lumea,
semnalează W. Severin, J. W. Tankard (2004, 219).
Referitor la episodul din 30 octombrie 1938 (Războiul lumilor), Orson Welles, atunci
în vârstă de 23 de ani, îşi face o intrare furtunoasă în istoria presei. Conform lui Jean-Noël

43
Jeanneney (1997, 156), Orson Welles, actor de teatru recunoscut, realiza în fiecare săptămână
o „dramatizare“ pentru CBS, o emisiune urmărită de mai multe zeci de milioane de
ascultători. În acea zi acceptase – mormăind, pentru că ideea nu i s-a părut prea bună – să
adapteze un roman publicat de un cvasianonim, H. G. Wells, autorul englez al Maşinii
timpului şi al mai multor povestiri fantastice. Era vorba de cartea Războiul lumilor, care
imaginează venirea marţienilor în Statele Unite. Cum Orson Welles nu îndrăgeşte prea mult
romanul, încearcă să îl dramatizeze cât mai mult şi are ideea de a crea aparenţa unei emisiuni
reale, întreruptă de anunţul senzaţional al sosirii marţienilor. Este convins că toată lumea va
înţelege că este doar o ficţiune. Surpriză, însă: totul se dă peste cap. Când Welles invită un
fals ministru de Interne să implore publicul să nu se lase doborât de teamă şi «mărturiseşte»,
în acelaşi timp, că singurul lucru eficace este să se roage cu toţii la Dumnezeu, atunci panica
se naşte şi se răspândeşte. Lungi şiruri de maşini părăsesc New York-ul.
Despre acest episod, producătorul John Houseman, născut în România, în 1902,
asociat cu Welles declara: „nu am avut nici cea mai mică idee despre efectele pe care piesa le
va avea”.
Al doilea episod demn de reţinut pentru evoluţia (şi impactul) radioului este legat de
ceea ce poporul german a numit „boturile lui Goebbels”. Conform J. N. Jeanneney (1997, p.
184), acesta ar fi afirmat că: „graţie radioului, regimul a eliminat orice spirit de revoltă” şi
citează respectuos formula lui Hitler din Mein Kampf: „În timp de război, cuvinele sunt
arme”.
„Boturile lui Goebbels” reprezentau problema de formă. Şeful propagandei germane
i-a îndemnat pe industriaşi să lanseze pe piaţă aparate de radio populare, Volksempfänger,
care asigurau o audiţie bună doar pentru posturile germane. În momentul declaraţiei de război
existau 9,5 milioane de aparate declarate, cifră record în Europa. În acest moment, Goebbels
îi îndeamnă pe credincioşii militanţi nazişti să ridice nivelul sonorului la aparatele lor şi să-şi
lase ferestrele deschise în timpul emisiunilor de propagandă. Această metodă de răspândire a
mesajelor „sănătoase” este varianta germană a difuzoarelor japoneze (ibid, p. 185).

44