1. Caracteristicile cunoaşterii comune.

a) Realitatea socio-umană este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, cunoaşterea ei nu necesită

utilizarea unor instrumente speciale; fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate
direct.
b) Realitatea socio-umană este foarte familiară oamenilor, datorită faptului că fiecare individ este
membru al unui grup (familie, grup de muncă, organizaţie etc.), trăieşte în mijlocul celorlalţi şi
împărtăşeşte cu ei valori, credinţe, gânduri comune.
c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizează pentru a obţine informaţii sunt
diverse: ei îmbină observaţiile proprii cu cele ale altor oameni, pun întrebări, se documentează din
diferite surse (de exemplu mass–media) şi, astfel, ei ajung să emită idei, să formuleze ipoteze, să
generalizeze, să facă predicţii, să pună în legătură anumite cauze cu unele efecte etc.
După cum spunea Petru Iluţ în Abordarea calitativă a socioumanului (1997), oamenii,
„actorul cotidian [...] caută permanent aplicarea legii minimului efort de gândire, a celui mai scurt
drum mental în vederea atingerii obiectivului propus”.
d) În general, multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socio-umane îşi au
corespondentul în cunoaşterea comună. Diferenţele constau mai mult în limbaj şi modalitate de
expresie. Ca exemplu, formularea, atât de des auzită în limbajul comun, „cine se aseamănă se
adună” are în domeniul relaţiilor interpersonale ca şi corespondent, teoria care poartă numele de
„atracţie prin asemănare” după cum o altă teorie, specifică aceluiaşi domeniu, respectiv „atracţia
prin complementaritate”, în limbajul comun este exprimată prin formularea „contrariile se atrag”.
În concluzie, cunoaşterea comună utilizează un limbaj natural, mai puţin standardizat şi
riguros, un limbaj viu, care reuşeşte să surprindă de cele mai multe ori diversitatea şi bogăţia
realităţii socio-umane.
e) Cunoaşterea comună este puternic stratificată, ea mergând de la simple idei, constatări,
prejudecăţi, până la observaţii profunde, la explicaţii şi raţionamente de valoare.

2.  Necesitatea trecerii de la cunoaşterea spontană la cunoaşterea ştiinţifică a

realităţii sociale.
În domeniul socio-umanului, raportul dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică prezintă unele
particularităţi, în sensul că nu există o delimitare foarte clară între ele, zona lor de intersecţie fiind
destul de largă. Ca urmare, putem vorbi, atât de existenţa unei continuităţi între cele două tipuri de
cunoaştere, cât şi de diferenţe, deosebiri, care le particularizează pe fiecare.
Recunoaşterea aspectelor pozitive ale cunoaşterii comune impune şi evidenţierea limitelor acesteia,
deloc neglijabile, în scopul depăşirii acestui tip de cunoaştere şi trecerea la un altul, la superior,
cunoaşterea ştiinţifică.
Printre neajunsurile şi limitele cunoaşterii comune putem enunţa:
a) Această cunoaştere este puternic marcată de subiectivitatea agentului cunoaşterii, de spiritul său
de observaţie, de capacitatea sa de analiză şi sinteză, de mentalitatea, pregătirea profesională etc.
Astfel, în virtutea acestora, oamenii ajung să filtreze informaţiile, să le reţină doar pe cele care
concordă cu propriile păreri şi să le respingă pe cele disonante, informaţii care diferă de ideile
proprii.
b) Cunoaşterea comună are un caracter individual, personal; chiar dacă ideile obţinute la acest nivel
ar fi corecte şi pertinente, ele întotdeauna vor fi particulare, rezultatul unui context. Ele nu vor putea
fi generalizate şi nu vor putea fi transferate la întreaga realitate psiho-socială. Deşi cunoaşterea
comună are un caracter enciclopedic, ea este limitată doar la experienţa personală a individului şi
doar preia opinii colective sau „explicaţii”.
c) De asemenea, simţul comun este spontan, nu are o finalitate explicită, cum vom vedea că este
cazul cunoaşterii ştiinţifice.
d) Cunoaşterea comună are un caracter superficial, deseori înregistrând doar legături aparente şi
întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii psiho-sociale.
e) Reprezentărilor ce ţin de simţul comun le lipseşte precizia, exactitatea; ele sunt formulate în
termeni vagi, nu pe bază de măsurare şi /sau numărare. De exemplu, simţul comun formulează
propoziţii de genul: „majoritatea oamenilor cred că...”, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică operează cu
expresii de genul: „70% din tineri consideră că...”.
 Limitele cunoaşterii comune fiind enunţate, trebuie să remarcăm şi faptul că un mare sociolog
român, Henri H. Stahl (1974), arăta că la nivelul acesteia acţionează o serie de factori, care îi
conferă un caracter iluzoriu. Este vorba de „enculturaţie” - transmiterea culturii de la o generaţie la
alta - care, prin elementul său de bază, limba, influenţează modul de a gândi şi a judeca al
oamenilor, şi „socializarea” – procesul prin care se formează personalitatea individului, în acord cu
normele şi valorile impuse de societatea în care trăiesc; cunoaşterea comună este, deci, influenţată
de zestrea culturală primită prin socializare.
Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezultă în mod clar necesitatea depăşirii, a rupturii de
cunoaşterea spontană şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică, lucru evidenţiat, dealtfel, şi de către
întemeietorul şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în Regulile metodei sociologice.

3. Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice.

Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de oameni
cu o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează
metode şi tehnici adecvate de investigare a realităţii sociale.
Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt:
−subiectivitatea este prezentă într-o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o
controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de
investigare;
−are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;
−pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale şi porneşte de la un set de
ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi a efortului de cunoaştere;
−se bazează pe măsurare etc.

4. Rolul paradigmelor în cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale.

Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile ştiinţifice
trebuie să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline
constă în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt
altceva decât nişte modele, „pattern-uri”, exemple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care
ocupă în cercetarea ştiinţifică un rol incontestabil. Pentru Thomas S. Khun, paradigmele sunt
„exemple împărtăşite în comun” de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de
cunoaştere atribuite în mod obişnuit regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un
anumit domeniu acceptate de o comunitate ştiinţifică şi care oferă un model pentru problemele
ridicate de cercetare. Termenul de paradigmă este definit de Robert King Merton ca fiind „limbajul
în care sunt formulate teoriile” sau „subansambluri importante ale teoriilor emise în cadrul unei
discipline”, un set de propoziţii, concepte, metode şi instrumente de cercetare cu caracter normativ şi
care au rolul de a ghida cercetarea într-un anumit domeniu.
„Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ
judecăţi de valoare, reflectă valorile la care cercetătorul a aderat”; însă, fiecare model elaborat a
contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o paradigmă neputând fi considerată
„adevărată sau falsă, realistă sau irealistă”. Ea nu poate fi decât „mai mult sau mai puţin adaptată
fenomenului pe care dorim să-l analizăm

5. Conţinutul conceptului de « metodologie a cercetării în domeniul social-umanului »

- definiţie, dimensiuni 
Metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane se defineşte ca fiind totalitatea demersurilor
teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul faptelor psiho-
sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia acestui gen de
fapte. Etimologic, metodologia desemnează „ştiinţa metodelor”; sensul pe care îl atribuim
metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-
tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor
fapte, fenomeme sau procese psiho-sociale.
Definiţia prezentată subliniază faptul că în conţinutul conceptului „metodologia cercetării în ştiinţele
socio-umane” regăsim trei niveluri diferite de ordonare a demersurilor pe care le presupune actul
cunoaşterii ştiinţifice a faptelor sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnic şi nivelul epistemologic.
Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare
concretă a unui anumit domeniu al vieţii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate
nivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză
critică a aparatului conceptual în care este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării
ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt, de altfel,
surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului psiho-social cercetat
şi alţi factori economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.
La nivelul teoretic avem în vedere funcţia cognitivă pe care o îndeplineşte teoria psiho-sociologică.
În orice cercetare concretă se porneşte de la un sistem de concepte care au intrat deja în patrimoniul
ştiinţei. Cercetătorul nu-şi propune să redefinească conceptele cu care operează decât în măsura în
care analizele proprii îl duc la concluzia că niciuna dintre definiţiile existente în literatura de
specialitate nu exprimă corect sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemnează. În
această privinţă este semnificativă disputa din jurul conţinutului conceptului de „fapt social” care a
început la sfârşitul secolului trecut şi nu s-a încheiat nici în zilele noastre. Acesta este însă un caz
aparte; în general, există numeroase concepte, ipoteze, teze, principii şi legităţi (componente ale
teoriei) care au relativ aceeaşi semnificaţie pentru numeroşi sociologi.
Teoria orientează cercetătorul în actul cunoaşterii, dar acesta nu se poate limita, în toate cazurile,
numai la teorie. Viaţa psiho-socială presupune existenţa unor stări caracterizate prin stabilitate,
repetabilitate şi rezistenţă în timp. Psiho-socialul are însă, spre deosebire de toate celelalte forme de
manifestare a lumii reale, o accentuată tendinţă de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concretă,
de teren, asupra modelelor reale de construire şi dezvoltare a organismelor socio-umane este una
dintre principalele surse de îmbogăţire a teoriei psiho-sociale.
 
Nivelul tehnic al metodologiei constă în utilizarea de către cercetător a unui ansamblu de metode,
tehnici, instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a ceea ce este esenţial, stabil în
universul faptelor psiho-sociale concrete în care se desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor
umane.
Nivelul epistemologic reprezintă specificul actului cunoaşterii fenomenelor şi proceselor psiho-
sociale, modul în care nivelul teoretic este concretizat cu ajutorul nivelului tehnic şi, la rândul lui, dă
seama de acesta din urmă.

6. Distincţii conceptuale : metoda, tehnica, procedeu, instrument de cercetare

Metoda. Precizări conceptuale
Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a cercetării. În
practică, cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de cercetare nu pentru evitarea
unei distincţii, ci tocmai pentru sublinierea legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună
înţelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus de I. Mărginean, 2000, p. 57),
drept criteriu de diferenţiere a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie.
Astfel, metoda, cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie modul de a
acţiona în efectuarea unei cercetări (de exemplu: ancheta, sondajul de opinie publică, experimentul,
observaţia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cercetare. 
Etimologic, „metoda” provine din cuvântul grecesc methodos, care semnifică mijloc, cale, mod de
expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli şi principii care trebuie respectate pentru a
realiza cunoaşterea riguroasă a obiectului cercetat.
În prima jumătate a secolului XX se constituie şi se experimentează deja toate metodele şi tehnicile
utilizate astăzi în cercetarea sociologică. Vorbim astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetarea
ştiinţifică a realităţii psiho-sociale se utilizează metode cum ar fi: ancheta sociologică, metoda
sociometrică, analiza conţinutului documentelor sociale, metoda experimentală.
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu oarecare ne permite să atingem anumite obiective
pe parcursul unei investigaţii, metodologia ghidează întregul act al cunoaşterii de la delimitarea
obiectului de studiu până la reconstituirea în plan teoretic a realităţii psiho-sociale cercetate. Această
afirmaţie conduce la ideea că, într-o cercetare concretă, se folosesc de regulă, concomitent, mai
multe metode pentru a depăşi limitele cognitive ale fiecăreia şi pentru a evidenţia faptele sociale aşa
cum sunt ele în realitate şi nu cum am dori noi - prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.
Unii specialişti au remarcat faptul că în ştiinţele socio-umane noţiunea de „metodă” este ambiguă.
Se utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural
(metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor). Există foarte multe clasificări ale
metodelor după diverse criterii.
 
Astfel, după criteriul temporal, se deosebesc:
– metode transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele socio-umane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice
etc.);
– metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile
panel etc.).
 
După reactivitate – adică după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu
– metodele sunt:
– experimentale – în care cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor (experimentul
sociologic, psihologic);
– cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.);
– metode de observaţie – în care cercetătorul nu trebuie să producă vreo modificare a
comportamentelor sau situaţiilor studiate (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).
 
Metodele în ştiinţele socio-umane mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în
studiu:
– metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-
demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice);
– metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva persoane, chiar al unei singure persoane,
sau fenomene socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi:
– de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.);
– de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);
– de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).
 
După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării, putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza de conţinut
etc.).
 
Lucian Traşă (2011) se raportează la clasificarea metodelor şi tehnicilor de cercetare în funcţie de
nivelul de acces la instanţele sistemului psihic. Din această perspectivă, putem vorbi de:
ü metode care vizează planul conştient şi care se adresează cu precădere acestei instanţe (metoda
anchetei pe bază de chestionar sau interviu structurat; metoda observaţiei directe etc.);
ü metode care vizează nivelul inconştientului (personal şi colectiv) şi care au ca obiectiv obţinerea
de informaţii la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit şi conştient (metoda anchetei pe bază
de interviu clinic de profunzime sau interviu de tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal,
observaţia participativă şi analiza actelor ratate etc.);
ü metode care vizează planul transpersonal şi care urmăresc obţinerea de informaţii de la nivelul
sinelui integral (metoda experimentală de tip transanalitic, metoda experimentală a călătoriei
şamanice, a respiraţiei holotropice etc.).
 
Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face, în principal, din raţiuni de ordin didactic şi
că – în practica de cercetare – aceste metode şi tehnici sunt folosite într-un mod mai degrabă
eclectic. Totodată, trebuie remarcat faptul că accesul la o anumită instanţă a sistemului psihic
presupune invariabil şi accesarea celorlalte instanţe, şi aceasta datorită faptului că psihicul uman este
un tot integral sistemic, fiecare nivel comunicând şi reacţionând cu celelalte niveluri în permanenţă.
Spre exemplu, deşi interviul de tip analitic îşi propune să acceseze şi să releve informaţii de la
nivelul inconştient al persoanei, calea de acces este cu precădere una conştientă, relaţia – ca schimb
direct de informaţii – dintre intervievat şi intervievator, dintre analizat şi analist fiind una conştientă.
 
 
Tehnica. Precizări conceptuale 
Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse
cercetării (chestionarul, interviul etc.). 
Termenul tehnică (gr. Techne = procedeu, vicleşug) desemnează „ansamblul de prescripţii
metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în
sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor
acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)” (Dicţionar de filozofie) (apud Traşă, 2011, p. 47). Orice
metodă de cercetare poate conţine una sau mai multe tehnici, care – la rândul lor – pot fi folosite
prin aplicarea unor instrumente de cercetare. În fapt, de multe ori, nu se face o distincţie foarte clară
între tehnică, instrument şi procedeu de cercetare.
Septimiu Chelcea susţine că „tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul
operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă,
chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un
procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit), ca instrument de investigare” (apud
Traşă, 2011, p. 47).
 
Procedeul. Precizări conceptuale 
Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaţiilor
(chestionarul poate fi administrat de către operatorii de anchetă sau poate fi autoadministrat, de tip
poştal).
Spre exemplu, există interviuri aplicate telefonic, faţă-în-faţă sau administrate online. Procedeul este
dependent de specificul tehnicii de cercetare. O observaţie participativă – chiar prin natura sa – nu
poate fi făcută decât „participând”, cercetătorul fiind prezent nemijlocit în mediul în care se află
subiectul sau subiecţii studiului şi, de aceea, numărul de procedee de desfăşurare a observaţiei nu
este foarte mare. 
 
 
Instrumentul. Precizări conceptuale 
Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte
cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestionarul tipărit –lista de întrebări, ghidul de
interviu, fişa de observaţie etc.). 

7. Principii metodologice ale cercetării psihologice

Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentele colective şi

individuale, trebuie luate în considerare patru principii (Chelcea, 2001):
1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuie să
confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice: un exemplu este acela al descoperirii planetei Neptun,
intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei practică).
 
2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai cunoaşterea intuitivă a
socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu pune în discuţie
relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale. R. Boudon
subliniază că „metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi
are aplicabilitate în ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta” (S.
Chelcea, 2001)
 
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice
şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza de
conţinut).
 
4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea morală a
cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale

8. Cantitativ – calitativ în cercetarea din domeniul social-umanului 

Modelul cantitativ presupune:
− se bazează pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe înregistrare, numărare şi
măsurare (vezi T. Rotariu şi P. Iluţ, 1997);
− se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate: chestionarul, interviul standardizat
(pe bază de ghid de interviu), plan observaţional riguros, standardizat etc.
 
Modelul calitativ:
− se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială construită şi interpretată prin
interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor, reprezentărilor individuale şi de grup (vezi T. Rotariu şi P.
Iluţ, 1997);
− se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de profunzime): interviul intensiv,
interviul de grup, studii de caz, analiza biografiilor.
Cantitativ – calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, care a prilejuit numeroase dezbateri
cu la privire înţelesul lor. Totuşi, majoritatea teoreticienilor şi metodologilor, este de părere Petru
Iluţ (1997, pag.40), au căzut de acord asupra următorului lucru: conceptele pot fi analizate
comparativ din perspectiva a două planuri – cel epistemologic şi cel metodologic.
Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune existenţa unei realităţi obiective,
a unor structuri exterioare indivizilor, apelând la descrieri şi explicaţii ale acestora, în timp ce
modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările indivizilor,
pe înţelegerea (comprehensiunea) realităţii psiho-sociale.
Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi strategiilor folosite,
putem spune că modelul cantitativist se bazează pe metode şi tehnici structurate (anchetă pe bază de
chestionar, experimentul etc.), iar modelul calitativist utilizează metode şi tehnici nestructurate
(interviu de grup, studiul de caz, observaţia participativă etc.).
 
În afara acestor dublete conceptuale de mare importanţă în ştiinţele socio-umane, mai putem aminti
şi extremele macro – micro (între care poate fi aşezat nivelul mezo caracteristic omului), extreme ale
unui continuum care are în vedere complexitatea universului socio-uman şi desemnează mai mult un
mod specific de analiză.
„Macro” se referă la unităţi socio-umane de volum mare, analiza „macro” desemnând, de fapt,
analiză la nivel global, considerarea în mare a sistemului psiho-social, a fenomenelor şi proceselor
ce îl compun, iar „micro” desemnează unităţile psiho-sociale mici, analiza „micro” reprezentând
analiza elementelor, a entităţilor ce compun unităţile complexe.
Iată, aşadar, că universul socio-uman are o natură duală, iar cunoaşterea lui nu este posibilă fără
înţelegerea acestor concepte care îl definesc.

9. Teoretic-empiric în cercetarea din domeniul social-umanului 

Un alt binom ce reflectă natura duală a realităţii socio-umane este binomul teoretic – empiric.
Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explicaţiile, teoriile, interpretările, ipotezele
elaborate asupra realităţii. Paul Lazarsfeld evidenţiază (după Traian Rotariu, Petru Iluţ,1997, pag.20)
„rolul activităţii teoretice în cercetarea sociologică:
• stabilirea de scheme clasificatorii precise;
• formularea de concepte complexe care orientează observatorul spre fapte interesante;
• formularea de probleme de cercetare având o mare importanţă din punctul de vedere al societăţii;
• formularea de idei generale asupra manierei în care se produc schimbările actuale sau a felului în
care pot fi provocate;
• previziuni fondate pe descoperiri empirice încă neverificate (ipoteze);
• punerea în relaţie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja verificate(interpretarea)”.
Spre deosebire de „teoretic”, prin „empiric” se înţelege studierea concretă a realităţii psiho-sociale,
prin utilizarea unor metode şi tehnici specifice (observaţia, ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul
cărora cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc astfel, realitatea. Robert King Merton (1972)
sistematizează, astfel, funcţiile cercetării empirice în dezvoltarea teoriei:
• iniţierea teoriei, prin descoperirea de fapt neaşteptate;
• orientarea teoriei, prin evidenţierea de noi direcţii şi preocupări teoretice;
• reformularea teoriei, prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor fenomene şi procese psiho-
sociale;
• clarificarea conceptelor utilizate în teorie.
În cadrul disciplinelor socio-umane, orice demers ştiinţific are atât o bază teoretică, cât şi una
practică, cei mai mulţi specialişti recunoscând valabilitatea şi necesitatea principiului unităţii dintre
cele două dimensiuni, precum şi determinarea lor reciprocă.

10. Stadii relevante în elaborarea unei cercetări concrete în domeniul social-umanului 

I.Proiectarea cercetării,
II.Cercetarea propriu-zisă,
III.Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.

11.  Proiectarea cercetării

Proiectarea cercetării presupune următoarele acţiuni:
Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiectului de studiu);
 Informarea şi documentarea;
Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare;
 Elaborarea cadrului teoretic al cercetării;
Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);
Elaborarea ipotezelor de cercetare;
Delimitarea populaţiei supuse cercetării;
Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea
informaţiilor.

12. Cercetarea de teren propriu-zisă – etape medotologice

Cercetarea presupune două etape:
ü Ancheta-pilot;
ü Recoltarea informaţiilor.
 
Caracteristice acestei etape sunt:
Aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării informaţiilor.
Contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială (în cazul sociologiei) şi populaţia-ţintă supusă
cercetării (în cazul psihologiei).
;„Produce” date, informaţii, idei inovatoare.

13. Formularea concluziilor şi a explicaţiei domeniului supus cercetării (etape

metodologice)
În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema
abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări
(concluzii finale).
Concluziile sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în cercetare.
Ele:
– pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea
obiectivelor şi ipotezelor iniţiale;
– relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă
pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite;
– conţin uneori, implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a
acestor sugestii).

14.Elaborarea ipotezelor de cercetare

Ca urmare a specificului complex al realităţii investigate şi al procesului de cunoaştere a acesteia,
teoria ştiinţifică este structurată pe diferite nivele de generalizare, de la cel al teoriilor fundamentale,
la cel al teoriilor sociologice de rang mediu (R.K. Merton, 1972), ajungându-se la ipoteze.
În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă
deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de generalitate, ipotezele de
nivel mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este redată de următoarea schemă (vezi Radu
J. Bogdan şi Aurora Milcoveanu, 1974):

Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării lor în
termenii:
1. „Dacă A, atunci B”
Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă
comportamentală a copiilor este mare.”
2. „Cu cât A, cu atât B”
Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente
creşte”.
Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate
trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.
În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o
ipoteză ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă
de la început acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai
prin testare, prin confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea
sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă
de la premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează
enunţuri ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul
cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică)
vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării
de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative
validate ştiinţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
 

15.Validitatea ipotezelor de cercetare – exemple

Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea cercetătorului; pentru a
constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită falsificabilitatea (infirmarea) (K.
Popper). În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece
cerinţe ale unei ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea,
testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory
and Methods of Social Reserch, 1964).
Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,
ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate
ştiinţific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a deveni
ipoteză:
„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau
infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie verificată
prin faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină
elemente contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele
verificate anterior). În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă unconţinut reflectoriu, adică să reflecte
realitatea obiectivă, să fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa,
intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).
 
I. Mărginean (2000) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze: teoria-ipotetică şi
ipotezele de cercetare.
a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este
adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare
verificabile”. Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă
exclusiv în puterea explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv,
teoria-ipotetică este menţinută.
b) Ipotezele de cercetare – subliniază I. Mărginean – pot fi situate la diferite niveluri de generalitate:
ipoteze teoretice sau generale (propun interpretări noi faptelor şi fenomenelor, sunt indirect testabile
şi delimitează ceea ce a fost numit „revoluţiile ştiinţifice”) şi ipoteze empirice sau de lucru (testabile
empiric şi vehiculate în cadrul „ştiinţei normale”).

16.Analiza conceptuală în cercetarea în domeniul social-umanului 

„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi
atribuită unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează concursuri de
frumuseţe naţionale, internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasă
femeie din lume? Sigur, o femeie frumoasă trebuie să corespundă unor standarde culturale privind
talia, greutatea, circumferinţa bustului şi a şoldurilor etc. Toate aceste componente corporale,
dincolo de armonia lor, au funcţia de indicatori ai frumuseţii feminine. Nu trebuie însă să tragem
concluzia că definiţia operaţională se confundă cu enumerarea elementelor componente. Putem lua
ca indicator pentrufrumuseţe numărul de declaraţii de dragoste primite de respectiva persoană
înainte de căsătorie” (Chelcea, S., 2001).
Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…reţeta sa.”
Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea
conceptelor. Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de vedere psihologic, un
sentiment. Sărutul este un indicator al dragostei. În timp ce putem observa şi număra sărutările,
dragostea nu este direct observată. În definiţia operaţională stabilim o relaţie între semnele direct
observabile şi simbolurile ce apar la nivelul teoriei”(Chelcea, S.,2001).
Definiţia operaţională constituie un demers metodologic deosebit de important, care presupune o
analiză a aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri
care să le facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta presupune descrierea părţilor componente
ale proceselor psiho-sociale, care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei.
Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la teorie
la cercetarea concretă; presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză
riguroasă; sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cercetării. Prin
încorporarea definiţiei operaţionale în contextul cercetării ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul
teoretic la cel empiric printr-o procedură sistematică de indicare a operaţiilor de măsurare ce
urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat.
Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a dimensiunilor
şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de investigare
concretă.
P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma operaţionalizării conceptelor în cercetare.
Această paradigmă cuprinde:
1.reprezentarea imagistică a conceptului;
2.specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;
3.alegerea indicatorilor;
4.construcţia indicilor empirici.
Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care
vizează un neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi
încununată de succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate,
trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce se constituie
într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării.

17.Operaţionalizare aconceptelor

„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi atribuită
unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează concursuri de frumuseţe
naţionale, internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasă femeie din
lume? Sigur, o femeie frumoasă trebuie să corespundă unor standarde culturale privind talia,
greutatea, circumferinţa bustului şi a şoldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de
armonia lor, au funcţia de indicatori ai frumuseţii feminine. Nu trebuie însă să tragem concluzia că
definiţia operaţională se confundă cu enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator
pentru frumuseţe numărul de declaraţii de dragoste primite de respectiva persoană înainte de
căsătorie” (Chelcea, S., 2001).
Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…reţeta sa.”
Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea
conceptelor. Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de vedere psihologic, un
sentiment. Sărutul este un indicator al dragostei. În timp ce putem observa şi număra sărutările,
dragostea nu este direct observată. În definiţia operaţională stabilim o relaţie între semnele direct
observabile şi simbolurile ce apar la nivelul teoriei” (Chelcea, S., 2001). 
Definiţia operaţională constituie un demers metodologic deosebit de important, care presupune o
analiză a aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri
care să le facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta presupune descrierea părţilor componente
ale proceselor psiho-sociale, care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei.
Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la teorie la
cercetarea concretă; presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă;
sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cercetării. Prin încorporarea
definiţiei operaţionale în contextul cercetării ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel
empiric printr-o procedură sistematică de indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează să fie
efectuate asupra domeniului cercetat.
Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a dimensiunilor şi
indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de investigare concretă.
P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma operaţionalizării conceptelor în cercetare. Această
paradigmă cuprinde:
2. reprezentarea imagistică a conceptului;
3. specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;
4. alegerea indicatorilor;
5. construcţia indicilor empirici.
Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care vizează un
neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de
succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate, trebuie să realizăm
o definire cât mai riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă
favorabilă efectuării celorlalte etape ale operaţionalizării.

18.Rolul indicatorilor în cercetarea de teren propriu-zisă

Termenul de indicator este utilizat pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme, o
trăsătură caracteristică a realităţii sociale (Constantinescu, M.,1972).
Indicatorii sunt, de fapt, elaborate conceptuale, reflectând anumite trăsături ale fenomenelor şi
proceselor sociale, ale comportamentelor şi acţiunilor sociale.
Indicatorii reflectă anumite trăsături caracteristice ale fenomenelor sociale, ale comportamentelor şi
acţiunilor sociale (ale realităţii sociale supuse cercetării).
Indicatorii (indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) sunt „semne observabile şi
măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora” (Chelcea, S.,
2001).
De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe parcurs
sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în
raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite.
De menţionat faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie statistică, iar legătura
dintre ei are un caracter probabilist; în cercetare reţinem acei indicatori care corelează puternic cu
indicatul.
Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza prin două
modalităţi:
ü teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semnificaţiei datelor ce se obţin în cercetarea
empirică;
ü tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de
St. Nowak (vezi Mărginean, I., 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că vom reţine
pentru cercetare acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv, putere de conţinere şi
putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de conţinere reprezintă acea putere
deţinută de indicator de a reţine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar
dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de
respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă
indicatul; sunt reţinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului. 

19. Esantion si populatie
În cercetările psiho-sociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt, de fapt, integraţi
ei înşişi în procesele analizate. Prin noţiunea de populaţie sau de univers denumim mulţimea
unităţilor pe care urmează a fi realizată investigaţia şi pe care vor avea reprezentativitate rezultatele
ei.
 
† Cine sunt subiecţii de la care se vor recolta informaţiile necesare verificării ipotezelor de
cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceştia? Cum vor fi selecţionaţi?
 
Alegerea acestora se va face în funcţie de natura problemei studiate şi de intenţiile cercetătorului. În
funcţie de obiectivele urmărite în cercetare, cât şi de resursele disponibile, se pot realiza fie un
studiu exhaustiv (o cuprindere totală, tip recensământ), fie cercetarea unei părţi reprezentative
(eşantion) sau a unui caz (unitate socială).
Pentru ca informaţiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinţifică şi, implicit, pentru a
putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinţe metodologice. Determinarea populaţiei
supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii metodologice distincte, dar strâns legate între
ele; stabilirea colectivităţii statistice generale, stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea
eşantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă.
Aceste operaţii se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu
(delimitarea spaţială a cercetării).
 
Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii metodologice:
a) Stabilirea colectivităţii statistice generale – criteriul de referinţă pentru efectuarea acestei operaţii
metodologice îl reprezintă problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren.
b) Gruparea populaţiei (stratificarea populaţiei) – în funcţie de:
− caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.;
− caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.;
− caracteristici sociale: mediul social de provenienţă (rural / urban) apartenenţa la grupul social etc.;
− caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi structura locuinţei etc.
c) Eşantionarea:
−Condiţia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinţifice complexe este ca eşantionul, calculat
după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii sociale, să fie reprezentativ.
−&νβσπ;Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecţii reţinuţi în eşantion sunt purtătorii
tuturor, sau, cel puţin, ai principalelor caracteristici ale populaţiei totale
−&νβσπ;Reprezentativitatea eşantionului reprezintă, deci, capacitatea acestuia de a reproduce cât
mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care a fost extras.
−Pentru a satisface această cerinţă, eşantioanele trebuie să fie calculate după scheme de eşantionare
elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.
−Reprezentativitatea eşantionului este dependentă de mărimea eşantionului şi de schema de
eşantionare utilizată.
−Eficienţa, respectiv reprezentativitatea unui eşantion este cu atât mai mare (mai bună), cu cât avem
de-a face cu erori de eşantionare mai mic