U1. ELEMENTE INTRODUCTIVE.

PROIECTAREA CERCETĂRII SOCIALE

1.1 FUNDAMENTE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

Realitatea socială poate fi explorată atât prin intermediul cunoașterii comune, cât și
celei științifice. Între cele două există atât zone de interferență, cât și de separare, însă cea
comună, spontană (bazată pe simțul comun) nu furnizează informații suficiente pentru
explicare, înțelegere și teoretizare, chiar dacă este vorba despre aspecte relativ simple ale vieții
sociale:

„Cunoașterea comună este iluzorie, este influențată de zestrea culturală primită

prin socializare, are un caracter enciclopedic, este pasională, limitată de experiența
personală, apelează la falsul sentiment al liberului arbitru, preia opinii colective”
(H. Stahl apud Mărginean, 2000, 14).

CUNOAȘTEREA COMUNĂ CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ

• Este larg răspândită, accesibilă Se întemeiază pe trei axiome:

majorității indivizilor.
• Este bazată pe simțul comun.
De exemplu, majoritatea indivizilor pot vorbi
despre ceea ce este greșit și ceea ce este bine în
societatea în care trăiesc.
• Recunoașterea faptului că există o lume
reală, independentă de observator și că
faptele petrecute nu sunt un produs al
minții observatorului;
• Principiul determinismului;
• Lumea exterioară poate fi cunoscută prin
observație obiectivă.

Prin cunoașterea științifică se urmărește determinarea naturii fenomenelor și modurilor de

manifestare a legităților care guvernează domeniul respectiv. Cum se realizează acest lucru?
Prin intermediul unui instrumentar de lucru, mai precis prin metodologia de cercetare.

Caracteristicile („neajunsurile”) Caracteristicile („exigențele”) cunoașterii

cunoașterii comune științifice
Caracter iluzoriu; Este precisă;
Caracter pasional; Este riguroasă;
Caracter contradictoriu; Este obiectivă;
Este limitată ș.a. Este consemnată;
Este efectuată de persoane calificate;
Se realizează în condiții controlabile ș.a
Figură 1. Cunoașterea comună vs. cunoașterea științifică – Mihăilescu (2003)
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

1. Științele sociale: particularități teoretice și metodologice

Premergător definirii termenului metodologie, se impun o serie de precizări referitoare

la particularitățile științelor sociale. Se face o permanentă distincție între științele fizice -
numite uneori naturale, și cele sociale sau umane. Această distincție se manifestă atât în
limbajul curent, neștiințific (spunem științe exacte vs. alte științe, științe ale naturii vs. științe
ale omului, științe reale vs. științe umane), cât și în cel științific, unde specialiștii utilizează un
discurs diferit, o conceptualizare și o interpretare specifică a datelor. Astfel, limbajul
fizicianului este diferit de cel al sociologului sau psihologului, chiar dacă în prezent există
termeni care depășesc granițele dintre domenii. Deseori, se încearcă realizarea unei comparații
între științele sociale și cele exacte. Această temă de reflecție, care generează uneori și
controverse, este de domeniul epistemologiei sau de cel al filosofiei științei. Aici înregistrăm
cel puțin două poziții distincte:

1. Prima este fundamentată pe filosofia pozitivistă și ignoră diferența dintre lumea fizică
și cea socială, solicitând o abordare similară a celor două realități. Este ceea ce Emile Durkheim
cerea sociologilor: cercetarea obiectivă a faptelor sociale (a se vedea Durkheim – Regulile
metodei sociologice1, 2002:). Prin mecanismul obiectivării, științele sociale au tratat obiectul
cunoașterii la fel ca în științele naturale, adică s-a încercat o exteriorizare a lui. O asemenea
concepție epistemologică a generat modificări la nivel metodologic: fenomenologia și
introspecționismul au fost marginalizate în favoarea „metodelor obiective” de cercetare a
faptelor sociale. Experimentul și testul standardizat devin astfel metodele favorite. Din
perspectiva acestei poziții, comparația dintre științe este foarte posibilă, științele sociale fiind
considerate ca „slabe”, iar cele exacte ca „tari”. La cele dintâi, metodele de cercetare admise
sunt mai firave, mai puțin sigure, iar teoriile sunt însoțite de alternative numeroase și legile au
aplicabilitate limitată. Științele au un discurs comun, numai că cele „tari” beneficiază de un
discurs lipsit de ambiguități și legi cu aplicabilitate universală. Comparația este așadar posibilă.
2. A doua poziție se sprijină pe opinii care apără ideea conform căreia este imposibil de
a realiza o comparație obiectivă între teoria și metoda științelor sociale și a celor exacte, întrucât
există o diferență esențială între obiectele cunoașterii celor două domenii (lumea fizică și lumea
socială). Fenomenul uman, psihologic și social, este guvernat de un relativ indeterminism.
Această slabă determinare a acțiunii umane provine din complexitatea spiritului uman și din
principiul libertății de alegere. De aceea, vorbim în științele sociale mai degrabă de posibilitate,

1
https://monoskop.org/images/8/8b/Durkheim_%C3%89mile_Regulile_metodei_sociologice_2002.pdf

2
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

decât de certitudine. Se consideră, prin urmare, că legea științifică din domeniul social are un
caracter special și ea nu poate fi comparată cu cea din științele exacte.
În științele sociale, cu privire la unul și același fenomen, există mai multe discursuri
științifice, adică teorii care să propună o explicație, în timp ce în celelalte științe nu există, de
regulă, o astfel de diversitate explicativă. Spre exemplu, facilitarea socială este explicată prin
mai multe teorii (teoria impulsului, frica de evaluare sau teoria distragere-conflict), pentru
atitudine există mai multe modele explicative etc. Ca un exemplu opus, în științele exacte se
știe clar care este cauza producerii diferitelor fenomene. Excepție fac totuși fenomenele de la
granița cunoașterii, unde există, chiar și acolo, mai multe propuneri explicative.
La fel cum există mai multe teorii concurente, ne confruntăm în științele sociale și cu o
metodologie extrem de diversă.

Ce este metodologia?
Știința efectuării cercetării
Etimologie: methodos = drum, cale; logos = știință (gr.)

„Disciplină generală în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii științifice și

privește ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieții sociale” (Mărginean, 2000,
p.53).

 Metoda: modalitate generală, strategică de abordare a realității.

 Tehnicile: forme concrete pe care le îmbracă metodele. Aceeași metodă poate să se
realizeze prin tehnici diferite.
 Instrumentul – mijloc cu ajutorul căruia se realizează „captarea” informației
științifică, se interpune între cercetător și realitatea studiată.
Modalitatea generală de lucru corespunde și naturii surselor de informare: oamenii, realitatea
socială, documentele sociale etc.
 Principalele metode: observația (urmărirea unui eveniment în desfășurarea lui),
experimentul (observație provocată), ancheta (culegerea de informații pe baza
convorbirii cu subiecții), analiza documentară (tratament aplicat informațiilor
conținute în documente)

Având în vedere natura recentă, științele sociale – spre deosebire de disciplinele „tari”
(matematica, fizica, astronomia), nu au avut timpul suficient necesar unificării discursurilor și
cadrelor explicative. Mai mult decât atât, limbajul lor este deseori diferit chiar în interiorul
aceleași științe, existând o mulțime de concepte, cu niveluri diferite de generalitate, desemnând
aceeași realitate psihică sau socială. Ca urmare, se organizează congrese, sesiuni de comunicări
3
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

pentru unificarea limbajului. O altă explicație posibilă pentru această diversitate este originea
duală a științelor sociale care trebuie căutată, pe de o parte, în discipline reflexive (filosofia,
istoria), iar pe de altă parte, în cele exacte. Contactul cu cele din urmă presupune recurgerea la
definirea precisă, operațională a termenilor, enunțarea ipotezelor, aplicarea protocoalelor
experimentale și elaborarea relațiilor de cauzalitate, având un impact decisiv asupra dezvoltării
științelor sociale.

2. Distincții conceptuale în cadrul științelor sociale

1. Cercetare teoretică și cercetare empirică
În prezent, nu se poate imagina o știință socială în afara experimentării. Dacă acest
lucru nu este contestat, există însă încă discuții referitoare la modul în care se realizează
experimentul. La fel se întâmplă și cu cercetarea, în general. Toată lumea admite că este
necesară atât teoria, cât și practica, numai că accepțiunile diferă în ceea ce privește efectuarea
cercetării propriu-zise. Pe de o parte, discutăm despre „muncă de teren” (făcută de cercetători
care adună faptele metodic, alcătuiesc tabele, fac apoi inferențe statistice - metoda inductivă),
iar pe de altă parte de „muncă de bibliotecă” (realizată de cercetători care utilizează scrieri
teoretice sau rezultate ale studiilor anterioare, încercând să găsească răspunsul la o întrebare/
să verifice o idee – metoda deductivă).
Teoria, chiar inexactă, provizorie și limitată, este necesară pentru a ordona realitatea
faptelor, trasarea unei scheme de cercetare, emiterea de ipoteze, conturarea explicațiilor. P.
Lazarsfeld subliniază rolul activității teoretice pe următoarele direcții: teoria permite
clasificarea, ordonarea și sistematizarea faptelor empirice și generează conceptele care se
constituie în direcții și teme de cercetare. De asemenea, teoria furnizează cadrul explicativ al
fenomenelor studiate și pune în relație faptele empirice unele cu altele sau pe cele verificate cu
cele neverificate (Grawitz, 1996).
Cercetarea empirică are rolul de a incita la noi ipoteze (proces cunoscut sub numele de
serendipitate). Datorită acestui fenomen, cercetătorul este confruntat cu situații neașteptate,
imprevizibile prin ipoteză și care deschid noi piste de cercetare. Acest lucru avansează
cunoașterea. De asemenea, cercetarea clarifică conceptele, reorientează conceptualizarea. În
general, trebuie să existe o legătură strânsă între teorie și cercetare, între munca de documentare
și cea de verificare pe teren (Rotariu & Iluț, 2001).
2. Cercetare fundamentală și cercetare aplicată
Aici se confruntă două mari tendințe. Una, care este mai veche, susține că știința trebuie
să fie dezinteresată, să se facă doar de dragul cunoașterii. Cealaltă, de dată mai recentă, apără

4
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

ideea potrivit căreia știința trebuie să aibă un scop practic, un folos (Grawitz, 1996). O atare
controversă a dus la separări, vorbindu-se astăzi de științe aplicate și științe teoretice. Nu există,
însă, o știință pur aplicativă (ea nici n-ar fi știință), ci de fapt prelungiri ale altor științe. Spre
exemplu, în psihologie putem vorbi de o psihologie aplicată, de o psihologie socială aplicată
etc.
Cercetarea aplicată diferă de cea teoretică prin obiectul său care este mai precis conturat
și are o acoperire în planul concret. Ea are în vedere stabilirea unor regularități minore ale
faptelor, are un caracter predominant descriptiv și mai puțin explicativ. Invers, cercetarea
fundamentală are ca scop stabilirea unor legi, studiul unor relații cu tentă de generalitate între
fenomene, obiectul său fiind, așadar, unul general și mai puțin unul individual. Spre exemplu,
cercetarea fundamentală din sociologie va urmări cunoașterea legilor în baza cărora
funcționează grupul delincvent, în timp ce cercetarea aplicată va viza o anchetă a grupului
delincvent din cartierul X sau Y. Cercetarea aplicată, deseori, o precedă pe cea fundamentală,
se constituie într-o bază de plecare pentru că furnizează o serie de fapte.

3. Nomotetic și ideografic
Termenii au fost preluați din filosofia lui Windelband și introduși în psihologie de
Gordon Allport. Științele sociale – la fel ca și cele fizice, sunt, în general, considerate ca fiind
nomotetice (universale). Cu alte cuvinte, studiază aspectul general, regulat și recurent al
fenomenelor, alcătuind legi de predicție pe baza regularităților constatate. Cu toate acestea,
caracterul ideografic (adică individual) al acestor fenomene, nu este de neglijat (Iluț, 1997).
Ambele abordări sunt necesare și complementare.

4. Calitativ și cantitativ
Cercetările de tip cantitativ au o orientare generală pozitivist-explicativă, nomotetică,
cercetătorul adoptă o poziție distanțată față de fenomenul studiat (din exterior), iar cercetarea
de acest tip are rolul de verificare a teoriei. De asemenea, metodele principale sunt
experimentul și ancheta prin chestionar standardizat. Datele obținute în cercetările cantitative
prezintă validitate și fidelitate mare, iar imaginea pe care o furnizează despre realitate este una
structurată și exterioară actorului social (Rotariu și Iluț, 1997).
Caracteristicile cercetărilor de tip calitativ sunt date de orientarea generală care este
fenomenologico-comprehensivă, ideografică, de faptul că au un rol preparatoriu sau
suplimentar pentru analizele de tip cantitativ și de poziția cercetătorului care este apropiată de
fenomenul studiat (din interior). Cercetarea calitativă are rolul de a produce teorie, adică de a
o genera, rolul validării revenind abordării cantitative. Metodele principale sunt observația

5
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

participativă și interviul, iar datele obținute sunt de slabă fidelitate, dar bogate, complexe în
conținut și în adâncime. Imaginea pe care o furnizează despre realitate este una procesuală,
dinamică și centrată pe actorul social

Figură 2. Diferențe între abordarea calitativă și cea cantitativă - P. Iluț (1997)

În științele sociale, se constată o întreagă dispută cu privire la cele două abordări, fiind
prezentate diferite perspective privind superioritatea uneia în raport cu cealaltă. În realitate,
cele două modalități sunt, evident, complementare una celeilalte, existând interferențe,
asemănări și deosebiri. Un studiu complet ar trebui să răspundă ambelor cerințe. De altfel,

6
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

astăzi, din ce în ce mai mulți cercetători au în vedere amândouă orientările, lucru care se
observă în studiile publicate (triangularea datelor).

5. Macro-social și micro-social
Realitatea socială nu este discontinuă doar în timp, în plan diacronic, ci prezintă
eterogenități, concentrări și dilatări și în plan sincronic. Sunt fenomene care se desfășoară la o
scară redusă (de exemplu, grupul de prieteni, familia etc.) și altele care se desfășoară la scară
mare (de exemplu, populații, națiuni etc.). Între aceste extreme, se găsesc, desigur, paliere
intermediare.
Abordarea micro- sau macro- depinde, prin urmare, de câteva aspecte, cele mai
importante fiind: natura fenomenului studiat, natura științei sociale respective (de exemplu,
istoria, economia, sociologia tind să se situeze la nivelul macro, în timp ce psihologia se
plasează, de regulă, la nivelul micro), scopul cercetării și metoda aleasă (sunt fenomene care
pot fi studiate atât la nivel macro, cât și micro, cum ar fi construcția identității) și formația
cercetătorului (la nivelul aceleași discipline, existând unii orientați spre micro-social, alții spre
macro-social).
Analiza macro-socială vizează surprinderea în linii mari a fenomenului social, lucrează
cu grupuri mari de populație și are în vedere, de regulă, aspecte structural-cantitative ale
fenomenului studiat (prevalența metodelor cantitative, a modelelor logico-matematice). Datele
culese sunt în general numerice, se pretează la analize statistice, iar scopul este crearea unor
baze de date, găsirea de relații între variabile, indicatori, dimensiuni.
Analiza micro-socială are ca obiect de studiu fenomene sociale de mai mică amploare,
iar populațiile supuse analizei sunt de mai mici dimensiuni. Se înregistrează o rată crescută a
utilizării metodelor calitative, se urmăresc procesualități particulare, existând o slabă aderență
la model. Scopul unei astfel de analize este localizarea și descrierea în detaliu a fenomenului
individual, dar tipic (Iluț, 1997).
Se impun câteva remarci. Nu trebuie să se confunde nivelul macro-social cu cercetarea
cantitativă și nici cel micro-social cu cercetarea calitativă. Este vorba de o anumită pondere;
tehnici cantitative, spre exemplu, sunt folosite în studiul tuturor fenomenelor sociale, indiferent
de nivel. De asemenea, cercetarea completă a unor fenomene face ca cercetătorii să treacă
permanent de la un nivel al socialului la altul și să abordeze, datorită unor concepții
plurimetodologice, atât metode calitative, cât și cantitative. Pe de altă parte, cercetarea pune
problema legăturii dintre macro-social și micro-social, deseori exprimată prin sintagma
„individ și societate” sau „individual și social”. Criteriul, baza care unește cele două niveluri

7
 METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

de abordare, este faptul social însuși, care prin acțiunea sa atinge toate formele de manifestare
ale societății.
6. Natural și provocat în științele sociale
Se face o distincție la nivelul metodelor și a contextului cercetării între abordarea
intrusivă și non-intrusivă (obstructivă sau non-obstructivă). Prima are în vedere acel mod de
cercetare care presupune provocarea fenomenului studiat și își găsește expresia cea mai fidelă
la nivelul experimentului și testului psihologic. Cea de a doua se referă la modalități “naturale”
ale cercetării, iar metodele predilecte sunt cele ale observației și studiului de caz (Iluț, 1997).
Avantajele principale ale cercetării provocate sunt date de controlul strict al variabilelor
și condițiilor de lucru și de posibilitatea prelucrării matematice și a elaborării unui model.
Dezavantajele caracteristice cercetării provocate sunt create de condițiile artificiale (scoate
individul din lumea sa) sau de fragmentarea realității (selecția anumitor variabile). Apare
reacția la cercetător și dezirabilitatea socială.
Cercetarea naturală urmărește o non-intervenție (de aceea are un caracter non-intrusiv),
numindu-se naturală prin similitudinea cu metodele utilizate în științele naturii. Avantajele
acestei abordări sunt date de surprinderea comportamentelor naturale ale indivizilor (nealterate
de intervenția cercetătorului) și de accesul la faptul individual, unic sau tipic. Dezavantajele
principale presupun lipsa unei standardizări, a unei prelucrări matematice a datelor și faptul că,
deseori, nu poate surprinde universul interior al individului.

3. Teoretizarea în științele sociale

Teoriile sunt sinteze destinate explicării ansamblurilor de fenomene. Întrucât nivelul de
generalitate la care se plasează acest demers poate varia, se pot diferenția mai multe tipuri de
teorii, în funcție de nivelul lor de extensie: teorii particulare, medii și generale.
1. Teoriile particulare. În cadrul acestor teorii, sistematizarea se realizează într-un
domeniu restrâns și aria de acțiune a teoriei este destul de limitată. În pofida acestui caracter,
teoriile particulare reprezintă primele organizări și explicări ale faptelor și, deseori, ele stau la
baza elaborării teoriilor generale.
2. Teoriile cu grad mediu de generalizare. Plecând de la un ansamblu de legi și teorii
particulare, se poate construi o teorie medie, care constă într-un ansamblu de scheme explicative
situate la un nivel intermediar de generalizare. Ele depășesc analiza unui obiect restrâns și se

8
 METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

interesează de un sector al vieții sociale, fără a urmări să ofere o explicație generală a societății
sau individului.
3. Teoriile generale. Acestea se situează la nivelul cel mai ridicat de generalitate pentru
că încearcă construirea unei explicații sintetice cu privire la ansamblul vieții sociale. Se
urmărește, ca și în sistemele filosofice, găsirea câtorva principii generale care să explice o
întreagă realitate, în cazul nostru realitatea socială. Teoria generală permite o asamblare a datelor
provenind din mai multe domenii și discipline, punerea în comun a teoriilor particulare și medii,
oferind o grilă generală de citire a fenomenelor sociale.
Indiferent de nivelul lor, teoriile sunt cele mai generale elemente ale cercetării și de
aceea autenticitatea lor trebuie supusă permanent verificării. Aceste verificări se pot realiza, în
primul rând, prin comparații interne (se compară părți ale teoriei între ele și trebuie să se
constate coerența internă și absența tautologiei). În al doilea rând, se realizează comparația
externă, adică se sesizează coerența externă prin confruntarea cu alte teorii, similare. Și, în fine,
se face o comparație între teorie și faptele empirice, aspect care presupune a aplicare a teoriei
la realitatea investigată (Grawitz, 1996).

1.2. ANCHETA ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

Ancheta reprezintă una dintre tehnicile principale de investigare a realității sociale,

alături de observație, experiment și analiza documentară. În general, prin anchetă se înţelege o
modalitate de a colecta date pe baza unui eşantion, urmând ca răspunsurile să fie generalizate
pentru o populație mai largă. Unităţile de analiză (sau sociale) sunt foarte diverse: persoane,
grupuri, organizații, zone geografice sau culturale, instituții sau segmente economice.
Modalitatea fundamentală pentru recoltarea datelor empirice în cadrul anchetei este
chestionarul.
Să ne reamintim:
Metoda: modalitate generală, strategică de abordare a realității.
Tehnica: forma concretă pe care o îmbracă metoda.
Instrumentul: mijloc cu ajutorul căruia se culege informația științifică
Principalele metode: observația (urmărirea unui eveniment în desfășurarea lui), experimentul
(observație provocată), ancheta (culegerea de informații pe baza convorbirii cu subiecții),
analiza documentară (tratament aplicat informațiilor conținute în documente)

9
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

1. Caracteristici generale ale anchetei

Standardizarea
Ancheta, în accepțiune modernă, este un tip de cercetare care presupune utilizarea unor
instrumente de investigaţie standardizate. Excelează, în această privinţă chestionarul cu
întrebări închise sau semi-închise. Aceste opţiune a apărut ca urmare a necesităţii de observare
a unui număr mare de entităţi sociale şi de comparare a lor.
Potrivit lui Rotariu și Iluț (2001), caracterul standardizat este accentuat de faptul că
numărul, ordinea, formularea întrebărilor şi numărul de subiecţi sunt de la bun început stabilite,
alcătuind ceea ce se numeşte “schema anchetei”.
Eşantionarea
De regulă, ancheta foloseşte eşantioane reprezentative, pentru că aria lor de investigare
este prea vastă pentru a include toate unităţile în calcul. Eşantionarea permite apoi estimarea
rezultatelor la nivelul întregii populaţii din care s-a extras eşantionul. Se folosesc, de regulă,
eşantioane mari, de la sute până la mii de persoane.
Amploarea şi elaborarea
Ancheta se realizează în echipe de cercetători, uzează de operatori şi de un personal
auxiliar divers. Are, de asemenea, în vedere un univers social mai larg comparativ cu alte
metode de cercetare, însă nu poate colecta decât informaţii relativ simple (spre exemplu, aflăm
că o mare parte a populaţiei consideră că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, dar
instrumentul nu ne permite să aflăm şi de ce). Rămân deseori neexplicate motivaţiile
comportamentelor.

Anchetă versus interviu

În literatura de specialitate, deseori ancheta și interviul apar ca o singură metodă, în cadrul
căreia se disting diferite specii, în funcție de gradul de libertate permis în dirijarea discuției cu
subiectul. Se vorbește, astfel, de exemplu, de interviu structurat, semistructurat, nestructurat
etc.
Potrivit lui Rotariu & Iluț (2001), diferența între anchetă și interviu se bazează pe o serie
de trăsături distinctive, atât de natură formală, de natura conținutului, cât și de natura populației
direct investigate:
 Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că
numărul, ordinea și formarea întrebărilor, precum și efectivele persoane cărora li se

10
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

adresează aceste întrebări sunt stabilite clar de la început, nefiind permise decât rareori
abateri de la schema de realizare a anchetei.
 Instrumentele de investigare: ancheta - chestionarul ca instrument de cercetare.
Construcția, folosirea (aplicare) și exploatarea chestionarelor se face în maniere cu totul
specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul ghidului de interviu.
 Modul de alegere a persoanelor investigate: ancheta urmărește să satisfacă cerința de
reprezentativitate, în sensul statistic al termenului , a eșantionului în raport cu o populație
incomparabil mai mare.
 Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe
eșantioane mari.
 Ancheta este o metodă de tip extensiv, în vreme ce interviul este una de tip intensiv.
Ancheta se referă la aspecte din viața omului sau mediul înconjurător. Aspectele sunt
simple pentru că sunt generale. Interviul încearcă sondarea în profunzime a universului
spiritual al celor studiați.
 Prelucrarea datelor unei anchetei se realizează folosind proceduri statistice standard, care
se bazează pe calculul frecvențelor cu care apar diferite variante de răspuns ale fiecărei
întrebări. În cadrul interviului, calculul frecvențelor se face doar în situații cu totul
deosebite și nu se ridică problema reprezentativității statistice.
 Interviul este o metodă care presupune prin excelență tehnici orale, de preferință față în
față, pe câtă vreme ancheta se poate realiza și în scris, în sensul că subiectul trebuie să dea
răspunsuri mai lungi.
 Ancheta se realizează strângând informații de la persoane în mod individual, față de
interviu care poate îmbrăca și forma interviului de grup.
 Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă, în vreme ce
interviul nu poate fi făcut decât cu persoane calificate.
 Ancheta este o procedură cantitativă, în vreme ce interviul este o metodă calitativă.

3. Tipuri principale de anchetă

Există mai multe clasificări ale anchetelor:
În funcție de derularea În funcție de poziția În funcție de modul de
în timp: cercetătorului față de obiectul colectare și prelucrare a
cercetării: datelor
- Longitudinale - Participative - Cantitative
- Transversale - Nonparticipative - Calitative

11
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

În continuare, vor fi prezentate tipurile de anchete în funcție de patru criterii: scopul,

completitudinea, modalitatea transmiterii informaţiei şi conţinutul problemelor investigate.

1. Criteriul scopului cercetării:

După scopul lor, anchetele se clasifică în patru categorii: anchetele sociografice,
exploratorii, de diagnostic şi de intervenţie.
Ancheta sociografică. Are ca scop descrierea unui fenomen social sau a unei populaţii
date. Se aseamănă cu ancheta de tip etnografic. Accentul cercetării cade pe investigarea şi
prezentarea tuturor detaliilor legate de structura fenomenului sau populaţiei şi mai puţin pe
cauzalitatea implicată şi predicţii. Aceste studii se opresc, prin urmare, la un nivel descriptiv.
Este cazul monografiilor sociologice.
Ancheta exploratorie. Nici acest tip de anchetă nu depăşeşte stadiul descriptiv. Scopul
ei este prospectiv, de familiarizare a cercetătorilor sau beneficiarilor cu o anumită
problematică. De regulă, este o etapă preliminară a unei cercetări mai mari: o anchetă naţională,
un set de experimente sau o anchetă de diagnostic. Ancheta exploratorie furnizează cadre de
analiză, suport pentru construcţia indicatorilor, baza pentru o primă conceptualizare. Analiza
este predominant calitativă.
Ancheta de diagnostic. Are ca scop principal cercetarea cauzalităţii şi oferirea de
predicţii, depăşind simpla descriere. Metodologia utilizată este mai complexă, incluzând pe
lângă mijloacele clasice şi experimentul. Cercetătorul pleacă, de obicei, de la un set de date
preliminare (existente deja) şi urmăreşte să adâncească analizele, să verifice anumite ipoteze,
să stabilească structuri latente etc.
Ancheta intervenţie. Cercetătorii americani, care au dezvoltat mult această formă de
anchetă, au numit-o action research. Dincolo de descriere şi diagnostic, ea presupune şi o
acţiune practică, o modificare operată de sociolog în universul cercetării sale. Ancheta
antrenează în acţiune populaţia respectivă, o informează asupra problemelor comunitare, o
sensibilizează şi, implicit, o transformă.

2. Criteriul completitudinii populaţiei investigate:

În funcţie de cuprinderea lor, anchetele pot fi clasificate în trei categorii: complete,
incomplete şi selective.
Anchetele complete sunt cele care cuprind toate unităţile unei populaţii supuse studiului.
Aici avem recensământul şi studiul pe populaţii restrânse (ex. populaţia unui sat, elevii unei

12
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

şcoli, muncitorii unei fabrici). Cea de a doua categorie se practică destul de rar, chiar şi în
această situaţie cercetătorii preferă să recurgă la eşantionare, în ciuda numărului mic de unităţi.
Anchetele incomplete sunt cele în care se practică reprezentativitatea, dar, din diverse
motive, o parte a populaţiei nu poate fi cuprinsă în eşantion (spre exemplu, sociologul nu are
acces la acea categorie). Tot aici intră şi anchetele în care nu se practică o eşantionare riguroasă.
Anchetele selective sunt cele mai frecvente şi se bazează pe procedee de eşantionare.
Eşantioanele sunt calculate conform unui algoritm şi rezultatele pot fi extinse cu o anumită
marjă de eroare la întreaga populaţie din care s-a extras eşantionul.

3. Criteriul modalităţii de recoltare a datelor

Ancheta presupune un schimb de informaţii, mai exact, o comunicare între cercetător
şi indivizii umani – parte din reaalitatea socială investigată, primul fiind cel care, prin
intermediul instrumentului de lucru, provoacă un comportament verbal din partea celor din
urmă. Potrivit lui Rotariu şi Iluţ (2001), există două forme fundamentale de recoltare a datelor:
ancheta directă (orală) şi ancheta indirectă (în scris).
Ancheta directă este cea mai des folosită: sondaje de public, anchete electorale. Se pot
realiza prin modalitatea “faţă în faţă” sau prin telefon. Cel mai frecvent se anchetează persoana
cuprinsă în eşantion la domiciliul acesteia. Se identifică locuinţa în baza pasului statistic, se
identifică persoana potrivită din “gospodărie” în conformitate cu cerinţele eşantionării.
Acest tip de anchetă prezintă unele avantaje care vor fi prezentate la discutarea
chestionarului, dar se poate spune că în general, furnizează date de o calitate mai bună, tocmai
datorită unei interacţiuni directe (e mai rar fenomenul de non-răspuns).
Ancheta prin telefon se realizează de o echipă concentrată într-un singur loc, ceea ce
permite schimbul permanent de informații între operatori și conducătorul cercetării. Această
formă s-a dezvoltat în ultimii ani, odată cu facilitarea accesului indivizilor la servicii de
telefonie. Avantajele anchetei prin telefon: rapiditate, aria de acțiune extinsă, costuri reduse,
fiabilitate (procent mai scăzut al refuzului), receptarea imediată a chestionarului.
Succesul acestei anchete este datorat persoanelor care răspund. Acest lucru este influențat de
trei factori:
• Reflexul de politețe – este greu să refuzi pe cineva care îți vorbește frumos și te roagă
să îl ajuți să realizeze munca respectivă;
• Dorința de influențare – dacă i se sădește în minte că prin răspunsurile sale va contribui
la schimbare unei situații, la amelioararea unor stări de lucruri, el va fi dispus să se
anagajeze în discuție;
13
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

• Nevoia de a vorbi – este o nevoie de bază ale omului.

Ancheta indirectă presupune autoadministrarea chestionarului şi are câteva modalităţi
mari: administrarea chestionarului prin poştă/ poștă electronică (online), administrarea
colectivă. Prezintă avantajele costului redus, înlăturării greșelilor de înregistrare și interpretare
datorate operatorului, dar marele dezavantaj este dat de lipsa de certitudine în privinţa
persoanei respondente.

4. Criteriul conţinutului problemelor investigate

Este un criteriu propus de Chelcea, Mărginean şi Cauc (Cercetarea sociologică, 1998). Ei

disting următoarele tipuri principale de anchetă:
 Anchete socio-economice naţionale (indicatori: nivel de trai, calitatea vieţii pe anumite
categorii de populație şi lucrează cu eşantioane naţionale);
 Anchete asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane (indicatori: sistematizarea şi
modernizarea oraşelor, factorii de industrializare locală, mobilitatea urbană sau rurală
etc. şi se lucrează cu eşantioane locale);
 Anchete de opinie publică (indicatori: opinii asupra diverselor probleme sociale,
economice, politice şi se utilizează de regulă eşantioane naţionale);
 Anchete comerciale (studii de marketing, prospectarea pieţei, optimizarea comerţului
etc., se utilizează eşantioane diverse);
 Anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă (studiul audienţei TV, radio, studiul
calităţii şi tirajului ziarelor, se utilizează eşantioane diverse);

1.3. ETAPELE DEMERSULUI DE CERCETARE

 Stabilirea și delimitarea temei.
 Fixarea obiectivelor cercetării.
 Documentarea prealabilă (categorii
de surse de informare).
 Stabilirea universului cercetării.
 Documentarea.
 Stabilirea ipotezelor.
 Cercetarea pilot.
 Definitivarea instrumentelor.
 Organizarea culegerii datelor.
 Aplicarea instrumentelor. Verificarea
datelor.
 Prelucrarea și codificarea datelor.
 Analiza și interpretarea rezultatelor.
Redactarea raportului de cercetare.
 Diseminarea rezultatelor cercetării.

Lectură obligatorie: Mărginean, I. (2000). Proiectarea cercetării sociologice, cap. 3

Etapele proiectului de cercetare, pp. 101 – 140.

14
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

Cercetarea ştiinţifică este un demers planificat, derulat în baza unui program riguros, în
cadrul căruia distingem mai multe etape, dispuse într-o succesiune logică. Nu există un consens
asupra denumirii şi numărului etapelor unei anchete. În literatura de specialitate avem tot atâtea
etapizări, câţi autori există. În continuare, vor fi prezentate principalele etape ale unui demers
de cercetare.
1. Stabilirea și delimitarea temei
 În funcție de ce o alegem?
 Ce rol are studierea literaturii de specialitate?
 Problema de cercetare – delimitează segmentul abordat de cercetător.
 Întrebarea de cercetare: ce își propune cercetătorul să afle pe parcursul demersului?
 Exemple de teme:
 Impactul mediului de proveniență asupra rezultatelor școlare
 Relația dintre nivelul de salarizare și performanța la locul de muncă.
 Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități.
 Consumul de cafea în rândul tinerilor etc.

În principal, această etapă presupune localizarea paradigmei, urmând o serie de

constrângeri de ordin epistemic, metodologic şi practic generate de: cunoaşterea din
domeniu (nivelul cunoaşterii), finanţarea anchetei, posibilităţile practice etc.
De regulă, spune M. Grawitz (Méthodes des sciences sociales, 1996), o anchetă
răspunde unei necesităţi de ordin practic. Fie că o anchetă face parte dintr-un plan de
cercetare mai amplu, de ansamblu, fie că se derulează de sine stătător, scopul practic
rămâne factorul comun.
Din această perspectivă, ancheta poate fi centrată pe:
1. O problemă imediată (spre exemplu, găsirea unei soluţii în cadrul unei politici
guvernamentale în ceea ce priveşte muncitorii străini);
2. Previziunea unei probleme (de pildă apariţia unor generaţii, în anii următori, cu o
anumită calificare pe piaţa de muncă);
3. Nevoia obţinerii unei informaţii urgente (de exemplu anchetele de opinie pentru
guvern, partid politic, sau firmă industrială).
O astfel de clasificare are neajunsul de a nu lua în calcul alte necesităţi, ca de exemplu
cercetarea academică sau comanda unui client. Mai complet, o temă de cercetare poate fi dată
de:
 O direcţie de cercetare fundamentală (academică).

15
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Comanda unui client, beneficiar (studii de piaţă, sondaje de opinie, studii comandate
de organisme politice, asociaţii, fundaţii etc.)
 O problemă socială
Sunt situaţii în care cercetarea îşi propune dincolo de acumularea şi interpretarea de
date şi elaborarea unor soluţii de intervenţie. Când avem de-a face cu o problemă socială?
Horton şi Leslie, 1988 (1988, apud Mărginean, 2001), consideră că suntem în faţa unei
probleme sociale când se îndeplinesc următoarele criterii:
 Este o situaţie ce afectează un număr mare de persoane;
 Afectarea este nedorită;
 Apare necesitatea intervenţiei sociale;
 Se ia decizia unei intervenţii sociale.
Alegerea temei poate fi condiționată şi de o serie de factori “accidentali”. Aceştia pot fi:
 Familiar / nefamiliar (cunoştinţele anterioare în domeniu);
 Accesibilitatea bibliografică;
 Consultanţa specializată (îndrumători, grupuri de cercetare, experţi);
 Accesibilitatea tehnică (instrumente accesibile, spre exemplu teste, aparatură
pentru măsurarea reacţiilor etc.);
 Importanţa observaţiilor anterioare în domeniu.

2. Fixarea obiectivelor cercetării

 În funcție de tema și scopul cercetării, sunt stabilite obiectivele demersului/
demersurilor empirice pe care dorim să le derulăm.
 În stabilirea obiectivelor, trebuie să avem în vedere întrebarea Ce dorim să aflăm?,
acestea fiind în strânsă legătură cu literatura de specialitate consultată, precum și
cu instrumentul de cercetare care urmează a fi realizat și – ulterior – aplicat în
cercetarea de teren.
 Studiile anterioare consultate au un rol extrem de important. Pot oferi modele de
(a) abordare metodologică a problematicii studiate și (b) cadre pentru analiza
comparativă a rezultatelor obținute.
 De obicei, formularea obiectivelor se realizează prin intermediul infinitivului lung
(ex.: stabilirea, identificarea, conturarea, determinarea, relevarea, evaluarea,
trasarea, testarea, schiţarea etc.).

Tipuri de cercetări după obiective:

 Cercetarea explorativă (Explorarea efectelor utilizării dispozitivelor digitale asupra
rezultatelor școlare).

16
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Cercetarea descriptivă (Prezentarea profilului socio-demografic al consumatorului

de…)
 Cercetarea explicativă (Identificarea/ Stabilirea factorilor explicativi ai….)

Exemple de obiective:
 Măsurarea timpului alocat de ieşeni modalităţilor de petrecere a timpului liber
(odihnă, divertisment, dezvoltare culturală).
 Identificarea principalelor practici de petrecere a timpului liber în rândul
ieşenilor.
 Evaluarea consumului mediatic al locuitorilor municipiului Iaşi.
 Stabilirea rolului instituţiilor în crearea condiţiilor de petrecere a timpului liber.
 Identificarea profilului consumatorului de cultură în rândul populaţiei studiate.
 Schiţarea unui profil al consumatorului de carte.
 Identificarea principalelor hobby-uri ale ieşenilor.

3. Documentarea prealabilă și cadrul teoretic

În privinţa documentării, se discută două modalităţi:
Documentarea bibliografică:
 Aplicarea unor tehnici de documentare bibliografică (consultarea unei bibliografii
specializate sau documentarea din aproape în aproape);
 Constituirea listei bibliografice de lucrări (aceasta are caracter deschis, se lucrează tot
timpul asupra ei);
Documentarea de teren: Pe teren, principalele surse de informare sunt: populaţia,
instituţiile statului, arhivele statului etc.

4. Delimitarea universului cercetării

Sunt două operaţii care se realizează în cadrul acestei etape.
a. Stabilirea colectivităţii generale:
Se determină universul populației sub raportul limitelor sale (populaţia asupra căreia vom
extinde rezultatele). La o anchetă generală, pe întreaga populaţie, se ia ca bază electoratul
(anchetele, în general se desfăşoară pe adulţi). La o anchetă de mică anvergură, se porneşte de
la înregistrări ale populaţiei respective, care este dispersată în ansamblul populaţiei (de
exemplu, număr de studenţi înregistrat – la o anchetă cu studenţi).
Determinarea universului cercetării are, aşadar, următoarele patru caracteristici:
 Se bazează pe înregistrări anterioare;

17
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Nivelul de lucru este cel statistic;

 Nu este necesară interacţiunea cu populaţia;
 Presupune o manieră exhaustivă de lucru.
b. Stratificarea sau gruparea populaţiei
Se determină calităţile populaţiei cu care lucrăm (caracteristicile: sex, vârsta, studii etc.).
Caracteristicile (variabilele) cele mai importante se clasifică în patru mari grupe:
 Caracteristici socio-demografice (sex, vârstă, stare civilă, structură familială etc.);
 Caracteristici socio-profesionale (tipul profesiei, locul de muncă, forma de
calificare, vechimea în muncă etc.);
 Caracteristici sociale (mediul de provenienţă, mediul de rezidenţă apartenenţa la
un grup social etc.);
 Caracteristici economice (venitul, tipul şi structura locuinţei etc.).

5. Operaţionalizarea conceptelor (analiza dimensională)

Reprezintă o etapă cheie în proiectarea cercetării, întrucât aceasta face tranziția de
la etapa teoretică la cea empirică. De ea depinde direct construcţia instrumentelor de
cercetare, aşadar şi rezultatele. În esenţă, operaționalizarea presupune transformarea unui
concept în indicatori direct observabili şi măsurabili. După Lazarsfeld, această transformare
se realizează printr-o schemă clasică:

CONCEPT DIMENSIUNI INDICATORI INDICI

a. Conceptul
Conceptul se defineşte ca o construcţie mentală abstractă, care reflectă un set de
proprietăţi esenţiale ale unui obiect (obiect în sensul cel mai filozofic, cel mai general), care
nu poate fi măsurat.
Cum accedem al conţinutul unui concept? Prin două modalităţi: intuitiv (construcție
empirică) sau raţional (prin intermediul definițiilor: nominale, ostensive, operaționale).
b. Dimensiunile
Sunt de fapt concepte cu un nivel mai redus de generalitate. Fac trecerea de la
concept spre indicatori şi indici, adică spre aspectele concrete ale măsurării. Teoretic,

18
 METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

prezenţa dimensiunilor nu este obligatorie. Ea are însă meritul de a facilita organizarea

gândirii şi a asigura o cuprindere mai bună a fenomenului.
c. Indicatorii
Sunt semne observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate calităţile
unităţilor sociale (entităţile eşantionate).
Concret, indicatorul poate fi:
 Un fapt de observaţie (de exemplu, nr. de sinucideri pe o zonă)
 Răspunsul la o întrebare de chestionar
 Raportul dintre două mărimi (venit pe cap de familie).

d. Indicii
Indicele este aşadar o variabilă prin care se exprimă un spaţiu cu n dimensiuni printr-o
măsură unidimensională. Chelcea (2001) dă următorul exemplu, cel mai simplu, pentru un spaţiu
bidimensional. Ne interesează să măsurăm satisfacţia muncii. Urmărim doi indicatori pentru
aceasta, respectiv răspunsurile la două întrebări: Cât de satisfăcuţi sunteţi de salariu? şi Cât de
satisfăcuţi sunteţi de ceea ce faceţi? Ulterior, construim un indice pentru a combina rezultatele
la cei doi indicatori.
Răspunsurile date sunt de pe o scală de la 1 la 5 (1- foarte nesatisfăcut, 5-foarte
satisfăcut).
Teoretic, avem următoarele posibilităţi:

5 Ţ U V Z X
4 P R S Ş T
Indicatorul 2 3 K L M N O
2 F G H I J
1 A B C D E
Indicatorul 1 1 2 3 4 5

Satisfacţia maximă pe primul indicator (salariul) va fi în zona 5 (X,T,O,J,E), iar pe

al doilea în zona 5 corespunzătoare (Ţ,U,V,Z,X). Indicele de satisfacţie va trebui să ţină
cont de ambii indicatori.
În concluzie, valoarea maximă pentru indicele de satisfacţie a muncii construit de
noi va fi în zona X, iar minimă în zona A. Dacă transformăm într-o scală unidimensională
întregul tabel, obţinem:

1 2 3 4 5 6 7 6 7 8

19
a f,b k,g, d,h, t,r, u,s, v,s, z,t x
c
o
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

Operaţionalizarea presupune şi o serie de riscuri:

 Riscul rămânerii la o psihologie sau o sociologie a simţului comun. Astfel, cercetătorul
riscă să inventeze, practic, un domeniu care îi este propriu, familiar lui. De aceea, se
recomandă consultarea experţilor, interviuri prealabile şi analize de conţinut care să
contureze corect domeniul cercetat şi participarea mai multor persoane la elaborarea
propriu-zisă a chestionarului.
 Riscul includerii unor itemi nerelevanţi în raport cu ipotezele cercetării. Consecinţe:
cresc costurile, se măreşte timpul aplicării, apare influenţa negativă a subiecţilor etc.
 Riscul neconcordanţei între indicatori şi întrebarea formulată (întrebarea poate fi
nespecifică, poate să se refere la altceva asemănător, imprecisă, ambiguă etc.).
 Riscuri legate de selecţia itemilor. Nu putem utiliza într-un chestionar toate elementele
operaţionalizării, prin urmare trebuie să operăm o selecţie a celor mai importante
aspecte. Ce anume eliminăm? Această selecţie depinde de criterii obiective: ipoteze,
costuri, populaţie, dar şi de calităţile personale ale cercetătorului: intuiţie, experienţă,
imaginaţie.
 Riscul operaţionalizării directe. Este necesar ca să se utilizeze itemi indirecţi în
construcţia chestionarului. Această situaţie se referă la dimensiuni greu de explorat,
întrebarea directă nefiind o soluţie. De Singly oferă un exemplu. Ne interesează să
aflăm dacă elevilor le place sau nu matematica. Întrebarea directă ar fi: “Vă place
matematica?”. La o asemenea întrebare, elevii ar da un răspuns de faţadă: “Ne place”.
Autorul propune o serie de itemi indirecţi: “Care sunt disciplinele şcolare preferate?”,
“Aveţi cărţi de matematică în biblioteca personală” sau “Vă place să rezolvaţi probleme
logice?”. În final, răspunsurile la aceste întrebări pot fi corelate cu indicatori obiectivi:
notele obţinute de elev la matematică în ultima vreme. Indicele obţinut din combinarea
acestor indicatori indirecţi va reflecta preferinţa subiecţilor pentru matematică.

6. Stabilirea ipotezelor
În cadrul studiilor realizate, de obicei se operează cu ipoteze de lucru, acestea fiind divizate de
Madeleine Grawitz (apud S. Chelcea, 31-32) în:
a) Ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor. De exemplu, într-o cercetare
empirică se încearcă verificarea ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile
sociale cu venituri mai ridicate. În fond, se urmăreşte o cuantificare a distribuţiei
comportamentelor într-o populaţie determinată.

20
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

b) Ipoteze care vizează corelaţii/ asocieri empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în
cercetările de teren. Cu privire la divorţialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest
tip: alcoolism-divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate, diferenţă mare de vârstă
între soţi-divorţialitate etc. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor
grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor.
c) Ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip
presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relaţii probabile între
variabile complexe: de exemplu, nivel economic-divorţialitate.

Exemple de ipoteze:
 Principala practică de petrecere a timpului liber este consumul mediatic.
 Creşterea consumului cultural este direct proporţională cu cea a nivelului de
studii.
 Cu cât crește nivelul veniturilor, cu atât crește participarea la spectacole de teatru.
 Persoanele tinere sunt mai interesate de implicarea în activități culturale
comparativ cu persoanele vârstnice.

Reguli pentru elaborarea ipotezelor:

 Să se respecte caracteristicile fundamentale ale ipotezei: să fie verificabilă, verosimilă,
să permită selectarea faptelor sociale semnificative, să justifice metoda folosită etc.;
 Alegerea ipotezei se poate face prin: dezvoltarea sau combaterea concluziilor unor
cercetări anterioare, prin crearea unei noi teorii, prin constatarea unui fapt insolit, prin
confruntarea cu un ansamblu de date empirice etc.
Greșeli frecvente în formularea ipotezelor:
 Ipoteze improprii, care nu au legătură cu obiectivele sau întrebările cercetării (practic,
ipotezele unei cercetări nu trebuie să fie altceva decât răspunsurile pe care le avansează
cercetătorul la aceste întrebări, pe baza literaturii de specialitate şi a propriilor estimări);
 Ipoteze generale, care nu fac referire la variabile măsurabile, care să poată fi testate
statistic;
 Ipoteze prea complexe, care fac referire la mai mult de două variabile, în timp ce
procedura de testare statistică include numai două variabile;
 Ipoteze cărora nu le corespunde o testare statistică adecvată.

21
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

7. Construcţia eşantionului
Se stabilesc subiecţii în conformitate cu criteriile cercetării. Există mai multe modalităţi
de eşantionare. O primă distincţie se face între modalităţile aleatoare (probabilistice) şi cele
nealeatoare (neprobabilistice). Modalităţile probabilistice sunt: eşantionarea simplă,
eşantionarea stratificată, eşantionarea multistadială şi eşantionarea multifazică.
În ceea ce priveşte modalităţile neprobabilistice, alegerea se face în baza unor tehnici
care nu ţin cont de reprezentativitate. Modalităţile neprobabilistice sunt: eşantionarea pe cote,
eşantionarea fixă (panel), eşantionarea de convenienţă, eşantionarea prin tehnica “bulgărelui
de zăpadă”, eşantionarea “intenţionată” şi eşantionarea dimensionată.

8. Construcţia instrumentului şi pretestarea acestuia

Construcţia instrumentului:
 Depinde de tehnică şi de tipul instrumentului respectiv (spre exemplu, construim un
ghid de interviu pentru o anchetă care are ca tehnică principală interviul sau un
chestionar pentru o anchetă bazată pe chestionar).
 Trebuie să se respecte regulile generale de construcţie a instrumentului prevăzute de
normele metodologice (spre exemplu, un ghid de interviu se realizează cu participarea
experţilor).
Pretestarea
 Se aplică instrumentul pe un eşantion mic, altul decât cel utilizat în cercetarea mare;
 Se testează instrumentul (spre exemplu, în cazul unui chestionar, se au în vedere
următoarele aspecte: comportamentul subiecţilor confruntaţi cu itemii chestionarului,
itemii redundanţi, itemii irelevanţi, itemii cu dificultăţi de înţelegere);
 Se verifică aspectul exterior al instrumentului (prezentarea grafică acolo unde este
cazul);
 Se calculează fidelitatea;
 Se validează, în final, instrumentul.

9. Desfăşurarea propriu-zisă a cercetării

 Pe baza premiselor anterioare se aplică instrumentul de cercetare (conform cu
procedurile sau tehnicile respective) la toţi subiecţii eşantionului;
 Se au în vedere regulile de cercetare expuse la fiecare metodă;
 Se au în vedere eventualele bias-uri ale cercetării;

22
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Regula cea mai importantă este atenţia la recoltarea şi conservarea datelor;

 Se are în vedere şi controlul culegerii datelor (verificarea în teren a operatorilor fie în
timpul derulării cercetării, fie ulterior).

10. Analiza datelor

Există mai multe subfaze specifice acestei etape:
a. Verificarea informaţiei recoltate precedă prelucrarea propriu-zisă. Se vor urmări:
completitudinea informaţiilor, exactitatea informaţiei și uniformitatea în culegerea datelor.
b. Alcătuirea bazelor de date în baze proprii programelor statistice;
Codificarea (postcodificarea) datelor: reprezintă o operaţie de reprezentare
convenţională a unei informaţii cuprinse în chestionar. De cele mai multe ori, informaţia este
precodificată, răspunsurile primind câte o cifră. Uneori trebuie să recurgem la operaţia numită
postcodificare, mai ales în situaţii în care avem o întrebare deschisă sau o întrebare semi-
închisă. În acest caz, se codifică pe categorii răspunsurile.
c. Analizele statistice propriu-zise (stabilirea frecvenţelor, procentelor, valorilor
centrale, diferenţelor semnificative, coeficienţi de asociere, corelaţii, analize factoriale, de
regresie etc.).

11. Redactarea raportului de cercetare

Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizarea acestora
în rândul altor cercetători sau al publicului larg. Raportul trebuie redactat într-un stil ştiinţific,
bine structurat şi concis. Stilul trebuie să fie simplu, lipsit de ambiguitate, cu fraze în jur de
două-trei propoziţii, accentul să cadă pe maniera ştiinţifică şi mai puţin pe coloritul personal al
autorului.
Capitolele esenţiale ale raportului sunt:
1. Expunerea bazei teoretice şi a modului în care s-a construit obiectul cercetării;
2. Metodologia de cercetare folosită (inclusiv instrumente, subiecţi);
3. Rezultatele obţinute, modul de prelucrare a datelor;
4. Interpretarea datelor şi discuţii.
Analiza și prelucrarea datelor cantitative Analiza și prelucrarea datelor calitative
• În principiu, pentru fiecare întrebare • Transcrierea interviurilor (integrală
din chestionar se realizează grafic/ sau parțială);
tabel, în vederea realizării analizei
descriptive.

23
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

• Fiecare grafic și tabel introdus în • Codificare nume subiecţi/ alte

analiza datelor va avea o interpretare
a rezultatelor. Se indică o tendință, o
opinie majoritară, o diferență
procentuală între sub-categorii de
persoane ș.a.
• Alegerea tipurilor de grafice
introduse în analiză trebuie să fie
adecvată (Pie, Column sau Bar).
• Celulele tabelelor (rândurile și
coloanele) trebuie demarcate.
• În mod obişnuit, două zecimale sunt
suficiente pentru majoritatea
indicatorilor statistici. Pentru a
urmări mai ușor datele, se poate apela
la rotunjirea procentajelor.
• Se vor utiliza doar calcule statistice
potrivite variabilelor pe care le luăm
în considerare.
• De exemplu, corelațiile se stabilesc
doar în cazul evidențierii legăturilor
dintre variabilele de ordin cantitativ
(ex.legătura dintre venitul din ultima
lună și bugetul alocat pentru urmarea
unor cursuri de perfecționare)
informații, în vederea garantării
anonimatului
• Prezentarea situaţiilor de interviu;
• Opțional - realizarea unor mini-
rezumate pentru fiecare interviu
(pentru a trasa o imagine de ansamblu
cu privire la specificul fiecărui caz);
• O centralizare a interviurilor într-un
tabel – în funcţie de anumite
variabile: sex, vârstă respondent,
nivel educaţie, profesie etc. (în
funcţie de tema de interes). Prin acest
tabel descriem structura eşantionului
(trecem inclusiv durata interviurilor);
• Selectarea paragrafelor relevante din
interviuri și integrarea acestora în
analiză, cu trimiteri la datele specifice
interviului (spre exemplu: S1, F, 35
ani);
• Identificarea de pattern-uri sau de
elemente distincte și analiza lor în
funcție de particularitățile subiecților
etc.

1.4. Concluzii/ rezumatul conceptelor prezentate în unitatea de învățare

 Cunoașterea comună nu furnizează informații suficiente pentru explicare, înțelegere și

teoretizare,
 Prin cunoașterea științifică se urmărește determinarea naturii fenomenelor și modurilor
de manifestare a legităților care guvernează domeniul respectiv.
 Se face o permanentă distincție între științele fizice (naturale) și cele sociale. Aceasta
se manifestă atât în limbajul curent, neștiințific, cât și în cel științific, unde specialiștii
utilizează un discurs diferit, o conceptualizare și o interpretare specifică a datelor.
 Metoda reprezintă o modalitate generală, strategică de abordare a realității.
 Tehnicile reprezintă formele concrete pe care le îmbracă metodele. Aceeași metodă
poate să se realizeze prin tehnici diferite.

24
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Instrumentul constituie mijlocul cu ajutorul căruia se realizează „captarea” informației

științifică, se interpune între cercetător și realitatea studiată.
 Cercetările de tip cantitativ au o orientare generală pozitivist-explicativă, nomotetică,
cercetătorul adoptă o poziție distanțată față de fenomenul studiat (din exterior), iar
cercetarea de acest tip are rolul de verificare a teoriei. Metodele principale:
experimentul și ancheta prin chestionar standardizat.
 Cercetările de tip calitativ au o orientare generală fenomenologico-comprehensivă,
ideografică, au un rol preparatoriu sau suplimentar pentru analizele de tip cantitativ, au
rolul de a produce teorie, iar poziția cercetătorului este apropiată de fenomenul studiat
(din interior). Metodele principale sunt observația participativă și interviul, iar datele
obținute sunt de slabă fidelitate, dar bogate, complexe în conținut și în adâncime.
 Analiza macro-socială vizează surprinderea în linii mari a fenomenului social, lucrează
cu grupuri mari de populație și are în vedere, de regulă, aspecte structural-cantitative
ale fenomenului studiat.
 Analiza micro-socială are ca obiect de studiu fenomene sociale de mai mică amploare,
iar populațiile supuse analizei sunt de mai mici dimensiuni.
 Ancheta reprezintă una dintre tehnicile principale de investigare a realității sociale,
alături de observație, experiment și analiza documentară.
 Principalul avantaj al anchetei este că se realizează mai rapid și mai ușor culegerea unor
informații foarte bogate, la care cu greu s-ar putea ajunge altfel.
 Principalele caracteristici ale anchetelor pe bază de chestionar: au un puternic caracter
standardizat; construcția, aplicarea și exploatarea chestionarelor se face în maniere cu
totul specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul ghidului de interviu; ancheta
urmărește să satisfacă cerința de reprezentativitate a eșantionului și se realizează pe
eșantioane mari; prelucrarea datelor unei anchetei se realizează folosind proceduri
statistice standard etc.
 În literatura de specialitate, deseori ancheta și interviul apar ca o singură metodă, în
cadrul căreia se disting diferite specii, în funcție de gradul de libertate permis în
dirijarea discuției cu subiectul.
 Distincția între anchetă și interviu se bazează pe o serie de trăsături atât de natură
formală (de realizare a cercetării), de natura conținutului problemelor studiate, cât și de
natura populației direct investigate.

25
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

 Ancheta directă (orală): presupune ca subiecților să le fie citite, pe rând, întrebările din
chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de
operatorii de teren. Tehnici de realizare: ancheta față-în-față, ancheta prin telefon.
 Ancheta indirectă (în scris): comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citeşte el
însuşi întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un proces direct de
comunicare cu persoana care îi înmânează instrumentul de cercetare.
 Există o serie de etape esențiale în proiectarea unei cercetări. Acestea se pot rezuma la:
o Stabilirea și delimitarea temei.
o Fixarea obiectivelor cercetării.
o Documentarea prealabilă (categorii de surse de informare).
o Stabilirea universului cercetării.
o Documentarea.
o Stabilirea ipotezelor.
o Cercetarea pilot.
o Definitivarea instrumentelor.
o Organizarea culegerii datelor.
o Aplicarea instrumentelor. Verificarea datelor.
o Prelucrarea și codificarea datelor.
o Analiza și interpretarea rezultatelor. Redactarea raportului de cercetare.
o Diseminarea rezultatelor cercetării.

1.5. concepte și termeni de reținut

- Anchetă
- Anchetă directă/ indirectă
- Cercetare calitativă
- Cercetare cantitativă
- Concept
- Cunoaștere comună
- Cunoaștere științifică
- Designul cercetării
- Dimensiune
- Eșantionare
- Ideografic
- Indicatori
- Ipoteză
- Macro-social
- Metodă
- Metodologie
- Micro-social
- Nomotetic
- Tehnică
- Teorie

26
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

1.6 Întrebări și teste de evaluare (aplicații/teme/studii de caz) ce vor valoriza informațiile

cuprinse în această secțiune

 Care este diferența între cunoașterea comună și cea științifică?

 Definiți metoda, tehnica și instrumentul de cercetare. Oferiți exemple pentru fiecare tip
în parte.
 Plecând de la o problemă socială identificată în localitatea în care locuiți, ilustrați în
câteva rânduri o abordare a temei specifică cunoașterii comune și una specifică
cunoașterii științifice. Explicați în ce constă diferența de abordare.
 Având la bază tema violența domestică, precizați un model de abordare la nivel macro-
social, respectiv micro-social.
 Formulați 3 obiective pentru o cercetare pe tema Bullying-ul școlar.
 Formulați 3 ipoteze de lucru pentru o cercetare pe tema Abandonul școlar.
 Care sunt principalele diferențe între ancheta pe bază de interviu și cea pe bază de
chestionar?
 Consultați raportul realizat de Fundația World Vision România - Bunăstarea copilului
în mediul rural (2020), disponibil la: https://worldvision.ro/wp-
content/uploads/2020/11/Raport-de-Bunastare-a-Copilului-din-Mediul-Rural-
2020.pdf. Identificați principalele etape parcurse în realizarea cercetării. Comentați
aspectele de ordin metodologic: ce fel de studiu a fost realizat, cine face parte din
universul cercetării, cum a fost organizat demersul ș.a.

1.7 Bibliografie obligatorie și selectivă- specifică unității de învățare/parte a bibliografiei

generale a cursului

Bibliografie obligatorie:

- De Singly, F., Blanchet, A., Gotman, A., Kaufmann, J.C. 1998. Ancheta și metodele
ei. Iași: Polirom, pp. 21-31.
- Mărginean, I.(2000). Proiectarea cercetării sociologice, cap. 3 Etapele proiectului
de cercetare, Polirom, pp. 101 – 140.
- Rotariu, T., Iluţ, P. (2001). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi
practică. Polirom. Cap. Cunoaşterea socialului, pp. 9 – 30.
- Rotariu, T., Iluţ, P. (2001). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi
practică. Polirom. Cap. Ancheta şi sondajul în contextul metodologic sociouman,
pp. 44 – 69

Bibliografie selectivă:
- Babbie, E. (2010). Practica cercetării sociale. Polirom, pp. 27-64.
- Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și
calitative. Editura Economică, pp. 47-74.
- Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală: concepte fundamentale și studii de caz.
Polirom. pp. 9-35.

27