Metod Ap

I. Introducere.
1. Precizări terminologice
2. Istoria metodelor şi dezvoltarea metodei în sociologie (conştiinţă
socială, investigaţie de masă, control social, curent holistic,
comprehensiune).
3. Teoria cunoaşterii. Cunoaşterea la nivelul simţului comun şi
cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale.
II. Metode de cercetare în investigaţia sociologică.
1. Cercetare cantitativă.
1. 1. Ancheta socială: Etapele anchetei sociale.
Eşantionare.
Chestionarul.
Tipuri şi forme ale anchetei sociale.
Tehnici de anchetă.
1. 2. Experimentul
2. Cercetare calitativă.
2. 1. Observaţia
2. 2. Interviul
2. 3. Analiza de conţinut
2. 4. Studiu de caz
2. 5. Metoda biografică
Concluzii
Bibliografie
2
Curs 9. Introducere in metodologie
Orice fenomen social apărut spontan sau generat de

alţi factori necesită cercetarea lui de diferite ştiinţe apărute
sau existente la un moment în societatea noastră. Cercetătorii
trebuie să întocmească o anumită împărţire şi clasificare a
tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială.
Se disting următoarele domenii de cercetare şi discipline
particulare:
• Discipline care cercetează instituţiile sociale cum ar
fi: familia, instituţiile de educaţie; instituţiile
politice; instituţiile juridice; instituţiile ştiinţifice;
instituţiile economice cât şi tot felul de instituţii
care apar în diferite grupuri sau colectivităţi;
• Discipline care cercetează diferite tipuri de
colectivităţi şi grupuri umane, cât şi tot felul de
grupuri mici şi domenii sociale; colectivităţi
teritoriale: satul, oraşul; categoriile profesionale,
păturile şi clasele sociale sau castele; grupele
sociale sau organizaţiile create pe baza posedării
unei culturi comune;
• Discipline care cercetează fenomene şi procese
sociale cum ar fi: fenomene de devianţă socială
(alcoolism, infracţiunea, prostituţia); procesele
mobilităţii şi ale stabilităţii sociale (aşa-zisa
deplasare a persoanelor în spaţiul geografic şi
trecerea lor în alte colectivităţi sau dintr-o pătură,
clasă socială în alta); fenomenele şi procesele care
rezultă în urma răspândirii în masă a unor valori
culturale şi a informaţiilor puse la dispoziţie de
3
presă, radio, televiziune şi film; conflictele care au

loc în societate pe motive rasiale, etnice, politice.1
Anthony Giddens consideră că procesul de cercetare
cuprinde mai multe trepte distincte care încep în momentul
declanşării investigaţiei şi săvârşesc atunci când descoperirile
ei sunt publicate sau devin disponibile în formă scrisă:
1. Problema de cercetare care reprezintă
uneori un domeniu de ignoranţă faptică
(îmbunătăţirea cunoaşterii despre anumite
instituţii, procese sociale sau culturi). Dar
reprezintă totodată şi enigme (lipsă de
informaţie, un spaţiu gol în înţelegerea
noastră);
2. Revizuirea dovezilor disponibile;
3. Clarificarea problemei ce urmează a fi
cercetată, adică formularea clară a
problemei ce urmează a fi cercetată. Ideile
vagi despre natura problemei pot fi uneori
transformate în această fază în ipoteze
clare. Pentru ca cercetarea să fie eficientă,
aceste ipoteze trebuie să fie formulate în
aşa fel încât materialul faptic să ofere
dovezi care fie o vor susţine, fie o vor
infirma;
4. Întocmirea planului sau modul în care
urmează să fie strânse materialele ce vor fi
supuse cercetării. Există o gamă de metode
diferite, iar alegerea uneia dintre ele
depinde de obiectivele globale ale studiului,
1
Jon Szczepański, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică,
1972
4
precum şi de aspectele comportamentului

care urmează să fie analizat;
5. Efectuarea cercetării
6. Interpretarea rezultatelor. Problemele
cercetătorului nu s-au terminat în
momentul în care a fost strâns materialul
care trebuie analizat, s-ar putea ca ele abia
să înceapă;
7. Raportarea descoperirilor. Raportul de
cercetare, publicat sub formă de articol de
revistă sau de carte, oferă o dare de seamă
asupra naturii cercetării şi caută să justifice
concluziile rezultate. Majoritatea
rapoartelor indică întrebări la care încă nu
s-au dat răspunsuri şi sugerează cercetări
ulterioare.1
9.1. Precizări terminologice
Înainte de a prezenta conţinutul şi principiile cercetărilor
socioumane se impun câteva precizări terminologice: ce se
înţelege prin „metodologie”, „teorie”, „metodă”, „tehnică”,
„instrument de investigare”, „concept”, „ipoteză”.
Etimologic cuvântul „metodologie” provine din limba
greacă fiind format din methodos – metodă şi logos – studiu,
adică ştiinţa metodelor.
Metodologia cercetării socioumane se defineşte ca
fiind totalitatea demersurilor teoretice, tehnice şi
epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul faptelor
sociale pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia
acestui gen de fapte.2
1
Anthony Giddens, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000
2
Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârtea, Laura Goran, Metodologia
cercetării sociologice, Editura Fundaţiei România de mine, Bucureşti, 2000
5
Sociologul francez Émile Durkheim este primul care

abordează problema metodologiei sociologice în lucrarea sa
„Regulile metodei sociologice”. El insistă asupra tuturor
demersurilor necesare actului cunoaşterii de la rigoarea
definirii faptului social - „orice fenomen ce are loc înăuntrul
societăţii, dacă el prezintă câtuşi de puţin, cu oarecare
generalitate, vreun interes social”1 - şi până la ordonarea
meticuloasă a informaţiilor din documentele statistice.
Metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale
are două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi
formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei
activităţi. Paul Lazarsfeld (1959) considera că metodologia are
şase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în
cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi
tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi
tehnicile utilizate, şi sistematizarea datelor obţinute în
cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor.2 Commented [u1]: Aici LAP II – 16.12.2022
În conţinutul conceptului „metodologia cercetării în
ştiinţele sociale” regăsim trei niveluri diferite de ordonare a
demersurilor pe care le presupune actul cunoaşteri ştiinţifice
a faptelor sociale:
1. nivelul teoretic în care cercetătorul trebuie să-şi
clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns
cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl
cercetează, să facă o analiză critică a aparatului
conceptual în care este reflectată realitatea socială
devenită obiect al cercetării ştiinţifice, să
formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze
de lucru;
1
Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, 2002
2
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, Şcoala Naţională de
Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001
6
2. nivelul tehnic în care cercetătorul utilizează un

ansamblu de metode, tehnici, instrumente cu
ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a ceea
ce este esenţial, stabil în universul faptelor sociale
concrete în care se desfăşoară viaţa individului şi a
grupurilor umane;
3. nivelul epistemologic în care un autentic cercetător
ştiinţific al vieţii sociale va putea fi numai acela
care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt
şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar
dori ei să fie şi să facă.1
Vasile Miftode spune, în lucrarea sa „Metodologia
sociologică”, că cea mai bună practică în metodologie o
constituie o bună teorie şi că Traian Herseni critică concepţia
conform căreia relaţiile sociale trebuie cercetate cu ochiul
nud, straniu de orice sistem de cunoaştere anterioară.
Cercetătorul trebuie să aibă o „temeinică pregătire
epistemologică şi metodologică”.2
Teoriile ordonează conceptele în serii, pentru a defini şi
explica un anume fenomen. După cum arătau Strauss şi
Corbin, «teoria constă în relaţii plauzibile între concepte şi
serii de concepte». Conceptele sunt idei bine precizate,
derivate dintr-un model anume. Exemple de concepte sunt
„funcţie socială”, „stimul-răspuns”, „definirea situaţiei” şi
„metoda documentară a interpretării”. Conceptele furnizează
nişte moduri de abordare a lumii, esenţiale în definirea unei
probleme de cercetare.3
1
2
Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto – Franco, Galaţi,
1995
3
David Silverman, Interpretarea datelor calitative, Editura Polirom, 2004
7
Lipsa unei teorii înseamnă lipsa obiectului cercetării. Deci

teoria oferă o bază pentru abordarea lumii. Astfel, teoria
oferă: un cadru pentru înţelegerea critică a fenomenului şi o
bază pentru descoperirea unei modalităţi de organizare a
ceea ce este necunoscut. Provocând idei legate de ceea ce
este necunoscut la un moment dat, teoriile dau imboldul
necesar demarării cercetării. Spre deosebire de teorii,
ipotezele sunt cele care vor fi testate pe parcursul cercetării.1
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de
natura fenomenelor studiate, ca şi de teoria la care se
revendică studiul. Alegerea depinde, însă, şi de accesibilitatea
metodelor şi tehnicilor, de existenţa sau nu a instrumentelor
de investigaţie adecvate, de resursele financiare, de intervalul
de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru efectuarea
studiului, de profunzimea dorită a concluziilor.2
O specificaţie absolut necesară este cea de natură
semantică între metode, tehnici şi instrumente ale
investigaţiei.
Termenul de „metodă” provine din cuvântul grecesc
„methodos” care semnifică mijloc, cale, mod de expunere.
Metoda presupune un întreg sistem de reguli şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii sociale. În „Dicţionar
de filozofie” metoda reprezintă „aspectul teoretic cel mai
activ al ştiinţei care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe
noi”. Andrei Petre spunea că „a explica metoda înseamnă a
lămuri în bună parte şi obiectul de cercetat”.
În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se
utilizează în accepţiuni variate, asociindu-i-se când un sens
prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeşte despre metoda
1
2
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, Şcoala de Studii
Politice şi Administrative, Bucureşti 2001
8
statică, istorico-comparativă, dialectică, experimentală, dar şi

de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici pătrate, etc.
Septimiu Chelcea clasifică, în lucrarea numită „Tehnici de
cercetare sociologică”, metodele din ştiinţele socioumane
după mai multe criterii:
• După criteriul temporal:
– metode transversale care urmăresc
descoperirea relaţiilor între laturile,
aspectele, fenomenele şi procesele
socioumane la un moment dat: observaţia,
ancheta, teste psihologice, teste
sociometrice.
– metode longitudinale care studiază evoluţia
fenomenelor: biografia, studiu de caz,
studiile panel.
• După reactivitate, adică gradul de intervenţie a
cercetătorului asupra obiectului de studiu:
− metode experimentale: experimentul
sociologic, experimentul psihologic.
− metode cvasi-experimentale: ancheta,
sondajul de opinie, biografia socială.
− metode de observaţie: studiul
documentelor sociale, observaţia.
• După numărul unităţilor sociale luate în studiu:
− metode statice care desemnează
investigarea unui număr mare de unităţi
sociale: anchetele socio-demografice,
sondajele de opinie, analizele matematico-
statistice.
− metode cazuistice care semnifică studiul
integral al câtorva unităţi sau fenomene
9
socioumane: biografia, studiul de caz,

monografia sociologică, etc.
• După locul ocupat în procesul investigaţiei
empirice
− metode de culegere a informaţiilor:
înregistrare statică, studiu de teren, ancheta
− metode de prelucrare a informaţiilor:
metode calitative şi metode cantitative
− metode de interpretare a datelor cercetării:
metode comparative şi metode interpretative.
Orice metodă – arată Lazăr Vlăsceanu – nu
„eşantionează” realitatea, ci o fragmentează şi oarecum o
„forţează” să evoce semnificaţiile aşteptate prin teoria care a
fundamentat-o. Metoda este selectivă, această selectivitate îşi
are germenii în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de
investigare şi ordonare a semnificaţiilor faptelor sociale.
Oricât de standardizate ar fi metodele de cercetare ştiinţifică
nu pot fi independente de o teorie referenţială. Numai
satisfacerea deplină a exigenţelor epistemologice (care sunt la
origine teoretice şi care determină puternice „ecouri” în
metodă şi metodologie) poate însemna saltul spre maturitate
al ştiinţei „cunoaşterii de sine a societăţii” şi poate influenţa
favorabil dezvoltarea tuturor disciplinelor socioumane.1
Tehnicile reprezintă formele concrete pe care le
îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una şi aceeaşi metodă
să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite. Din Dicţionarul
de filozofie aflăm ca termenul de „tehnică” provine din gr.
tekne – procedeu, vicleşug – şi desemnează ansamblul de
prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune
eficientă atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera
1
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici,
Bucureşti, 1996
10
producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de

creaţie) precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de
luptă, sportive).
Tehnica reprezintă, aşadar, maniera de acţiune, de
utilizare a instrumentelor de investigaţie, care nu sunt altceva
decât uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de
înregistrare, ghid de interviu, test creion-hârtie sau aparat
etc.) de care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Instrumentul de investigaţie este un mijloc ce poate
îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul
căreia se captează informaţia, fiind acel ceva ce se interpune
între cercetător şi realitatea studiată.
Vizând cunoaşterea în domenii particulare (sociologie,
psihologie, antropologie, etc.), metodologia cercetărilor
empirice se subordonează metodologiei generale a ştiinţei în
strânsă corelaţie cu metodologia preconizată de filozofie.
Astfel, în metodologia sociologică întâlnim tot atâtea orientări
câte poziţii teoretice s-au afirmat despre societate. Principale
orientări metodologice sunt analizate în lucrarea
„Metodologia cercetării sociologice” realizată de Lazăr
Vlăsceanu. Astfel, orientările metodologice se împart în două
categorii: Commented [u2]: Aici am ramas pe 8.12. la JR 3
1. Practici metodologice obiective:
• Pozitivismul sociologic s-a concentrat
asupra dezvoltării sociologiei ca „ştiinţă
socială” asemănătoare prin strategiile de
cercetare şi de prezentare a cunoaşterii cu
ştiinţele naturii.1
1
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi
probleme., Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
11
• Operaţionalismul care a condus la

amplificarea şi la substanţializarea
cercetărilor empirice în sociologie
formulând problema măsurării
fenomenelor sau faptelor sociale, dar prin
strategia metodologică pe care a practicat-
o s-a închis în propriile premise.1
• Empirismul care este un gen de practică
metodologică deosebit de influentă. Mai
precis, empirismul este practica
metodologică aplicată în conformitate cu
principiile orientării obiective de natură
pozitivistă din sociologie.2
• Structuralismul vrea să ofere posibilităţi de
construcţie teoretică şi, în acelaşi timp, de
analiză empirică, după modelul ştiinţelor
exacte.
• Funcţionalismul îşi propune să introducă
ordine în diversitatea manifestărilor
fenomenale prin considerarea structurilor şi
a relaţiilor inter-structurale mai
cuprinzătoare, dar se concentrează şi
asupra analizei funcţiilor sociale.3
• Analiza sistemică care se poate desfăşura
odată cu analiza structurală, prima fiind
subordonată celei de-a doua; sistemul
dispune de o structură, include diferite
structuri sau intrările-ieşirile sau constau
atât în structuri, cât şi din elemente cu o
1
Ibidem
2
Ibidem
3
Ibidem
12
organizare topologică distinctă. Analiza

sistemică este globală, pe când analiza
structurală vizează componente ale
sistemelor complexe.1
2. Practici metodologice interpretative:
• Sociologia interpretativă este o ştiinţă care
urmăreşte înţelegerea interpretativă a
acţiunii sociale ce se referă la acel
comportament uman care include
semnificaţii subiective investite de către
individul singular.2
• Interacţionismul simbolic operează cu
concepte cum ar fi: acţiune, interacţiune,
situaţie socială, semnificaţii, simboluri,
reguli, norme, rol, prelucrare sau adoptare
de rol.3
• Etnometodologia s-a desprins din
interacţionismul simbolic şi şi-a propus să
studieze aspectele etnografice ale
limbajului interacţiunilor. Cercetările
etnometdologice se orientează spre
cunoaşterea comună.4
• Fenomenologia sociologică reprezintă o
sinteză contemporană a „sociologiei
interpretative” preconizată de Max Weber,
a metodei fenomenologice dezvoltate de E.
Husserl şi a unor teze teoretice avansate de
1
Vlăsceanu Lazăr, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi
probleme., Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Ibidem
13
H. Mead sau de interacţionismul simbolic

de mai târziu.1
În fine, verificarea modului de sistematizare şi
prelucrare a datelor din cercetările de teren (alcătuirea
seriilor de date, reunirea informaţiilor cifrice în clase
statistice, valabilitatea aplicării testelor şi coeficienţilor
statistici în funcţie de nivelul de măsurare cu care s-a operat
etc.) ca şi formalizarea enunţurilor conturează câmpul de
interes al studiilor metodologice.
Sociologul Lazăr Vlăsceanu considera că „teoria ar fi
scopul şi premisa cercetării, metodologia ar fi sistemul de
norme, tehnici şi metode prin care o teorie este testată,
controlată şi dezvoltată empiric. Prima descrie,
reconstruieşte, explică realitatea în termenii limbajelor
naturale şi/sau artificiale. Cealaltă identifică procedeele de
construcţie teoretică prin raportare la lumea empirică.”2
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu
oarecare ne permite să atingem anumite obiective pe
parcursul unei investigaţii sociale, metodologia cercetărilor
socioumane ghidează întregul act al cunoaşterii de la
delimitarea obiectului de studiu până la reconstruirea în plan
teoretic a realităţii sociale cercetate. Această afirmaţie
conduce la ideea că, într-o cercetare concretă, se folosesc, de
regulă, concomitent, mai multe metode pentru a depăşi
limitele cognitive ale fiecăruia şi pentru a evidenţia faptele
sociale aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum am dori noi –
prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.3 Commented [u3]: Aici JR III – 15.12.2022
1
Ibidem
2
Ibidem
3
14
9.2. Istoria metodelor şi dezvoltarea metodei în sociologie

(conştiinţă socială, investigaţie de masă, control social,
curent holistic, comprehensiune).
Sociologul Vasile Miftode se ocupă de studiul istoriei

metodelor în sociologie în lucrarea intitulată „Metodologia
sociologică”. El susţine faptul că formula hegeliană potrivit
căreia „istoria filosofiei este însăşi filosofia” se aplică şi în
cadrul sociologiei chiar şi al metodologiei rezultată din istoria
constituirii şi experimentării diferitelor tehnici, instrumente şi
procedee de investigare a realităţii sociale.
Principalele orientări teoretice care se află la originea
modului în care a fost elaborat şi a evoluat aparatul tehnic şi
metodologic al sociologiei actuale sunt „constituirea unui
corpus teoretic bazat pe principiile morale ale filosofiei
iluministe şi caracterizat de metodele moderne ale unei
reflexii de tip newtonian „1. Una din primele forme de
măsurare a socialului din prima perioadă ce a urmat revoluţiei
burgheze din 1789 este statistica. Dar aceasta se dovedise
indiferentă la tipul societăţii în care se dezvolta, era o ştiinţă
de stat după cum o arăta şi numele de origine germană –
staat-istika. Iar când statul se înfăţişa el însuşi ca un
instrument şi nu ca o instanţă imparţială, necesitatea unei alte
fizici sociale a apărut ca evidentă grupurilor subalterne. În
acest context s-au dezvoltat două teorii sau moduri de
gândire principale definitorii pentru evoluţia sociologiei de la
începutul secolului XIX până astăzi: unul sintetic, de tipul
biologiei, şi altul analitic, de tipul matematicii.
Metodologia sociologică cuprinde două tehnologii de
lucru diferite, dar interdependente şi unitare: una care vizează
1
Alin Teodorescu, O aventură epistemologică: paradigmele teoretice în
sociologie, revista „Viaţa studentului din 22 VII 1987”
15
cercetarea existenţei sociale şi alta care vizează cercetarea

conştiinţei sociale.
Existenţa socială este constituită din ansamblul
elementelor vieţii materiale a societăţii: cadrul geografic,
densitatea populaţiei, creaţiile materiale ale oamenilor şi
relaţiile materiale care se stabilesc între om şi natură şi între
oamenii înşişi în procesul muncii sociale, relaţii care au, în
ansamblul vieţii materiale, un rol de prim ordin şi care sunt
determinante, în ultimă analiză, în apariţia şi dezvoltarea
conştiinţei sociale.1
Conştiinţa socială este constituită din ansamblul
elementelor de reflectare şi apreciere a vieţii materiale:
reprezentări, sentimente, mentalităţi, idei, cunoştinţe,
noţiuni, convingeri, teorii ş.a. În raport cu conştiinţa
individuală, conştiinţa socială este o reflectare mai
multilaterală şi generalizată a existenţei sociale. Conştiinţa
socială are o structură complexă, diferenţiindu-se, în plan
vertical, pe nivele deosebite de profunzime în reflectarea
realităţii: conştiinţa comună şi conştiinţa sistematizată,
psihologia socială şi ideologia, iar în plan orizontal în mai
multe forme ale conştiinţei sociale (politică, juridică, morală,
estetică, ştiinţifică, filozofică, religioasă); aceste planuri se
întrepătrund, în fiecare formă a conştiinţei sociale,
distingându-se elemente de nivelul conştiinţei comune şi de
nivelul conştiinţei sistematizate, teoretice, elemente de
psihologie socială şi de ideologie.2
În etapa a doua a evoluţiei sociologice, etapă
caracterizată de empirism, metodologia sociologică a fost
puternic influenţată de apariţia şi larga răspândire a
investigaţiilor de masă, adică a celor „care proiectează,
1
Dicţionar Politic, http://www.marxists.org/romana/dictionar/index.htm
2
Ibidem
16
realizează şi interpretează o cercetare a opiniilor de masă,

după criterii riguroase renunţând la datele recensămintelor şi
ale altor tehnici obiective”.1 Se cuvine să menţionăm că în
această vreme sursele informaţiilor sociologice s-au limitat
treptat, concentrându-se pe ce poate oferi cercetarea
conştiinţei sociale şi mai puţin pe ceea ce poate oferi
cercetarea existenţei sociale.
Progresul metodologiei s-a asigurat prin identificarea
unor noi indicatori sociali. Sub impactul transformărilor social-
economice, al diversificării şi complexităţii fenomenelor şi
domeniilor vieţii sociale, a crescut interesul pentru studiul
semnelor sociale şi pentru indicatorii specifici,
neconvenţionali. Încetul cu încetul, politica neintervenţionistă
a fost înlocuită cu o politică de control social, economic,
demografic şi politic. Controlul social reprezintă un ansamblu
de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale prin intermediul
cărora sunt impuse individului o serie de interdicţii şi
constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi
valorilor dezirabile; sunt permise anumite acţiuni, fiind
apreciate şi recompensate conduitele care sunt conform cu
modelul normativ şi cultural; sunt interzise acele acţiuni care
transgresează ordinea socială.
Insuficienţele epistemologice şi limitele teoretice ale
datelor oferite de investigaţiile de masă nu puteau fi ignorate
de cercetători. Astfel, după anii ’60 se constată că epoca
sondajelor de opinie şi a cursurilor de statistică se încheiase.
Analizele privind mecanismele sociale globale indiferent de
calitatea şi cantitatea actorilor individuali au reapărut în
curentul holistic, care propune o nouă regândire a
principalelor structuri supra-individualiste ale vieţii sociale.
1
1995
17
9.3. Teoria cunoaşterii. Cunoaşterea la nivelul simţului

comun şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale.
Teoria cunoaşterii sau epistemologia reprezintă, aşa
cum îi spune şi numele, o ramură a filozofiei care se ocupă cu
originile, natura şi scopurile cunoaşterii. Termenul de
epistemologie provine din limba greacă şi este format din
epistēme care înseamnă „cunoaştere” şi logos care înseamnă
„studiu al” sau „teorie a”. Naşterea sociologiei ca ştiinţă a
adus cu sine o serie de întrebări şi probleme cu privire la
utilizarea simţului comun în interpretarea fenomenelor
sociale, precum şi cu privire la necesitatea desprinderii de
aceasta şi orientarea către cunoaşterea ştiinţifică a vieţii
sociale.
Cunoaşterea comună, numită şi „spontană”,
„cotidiană”, „la nivelul simţului comun” sau „la nivelul bunului
simţ”, este reprezentată de o sumă de cunoştinţe despre
traiul laolaltă al oamenilor însuşite de fiecare individ în cursul
existenţei sale. Aşadar, cunoaşterea comună este sistemul de
reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în
mod spontan, fără o cercetare sistematică şi după modele
ştiinţifice, ci doar pe baza activităţilor şi în contextele
obişnuite (loc de muncă, familie, organizaţii politice, cercuri
de prieteni, etc.).1
Serge Moscovici şi Milles Hewstone definesc simţul
comun ca pe un „corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile
împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe
sancţionate de practică”. Simţul comun se derulează în două
etape: în mod spontan, o imagine imprecisă produsă de
mecanisme psihice necontrolate raţional, şi în extrapolarea
1
Traian Rotariu, Petru Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
Editura Polirom, 2006
18
explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau

viitoare. Simţul comun are două forme esenţiale simţ comun
de primă mână care reprezintă ansamblul cunoştinţelor
spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor
cunoscători, şi simţ comun de mână a doua, adică ansamblul
cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în
practică.1 Informaţiile pe care indivizii le deţin despre
persoana lor, despre contextele şi activităţile în care sunt
nemijlocit implicaţi se dovedesc a fi foarte importante, nu
doar pentru propria lor conduită, ci şi pentru investigaţiile
sistematice de anvergură pentru că datele culese prin
interviuri, chestionare, discuţii de grup sau alte tehnici
reprezintă materia primă de bază în construcţiile ulterioare,
oricât de dezvoltate şi subtile apar ele în final.
După Petru Iluţ principalele limite ale cunoaşterii
comune sunt:
• subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi valorile
unei persoane sau ale unui grup social care
poate deforma percepţia corectă a realităţii;
• viziunea de tunel, adică alegerea unui detaliu şi
opacizarea tuturor celorlalte, pentru a
interpreta întreaga situaţie prin prisma
detaliului selectat;
• supra-generalizarea sau tendinţa de a
generaliza şi absolutiza pe marginea unei
situaţii specifice la fenomenul ca atare;
• confundarea legăturilor aparente cu cele reale
dintre variabile şi factori datorită registrului
restrâns de cazuri cu care operează;
1
19
• lipsa preciziei, exactitatea, constatările simţului

comun întrucât acestea sunt formulate în
termeni vagi şi nu sunt bazate pe numărare
şi/sau măsurare;
• efectul falsului consens care înseamnă faptul că
indivizii au tendinţa de a se considera, în ceea
ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul lor
general de comportare, mult mai asemănători
cu semenii lor decât sunt în realitate;
• neluarea în consideraţie a efectului încadrării
care constă în aceea că prejudecăţile şi
aprecierile noastre cu privire la diferite obiecte,
persoane, instituţii şi probleme sociale sunt
afectate în mare măsură de felul în care este
prezentată informaţia despre ele;
• efectul ancorări prin care se înţelege că, în
judecăţile noastre apreciative, contează şi
punctul de referinţă de la care pornim;
• mecanismele simulării mentale care se
desfăşoară după minimul efort, prin simulări
mentale înţelegându-se faptul că reacţiile
noastre la diferite evenimente depind nu
numai de evenimentele în sine, ci şi de
scenariile alternative pe care le provoacă.1
Cunoaşterea ştiinţifică reprezintă principala cale de
cunoaştere a comportamentelor individuale şi de grup, a
faptelor, a fenomenelor şi proceselor sociale. Metoda
ştiinţifică asigură obiectivizarea cunoaşterii, oferindu-se o
imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum este ea în
1
20
realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului

comun.
Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate
sau enunţuri despre lume. James W. Vander Zanden consideră
că enunţurile fundamentale pe care se bazează cunoaşterea
ştiinţifică sunt:
• principiul realismului – lumea înconjurătoare
există independent de observaţia noastră, nu
este creată de simţurile noastre;
• principiul determinismului – relaţiile din lumea
înconjurătoare sunt organizate în termeni de
cauză-efect;
• principiul cognoscibilităţii – lumea
înconjurătoare poate fi cunoscută prin
observaţii obiective;
• principiile raţionalităţii şi regularităţii – lumea
externă poate fi cunoscută pe cale logică şi
fenomenele din lumea înconjurătoare se
produc în mod logic.1
În domeniul socioumanului distanţa dintre
cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mai mică decât în
zonele specifice altor ştiinţe. Factorii care influenţează
trecerea de la cunoaşterea comună la cea ştiinţifică sunt
enculturaţia (transmisia culturii de la o generaţie la alta);
limba, ca element al culturii şi socializarea, adică procesul de
formare a personalităţii în acord cu normele şi valorile
societăţii în care individul se naşte şi trăieşte. Cercetătorul nu
reuşeşte să se detaşeze definitiv de cunoaşterea ştiinţifică, de
aceea „relaţia dintre cele două tipuri de cunoaştere este
1
21
dialectică, de negare şi de preluare, implicând «ruptura», dar

şi «continuitatea»”.1
1
Ibidem
22
Curs 10
10.1. Cercetarea cantitativă
Cercetările cantitative sunt cercetări ce au ca scop
obţinerea de informaţii obiective de la eşantioane (naţionale,
locale şi sectoriale) reprezentative de subiecţi. Cercetarea
cantitativă este utilizată în scopul obţinerii unor concluzii
concrete, care pot fi raportate numeric la populaţia ţintă.
Mărimea acestui eşantion variază de la sute la mii de
respondenţi. Cercetarea cantitativă este o investigaţie
realizată pentru a se descoperi cât de mulţi oameni au păreri
similare sau caracteristici particulare. Este abordarea cea mai
frecvent utilizată pentru obţinerea datelor de piaţă, unde se
bazează pe: interviuri faţă în faţă, la domiciliul respondentului
sau în sediul companiei, interviuri în locaţie centrală, interviuri
telefonice asistate de calculator, interviuri on-line (prin
internet), chestionare scrise si trimise prin poştă, in-hall tests
adică testarea unor produse cu ajutorul consumatorilor, etc.
Cercetările cantitative folosesc numere şi metode
statistice. Ele tind să se bazeze pe măsurarea numerică a unor
aspecte specifice ale fenomenelor studiate. Pe baza cazurilor
particulare se abstractizează cu scopul obţinerii de descrieri
generale sau pentru testarea ipotezelor. Cercetările
cantitative urmăresc realizarea unor măsurători şi analize ce
pot fi cu uşurinţă refăcute.1
Septimiu Chelcea consideră că cercetarea cantitativă a
vieţii sociale este subsumată pozitivismului şi preia modelul
cunoaşterii din ştiinţele naturii. Părintele pozitivismului,
Auguste Comte, în „Cours de philosophie positive” pleda
pentru cunoaşterea pozitivă (exactă) a faptelor sociale,
1
Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba, Fundamentele cercetării
sociale, Editura Polirom, 2000
23
apelându-se la metodele consacrate în ştiinţele naturii. Din

punctul de vedere al cunoaşterii, pozitivismul promovează
monismul metodologic, unitatea metodelor în cercetarea
tuturor fenomenelor; face din măsurare un ideal al ştiinţelor şi
urmăreşte explicarea prin cauze, cazurile individuale fiind
ipotetic subsumate legilor generale.
Din nefericire, pozitivism este un termen alunecos şi
sentimental. Nu este numai dificil de definit, dar prea puţini
dintre cei care folosesc metodele cantitative îl acceptă.1În
schimb, mulţi dintre adepţii cercetării cantitative vor aduce
contraargumentul că scopul lor nu este acela de a produce o
ştiinţă a legilor, ci urmăresc pur şi simplu producerea unui set
de generalizări cumulative în urma analizei critice a datelor.
Privind acceptarea punctelor de vedere postmoderne,

cercetătorii cantitativişti pretind că metodele lor sunt
singurele metode ştiinţifice şi consideră postmodernismul ca
un atac împotriva raţiunii şi adevărului.
Din punct de vedere al investigării constrângerilor
vieţii cotidiene cercetarea cantitativă studiază adesea viaţa
socială indirect, nomotetic sau etic, bazându-şi concluziile pe
calcule statistice şi probabilistice, pe un număr mare de cazuri
şi pe eşantionare.
Asigurarea descrierilor ample în cercetările orientate
cantitativ abundă modelele matematice, tabelele statistice,
graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai
multe ori, într-un stil impersonal.2
Metodele statistice precis definite pe care se bazează
cercetarea cantitativă constituie modele formale abstracte
1
Catherine Marsh, The survey Method, Allen & Unwin, London, 1982
2
24
care pot fi aplicate în orice cercetare, chiar în cazul în care

variabilele nu pot fi uşor măsurate cantitativ.1 Din punctul de
vedere al lui Bryman cele cinci metode cantitative folosite în
cercetarea socială sunt arătate în următorul tabel2:
Metodă Trăsături Avantaje

Eşantion aleatoriu. Reprezentativă.
Ancheta Variabile Testează ipoteze
sociologică Măsurabile
Stimuli experimentali. Măsurare precisă
Experimentul Grup de
control neexpus la
stimuli
Statistici oficiale Analiza unor date Serii ample de date
colectate anterior
Observaţii Observaţii trainice
Observaţia înregistrate în funcţie
structurată de un ghid prestabilit
Categorii Coeficientul de
Analiza de predeterminate siguranţă al
conţinut folosite apoi în măsurătorilor
considerarea
conţinuturilor
produselor mass-
media
1
2
25
Autorul lucrării intitulată „Interpretarea datelor

calitative”,David Silverman, a adus următoarele critici
cercetării cantitative:
o Cercetarea cantitativă poate atinge o „stare
de funcţionare rapidă” implicând foarte puţin
sau deloc contactul cu oamenii în „câmpul de
cercetare”.
o Corelaţiile statistice se pot baza pe variabile
care, în cadrul unor interacţiuni neprovocate,
sunt definite în mod arbitrar.
o Interpretarea sensului corelaţiilor poate
implica raţionamente similare celor
cotidiene, pe care ştiinţa încearcă să le evite.
o Urmărirea fenomenelor măsurabile poate
însemna că diverse judecăţi de valoare se vor
strecura neobservate în cercetare, ducând la
abordarea unor concepte extrem de
problematice şi cu un coeficient redus de
siguranţă, cum ar fi „delincvenţă” sau
„inteligenţă”.
o Odată acceptat faptul că testarea ipotezelor
este importantă, o statistică pur logică poate
neglija determinarea acestor ipoteze,
nereuşind un demers real de degajare a lor
din datele obţinute.1
Dar, tot el aminteşte că aceste critici nu sunt altceva
decât simple reclamaţii la adresa anumitor cercetări
cantitative. În plus fiindcă cercetătorii care utilizează
metodele cantitative sunt rareori „săraci cu duhul”, mulţi
dintre ei tratează aceste aspecte cu cea mai mare seriozitate
încercând să le depăşească. Insistenţa asupra faptului că orice
1
26
cercetare valoroasă ar trebui să urmeze o logică pur

cantitativă elimină pur şi simplu din ecuaţie studiul multor
fenomene interesante referitoare la ceea ce fac într-adevăr
oamenii în viaţa cotidiană, fie la ei acasă, fie la slujbă sau în
alte locuri private ori publice. Însă, o perspectivă echilibrată
asupra cercetării cantitative ar trebui să accepte atât punctele
forte, cât ţi limitele sale inerente.1
10. 1. 1. Ancheta socială

Ancheta socială se constituie ca metodă în cercetarea
socialului datorită particularităţii că realitatea respectivă
conţine elemente – indivizii umani – cu care cercetătorul
poate intra într-o relaţie de comunicare directă prin
limbaj2. Ancheta este o metodă cantitativă de culegere a
informaţiilor care foloseşte chestionarul ca instrument de
investigare .
Din Dicţionarul explicativ al limbii române aflăm că
termenul „anchetă” provine de limba franceză „enquête”
şi semnifică o „cercetare ştiinţifică făcută pe teren”.
Ferber consideră că ancheta este „o metodă de a
aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion,
cu scopul de afla informaţii despre populaţia din care este
extras eşantionul”.
Din punctul de vedere al lui Claude Javeau „ancheta
are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un
grup social dat ( un stat, un grup etnic, o regiune, o clasă
socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi
prezentate sub formă cuantificabilă.”.
1
Ibidem
2
27
Sociologul român Ion Cauc spune că „ancheta este o

metodă de interogare asupra faptelor sociale (opinii,
atitudini, motivaţii etc.) la nivelul grupurilor umane, mai
mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în
vederea descrierii şi explicării lor”.
După sociologul italian Franco Ferrarotti, ancheta este
„acel tip de cercetare sociologică care îşi alege drept
obiectiv specific fie un mediu determinat, fie o unitate
funcţională sau o comunitate etnico-teritorială omogenă,
în scopul de a analiza comportamentul şi acţiunile unor
grupuri umane, aşa cum acţionează în ambitusul lor, de a
fixa structurile formale şi informale care le definesc
precum şi de a prevedea liniile tendenţiale ale dezvoltării
lor”.
Din această definiţie trebuie să reţinem ca fiind
specific anchetei sociologice scopul, căci anchetele sociale
se pot aplica şi ele asupra aceloraşi unităţi sau comunităţi,
fără însă să urmărească procese sociale, comportamentul
social, structurile informale etc.1
O anchetă poate fi determinată pur şi simplu de
necesitatea unor acţiuni administrative într-un anumit
aspect al vieţii publice, ori poate fi concepută pentru a
studia unele relaţii cauzale sau pentru a arunca o lumină
nouă asupra unor aspecte ale teoriei sociologice.2
Obiectul său de abordare îl constituie realitatea socială,
evenimente, fenomene şi procese caracteristice, precum
şi atitudinea oamenilor faţă de acestea, semnificaţiile
pe care ei li le atribuie, sfera lor de aspiraţii, interese,
1
Toma Roman, Introducere în sociologia economică, Editura Lucman,
2002
2
C.A. Mosser, Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
28
preocupări şi comportamente din domeniile economic,

demografic, cultural, politic, opţiunile preelectorale,
activităţile de timp liber, opinia publică, propagandă,
etc.
Scopul multor anchete este pur şi simplu de a
furniza cuiva informaţie. Specific anchetei sociale, este
că oamenii sunt aceia care furnizează informaţiile. Iar
cercetătorul este cel care concepe, formulează şi
adresează o serie de întrebări la care aşteaptă răspuns
din partea subiecţilor chestionaţi sau, altfel spus, el
stimulează producerea unui comportament verbal a
cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de
comportamente ale indivizilor, sistemul de atitudini şi
valori, caracteristici ale mediului social. Pentru un
sociolog ancheta poate avea un scop descriptiv, ca mod
de studiere a condiţiilor sociale, a relaţiilor şi a
comportamentului. Dar multe investigaţii urmăresc să
explice mai degrabă decât să descrie.
Practica anchetelor este, se poate spune, la fel de
veche ca şi societatea. Prima anchetă cunoscută este
probabil cea pe care o semnalează Herodot –
recensământul populaţiei şi veniturilor populaţiei egiptene
realizată cu trei milenii î.e.n.
Există însă o etapă „pre-ştiinţifică” în istoria anchetelor
şi a studiilor sociale, care precede în bună măsură
contactul şi sinteza a doua tradiţii europene – tradiţia
teoriei sociale (care datează încă din epoca lui Platon) şi
tradiţia cercetării empirice (care datează încă din secolul
XVII). Datele culese de Aristotel cu privire la diferitele
sisteme politice ale cetăţilor greceşti sau de Polybius
asupra ascensiunii Imperiului Otoman (interogând martori
29
ai diferitelor evenimente) nu au constituit, nici calitativ şi

nici cantitativ, un veritabil material de cercetare socială.
Epoca Renaşterii nu a realizat „nici o colecţie
sistematică de fapte sociale în vederea reflexiei” şi a unor
analize cu adevărat ştiinţifice. Epoca modernă înseamnă
pentru studiul fenomenelor sociale apariţia unor teorii
speculative elaborate în „cabinete” şi realizarea unor
studii statistice „de bibliotecă”. Ceea ce numim „primii
teoreticieni moderni” sunt de fapt „sociologi de cabinet”
care se mulţumeau să consulte cărţile şi documentele în
liniştea sălilor de lectură, fără a intra în contact direct cu
realitatea socială.
În Marea Britanie primele anchete sociale realizate au
avut ca temă pauperitatea. Astfel Charles Booth a început
prima anchetă pe care a publicat-o în 1902 într-o ediţie în
17 volume. A urmat apoi în 1912 publicaţia lui Bowley,
„Livelihood and Poverty” care este de fapt un studiu ce
priveşte condiţiile de viaţă ale muncitorilor.
C.A. Mosser distinge patru tipuri mari de probleme pe

care le poate conţine o anchetă:
o caracteristicile demografice ale unui grup de
oameni (structura familiei sau a gospodăriei,
statutul matrimonial, fertilitatea vârsta, etc.);
o mediul social (totalitatea factorilor sociali şi
economici care influenţează pe fiecare
persoană: ocupaţia, venitul, condiţiile de
locuit);
o comportamentul şi activitatea lor (folosirea
timpului liber, obişnuinţa de a călători, bugetul,
radio audiţie, lectura ziarului).
30
Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea consideră

ancheta ca fiind o metodă generală, în a cărei aplicare
concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
În lucrarea „Ancheta sociologică şi sondajul de opinie”
autorii, Traian Rotariu şi Petru Iluţ, susţin „distincţia între
anchetă şi interviu pentru că se bazează pe o serie de
trăsături distinctive, atât de natură formală (de realizare a
cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate,
cât şi de natura populaţiei direct investigate”1. Cele mai
importante diferenţe dintre anchetă şi interviu sunt:
• Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident
caracter standardizat pe când desfăşurarea
interviului depinde mai mult de modalitatea
concretă de interacţiune dintre cei aflaţi faţă în
faţă, de ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde
subiectul şi mai puţin de schema de investigaţie
construită anterior.
• Ancheta uzează de chestionar, ca instrument de
cercetare, iar interviul se poate desfăşura pe baza
unui ghid de interviu sau fără un instrument de
lucru construit dinainte.
• Ancheta urmăreşte să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate a eşantionului în raport cu o
populaţie incomparabil mai mare. Tipurile de
indivizi din eşantionul anchetat trebuie să acopere
corect tipurile ce apar în populaţie, pe când cei din
loturile intervievate posedă trăsături care îi
particularizează faţă de masa mare a celorlalţi.
• Pentru a asigura o reprezentativitate
satisfăcătoare, ancheta se realizează pe eşantioane
1
31
mari, în vreme ce interviului îi sunt supuşi un

număr mult mai mic de indivizi.
• Din cauza numărului atât de mare investigat
ancheta nu poate urmări decât colectarea unor
informaţii relativ simple spre deosebire de interviu
care încearcă sondarea în profunzime a universului
spiritual al celor studiaţi urmărind astfel
descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor,
descoperirea motivaţiilor, a sistemului de valori la
care aderă, descrierea unor comportamente
relevante din colectivitate, pe baza experienţei de
viaţă a celui intervievat. Aşadar ancheta este o
metodă de tip extensiv, pe când interviul este o
metodă de tip intensiv.
• Interviul este o metodă ce se foloseşte de tehnici
orale, de preferinţă faţă în faţă, în timp ce
anchetele se pot realiza şi în scris prin completarea
chestionarului primit.
• Ancheta se realizează prin strângerea informaţiei
de la persoane luate în mod individual, pe când
interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup
urmărindu-se reproducerea unor date referitoare
la societate ca atare şi nu doar la indivizii ce
populează un mediu social.
• Ancheta se realizează, de obicei, cu personal
auxiliar, operatorii de anchetă, în timp ce interviul
nu poate fi făcut decât cu persoane cât de cât
calificate, de preferinţă membri ai echipei de
cercetare.
32
• Ancheta face parte din cadrul procedurilor care

poartă numele de cantitative în vreme ce interviul
este o metodă calitativă.1
Etapele anchetei sociale
Planificarea unei anchete sociale constituie o

combinaţie de decizii tehnice şi organizatorice. Într-o formă
sau alta orice anchetă ar trebui să parcurgă următoarele
etape:
1. Organizarea anchetei
O pregătire atentă şi minuţioasă a cercetării poate
permite evitarea anumitor erori şi pierderi inutile de timp şi
mijloace materiale în etapele următoare, poate arăta din
vreme dificultăţile care sunt de depăşit şi necesitatea de a
abandona proiectul anchetei. În fine, constituie singura cale
de obţinere a unor rezultate semnificative într-un timp scurt.
La rândul ei, organizarea anchetei presupune
următoarele sub-etape: stabilirea temei şi a problemelor,
redactarea metodologiei şi construirea instrumentelor de
lucru şi stabilirea populaţiei sau a eşantionului. Precizarea
temei, a problemelor şi a obiectivelor trebuie urmată de
prezentarea investigaţiilor şi anchetelor anterioare care au
fost întreprinse în acelaşi domeniu deoarece studiul literaturii
existente constituie o necesitate pentru orice anchetă bună.
Se poate câştiga mult din discuţii cu specialiştii, atât cu aceia
care cunosc subiectul anchetei, cât şi cu anchetatorii
practicieni. Anuarul cercetărilor sociale şi economice este cel
1
33
mai util indicator pentru seria problemelor abordate şi a

instituţiilor de cercetare care lucrează în acest domeniu.1
În lipsa unei asemenea documentări, ancheta nu poate
aborda probleme noi, într-o perspectivă sau de pe o bază
nouă şi nu poate evita repetarea eventualelor greşeli
înregistrate în cursul altor anchete. Planul tematic este urmat
de un plan calendaristic (succesiunea cronologică a etapelor)
şi de o organigramă a echipelor şi a posturilor de activitate, a
funcţiilor şi a responsabilităţilor fiecărui cercetător de-a lungul
întregii desfăşurări a investigaţiei. În cadrul pregătirii anchetei
sunt cuprinse şi alte operaţii, între care alegerea tehnicilor şi a
procedeelor de lucru şi stabilirea populaţiei care ocupă un loc
cu totul hotărâtor.
Organizarea unei anchete impune realizarea
operaţionalizării conceptelor, construirea şi testarea
instrumentelor de lucru şi verificarea reprezentativităţii
eşantionului. Un sistem de concepte este adecvat, adică
pertinent dacă se adaptează uşor la caracteristicile
informaţilor de teren în aşa fel încât constituie o ipoteză sau o
sursă de ipoteze cât mai probabile pentru anchetă.
Cercetătorul se gândeşte la sursele de informare şi deci şi la
instrumentele de lucru încă din momentul stabilirii temei şi a
problemei. Privind valoarea instrumentelor de lucru sunt
identificate problema validităţii şi problema fidelităţii lor. Prin
validitate se înţelege aptitudinea unui instrument de a măsura
ceea ce i s-a dat să măsoare, iar prin fidelitate se înţelege
aptitudinea unui instrument de a măsura constant un
fenomen constant. Un instrument poate să fie fidel fără să fie
însă şi valid, în schimb nici un instrument nu poate fi valid
1
34
pentru că „infidelitatea” sa semnifică că el nu poate să

măsoare nimic corect.
Principalele instrumente de lucru ale unei anchete sunt:
• inventarul de probleme elaborat pe baza temei
stabilite;
• planul calendaristic elaborat în funcţie de întinderea
anchetei, de distribuţia echipelor pe probleme, de
specificul tehnicilor şi al procedeelor selectate, de
obiectivele urmărite;
• ghidul observaţiilor directe;
• formularele necesare pentru înregistrarea datelor
obiective din statisticile ce vor fi consultate;
• ghidul eventualelor experimente sociologice sau
psihosociologice, de teren sau de laborator;
• ghidul de interviu, chestionarele, testele, scalele,etc.
2. Culegerea şi înregistrarea informaţiilor

A doua etapă a anchetei are un caracter mai practic şi de
aceea este mai comodă pentru unii cercetători. Pe teren, în
strângerea informaţiilor, se pot face însă cele mai grave erori,
ireparabile în etapele ulterioare. Fiecare fază a anchetei
constituie un izvor virtual de erori. În afară de erori ocazionate
de eşantionare – care pot fi cel mai uşor controlate şi estimate
– inexactităţi se pot strecura cu ocazia interviurilor, la punerea
întrebărilor , la redactare, codificare, tabulare şi analiză1.
În această etapă se pun două probleme mai importante,
una privind calitatea informaţiilor strânse şi alta privind
calitatea cercetătorului şi rolul lui. Calitatea datelor culese pe
teren depinde de atenţia cu care au fost observate şi
înregistrate în timpul investigaţiilor. Tehnicile de înregistrare
1
35
diferă în funcţie de natura datelor. În acest sens întâlnim

următoarele tipuri de informaţii şi tehnici de înregistrare:
informaţii orale care se transformă în informaţii scrise prin
stenografiere; informaţii scrise; informaţii sonore; informaţii
iconografice şi fotografice care pot fi înregistrate în fotografii;
informaţii „animate”(gesturi, scene din viaţa socială sau
individuală, reacţiile subiecţilor sau ale grupurilor cercetate)
care pot fi înregistrate cu ajutorul aparatelor de filmat.
Populaţia sau eşantionul stabilit trebuie studiat în
întregime, introducându-se în analiză toţi indicatorii, inclusiv
non-răspunsurile. Non-răspunsul constituie în fapt un răspuns,
care trebuie codificat ca atare, în timp ce non-răspunsurile
datorate neglijenţei operatorului (subiectul nu a fost întâlnit,
nu s-a insistat să dea răspuns, au fost omise anumite întrebări
ori s-au pierdut anumite răspunsuri, au fost greşit notate, etc.)
au în spatele lor răspunsuri necunoscute şi diferite, ceea ce îl
poate obliga pe cercetător să anuleze fie anumite formulare,
fie toate rezultatele afectate de o asemenea neglijenţă.
Trebuie dinainte prevăzute măsurile pentru cazurile de non-
răspuns. O anumită proporţie de non-răspuns, atât din cauza
refuzului, cât şi a lipsei de contacte, este inevitabilă, dar există
modalităţi de a-şi reduce amploarea şi de a-i estima efectul
asupra exactităţii rezultatelor. Pentru creşterea numărului de
răspunsuri sunt necesare vizite repetate şi planificatorul
trebuie să decidă ce cantitate de timp, muncă şi mijloace
financiare merită a fi cheltuite în acest scop.
Privind calitatea cercetătorului sociologul Vasile Miftode
distinge mai multe tipuri de participanţi la o anchetă:
• sociologul-responsabil care conduce întreaga anchetă
de la planificarea acesteia până la valorificarea
rezultatelor;
36
• sociologul-operator care poate fi întâlnit fie ca

responsabil cu un anumit sector al anchetei, fie ca şef
de echipă sau ca simplu membru într-un anumit
colectiv de cercetare;
• tehnicienii şi personalul auxiliar cu o pregătire medie,
grup din care fac parte şi unii operatori de anchetă
care nu pot primi sarcini de conducere sau
responsabilităţi ci numai sarcini de execuţie,
administrarea formularelor, înregistrarea datelor
potrivit regulilor şi instrucţiunilor stabilite de
sociologul-responsabil, sarcini administrative, etc.1
Calitatea pregătirii operatorilor de interviu are o
importanţă evidentă pentru anchetele de teren. Fiecare
organizaţie de anchete trebuie să-şi formuleze politica pe
care o va desfăşura în legătură cu aceste probleme pe baza
experienţei şi a investigaţiilor proprii. Cercetătorul care
lucrează singur poate fi în situaţia de a folosi un personal de
teren improvizat. Munca de teren este legată de numeroase
probleme organizatorice, în special privitoare la recrutarea
personalului de teren. Operatorii pot fi angajaţi temporar sau
permanent, remuneraţia se poate face după numărul de ore
lucrate, salarizarea poate fi egală pentru toţi sau poate varia
după experienţa profesională, după dificultatea sarcinii sau
calitatea muncii depuse; instructajul se poate face la centru
sau la faţa locului.2
Informaţiile pot fi fundamental deformate de apariţia
erorilor. Acestea se pot defini în procesul de măsurare, când
se porneşte de la premisa că există o valoare (măsură)
1
Vasile Miftode, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice,
Editura Junimea, Iaşi, 1982
2
37
„adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se măsoară şi

care în cadrul acestui proces, datorită imperfecţiunilor sau
organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu o
anumită aproximaţie. Léon Festinger şi Daniel Katz au publicat
un tratat de metode de cercetare în ştiinţele sociale în care
erorile unei anchete sunt clasificate în două mari categorii:
1. erori de eşantionare care pot fi calculate cu
exactitate
2. erori independente de eşantionare, care nu pot fi
identificate şi parţial evitate, cuprinzând îndeosebi:
• erori de observaţie-interviu potrivit sub-
etapelor de codificare, măsurare, calcul,
non-răspunsuri, erori de răspuns, etc.
• erori sistematice care nu pot fi neutralizate
şi eliminate oricât de mult s-ar aprofunda
investigaţia, oricât de mult s-ar mări
eşantionul sau s-ar repeta ancheta.
Parcurgând etapele unei anchete se pot observa
următoarele categorii de surse de erori:
- imprecizia definirii temei şi obiectivelor;
- imprecizia definirii populaţiei;
- lipsa pre-anchetei sau realizarea unei pre-
anchete superficiale;
- operatorii cu opinii proprii foarte puternice
care pot deforma datele în mod conştient sau
inconştient din cauza modului în care pun
întrebările sau interpretează răspunsurile;
- anumite caracteristici personale ale unui
operator (vârstă, sex) care ar putea influenţa
răspunsurile obţinute din cauza impresiei pe
care o face asupra interlocutorului;
- înregistrarea răspunsului neatentă;
38
- lungimea chestionarului, atât operatorul cât şi

interlocutorul tind să devină mai puţin atenţi şi
precişi după un anumit timp;
- ordinea întrebărilor, la întrebările care implică
sub-întrebări operatorul poate fi tentat să evite
complicaţiile completând răspunsul care nu
cere alte sub-răspunsuri;
- formularea întrebărilor: folosirea cuvintelor
tendenţioase, a termenilor tehnici sau
neobişnuiţi, a cuvintelor şi expresiilor ambigue
sau vagi;
- locul interviului;
- erori de analiză, adică se face o analiză prea
sumară, se extrapolează nejustificat datele la
întreaga populaţie, independent de
reprezentativitate ale subiecţilor studiaţi;
- erori de valorificare a rezultatelor anchetei;
- interesul pentru anchetă, exactitatea şi
promptitudinea răspunsurilor depind de
interesul pentru conţinutul anchetei al
intervievatului.
3. Analiza informaţiilor
Cu toate că munca de teren constituie etapa centrală a
unei anchete, o muncă enorma rămâne să se efectueze
ulterior. Când încep să sosească chestionarele, ele trebuie
examinate riguros pentru depistarea erorilor, omisiunilor sau
a clasificărilor ambigue.1 Există numeroase procedee de
analiză a datelor şi informaţiilor, în funcţie de sursele lor, de
canalele de informare şi de tehnicile de culegere. Datele
1
39
observaţiilor directe şi unele date cuprinse în documente sunt

supuse unor analize calitative, în timp ce datele statistice sunt
supuse unor analize cantitative. Procedeele calitative sunt mai
vechi, dar sunt şi mai importante. Se poate renunţa la
analizele cantitative, dar nu se va putea niciodată renunţa la
aportul fundamental al analizelor calitative. Analiza calitativa
priveşte fenomenul social studiat în raporturile lui cu celelalte
fenomene ale realităţii obiective, în timp ce analiza cantitativă
operează o anumită detaşare şi chiar dezarticulare a
fenomenului din ansamblul fenomenelor sau al informaţiilor
culese şi din contextul social în care au fost observate şi
înregistrate.1
Analiza datelor de teren parcurge succesiv mai multe
momente şi anume codificarea, tabularea şi interpretarea
rezultatelor pe baza corelaţiilor cuprinse în tabele şi în alte
materiale sau construcţii cantitative şi formularea concluziilor
finale. Codificarea reprezintă stabilirea categoriilor de analiză,
pe baza sistematizării, centralizării şi clasificării materialului
informativ. Această fază constă în a clasa în categorii diferite
poziţii şi atitudini pe care le reflectă răspunsurile pentru a
permite cuantificarea rezultatelor şi comportă, în general,
aplicarea metodelor matematice pentru construirea
indicatorilor, dimensiunilor, scalelor. Codificarea vizează
traducerea datelor calitative în date cantitative, clasificarea
datelor calitative într-un număr limitat de categorii şi
reducerea datelor cantitative la o formă mai simplă. Tabularea
constituie operaţia care vizează realizarea unor construcţii în
care sunt prezentate simultan date furnizate de două sau mai
multe coduri. Tabelele exprimă raporturile dintre două sau
mai multe variabile.
1
40
Pentru a se asigura că o anchetă a decurge fără

dificultăţi, orice cercetător trebuie să aibă în vedere la
întocmirea planului etapa analizei informaţiilor, la fel ca însăşi
munca de teren. Este necesar să fie elaborată o schemă de
redactare împreună cu listele de coduri. Este bine ca lista
tabelelor să fie elaborată dinainte, deşi nu poate fi în
întregime elaborat chiar în etapa de planificare a unei
anchete.
4. Valorificarea rezultatelor.
Obiectivul principal al unei anchete îl constituie
formularea unor propuneri şi soluţii practice de transformare
a realităţii studiate. Acesta este şi motivul pentru care o
anchetă nu trebuie să constituie un scop în sine, ci un răspuns
la o comanda socială, o acţiune care are la bază un protocol
de cercetare sau un contract între un beneficiar şi o echipă de
cercetare.
Prima forma de valorificare o constituie redactarea
raportului de anchetă care trebuie să includă rezultatele
directe şi analiza lor detaliată, din care să fie extrase treptat
concluziile şi soluţiile practice. Pe lângă acestea un raport de
anchetă include şi definirea temei şi problemelor iniţiale; o
schiţă istorică a studiilor anterioare; o prezentare justificată a
ipotezelor, tehnicilor şi instrumentelor de anchetă; o
prezentare a măsurilor care s-au luat pentru calcularea,
evitarea sau micşorarea ponderii erorilor în ansamblul datelor
înregistrate; precum şi prezentarea concluziilor şi
propunerilor.
Prezentarea unei teme este foarte clară dacă nu există
nici un risc de confuzie sau ambiguitate pentru un cititor sau
altul şi dacă este însoţită de tehnici de verificare şi ipoteze
41
formalizate. Ea este clară dacă sunt eliminate ambiguităţile cu

privire la obiectivele cercetării.
Prezentarea documentării este completă atunci când în
raport se arată cum şi în ce măsură tema cercetată se
detaşează şi depăşeşte valoric concluziile cercetărilor
precedente şi în ce fel rezultatele obţinute se corelează cu
rezultatele de la care s-a plecat.
O tehnică de cercetare este esenţială dacă tema
cercetării poate să fie rezolvată în întregime cu ajutorul ei.
Prezentarea datelor şi concluziilor în raport trebuie să fie
completă şi clară, fie ca este vorba de modele, grafice, tabele,
fie că este vorba de texte de analiză calitativă. Ea este
completă dacă în raport sunt prezentate nu numai ideile
esenţiale şi eventualele descoperiri, ci şi detaliile necesare
înţelegerii acestora. Rezultatele unei anchete sunt importante
dacă prezintă interes sau valoare suficientă pentru a influenţa
toate studiile care vor fi făcute mai târziu în acelaşi domeniu,
utile dacă sunt şanse să influenţeze vreo cercetare ulterioară
sau să sugereze alte studii care altfel nu ar fi fost prevăzute şi
inutile dacă sugerează soluţii abstracte sau care nu
interesează pe nimeni.1
Eşantionarea
Eşantionarea este metoda prin care putem deduce
caracteristicile unei populaţii întregi, interogând doar câţiva
indivizi din aceasta, iar populaţia reprezintă totalitatea
unităţilor simple sau complexe care formează obiectul
cercetării.
1
42
O altă definiţie ne arată că eşantionarea este o tehnică

statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în
vederea selectării dintr-o populaţie de entităţi (persoane,
organizaţii etc.) a unei părţi (eşantion) ce va fi analizată
pentru a facilita elaborarea de inferenţe despre întreaga
populaţie. Această parte se numeşte eşantionul şi reprezintă o
parte sau un număr de elemente ale populaţiei totale.
Eşantionarea este mai complexă decât ar putea părea, iar
statisticienii au creat reguli de stabilire a numărului şi naturii
corecte a eşantioanelor.
Determinarea volumului eşantionului este pasul
esenţial ce trebuie parcurs înaintea culegerii datelor. Dar,
volumul eşantionului nu este desemnat decât după ce însuşi
cercetătorul strânge o bună parte de informaţii referitoare la
anchetă şi la populaţia pe care urmează să o cuprindă.
Cei mai mulţi oameni consideră că „dacă eşantionul
este suficient de mare, sau cuprinde o proporţie destul de
mare din populaţie, totul va fi bine”. Această părere este
greşită întrucât precizia rezultatului eşantionării depinde de
mărimea eşantionului şi nu de proporţia populaţiei cuprinsă în
eşantion.
Factorii care determină sau influenţează mărimea
eşantionului sunt: omogenitatea populaţiei, adică gradul în
care indivizii sunt asemănători cu referire la caracteristicile
comunităţii studiate; metoda de eşantionare; timpul, banii şi
personalul; numărul categoriilor prin care vor fi analizate
datele.
Un eşantion bun oferă posibilităţi de determinare a
numărului de subiecţi necesar; specifica probabilitatea ca
fiecare individ din populaţie sau fiecare subiect din universul
cercetării să poată fi inclus în eşantion; dă posibilitatea
estimării erorii de eşantionare şi permite determinarea
43
gradului de încredere pe care-o putem avea în estimările

populaţiei eşantionului.
Reprezentativitatea este o calitate esenţială pe care
eşantionul trebuie să o aibă. Ea constă în capacitatea
eşantionului de a produce cat mai fidel structurile şi
caracteristicile populaţiei din care este extras.
Ideea eşantionării nu este nouă şi nici necunoscută în
viaţa cotidiană. Degustătorul de ceai, comerciantul care
examinează un pumn de făină din sac, medicul care face
analiza sângelui – toţi aceştia folosesc metode de eşantionare.
Avantajele eşantionării au devenit, însă, vizibile în ultimii ani.
În primul rând, eşantionarea economiseşte resursele băneşti.
În al doilea rând, eşantionarea duce la economie de muncă. Se
cere un personal mai redus atât pentru munca de teren, cât şi
pentru prelucrarea datelor. În al treilea rând, eşantionarea
economiseşte timpul, ceea ce demonstrează folosirea ei în
analizele recensămintelor populaţiei. La aceste avantaje se
adaugă faptul că un eşantion permite adesea un nivel global
mai înalt de exactitate decât o enumerare completă.
Proporţiile mai mici permit ca personalul de teren să fie de un
nivel mai înalt; se pot aplica mai multe verificări şi teste de
exactitate în toate etapele; se poate acorda mai multă atenţie
redactării şi analizei. În fine, dacă sunt cazuri mai puţine este
posibil să se culeagă şi să se trateze o informaţie mai bine
elaborată de la fiecare.1
Tipuri de scheme de eşantionare
a) Eşantionarea simplă aleatorie este procedura cea mai
simplă în sensul că nu presupune
operaţii prealabile de grupare a indivizilor sau de repetare a
selecţiei. Indivizii componenţi ai eşantionului sunt aleşi
1
44
uniform şi cu o probabilitate identică pentru fiecare. Există

două proceduri de eşantionare simplă aleatoare:
▪ Procedura loteriei sau a "tragerii la sorti" - acest
procedeu constă în extragerea dintr-o urnă a unor bile
sau jetoane identice reprezentând elementele
populaţiei; se extrag bile sau jetoane până se obţine
eşantionul de mărimea proiectată. Acest procedeu are
doua variante: cu reîntoarcerea bilelor sau jetoanelor
(sondaj repetat) sau fără reîntoarcerea bilelor sau
jetoanelor (sondaj nerepetat);
În practică, deoarece este greu de confecţionat bile
sau jetoane, elementele populaţiei se înregistrează pe
câte un cartonaş. Acest procedeu este indicat în
cazurile în care se cercetează populaţii mai restrânse.
Într-adevăr , pentru populaţii mari, cum este de cele
mai multe ori cazul în studiile de anchetă, a încerca
efectuarea practică a unei asemenea trageri la sorţi,în
urnă, este o utopie.
▪ Procedeul tabelului cu numere întâmplătoare -
Tehnica respectivă este simplă şi ingenioasă. Prin diferite
mijloace, se generează serii lungi de numere
întâmplătoare, care sunt tipărite în volume spre a putea
fi utilizate de mai multe ori. Caracterul întâmplător
vizează atât fiecare număr în parte, dat fiind că cifrele lui
sunt obţinute de o manieră aleatorie, cât şi succesiunea
numerelor în tabel. Pe de altă parte cercetătorul trebuie
să posede o listă cu toţi indivizii din populaţie, fiecare
dintre aceştia primind un număr de ordine. Se deschide
cartea cu numere aleatorii la o pagină, în mod
întâmplător, şi se alege un număr de pornire. Se caută
pe listă individul cu numărul de ordine reprezentat de
numărul aleatoriu şi se include în eşantion. Procedura
45
continuă, până când se completează efectivul

eşantionului.1
b) Eşantionarea prin stratificare este o procedura
probabilistică. Ea nu înseamnă altceva decât ca, înainte de a
avea loc o selecţie oarecare, populaţia să fie împărţită într-un
număr de straturi (sexe, grupe de vârstă, regiuni, tipuri de
oraş, etc.); apoi este ales la întâmplare un eşantion în
interiorul fiecărui strat. Ideal ar fi ca stratificarea eşantionului
să se efectueze după factorii cei strâns legaţi de subiectul
anchetei.2
c)Eşantionarea multistadială - presupune alegerea în primul
stadiu a unui eşantion probabilistic de grupuri şi apoi în
stadiul al doilea din fiecare grup selectat se alege aleator un
eşantion de indivizi. Un eşantion multistadial este mai puţin
reprezentativ decât unul simplu aleator de acelaşi volum, însă
costurile sunt mult mai mici.3
d) Eşantionarea multifazică - constă în alegerea unui
eşantion de dimensiune mare la nivelul căruia se aplică un
instrument de cercetare mai simplu, eşantion care se supune
unor operaţii succesive de eşantionare, rezultând loturi din ce
în ce mai mici, cărora li se vor aplica si alte instrumente mai
complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate. Avantajul acestui
procedeu este de natura materiala şi promptitudine. În cazul
în care culegerea datelor se face succesiv o fază ulterioară nu
începe decât după ce s-au cules şi prelucrat datele din faza
anterioară.4
1
2
3
4
Traian Rotariu, Petru Iluţ, op. cit.
46
e) Eşantionarea pe cote este o procedură de eşantionare

nealeatoare. Atunci când se cunoaşte distribuţia populaţiei
după anumite caracteristici, selecţia se va face astfel încât
eşantionul să aibă aceeaşi distribuţie procentuală cu populaţia
totală. Această metodă, cu toate că nu este aleatoare este
foarte utilizată în practică, datorită costurilor reduse şi
reprezentativităţii destul de ridicate a eşantionului.1
f) Eşantioane fixe (panel) sunt eşantioane supuse unei
investigaţii repetate, cu un acelaşi instrument (chestionar) sau
cu unele apropiate. Tehnica panel se foloseşte atunci când se
urmăreşte scoaterea în evidenţă a schimbărilor petrecute, în
cadrul unei populaţii în ceea ce priveşte atitudinile, opiniile,
etc. Avantajul principal al eşantioanelor fixe este că
înregistrările făcute la două momente de timp pe un acelaşi
lot de indivizi, conduc nu numai la detectarea schimbărilor la
nivel de eşantion, ci permit şi identificarea persoanelor care
prezintă sau nu schimbări de comportament.
Chestionarul
Chestionarul este un instrument de observare şi
colectare a datelor prin intermediul unei liste de întrebări.
Indiferent dacă este vorba de un sondaj de opinie publică, de
o anchetă sociologică sau de o cercetare de teren,
chestionarul se dovedeşte a fi una din tehnicile cele mai
frecvent utilizate în ştiinţele socioumane. Chestionarul este cu
precădere un instrument de analiza cantitativă, care oferă
cercetătorului informaţii precise, cuantificabile, asupra
fenomenelor studiate.
Psihologul francez P. Pichot scria în Les Testes
mentaux: „Chestionarele sunt teste compuse dintr-un număr
mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris
1
Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba, op. cit.
47
subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele,

interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise“
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu
poate fi considerat decât o listă de întrebări“. Earl Babbie,
într-o lucrare cu largă circulaţie universitară, preciza că prin
chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin
întrebările puse persoanelor sau prin întrebarea acestora dacă
sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă
diferite puncte de vedere“.
Aşadar, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică
şi, corespunzător, un instrument de investigare constând
dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini
grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea
de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce
urmează a fi înregistrate în scris. Deci înţelesul termenului de
chestionar se lărgeşte. Nu este vorba numai de întrebări. Ca
stimuli pot servi şi imaginile; mai mult, există posibilitatea
combinării stimulilor verbali cu cei grafici: întrebări şi
fotografii sau desene. În cadrul chestionarului, întrebările,
desenele au funcţie de indicatori. Combinarea şi succesiunea
stimulilor trebuie să fie logică, dar şi psihologică.1
În cercetările sociologice chestionarul este utilizat atât
pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de
şcolaritate, venituri etc.), cât şi a celor subiective (opinii,
atitudini, aspiraţii, trebuinţe etc.). Întrebările scrise şi,
eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schiţe) au
funcţie de indicatori. Succesiunea lor este logică (de la
particular la general sau invers; de la trecut la prezent şi apoi
la viitor), dar şi psihologică (de la întrebările de stabilire a
1
Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1975
48
contactului psihic la cele esenţiale pentru verificarea

ipotezelor cercetării; de la cele neutre la cele încărcate
emoţional).
Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu
specificarea foarte clară şi detaliată a problemei de cercetat.
Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate
care impune descompunerea lor în mai multe dimensiuni. La
rându-le, aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în
modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei fie a
stării, fie a intensităţii unor caracteristici. În cazul anchetei,
indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui text, a
unei întrebări ce va apărea în chestionar. Se insistă asupra
faptului că întrebarea reprezintă un indicator, însă unul
prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât să fie valid
şi funcţional în procesul comunicării dintre cercetător şi
subiect.1
Fiecare întrebare inclusă în chestionar este destinată
să acopere un concept, analizat în dimensiuni, caracteristici,
atribute, proprietăţi şi indicatori.
Etapele elaborării chestionarului sunt stabilirea
conţinutului întrebărilor, alegerea tipurilor de întrebări,
redactarea întrebărilor, succesiunea întrebărilor.
George Gallup, care a fondat în 1935 primul institut de
cercetare a opiniei publice (American Institute of Public
Opinion), a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea
chestionarului: se începe cu câteva întrebări filtru pentru a afla
dacă persoanele anchetate cunosc problema pusă în discuţie;
urmează una sau mai multe întrebări deschise privind
atitudinea faţă de respectiva problemă; apoi, un set de
întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor anchetaţi. În
1
49
finalul chestionarului sunt formulate mai multe întrebări

deschise vizând motivarea opiniilor exprimate. Chestionarul se
încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop
măsurarea intensităţii opiniilor exprimate.
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a
analiza diferitele tipuri de întrebări ca elemente ale structurii
şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între
elementele structurii. Astfel întrebările se pot clasifica după
mai multe criterii:
1. După conţinutul informaţiei vizate:
o Întrebări factuale, în care informaţia priveşte
elemente de comportament ale indivizilor
anchetaţi, ale semenilor din jurul lor sau situaţii
ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a
comunităţilor în cadrul cărora trăiesc.
o Întrebări de opinie vizează aspecte ce ţin de
universul interior al individului, cum ar fi
părerile, atitudinile, credinţele, aşteptările,
proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul de
valori, explicaţia fenomenelor din jurul său, etc.
o Întrebările de cunoştinţe care nu au ca scop
furnizarea de informaţii necesare sporirii
cunoştinţelor cercetătorului, ci ajută la
caracterizarea persoanei anchetate. Ele pot fi
utilizate şi ca întrebări de control care sunt
adresate pentru a verifica şi controla
acurateţea răspunsurilor la alte întrebări.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor:
o Întrebări închise sau precodificate care oferă
subiectului variante de răspuns prefabricate,
respondentul urmând să o aleagă pe cea care
se potriveşte situaţiei sau opiniei sale.
50
o Întrebări deschise la care intervievatul are

libertatea de a decide asupra aspectului,
formei, amănuntelor şi lungimii răspunsului
său, rămânând ca operatorul să înregistreze cât
se poate de mult. Prelucrarea informaţiei
dobândite printr-o întrebare deschisă trebuie
efectuată în acelaşi mod ca şi pentru una
închisă, deci pornind de la stabilirea de
categorii în care este introdus conţinutul
răspunsurilor. Sunt recomandabile în studierea
problemelor complexe, oferind în afara
conţinutului răspunsurilor informaţii bogate
despre personalitatea celor anchetaţi (coerenţa
logică, nivelul de cultură, particularităţi
temperamentale etc.).
3. După formularea întrebărilor:
o Întrebări insuficient de specifice sunt întrebări
generale, deşi se cere un răspuns la o problemă
specifică. Astfel de întrebări sunt greşite
întrucât principiul fundamental al formulării
este că întrebările trebuie să conţină cele mai
simple cuvinte care comunică înţelesul exact şi
că exprimarea lor să fie cât mai simplă.
o Întrebări tendenţioase sunt acele întrebări care
prin conţinut, structură sau formulare îl
conduce pe interlocutor la un anumit răspuns.
o Întrebări prezumtive sunt întrebări care
presupun faptul că intervievatul posedă în mod
necesar vreo cunoştinţă sau vreo opinie asupra
subiectului anchetei.
o Întrebări ipotetice care au o valoare limitată.
o Întrebări personalizate
51
3. După funcţia lor:

o Întrebări introductive, de contact sau de „spart
gheaţa“ care au ca scop să trezească interesul
celor interogaţi şi să-i determine să răspundă
cu bunăvoinţă de-a lungul desfăşurării
interviului. Varianta mai des întâlnită o
constituie întrebările de contact.
o Întrebări de trecere care au drept scop de a
marca în structura chestionarului apariţia unei
noi grupe de întrebări referitoare la o altă
problemă. Prin aceste întrebări se stabileşte
cadrul de referinţă pentru răspunsuri şi se
încearcă a se motiva aceste răspunsuri. Într-un
chestionar nu avem de-a face cu o succesiune
de stimuli izolaţi, ci cu o înlănţuire de stimuli
intercondiţionaţi. Acţiunea unuia dintre aceşti
stimuli este pregătită de acţiunea stimulului
anterior. Întrebările de trecere au această
funcţie de pregătire
o Întrebări filtru care îndeplinesc funcţia de a
diviza colectivitatea de subiecţi în sub-grupuri,
delimitate după caracteristici sau însuşiri
comune, urmând ca fiecărui sub-grup în parte
să i se pună întrebări diferite, sau – după s-a
făcut filtrajul – să oprim trecerea sub-grupului
la întrebările următoare.
o Întrebări bifurcate. Uneori, însă, interesează
opiniile „pro“ şi „contra“ ale tuturor celor
anchetaţi. Întrebările bifurcate separă sensurile
„pro“ şi „contra“ din răspunsurile subiecţilor,
dar, spre deosebire de întrebările filtru, nu
52
opresc subiectul de a urma succesiunea

întrebărilor şi nici nu califică răspunsurile date.
o Întrebările „de ce“ au funcţia de a provoca
explicaţii în raport cu diferitele opinii
exprimate. Deşi nelipsite din chestionar,
întrebările „de ce?“ constituie un bun exemplu
de întrebări imprecise.
o Întrebări de identificare servesc la analiza
răspunsurilor din chestionar. Este bine ca
aceste întrebări privind: sexul, vârsta, nivelul de
şcolarizare, situaţia profesională etc. să încheie
chestionarul.
Pentru ordonarea logică a întrebărilor se ia drept
criteriu timpul: subiectul este pus în situaţia de a răspunde
mai întâi despre trecut, apoi despre prezent şi, în fine, la urmă
despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este acela dat de
gradul de abstractizare: mai întâi se va răspunde la întrebările
concrete şi abia apoi la cele mai abstracte. În funcţie de temă,
de universul anchetei, va prevala ordinea logică sau cea
psihologică. O anchetă în rândul persoanelor adulte cu înalt
grad de cultură accentuează elementele raţionale ale
ordonării stimulilor, în timp ce investigarea adolescenţilor, de
exemplu, trebuie să rezolve în primul rând problemele
psihologice ale structurării chestionarului. Oricum, stimulii –
întrebări sau imagini – urmează o succesiune riguroasă.
Se impune o selecţie a stimulilor în raport cu ipotezele
cercetării. În afara testării ipotezelor, chestionarul nu are nici
o valoare. Întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar au
funcţia de stimuli declanşatori de comportamente verbale sau
non-verbale. Comportamentul verbal – răspunsurile la
întrebări şi exprimările verbale determinate de stimuli –
variază de la individ la individ. Asupra acestui comportament
53
acţionează o multitudine de factori: personalitatea celui

anchetat, situaţia-cadru de desfăşurare a anchetei,
personalitatea celui ce realizează ancheta, tema investigaţiei,
structura chestionarului, timpul când are loc ancheta .
În cazul administrării chestionarului de către operatorii
de anchetă, comportamentul verbal ca şi cel non-verbal al
subiecţilor este înregistrat de către persoane calificate.
Răspunsurile, în cazul autoadministrării chestionarului trimis
prin poştă sau al procedeului chestionarului-extemporal, sunt
înregistrate de către subiect. Există, în ambele cazuri, atât
avantaje, cât şi dezavantaje. Autoadministrarea prezintă riscul
neînţelegerii întrebărilor şi imposibilitatea obţinerii unor
informaţii suplimentare, dar sporeşte gradul de siguranţă al
elaborării răspunsului. Înregistrarea răspunsurilor de către
operatori de anchetă surprinde şi comportamentul non-
verbal, nu numai pe cel verbal, şi economiseşte timpul. În
plus, autoadministrarea se recomandă numai de la un anumit
nivel de cultură şi de vârstă în sus.1
Luarea în considerare a raporturilor dintre întrebări a
permis stabilirea unor tehnici de structurare a chestionarelor.
Tehnica pâlniei (funnelling) presupune trecerea de la general
la particular. Subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai
întâi la o întrebare care vizează un aspect general, urmând să
răspundă apoi la o alta cu totul particulară. Tehnica pâlniei
răsturnate (reversed funnelling) urmăreşte drumul invers, de
la particular către general. Subiectul anchetat este ajutat să
dea răspuns la o întrebare care vizează generalul. Se
recomandă această tehnică la chestionarea persoanelor cu un
nivel de şcolarizare scăzut, pentru că este mai uşor să întrebi
astfel de persoane mai întâi într-o formă concretă.
1
54
Tipuri şi forme ale anchetei sociale

Oricât de diversificate ar fi cercetările pe metoda
anchetei sociologice, se pot identifica câteva tipuri mai
importante. Astfel anchetele se pot clasifica după mai multe
criterii:
➢ O primă clasificare cu caracter general face
deosebirea între:
o anchetele cantitative, în care se culeg date şi
informaţii asupra anumitor elemente (indivizi, grupuri,
instituţii, societate, etc.) cu scopul de a obţine o viziune
statistică asupra fenomenelor;
o anchete calitative care nu măsoară frecvenţa
unui fenomen, ci mai degrabă, verificarea prezenţei sau
absenţei anumitor caracteristici ale fenomenului însuşi.
Aceste anchete se pot prezenta ca un studiu intensiv al unui
caz unic, care este în mod special reprezentativ pentru
fenomen (numită „anchetă monografică” sau „studiu de caz”)
sau pot îmbrăca forma observării unor cazuri clinice (mai ales
în criminologie sau sociologia devianţei).
➢ Din punctul de vedere al cuprinderii, anchetele pot
fi:
o complete;
o incomplete;
o selective.
➢ După principala tehnică de culegere a informaţiilor
anchetele pot fi:
o pe bază de chestionar;
o pe bază de interviu.
➢ Din punct de vedere metodologic este mai
importantă clasificarea anchetelor în:
o descriptive;
o explicative.
55
➢ După specificul temei abordate anchetele pot fi:

o demografice
o culturale
o industriale
o urban-rurale
o asupra delincvenţei
o asupra stării de sănătate, etc.
➢ După natura conţinutului anchetele pot fi:
o de atitudini
o de aptitudini
o de comportament
o asupra concepţiilor despre lume, viaţă, muncă,
familie, etc.
➢ După scopul urmărit anchetele se împart în:
o anchete de explorare
o anchete de diagnostic
o anchete experimentale.
Ancheta prin sondaj

Ancheta prin sondaj sau ancheta de opinie are ca
obiectiv descoperirea a ceea ce gândeşte publicul în legătură
cu un anumit subiect sau cu ceea ce apreciază că trebuie să
facă în anumite împrejurări.
Termenul de „sondaj” este, în general, sinonim cu cel de
„cercetare selectivă” sau de „eşantionare”. În domeniul
investigaţiilor se utilizează frecvent expresia „sondaje de
opinie” sau „sondaje de opinie publică” pentru a desemna un
anume gen de anchetă efectuate pe anumite probleme de
56
mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să

surprindă opiniile oamenilor legate de aceste probleme.1
Acest tip de anchetă este aplicat unor mari eşantioane
prin care se urmăreşte distribuţia unor variabile într-un
univers relativ cunoscut şi care duce la concluzii cu o valoare
de generalizare întinsă. De regulă, scopul sondajelor este de a
obţine o măsurare cât mai exactă a opiniilor şi a atitudinilor
unei populaţii cu privire la un anumit eveniment sau fenomen
social, în vederea estimării sau prognosticării unui anumit
comportament al acestei populaţii.2
Încercarea de a deosebi sondajul de opinie de anchetă
este un lucru mai complicat şi nu este exclus ca o astfel de
delimitare să se dovedească o chestiune artificială, cercetările
putând evalua, în practică, pe direcţia unei unificări a sensului
celor două noţiuni. Însă sociologii Traian Rotariu şi Petru Iluţ,
în lucrarea „Ancheta sociologică şi sondajul de opinie”, şi-au
asumat riscul de a evidenţia câteva elemente ce ar putea
fundamenta o asemenea delimitare. Astfel cele mai
importante note caracteristice sunt următoarele :
• Sondajele de opinie sunt centrate pe
aspectul subiectiv al realităţii sociale. Ele
urmăresc să evidenţieze ceea ce „cred”,
„gândesc”, „simt”, „apreciază”,
„intenţionează să facă” oamenii. Cel mai
adesea, prin sondaje se testează gradul de
satisfacţie faţă de activitatea diferitelor
organisme sau persoane cu funcţii în stat,
notorietatea personalităţilor politice,
1
2
57
opţiunilor electorale, raportarea la anumite

sisteme de valori, etc.
• Sondajele de opinie sunt centrate pe
probleme ce suscită un larg interes de
public, astfel problemele apar în
dezbaterile mediatizate sau în preocupările
mai mult sau mai puţin mărturisite ale unor
organisme, instituţii politice,
administrative, ştiinţifice, etc.
• Sondajele de opinie sunt anchete
sociologice cu un pronunţat caracter
prescriptiv.
• Sondajele de opinie sunt anchete realizate
într-un timp foarte scurt, cu chestionare
simple şi clar structurate şi pe eşantioane
care să asigure o reprezentativitate
rezonabilă pentru evaluările cu caracter
general urmărite.
• Sondajele de opinie se realizează, de
regulă, de către institute specializate, la
comanda unui beneficiar ale cărui interese
sunt altele decât cele ştiinţifice.
• Rezultatele sondajelor sunt prezentate
beneficiarului sau publicului larg într-o
formă simplă, fără a se recurge la mijloace
sofisticate de prelucrare şi interpretare a
informaţiei.
• Sondajele de opinie sunt, într-o societate
democratică, nu doar o componentă a
cunoaşterii ştiinţifice a socialului, ci şi parte
inseparabilă din viaţa societăţii respective,
un reper în evaluarea diverselor elemente
58
ale „mecanismului” social şi puncte de

sprijin pentru ajustarea strategiilor şi
tacticilor forţelor politice.
Deci sondajul de opinie este o formă „populară” de
anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte un interes
general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa
publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă,
reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.
Ancheta presupune mult mai multe premise teoretice şi
modalităţi mult mai ample de analiză şi interpretare a datelor
culese cu ajutorul unui chestionar decât se întâmplă în situaţia
unui sondaj de opinie. De aceea sondajul este inclus în clasa
mai largă a anchetei.1
J. Antoine, cel care a condus un prestigios institut de
sondaj din Franţa – SOFRES, vorbeşte de patru categorii de
sondaje: politice, de marketing, de audienţă a mijloacelor de
comunicare de masă şi cele de cercetare economică şi socială.
Dintre acestea sondajele politice sunt cele care au cel mai
mare impact social. Chestiunile atinse în sondajele politice
sunt foarte variate şi o sistematizare după conţinutul acestora
este destul de dificilă. Ca vizibilitate socială, se remarcă, fără
doar şi poate, sondajele electorale, adică cele care vizează
chestiuni legate direct de alegerile care se realizează periodic
la diferite niveluri. Legat de tematica electorală sondajele pot
fi cele ce privesc popularitatea liderilor politici, încrederea
publicului în partide sau personaje politice, etc. Sondajele
politice pot fi şi sondaje preelectorale care au funcţia de
testare a popularităţii/susţinerii partidelor politice mai ales în
preajma alegerilor şi sondajele postelectorale care sunt mai
puţin numeroase şi sunt realizate într-un interval scurt după
1
59
alegeri. Rostul sondajele postelectorale este acela de a analiza

structura votului în funcţie de o serie de caracteristici
individuale ale votanţilor. Acest gen de sondaje interesează
mai mult comunitatea ştiinţifică a politologilor şi, într-o
anumită măsură, pe cei care participă direct la competiţia
politică, şi mai puţin publicul larg, întrucât astfel de analize
sunt complicate şi nu oferă date spectaculoase. Dezavantajul
acestor sondaje este faptul că valoarea acestor analize este
limitată de distorsiunile care se produc prin diferenţa dintre
declaraţiile indivizilor şi comportamentul lor la alegeri.
O excepţie în privinţa percepţiei publice a sondajelor
postelectorale o constituie sondajul la ieşirea de la urne (exit
poll) care se află într-o postură deosebită şi privilegiată
deoarece cu ajutorul lor pot fi făcute publice primele estimări
ale rezultatului votării. În ceea ce priveşte tehnica de realizare
a acestor sondaje, forma clasică este următoarea: se alege un
eşantion de secţii de votare şi apoi, la nivelul fiecăreia,
operatorii întâmpină, de la prima oră până la închiderea
urnelor, persoanele care ies de la vot şi, pe baza unui
chestionar simplu, cerând câteva date demografice şi,
eventual, alte elemente, întreabă un eşantion de subiecţi cu
cine au votat. Chestionarul poate fi completat de operator
sau de respondent putând fi astfel introdus într-o urnă
specială pentru a asigura anonimatul răspunsurilor. Aceste
înregistrări nu sunt sondaje de opinie pentru că informaţia
care este solicitată se referă la un comportament tocmai
efectuat.1
Pe lângă funcţia de a anunţa mai devreme rezultatul
votării, exit poll-urile au şi alte funcţii cum ar fi cunoaşterea
aprofundată a modului în care se votează, prin faptul că se
1
60
poate lega votul de o serie de caracteristici ale persoanelor

votante. Distorsiunile sunt aici mai reduse comparativ cu alte
sondaje postelectorale. O altă funcţie a sondajelor la ieşirea
de la urne este aceea de a contribui la încrederea în
corectitudinea procesului de votare şi numărare a voturilor,
acolo unde pot apărea suspiciuni în acest sens.
Sondajele de opinie au devenit o adevărată instituţie
socială în statele cu regimuri politice democrate. Rezultatele
sondajelor pot constitui obiect de controversă, ele pot fi
criticate sau acceptate - dar nu ignorate. De obicei, oamenii
politici ale căror idei şi programe politice înregistrează scoruri
bune în sondaje tind să le considere demne de încredere, în
vreme ce liderii politici ale căror performanţe sunt slab
evaluate în sondaje formulează critici prin care contestă
corectitudinea şi valabilitatea acestora.
Sondajele stimulează gândirea critică a cetăţeanului
obişnuit. Acest lucru se petrece atât prin înregistrarea
opiniilor şi punctelor de vedere ale persoanelor aparţinând
unor categorii sociale mai puţin influente în spaţiul public, cât
mai ales prin faptul că publicarea rezultatelor sondajului oferă
fiecăruia imaginea ansamblului social la momentul respectiv şi
aduce în atenţia publică problemele importante ale societăţii.
Individul poate constata, de pildă, dacă acel curent de opinie
la care aderă este dominant în societate sau dacă, dimpotrivă,
prin opinia exprimată se situează pe o poziţie minoritară, de
mică răspândire socială.
Ancheta de tip sociografic

Ancheta de tip sociografic reprezintă pentru popoarele
şi societăţile dezvoltate ceea ce reprezintă ancheta de tip
etnografic pentru societăţile primitive. Termenul de
sociografie apare pentru prima dată într-o lucrare a
61
sociologului olandez R. Steimnmetz în 1913 pentru a desemna

„descrierea cu toate mijloacele posibile a raporturilor şi a
stării unui popor într-o epocă determinată”, o descriere
completă a întregii vieţi a unui popor, cu toate tendinţele,
înălţimile şi profunzimile lui.1
Ancheta acţiune
Ancheta acţiune (action research) este o altă formă a
anchetei sociale care se caracterizează prin fenomenul „feed-
back” de care este însoţită şi, în general, prin anumite
modificări în universul investigat care apar în cursul şi sub
influenţa cercetării. Într-o formă sau alta orice anchetă de
teren are efecte directe asupra populaţiei studiate, înainte de
formularea şi cunoaşterea concluziilor.
Publicarea rezultatelor unei anchete şi dezbaterea lor în
faţa opiniei publice deschide calea traducerii în viaţă a
concluziilor şi propunerilor formulate. Ancheta acţiune
înseamnă mai mult decât atât, provocând un răspuns „feed-
back” înaintea cunoaşterii rezultatelor anchetei, încă din
timpul desfăşurării investigaţiilor. Această formă de anchetă a
determinat o oarecare redefinire a cercetării de la mijloc de
înţelegere şi evaluare a unui fenomen social şi psihosocial la
mijloc care vizează modificarea mediului social. Ancheta
acţionează prin simpla informare a populaţiei cu problemele
cele mai acute, sensibilizându-o şi mobilizându-o pentru
rezolvarea lor, modificând în ultimă instanţă întreg climatul
colectivităţii cercetate şi ameliorând capacitatea subiecţilor de
a percepe situaţia globală şi de a reacţiona faţă de aceasta.
Action research nu se limitează la o simplă informare, ci
urmăreşte transformarea realităţii investigate, aplicarea unui
1
62
program de măsuri fundamentale ştiinţifice pentru

optimizarea vieţii sociale şi a comportamentului individual.1
Ancheta de teren
Ancheta de teren este mult mai restrânsă ca populaţie
sau eşantion decât sondajul, în schimb este mult mai
profundă în conţinut, tinzând să descopere fapte noi şi să
formuleze ipoteze noi.
Talcolt Parsons recunoaşte că „cercetarea socială a ieşit
din biblioteci şi abordează munca de teren (field work)
reprezentându-se din ce în ce mai mult ca o muncă colectivă.”
În literatura sociologică engleză sunt frecvent întâlnite
cercetările cunoscute sub numele de social survey şi mass-
observation datorită specificului şi încărcăturii lor
gnoseologice.
Social survey este un procedeu mai întins decât alte
anchete care pune în evidenţă ansamblul condiţiilor de viaţă
ale unor anumite pături, în general cele mai sărace ale
populaţiei. O asemenea anchetă are de străbătut următoarele
mari etape:
- definirea temei şi măsurarea universului
cercetat;
- descrierea aprofundată;
- analiza inter-relaţiilor condiţionale şi cauzale.
Prima mare anchetă de acest fel a fost cea condusă de
Charles Booth între anii 1891 – 1903 publicată în 17 volume şi
care privea viaţa şi munca poporului Londrei. Este continuată
în anii 1930 -1934 de H. L. Smith publicându-se încă 9 volume
sub denumirea de The new survey of London life and labour.
1
63
Acest tip de anchetă lua fie o formă extensivă, fie o

formă intensivă şi tipică ce apelează la documente şi analize
statistice, la cartograme, monografii, bugete de familie, etc.
Prin social survey sociologii englezi au pus în lumină
întinderea pauperismului englez, cauzele sociale şi economice
ale mizeriei din capitalism, condiţiile grele de muncă, lipsa de
speranţă a celor săraci, incertitudinile legate de locul de
muncă, starea locuinţelor şi a localităţilor, îndeosebi problema
suprapopulării cartierelor muncitoreşti, ocuparea timpului
liber, etc.1
Mass-Observation este în esenţă ceea ce am putea
numi forma engleză a anchetei de opinie pe care trebuie să o
privim independent datorită unui anumit specific, atât în
conţinut cât şi în formă. A fost inventată şi utilizată prima dată
în 1937 de antropologul Tom Harrisson.
Mass-Observation vizează sentimentele, reacţiile,
obişnuinţele oamenilor care ne înconjoară şi utilizarea
tehnicilor etnografice aplicate popoarelor zise primitive
pentru cercetarea şi cunoaşterea lor.
Armand Cuvillier consideră că : „este vorba, în rezumat,
de a şti ce gândeşte şi ce simte, cum reacţionează omul străzii,
care sunt obiceiurile lui, obişnuinţele lui, de unde îşi trag
aceştia originea.” Metodele folosite diferă puţin de metodele
americane prin caracterul lor mai calitativ şi mai puţina
utilizare a datelor cantitative.2
Ancheta de explorare
Ancheta de explorare sau „prospectare” este tipul de
cercetare care vizează aspecte, probleme sau zone
1
Ibidem
2
64
necercetate încă, care nu dispune de ipoteze şi care se

opreşte, în general, la un nivel descriptiv. Ancheta de
explorare îşi propune să descrie cu ajutorul măsurilor
adecvate fenomenul social.
Etnologii şi antropologii sunt primii cercetători care au
întreprins anchete de acest tip – prospective şi descriptive –
asupra societăţilor primitive, domeniu prin excelenţă destinat
explorării în cadrul ştiinţelor socioumane, unde cu greu pot fi
aplicate alte tehnici de investigaţie. Calea principală de a
obţine datele în ancheta de explorare o constituie observaţia
participativă.
O altă categorie de anchete de explorare este
reprezentată de cercetările monografice care se opresc, de
regulă, la un nivel descriptiv şi la o analiză statică a
fenomenelor. Primele monografii au avut un caracter
explorator în cunoaşterea vieţii sociale a unor sate, târguri sau
grupuri familiale.
În complexul sociologic, metoda monografică se
situează alături de metoda anchetei sociologice, cu care
seamănă în unele privinţe, de aceea, monografia ca metodă
este uneori definită prin raportare la metoda anchetei:
„monografia constă în a face o anchetă aprofundată asupra
unui obiect foarte redus”. Ceea ce au comun ambele metode
este faptul că permit cercetări la scară mare, îmbrăţişând arii
de mare extindere. Totuşi, metoda monografică este mai
puţin extensivă decât cea a anchetei (dar rămâne mai
extensivă decât metoda observaţiei şi metoda experimentală).
În timp ce metoda anchetei se aplică de obicei asupra unor
ansambluri sociale mai mult sau mai puţin vaste, metoda
monografică îşi fixează drept obiect un domeniu al realităţii
mai circumscris (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie
etc.). Există şi alte deosebiri între cele două metode.
65
O investigaţie de tipul anchetei nu abordează

obiectivul ca atare, ci îl reduce la un eşantion, pentru ca după
aceea să adune date despre aceasta şi să procedeze la
generalizări extrapolate asupra întregului univers social
reprezentat de eşantion. Ori, metoda monografică, odată ales
obiectul cercetării, se aplică asupra acestuia astfel încât să-l
supună observaţiei directe în toată multitudinea aspectelor
sale, sub toate manifestările în care se înfăţişează succesiv.
Ancheta generează studii cantitative, în timp ce
monografia permite studii calitative (din acest punct de
vedere, metoda monografică prezintă asemănări cu
monografia de tip antropologic). De aceea cercetătorul
trebuie să fie dotat cu intuiţie, imaginaţie, spirit de observaţie
şi cu o bogată experienţă de cercetare şi capacitate de sinteză.
Metoda monografică este mai plastică şi totodată, mai
complexă decât metoda anchetei şi de aceea, oferă un cadru
larg pentru folosirea oricărei tehnici, cu excepţia celor
experimentale.
Delimitând-o categoric de metoda anchetei,
monografia apare ca o metodă cu o fizionomie aparte, cu un
demers propriu. Ea ar putea fi definită ca o metodă specifică
acelui tip de cercetare empirică de teren care presupune
observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a unui
sistem social de alt tip, fără a recurge la eşantionare, dar
propunându-şi să studieze exhaustiv obiectul, într-o
perspectivă sintetico-totalizatoare, fără să manipuleze
variabilele.
Monografia a căpătat o aplicare extrem de largă.
Marea varietate de monografii decurge din posibilitatea
aplicării metodei asupra unui larg evantai de „obiecte”:
o instituţii sociale (monografii de familie, monografii
şcolare etc.);
66
o mari colectivităţi teritoriale (monografii urbane,

monografii de sate etc.);
o categorii profesionale (monografii de ramuri ale
industriei, monografii de întreprinderi industriale
etc.);
o procese sociale (procesul de urbanizare, migraţia
şi mobilitatea socială etc.).
Ancheta de diagnostic
Ancheta de diagnostic se referă la aspecte, probleme şi
zone despre care există deja un volum de informaţii şi cu
privire la care se pot deja formula ipoteze. Etapa exploratorie
fiind deja depăşită, cercetătorul urmăreşte să adâncească
analizele, să rezolve probleme practice privind universul social
respectiv şi să verifice ipotezele stabilite iniţial. Ancheta de
diagnostic este o etapă superioară în realizarea unei
investigaţii şi constituie totodată un tip superior al anchetei
sociale.
Ancheta de diagnostic permite stabilirea unui
diagnostic, verificarea ipotezelor iniţiale şi formularea unor
noi ipoteze. Acest tip de anchetă presupune şi intuiţie, spirit
de observaţie şi imaginaţie întrucât concluziile şi mai ales
noile ipoteze nu pot fi baza datelor cantitative.
Tehnici de ancheta
Ancheta presupune un schimb de informaţii, o
comunicare între cercetător şi anumite elemente (indivizii
umani) ale realităţii sociale investigate, primul fiind cel care,
prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament
verbal din partea celor din urmă. Transmiterea informaţiei de
la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza prin
două modalităţi fundamental diferite:
67
1. Ancheta orala sau directa este tehnica cel mai des

întâlnită în anchetele cu audienţă mare la public şi
îmbracă două variante principale de realizare:
o Ancheta faţă în faţă care la rândul ei se poate desfăşura
la domiciliu, la locul de muncă, în şcoli, în facultăţi, pe
stradă sau la ieşire de la manifestări colective:
spectacole, concerte, meciuri, etc. Dacă chestionarul de
aplicat este relativ lung este de preferat utilizarea
anchetei orale la domiciliu. Această tehnică este cel mai
puţin afectată de fenomenul de non-răspuns.
o Ancheta prin telefon în cadrul căreia alegerea
eşantionului şi culegerea şi prelucrarea răspunsurilor se
realizează mai uşor cu ajutorul următoarelor proceduri:
random digit dialling (RDD) şi Computer Assisted
Telephone Interviewing (CATI). RDD constă în generarea
în mod aleatoriu a unor numere de telefoane,
caracteristice unei arii geografice, cu ajutorul unui
computer. CATI se utilizează la anchetele pe bază de
chestionar ce cuprind numai întrebări închise şi
funcţionează în felul următor: după stabilirea legăturii
telefonice cu persoana ce trebuie chestionată şi acceptul
acesteia, pe ecranul calculatorului apare prima întrebare
din chestionar, iar răspunsul se marchează pe ecran.
Apoi apar automat următoarele întrebări, răspunsurile
sunt memorate direct în calculator, informaţia fiind
prelucrată în câteva minute în tabele cu frecvenţe,
grafice, indici, etc. Avantajele anchetelor prin telefon
sunt:
▪ rapiditate (500 chestionare – 30 operatori, o zi);
▪ mare arie de acţiune (se pot lua eşantioane
aleatoare din toate localităţile);
68
▪ cost redus (telefonul e mai ieftin decât

deplasarea unui operator pe teren);
▪ fiabilitate (proporţie redusă a refuzurilor de a
răspunde la telefon);
▪ studiu pilot în condiţii ideale (se poate
îmbunătăţi instrumentul pe parcurs, cooperare,
coordonare permanentă între membri echipei de
cercetare);
▪ introducerea şi prelucrarea rapidă a datelor.
2. Ancheta indirecta sau prin autoadministrarea

chestionarului care se realizează în scris în prezenţa
operatorului (care îi oferă instrucţiuni), prin aplicarea în
grup, prin poştă sau cu chestionare publicate în presă.
Avantajele acestei tehnici sunt: costul redus, se înlătură
influenţa perturbatoare a operatorului, se înlătură
greşelile de înregistrare şi interpretare ale operatorului,
anonimat, operatorul are timp de gândire, subiecţii pot fi
dispersaţi în teritoriu. Această tehnică are şi dezavantaje:
nu se ştie cine răspunde la chestionar, se pierde
spontaneitatea răspunsurilor, se pierde posibilitatea de a
se elimina efectul de contaminare a răspunsurilor, multe
non-răspunsuri, se pierde multă informaţie (oamenii scriu
greu), teama de răspunsuri în scris, apar multe erori
datorate chestionarului, nu se poate clarifica sensul
anumitor răspunsuri.
69
70
10. 1. 2. Experimentul
Prin experiment se înţelege acea metodă de
cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de
cunoscut să se manifeste acolo şi unde el vrea, cu scopul
precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui.
În fundamentala sa lucrare de metodologie a
experimentului în ştiinţele sociale, Ernest Greenwood
consideră că „Un experiment este verificarea unei ipoteze
încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin
cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi
factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind
cauza ipotetică sau efectul ipotetic“.1 Se consideră că studiile
din 1897 ale lui Norman Triplett reprezintă primele încercări
de aplicare riguroasă a experimentului în psihosociologie.
Arnold M. Rose apreciază că „Un experiment constă în
aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând
neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să
afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările care se
produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“.2
Leon Festinger consideră că experimentul constă în
„observarea şi măsurarea efectelor manipulării unor variabile
independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie
în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini
studiului) este redusă la minimum“.3 Definiţia propusă de
Leon Festinger subliniază în primul rând faptul că
experimentul este o observaţie provocată; în al doilea rând, că
situaţia este controlată.
1
Ernest Greenwood, Experimental sociology. A study in method, King's
Crown Press, New York, 1945
2
Arnold M. Rose, Theory and method in the social sciences, The
University of Minnesota Press, 1954
3
Leon Festinger, Daniel Katz, Les methodes de recherche dans les sciences
sociales, P.U.F., Paris, 1963
71
Conceptele de bază în metodologia experimentului:

Prin control se înţelege asigurarea condiţiilor de
repetabilitate a rezultatelor, ori de câte ori se reia cercetarea.
În sens modern, controlul vizează în primul rând factorii
introduşi în experiment pentru declanşarea unor
comportamente specifice, dar şi factorii a căror influenţă
urmează a fi eliminată, fie prin suprimare, fie prin păstrarea
lor constantă. Controlul se referă la modalitatea de constituire
a grupelor experimentale şi martor pentru asigurarea
comparabilităţii lor. În fine, controlul include şi întreaga
problematică de efectuare a măsurătorilor de observare,
exactitatea şi precizia aparatelor utilizate pentru diferite
înregistrări (optice, acustice, termice etc.).
Variabilele întâlnite într-un experiment pot fi

clasificate în patru categorii:
1.Variabile explanatorii – variabile independente sunt
date de factorii introduşi în experiment de cercetător sau de
alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare,
intensitate, durată, frecvenţă etc. se modifică în timp.
– variabile dependente care
iau valori diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor
independente.
Variabilele explanatorii pot fi – cantitative variabilele
ale căror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a
lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea,
conflictul etc.).
– calitative sunt
neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiunile,
apartenenţa politică etc.).
72
2. Variabilele exterioare controlate: o serie de factori

menţinuţi constanţi(programul zilnic, regimul alimentar şi de
odihnă, et.)care sunt controlaţi.
3. Variabilele exterioare necontrolate: variabile mai
greu de menţinut constante datorită complexităţii lor, a
mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente
materiale sau deontologice.
4. Variabilele exterioare necontrolate: variabile care
dau erori întâmplătoare, nu ar trebui să-i preocupe prea mult
pe cercetători, datorită faptului că influenţa lor în experiment
se anulează reciproc (exemplu: cantitatea de endorfină –
„morfină“ naturală – din creierul subiecţilor de experiment).
Grupul experimental este constituit din ansamblul
persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă
introdusă de cercetător.
Grupul de control serveşte pentru compararea
efectelor introducerii variabilei independente la grupul
experimental; este un grup martor, asupra căruia nu
acţionează variabila independentă.
Situaţia experimentală cuprinde ansamblul
persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de
experiment), al obiectelor (aparatura de producere a
stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile
concrete în care se desfăşoară experimentul. Situaţiile
experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de
cercetător.
Etapele cercetării experimentale
3. Alegerea problemei trebuie să fie făcută în
funcţie atât de aplicabilitatea directă, cât şi
de aplicabilitatea indirectă a concluziilor
permise de experiment.
4. Alegerea variabilelor explanatorii.
73
5. Stabilirea situaţiei experimentale.

6. Stabilirea subiecţilor, în grupuri
experimentale şi de control.
7. Manipularea şi măsurarea variabilelor.
8. Prelucrarea datelor experimentale. Valorile
obţinute prin măsurarea variabilelor urmează
a fi prelucrate statistic.
9. Redactarea raportului de cercetare care se
adresează factorilor de decizie şi uneori
publicului larg.1
Tipuri de experimente
În funcţie de situaţia experimentală există:
• Experimentul de teren (natural) care înseamnă
studierea experimentală a unor fenomene, grupuri sociale etc.
în ambianţa lor socială normală, obişnuită (uzină, birou,
familie etc.). Acest tip de experiment prezintă dificultatea
controlării tuturor variabilelor aflate în joc. Marele avantaj al
acestei metode constă în aceea că experimentul se poate
organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt
studiaţi. O variantă a experimentului natural o constituie
experimentul psihopedagogic, care se limitează la condiţiile
instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al subiectului
cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de învăţământ
sau antrenament, care se execută asupra sa.2
• Experimentul de laborator se realizează în condiţii
artificiale, deoarece presupune scoaterea subiectului din
ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un
1
Septimiu Chelcea, Experimentul în psihosociologie, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982
2
Idem, Tehnici de cercetare sociologică, Şcoala de Studii Politice şi
Administrative, Bucureşti 2001
74
laborator special amenajat în acest scop, cu aparatură

adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine
determinate etc. Avantajul acestui tip de experiment constă în
faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi
succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim
al situaţiei experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care
ar putea influenţa rezultatele.
În ambele forme de experiment cercetătorul este cel
care stabileşte ordinea schimbărilor ce urmează a fi produse
în situaţie; totuşi în anumite împrejurări cercetătorul poate să
se bucure şi de schimbări provocate de un element extern.
Cele două tipuri de experiment sunt complementare, terenul
având un conţinut mai bogat, iar laboratorul oferind o
investigaţie mai riguroasă.
Există şi alte tipuri de experimente cum ar fi1:

• experimentul provocat în cadrul căruia se produce sau
se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile
determinate, uneori se creează chiar fenomene sau
procese noi.
• experiment invocat când o experienţă poate avea loc
fără ca cercetătorul să intervină iar comportamentul
sau reacţiile subiecţilor sunt raportate la vârsta, sexul,
profesia ş.a. ale acestora.
• experimentul pilot în care experimentatorul îşi verifică
tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de
1
Mihai Epuran, Mariana Marolicaru, Metodologia cercetării activităţilor
corporale, suport de curs, Universitatea “Babeş-Bolyai, Facultatea de
educaţie fizică şi sport, Cluj-Napoca
75
înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de

aplicare a variabilei.
• experimentul funcţional în care se urmăreşte stabilirea
relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă şi o
alta dependentă.
• experimentul longitudinal urmăreşte modificările
corelate ale diferitelor variabile în diferite momente
ale evoluţiei subiecţilor.
• experimentul transversal constă în investigarea, la un
moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor
grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.
• experimentul crucial este experimentul destinat să
verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau
acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).
• experimentul de verificare sau confirmare, ce
urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
În concluzie, experimentul este singura metoda prin
care se poate explica relaţia cauzală ce există între două
sau mai multe variabile.
Avantajul metodei constă în aceea că
evenimentele studiate sunt provocate, produse de
experimentator, spre deosebire de celelalte metode unde
cercetătorul aşteaptă producerea fenomenelor pe cale
naturală.
Dezavantajul experimentului rezultă din necesitatea
respectării cu stricteţe a condiţiilor prezentate mai sus şi
din faptul ca unele fenomene nu pot fi provocate sau
produse în laborator, în condiţii foarte bine controlate.
Criticii metodei experimentale deplâng faptul că situaţiile
controlate din laborator sunt artificiale şi nu seamănă cu
cele naturale.
76
CURS 11
11. 1. Cercetarea calitativă
La sfârşitul anilor ’60, în spaţiul anglo-saxon s-a impus

expresia qualitative research, semnificând o formă de
cercetare cu caracteristici specifice, o paradigmă sau un stil de
cercetare în ştiinţele socioumane.
Cercetările calitative sunt cercetări care au ca scop
obţinerea de informaţii despre o anumită temă de la un
număr restrâns de subiecţi si presupune o viziune mai
profundă asupra problemei cu ajutorul întrebărilor de genul
"De ce?", "Cum?" etc. Lucrurile care interesează cel mai mult
în astfel de situaţii sunt atitudinea, opinia, nevoile si motivaţia
respondentului. Scopul final al cercetării calitative este de a
interpreta trăirile participanţilor cu privire la subiectul
cercetat.
Cercetarea calitativă este cea mai veche abordare a
cercetării de piaţă, care se bazează pe: nevoia umană
fundamentală de comunicare; apariţia permanentă de noi
nevoi ce trebuie înţelese şi satisfăcute; nevoia de a înţelege
funcţia simbolică a obiectelor materiale.
Norman K. Denzin şi Yvonna S. Lincoln, în coordonarea
cărora, în 1994, a apărut primul tratat din domeniu,
considerau că: “Cercetarea calitativă este concentrarea mai
multor metode, implicând o abordare interpretativă,
naturalistă a subiectului studiat. Aceasta înseamnă o studiere
a lucrurilor în mediul lor natural, încercând să se înţeleagă sau
să se interpreteze fenomenele în termenii semnificaţiilor pe
care oamenii le investesc.” În concepţia autorilor anterior
citaţi, abordarea interpretativă şi naturalistă, pe de o parte, şi
utilizarea unor surse de informare şi naraţiuni multiple, pe de
77
altă parte, constituie notele distinctive ale cercetării

calitative.1
John W. Creswell consideră că: “Cercetarea calitativă
este un demers de înţelegere bazat pe tradiţii metodologice
distincte, care explorează o problemă socială sau umană.
Cercetătorul construieşte o imagine holistă (gr. holos întreg) şi
complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de
vedere ale subiecţilor şi îşi conduce studiul său în mediul
natural”.2
Conform lui Pierre Paillé expresia cercetare calitativă
designează acele cercetări empirice din ştiinţele sociale şi
umane care corespund unui număr de cinci caracteristici: 1)
cercetarea este realizată în mare parte într-o viziune
comprehensivă; 2) abordează obiectul de studiu într-o
maniera deschisă şi larg cuprinzătoare; 3) include date culese
cu ajutorul metodelor calitative, adică prin intermediul
metodelor care nu implică nici o cuantificare; 4) analizează
datele calitativ sau altfel supus cuvintele sunt analizate direct
prin utilizarea altor cuvinte, fără a trece printr-o operaţie de
numărare; 5) conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu
la o demonstraţie.3
Metodele folosite de cercetătorii calitativi ilustrează o
credinţă comună a acestora pe baza căreia susţin că pot
furniza o înţelegere mai profundă a fenomenelor sociale decât
ar putea-o face prin date pur cantitative.4 Cercetarea
calitativă acoperă o mare varietate de abordări, dar, prin
definiţie, niciuna din ele nu se bazează pe măsurări numerice.
1
2
Ibidem
3
Ibidem
4
David Silverman, „Interpretarea datelor calitative”, Editura Polirom, 2004
78
Astfel de cercetări se concentrează de obicei asupra unui

număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri intensive sau pe
analiza în profunzime a materialului istoric, sunt discursive în
ce priveşte metoda, şi urmăresc descrierea comprehensivă a
unui eveniment sau a unei unităţi sociale. Cu toate că
analizează doar un număr mic de cazuri, cercetătorii care
utilizează metodele calitative obţin enorme cantităţi de
informaţii din studiile lor.1
În multe lucrări dedicate metodologiilor cantitative,
cercetarea calitativă este adesea tratată ca metodologie de
relativ mică importanţă. Astfel, se sugerează că ar trebui
considerată doar în cadrul etapelor incipiente ale studiului
înainte de a începe eşantionarea şi cuantificarea. O a doua
critică adusă cercetării calitative se referă la cât de sigure sunt
explicaţiile pe care le propune. Acest aspect este uneori
cunoscut sub numele de problema anecdotismului, relevată în
faptul că rapoartele de cercetare necesită uneori relatarea
unor exemple elocvente ale fenomenelor, fără nici o strădanie
de a analiza datele mai puţin clare pe care le-ar conţine.2
11.2.1. Observaţia
Metoda observaţiei este cea mai veche metodă şi

prezintă pentru sociologie – ca şi pentru celelalte ştiinţe o
metodă de bază. Această metodă este proprie tuturor
domeniilor cunoaşterii ştiinţifice, fiind larg folosită în biologie,
sociologie, antropologie, psihologie. Este frecvent utilizată
deoarece este cel mai uşor de aplicat din punct de vedere
1
2
David Silverman, op.cit.
79
tehnic şi nu necesită o aparatură sofisticată. „Observaţia

constituie tehnica principală de investigaţie sociologică
întrucât ne ofera informaţii cu valoare de fapte, care
constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat,
susceptibil de analize calitative, caracteristice ştiinţei
sociologice. Volumul de date cules prin observatii de teren
constituie baza oricărei cercetari şi analize sociologice.”1
În ştiinţele socio-umane observaţia este înainte de
orice observarea omului de către om, fapt ce o
particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind
vorba de un raport între două persoane care „îşi dau seama“
şi acţionează ca atare. Ruth C. Kohn şi Pierre Nègre notau că
termenul de ”observaţie“ desemnează: o etapă (iniţială) a
cunoaşterii (faza exploratorie); un tip de acţiune realizată de
cel ce observă (colectarea sistematică a datelor); datele
colectate, produsul final.2
Metoda observaţiei, în general, este definită adesea ca
o contemplare sau constatare a faptelor, fără ca cercetătorul
să modifice condiţiile desfăşurării acestora. În actualul stadiu
de dezvoltare a ştiinţei, observaţia se prezintă, în urma
continuei perfecţionări, ca o metodă care nu presupune
neapărat pasivitate din partea cercetătorului. În sociologie,
vrând-nevrând, cercetătorul, atunci când foloseşte metoda
observaţiei, se inserează în sistemul social studiat şi cel mai
adesea este implicat în forme şi grade diferite în acesta.
Implicaţia poate fi sesizată cel mai bine în cazul aşa-numitei
observaţii participante.3
1
2
3
2002
80
Ca metodă de cercetare - apreciază Tiberiu Prună -

observaţia înseamnă urmărirea atentă şi sistematică, cu un
anumit scop, a unui anumit fenomen sau a unei însuşiri, laturi
sau particularităţi ale acestuia. Observaţia este, prin natura ei,
o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare
atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor
anterioare, deci este o percepţie activă, dirijată, planificată şi
selectivă, întreprinsă cu un anumit scop. În urma observaţiei
apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza
experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin;
ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri.1
Există o serie de exigenţe care trebuie avute în vedere,
pentru ca observaţia să se caracterizeze prin eficienţă şi
obiectivitate:
a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este
necesar ca observaţia să se realizeze pe baza unui plan
dinainte stabilit, în care să se menţioneze obiectivul urmărit,
aspectul, latura sau comportamentul vizat;
b) selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condiţiilor
şi mijloacelor necesare. Vor fi precizate cu claritate tipurile de
observaţii folosite şi condiţiile de loc, timp, durată, de
înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită
pentru înregistrare, elaborarea unui plan riguros al
observaţiei;
c) notarea imediată a observaţiilor. Pentru a se evita
omisiunile sau distorsiunile este foarte important ca
observaţiile să se noteze dacă este posibil chiar în timpul
activităţii, dacă nu, imediat după încheierea activităţii;
1
Mihai Epuran, Mariana Marolicaru, Metodologia cercetării activităţilor
corporale, suport de curs, Universitatea “Babeş-Bolyai, Facultatea de
educaţie fizică şi sport, Cluj-Napoca
81
d) necesitatea discreţiei – în sensul că subiectul nu

trebuie să-şi dea seama că este observat şi ce aspecte sunt
vizate;
e) să fie sistematică – urmărind fenomenul propus în
planul iniţial, în pofida tentaţiei de a-şi îndrepta atenţia
asupra unor aspecte mai spectaculoase;
f) să fie veridică – acest lucru semnifică faptul ca ar
trebui să fie înregistrate doar faptele observate şi nu
supoziţiile observatorului, părerile, comentariile acestuia. Este
foarte importantă constatarea tendinţei observatorului de a
deforma faptele în funcţie de orizonturile, dispoziţiile mentale
în care se află acesta în momentul efectuării observaţiei. Este
necesar să se combată mai ales, aşa-numitele efecte „de
anticipare“ – profeţia care se împlineşte. Aşteptările şi
anticipările observatorului induc rezultate în conformitate cu
acestea. Cercetările au demonstrat că anticipările „profetului“
cresc probabilitatea ca evenimentul anticipat să se şi producă;
g) datele reţinute să permită un minimum de
cuantificare şi prelucrare statistico-matematică;
h) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii
cât mai variate;
i) posibilitatea repetării observaţiei pentru evidenţierea
semnificativului, esenţialului.1
Rolul observatorului este doar acela de a consemna,
informaţii, date sau fapte despre realitate, fie direct, în timpul
producerii lor, fie după ce ele au avut loc. Observatorul, în
acest caz, trebuie să respecte anumite reguli:
o să ţină seama de normele şi tradiţiile locurilor,
comunităţilor, colectivităţilor investigate;
o să nu facă opinie separată;
1
Sandina ILIE, Strategii şi metode de cercetare psihologică,suport de curs
82
o să nu afişeze o superioritate, care i-ar putea inhiba pe

cei investigaţi, chiar dacă ea ar fi justificată de calităţile
lui de cercetător în domeniu;
o să nu şocheze prin limbaj, trebuie să adopte tipul de
limbaj specific comunităţii în care este integrat;
o să nu se implice cu ostilitate în activităţile şi în
discuţiile cu subiecţii;
o să fie discret;
o să demonstreze adaptabilitate la toate condiţiile
existente în comunitatea studiată
Activităţile observatorului sunt: notarea faptelor
observate; notele trebuie să includă obligatoriu: data, ora,
durata observării, locul desfăşurării faptelor, aparatele
utilizate, factorii ce afectează comportamentele, schimbările
intervenite în timpul observării; reţinerea exactă a
conţinutului dialogului cu persoanele investigate şi
înregistrarea separată a consideraţiilor personale, dacă ele
există. Aşadar, calităţile observatorului ar trebui să fie intuiţia,
imaginaţia creatoare, capacitatea de sinteză, experienţa,
rigoarea şi precizia.1
Folosirea observaţiei, ca metodă de cercetare, obligă la
parcurgerea următoarelor etape ce se regăsesc şi în cadrul
unei cercetări clasice:
o pregătirea sau etapa de proiectare a cercetării: în
etapa pregătitoare se parcurg următoarele faze,
întocmai ca şi în celelalte tipuri de cercetare:
formularea problemei, formularea ipotezelor,
elaborarea paradigmei teoretice, traducerea
conceptelor în indici, stabilirea instrumentelor de
lucru, verificarea prealabilă a uneltelor muncii de
observare, instruirea observatorilor;
1
Felicia Marian, Sociologie, note de curs, Universitatea Bioterra, 2003
83
o definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni

planul de lucru;
o colectarea datelor;
o analiza şi interpretarea datelor;
o raportul final (etapa terminală).1
Tipuri de observaţii
1. După modul de organizare observaţia poate fi:
• Observaţie spontană sau întâmplătoare care este,
aşa cum reiese din denumirea, ocazională,
observaţie pasivă. Când este făcută de specialist,
poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi
interesante. Are caracter episodic, situaţional şi
este subiectivă şi imprecisă întrucât nu este
înregistrată. Observaţia spontană nu este pregătită
din punct de vedere teoretic şi practic, deci, nu
este organizată şi sistematizată. Ea nu se
desfăşoară, în consecinţă, potrivit unui plan
elaborat dinainte şi nu are un scop. Aşadar
informaţiile obţinute sunt vagi şi necritice.
• Observaţie ştiinţifică care se întemeiază pe o
concepţie sau teorie ştiinţifică, care o orientează şi
sistematizează şi îi conferă coerenţă. Observaţia
ştiinţifică se raportează la un obiect concret, se
subordonează întotdeauna unei ipoteze, se
desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp.
Datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar
prelucrarea lor se face în special prin raportare la
anumite criterii, după care sunt verificate prin
1
2002
84
confruntarea cu rezultatele altor observări

ştiinţifice. Deşi este utilizată frecvent şi cu bune
rezultate, observarea ştiinţifică are anumite limite:
nu permite cercetarea unor anume tipuri de
comportament, din motive lesne de înţeles (ex.:
comportamentul sexual) şi se aplică cu dificultate
studierii unor loturi mari şi condiţiilor de existenţă
ale individului sau grupului investigat, dincolo de
momentul cercetării.
2. După modul de structurare a informaţiilor observate
observaţia se împarte în:
• Observaţia structurată (cantitativă) care cuprinde
cele mai formalizate tipuri de observaţie
caracterizate prin: existenţa unui plan de
observaţie bine structurat, care lasă observatorului
o libertate de iniţiativă şi de decizie foarte redusă;
presupune existenţa unor ipoteze precise şi explicit
formulate; se realizează, de obicei, „ruptura
verbală” între cele două sisteme implicate în
procesul observaţiei (sistemul-observator şi
sistemul obiectiv) iar comportamentul
observatorului este mai mult receptiv. Aceasta
implică clasificarea şi cuantificarea
comportamentelor conform unei scheme
prestabilite - se realizează o “analiză de conţinut” a
comportamentelor .
• Observaţia nestructurată (calitativă) presupune

studierea fenomenelor fără a avea o schemă
prestabilită de categorii sau ipoteze specifice.
Observaţia non-structurată asigură observatorului
85
o mai mare libertate de a decide în cadrul general

al cercetării. Totuşi şi acest tip de observaţie
presupune un protocol de observaţie, ceea ce
înseamnă un anumit grad de structurare şi implicit
de control asupra comportamentului
cercetătorului.
“Observaţia este structurală sau sistematică dacă se
utilizează explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea şi
codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese
sunt implicite şi emergente”.1
3. După poziţia observatorului există:
• Observaţia externă în care cercetătorul nu
modifică cu nimic unitatea de observat.
• Observaţia participativă care se caracterizează prin
faptul că observatorul este integrat direct în
colectivitatea sau evenimentul pe care îl
cercetează, participând nemijlocit la unele
activităţi, dar în principiu nu intervine. Atunci când
el intervine observaţia poate fi activă cu
interacţiune socială în care cercetătorul provoacă
răspunsuri prin interacţiune cu subiecţii, iar
subiecţii ştiu că sunt studiaţi sau activă fără
interacţiune socială în care cercetătorul provoacă
schimbări intenţionate în condiţiile obişnuite, fără
ştirea subiecţilor. Observaţia participativă este
deseori considerată drept cea mai pură formă de
cercetare calitativă pentru că ea apare în
localizările naturale şi îi cere cercetătorului să
înţeleagă lucrurile din punctul de vedere al
participantului la cercetare. În această abordare,
1
86
cercetătorul întră în locul de cercetare şi,

observând, discutând şi participând la aceleaşi
activităţi ca participanţii la cercetare, încearcă să
înţeleagă lumea ca şi ei.
4. După forma sa, observaţia poate fi:
• Observaţie directă, caz în care cercetătorul ia parte
la evenimentele care se întâmplă. Numită şi
naturală, este făcută în condiţii obişnuite, naturale,
fără intervenţia cercetătorului.
• Observaţie indirectă, caz în care cercetătorul
utilizează o cameră ascunsă pentru a înregistra
evenimentele şi analizează ulterior imaginile.
5. După criteriul „mediul înconjurător” observaţia poate fi:
• de laborator când subiecţii sunt observaţi în
condiţii artificiale.
• de teren când subiecţii sunt observaţi în mediul lor
obişnuit.
6. După gradul de libertate lăsat observatorului, vom deosebi:
• Observaţia liberă, care asigură o relativă libertate în
ceea ce priveşte luarea de decizii, dar în limite permise
de planul general al cercetării.
• Observaţia controlată, care impune o disciplină mai
rigidă observatorului.
7. După numărul de situaţii în care se realizează există:
• Observaţia transversală când se face simultan pe mai
multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai
multe clase de elevi de diferite vârste).
• Observaţia longitudinală în cadrul căreia se urmăresc
evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.
Pe lângă aceste forme ale observaţiei se pot distinge şi
etnografia şi autoobservaţia.
87
Etnografia descrie actual o descriere difuză a oricărei

cercetări calitative care implică observaţia extinsă sau chiar
intervievarea, pe parcursul unei perioade de timp, a unui
număr de indivizi.1 Bazate pe studii etnografice sunt
cercetările triburilor, subculturilor, spaţiului public şi
organizaţiilor.
Autoobservaţia este o metodă indirectă de abordare a
realităţii psihice, întrucât cercetătorul îi cere subiectului să
observe anumite comportamente proprii şi apoi să i le
comunice. Datele observaţiei se validează prin intermediul
manifestărilor comportamentale concrete ale subiectului, şi
prin aceasta se deosebeşte de introspecţie. Autoobservaţia se
raportează indirect la stările subiective interne şi direct la
manifestările comportamentale ale subiectului; astfel creşte
valoarea informaţilor obţinute de subiect despre sine.
Autoobservaţia se foloseşte rar ca metodă independentă, ci ca
metodă asociată.
Avantajele observaţiei sunt uşurinţa aplicării,
economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării
cercetării, naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor
relevante. Observaţia permite surprinderea manifestărilor
comportamentale fireşti ale individului în condiţii obişnuite de
viaţă. Oferă date de ordin calitativ.
După Kenneth D. Bailey avantajele recursului la metoda
observaţiei constau în superioritatea acesteia faţă de anchetă
sau faţă de studiul documentelor când se studiază
comportamentul non-verbal dar şi superioritatea faţă de
experiment întrucât înregistrează comportamentele în
condiţiile naturale de desfăşurare a lor. În plus aşa cum
1
Valentina Marinescu, Introducere în tehnici de studiu ale comunicării,
suport de curs, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării,
Universitatea Bucureşti
88
remarca John M. Johnson observaţia este slab reactivă, în

comparaţie cu experimentul sau cu ancheta pe bază de
chestionar sau de interviu. În general însă, se poate aprecia că
observaţia elimină în bună măsură artificializarea studiului
vieţii sociale. În fine, spre deosebire de ancheta sociologică
sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a
permite analize longitudinale, prin înregistrarea
comportamentelor un timp mai îndelungat, luni sau ani de
zile, dacă ne referim la observaţia participativă.1
Observaţia are şi dezavantaje. Observatorul trebuie să
aştepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat,
fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă
imposibilitatea de a izola şi controla variabilele externe care
pot afecta datele cercetării. Mai mult decât atât, prezenţa
observatorului poate determina intrarea în funcţiune a
mecanismelor de apărare ale subiecţilor care modifică situaţia
globală a câmpului social sau a comportamentelor celor
observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu. Alte
dezavantaje ar fi dificultăţile de cuantificare, limitarea la
studiul unor eşantioane mici, dificultatea de a pătrunde în
anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete,
cluburi selecte etc.) şi de a studia comportamente intime.
În concluzie Septimiu Chelcea defineşte observaţia ca
„cercetare concretă, de teren, empirică şi, în sens restrâns, ca
metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor
(văz, auz, miros etc.) în vederea inferenţelor sociologice şi
psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie
sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile
interpersonale, comportamentele individuale şi colective,
acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal, obiectele
1
89
fizice, produsele activităţilor creative ale persoanelor şi

grupurilor umane.”1
11.2. 2. Interviul
Interviul este o tehnică de culegere a datelor care se
bazează pe un raport de comunicare verbală între două
persoane – cercetător şi subiect – cu scopul de a obţine
anumite informaţii cu privire la un anumit obiectiv, precis
definit în cadrul procesului de comunicaţie informaţia circulă
într-un singur sens.2
M. Grawitz defineşte interviul ca: „un procedeu de
investigaţie ştiinţifică, care utilizează un proces de
comunicare verbală, pentru a aduna informaţi, în relaţie cu
un scop fixat”.3
Interviul, ca metodă de cercetare, este universal în
ştiinţele sociale“(sociologie, drept, istorie) şi în cele socio-
umane (psihologie, antropologie socială şi culturală,
demografie), ca şi în practica diferitelor profesiuni (jurnalişti,
educatori etc.).
Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai
multe scopuri. În primul rând, un scop explorator, de
identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile. Cu
ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor
ipoteze interesante şi valide. În al doilea rând, interviul poate
constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în
vederea testării ipotezelor. În acest caz, fiecare întrebare
reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare. În
1
Ibidem
2
Florentina Boiangiu, Note de curs, USAMV Bucureşti, 1996
3
Suport de curs, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării,
90
fine, cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de

recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin
alte metode.
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un
neologism provenit din limba engleză (interview –
întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi
în ştiinţele socio-umane. El are ca echivalent termenii din
limba franceză entretien (conversaţie, convorbire) şi
„entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane). Dar,
nu orice întâlnire sau conversaţie echivalează cu un interviu şi
cu atât mai puţin cu un interviu de cercetare ştiinţifică.
Interviul este comparabil cu întrevederea, conversaţia,
dialogul, interogatoriul, dar nu se confundă cu nici unul dintre
acestea. Roger Daval face distincţiile cuvenite între situaţia de
interviu şi fenomenele psihosociologice amintite. Interviul
presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta.
Oamenii se întâlnesc chiar fără scopul de a obţine informaţii
unii de la alţii, ci pur şi simplu pentru a se vedea, pentru
plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă îşi vorbesc, nu înseamnă
neapărat că schimbă informaţii. Evident, interviul poate
constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre două sau
mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri. Nu există
interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie
un interviu. Convorbirea presupune schimbul de informaţii în
legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează
schimbă frecvent rolurile de emiţător şi de receptor.
Informaţia nu este direcţionată într-un singur
sens, nu există un conducător al discuţiei, aşa cum stau
lucrurile în cazul interviului. Interviul reprezintă mai mult
decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu
totdeauna dialogul are drept scop obţinerea de informaţii. În
fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi
91
într-un caz şi în celălalt există o persoană care pune întrebări,

care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin
interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea
exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea de
expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi
spune cuvântul, de a-şi face publice opiniile.1
Henri Stahl, aprecia că „termenul de interviu nu este
potrivit pentru operaţia de interogare statistică sumară,
restrânsă doar la un număr limitat de întrebări, la care se
poate răspunde în sistem binar, prin da sau nu şi cu atât mai
puţin nu e justificat să denumim interviu ceea ce de fapt este
convorbire.
Aşadar, interviul de cercetare este o tehnică de
obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale
de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor
sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane.
Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune
întrebări şi răspunsuri ca şi chestionarul. Spre deosebire însă
de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise,
interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale.
Tipuri de interviu
Interviurile se pot clasifica după mai multe criterii,
cum ar fi:
1. După modul de organizare:
• Interviul spontan – neorganizat şi fără intenţia de a
obţine informaţii speciale;
• Interviul semi-organizat – deliberat, dar fără scop
ştiinţific;
• Interviul ştiinţific – cu scopul de a obţine informaţii
autentice şi sistematice.
1
92
2. După obiectul studiat:

• Interviul documentar – urmăreşte îndeosebi
obţinerea unor cunoştinţe de care dispun indivizii în
raport cu procesele şi fenomenele studiate;
• Interviul de opinie – urmăreşte sesizarea reacţiilor
subiective în raport cu fenomenul studiat;
• Interviul de atitudine – urmăreşte obţinerea de
informaţii referitoare la comportamente, atitudini
ca atare ale subiectului în raport cu fenomenele sau
procesele studiate;
• Interviul de personalitate – urmăreşte obţinerea de
informaţii care pun în prim-plan personalitatea
integrală ca atare a subiecţilor investigaţi-este cel
mai complex din punct de vedere al aspectelor
cognitive, de opinie, afective-ne oferă date globale,
semnificative asupra felului în care participă indivizii
la fenomenele studiate.
3. După profunzimea (adâncimea) lor:
• Interviul extensiv – este mai superficial, se realizează
la o scală de masă, de regulă este centrat pe
problema investigată şi nu pe trăsăturile persoanei
investigate;
• Interviul intensiv sau în profunzime – este centrat
mai ales pe individ-accentul cade pe persoanele
investigate, pe capacitatea lor de a furniza cat mai
multe informaţii prin sensibilizarea personalităţii lor.
În interviul în profunzime de regulă operatorul de
interviu nu sugerează domeniul de interes studiat,
interviul de acest tip este centrat pe individ,
urmărind în mase mari de indivizi (care formează un
eşantion) repetabilitatea anumitor structuri
motivaţionale. Operatorul pentru acest tip de
93
interviu procedează în general „directiv”şi îşi

urmăreşte insistent scopul, întrebările adresate
celui intervievat sunt foarte centrate pe scop, deşi
vin din direcţii diferite. Interviul extensiv, chiar dacă
se aplică unui număr mare de persoane, nu reuşeşte
să pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa
cum se întâmplă în cazul interviului intensiv;
• Interviul non-directiv sau cu răspunsuri libere-se
caracterizează prin preciziunea temei dar
formularea întrebărilor şi evantaiul informaţiilor
adunate astfel este foarte variată, astfel încât gradul
de libertate al răspunsului este foarte mare pentru
intervievator şi operatorul de interviu. Singura
restricţie este tema, în cazul interviului non-directiv
intervievatul se poate exprima şi în legătură cu
fenomene la care nu a participat direct, să-şi
exprime opiniile bazate pe aparatul analogic al
gândirii omului-solicitând informaţii despre faptele
la care nu a participat el face analogia între faptele
cunoscute şi în acest fel fapte transferul la faptul
solicitat-în interviu se cer informaţii despre fapte
cunoscute nemijlocit;
• Interviul central sau focalizat-este axat pe o anumită
problemă particulară cunoscută direct de
intervievat dar cu o mare libertate de mişcare din
partea operatorului de interviu. Acest tip de interviu
este centrat fie pe temă, fie pe intervievat
4. După modalitatea de adunare a datelor:
• Interviul dirijat – seamănă cu un chestionar în care
nu figurează decât întrebări închise, cu excepţia
faptului că acest chestionar este aplicat de un
intervievator. Ansamblul cadrului de referinţă, adică
94
limbajul adecvat problemei, structurarea temelor,

ordinea progresului întrebărilor şi diferitele
categorii de răspunsuri, este definit dinainte.
Persoana intervievată trebuie să se situeze în raport
cu acest cadru, ea trebuie să intre în el pentru a
răspunde într-o modalitate corectă la întrebări.
• Interviul semi-dirijat – marile teme ale interviului
sunt definite dinainte, dar ordinea în care ele pot fi
abordate este liberă şi categoriile din interiorul
acestor teme funcţionează în mod liber. Rolul
intervievatorului constă fundamental în a lăsa
intervievatul să vorbească, şi a-i propune acestuia
anumite teme dacă acesta nu le abordează pe
aceste în mod spontan. Interviul semi-dirijat
convine pentru aprofundarea unui domeniu dat sau
pentru a urmări evoluţia unui domeniu deja
cunoscut.
5. După modalitatea de comunicare:
• interviuri face-to-face (directe, personale);
• interviuri prin telefon.
6. După gradul de libertate în formularea întrebărilor
de către investigator:
• Interviul structurat – de tip cantitativ, în care
întrebările şi ordinea acestora este dinainte
stabilită. El este cel mai formalizat dintre toate
tipurile. Se deosebeşte de toate celelalte prin
modalitatea culegerii datelor, care este strâns
legată de instrumentul conceptual al unui
chestionar;
• Interviul semi-structurat – sunt prestabilite doar
temele în jurul cărora se va purta discuţia;
95
• Interviul nestructurat – calitativ, în care cercetătorul

poartă o discuţie liberă cu subiecţii de interes, nu
există răspunsuri adevărate sau false, răspunsurile
fiind considerate expresii ale reprezentări şi practici
culturale ale subiecţilor.
7. După numărul de participanţi
• Interviul individual, care la rândul poate fi clasic – de
tip calitativ (întrebări deschise), sau cantitativ
(întrebări închise); creativ – în care se recomandă ca
atât subiectul intervievat cât ş investigatorul să
renunţe la orice regulă de conduită şi gândire
formală, să se exprime cât mai liber şi creativ;
polifonic – prin care se urmăreşte înregistrarea cât
mai fidelă a răspunsurilor fiecărui subiect
intervievat; interpretativ – în care se pune accent pe
modul de exprimare şi trăirile subiecţilor din timpul
interviului.
• Interviul de grup care de asemenea poate fi
structurat, semi-structurat sau nestructurat. Este o
metodă calitativă care presupune schimbul de idei,
replici sau comentarii, în cadrul unui grup, condus
de un moderator, pe marginea unor întrebări
deschise. Interviul de grup se poate împărţi în
brainstorming, discuţii terapeutice de grup; sau
interviul de grup focalizat numit şi focus-grup.1
Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în
ştiinţele socio-umane:
1
Marcel Iordache, Analiza de conţinut în contextul metodelor calitative în
sociologie, note de curs, Facultatea de Sociologie şi Psihologie
Universitatea de Vest din Timişoara
96
În cursul numit Tehnici de cercetare sociologică realizat de

Septimiu Chelcea sunt prezentate atât avantajele, cât şi
dezavantajele interviului. Ca avantaje sunt enumerate:
✓ flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri
specifice la fiecare întrebare;
✓ rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de
obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu ştiu
să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se
simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;
✓ observarea comportamentelor non-verbale, fapt ce
sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;
✓ asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru
imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale;
✓ asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor,
fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei
răspunsurilor;
✓ colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că
primele reacţii sunt mai semnificative decât cele
realizate sub control normativ;
✓ asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia
altora;
✓ asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin
aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea
tuturor ipotezelor cercetării;
✓ precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură
comparabilitatea informaţiilor;
✓ studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea
unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu
mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare
subtilitate.
Iar dezavantaje şi limite intrinseci ale interviului sunt:
97
✓ costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi

al celorlalte etape şi momente ale
✓ proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
✓ timpul îndelungat necesar pentru identificarea
persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea
acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind
necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
✓ erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce
priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea
răspunsurilor, „efectul de operator“;
✓ imposibilitatea consultării unor documente în vederea
formulării unor răspunsuri precise;
✓ inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să
răspundă, indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea
de oboseală etc.;
✓ neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi
numărul de telefon ale persoanelor care urmează să
fie intervievate;
✓ lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea
ce limitează comparabilitatea informaţiilor;
✓ dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.1
În concluzie „ interviul are în comun cu orice
conversaţie o implicare în realitâţile morale. El oferă o
sursă bogată de date care furnizează accesul la modul în
care oamenii îşi povestesc atât necazurile, cât şi
situaţiile fericite. Astfel de observaţii nu sunt deloc
surprinzătoare atâta vreme cât proba în favoarea lor se
face îndată, sub ochii noştri, în experienţa de zi cu zi.
Doar ţinând seama de nişte teorii de validare cu
caracter înşelător s-ar putea ca afirmaţiile cu privire la
1
98
realitate ale respondenţilor să fie tratate de cercetători

ca exacte sau distorsionate.”1
11.2. 3. Analiza de conţinut

Bernard Berelson, unul din sociologii care au contribuit cel
mai mult la dezvoltarea tehnicii analizei conţinutului,
considera că „Analiza conţinutului este o tehnică de cercetare
care are ca obiect descrierea obiectivă, sistematică şi
cantitativă a conţinutului manifest al comunicării“. Această
definiţie este vulnerabilă pentru că se opreşte la indicarea
genului proxim, fără a arăta şi diferenţa specifică. În fond,
orice metodă sau tehnică de cercetare sociologică trebuie să
fie obiectivă şi sistematică şi să permită cuantificarea faptelor
şi fenomenelor sociale.
Definiţia citată reflectă entuziasmul de început al
posibilităţilor de cuantificare oferite de tehnica analizei
conţinutului documentelor scrise.2
Astăzi – aşa cum remarcă Madeleine Grawitz (1972, 586) –
interesul pentru cuantificare a scăzut, numeroase analize ale
conţinutului documentelor sociale îmbinând studiul cantitativ
cu cel calitativ. Se poate spune, aşadar, că analiza conţinutului
reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a
comunicării, dar nu numai a conţinutului manifest al acesteia,
ci şi a celui latent. Tocmai conţinutul latent, ceea ce nu e
imediat sesizabil, ceea ce e „ascuns“ constituie obiectul de
interes al tehnicii analizei conţinutului.3
Analiza de conţinut este o metodă acceptată de
investigare a textelor, mai cu seamă în câmpul cercetărilor
1
2
3
Ibidem
99
dedicate comunicării de masă. În analiza de conţinut,

cercetătorii stabilesc un set de categorii, iar apoi numără
unităţile care intră în fiecare din categoriile presupuse. Aceste
categorii trebuie să fie suficient de precise pentru a permite
unor codificatori diferiţi să ajungă la acelaşi rezultat, când
examinează aceleaşi materiale textuale. Astfel, analiza de
conţinut acordă o mare atenţie coeficientului de siguranţă al
măsurătorilor sale şi validităţii descoperirilor prin reţinerea
evidenţei cuvintelor folosite.1
Analiza de conţinut ca metodă a apărut ca un produs
derivat din trei domenii de studiu:
1. derivată din preocupările stilisticii şi criticii literare, analiza
de conţinut fiind utilizată de către studenţii de la filologie din
Anglia în anii ’20, care au realizat o sinteză riguroasă a poeziei
engleze pe care au comparat-o cu poezia din Europa;
2. derivată din preocupările specialiştilor din sociologia
politică şi sociologia propagandei, în jurul anilor ’40 fiind
realizate o serie de studii asupra propagandei din timpul celui
de-al doilea război mondial;
3. derivată din analiza semantică, punând accent nu pe stilul şi
forma gramaticală, ci pe ideile exprimate şi conţinutul
acestora; în anii ’30 tehnica este adoptată în cadrul
cercetărilor sociologice, istorice şi politice, predominând în
continuare analiza ziarelor.2
Domeniile în care este utilizată cu precădere analiza de
conţinut sunt: antropologie şi sociologie; comunicaţii de
masă; propaganda; jurnalistica; psihologia.
Etapele analizei de conţinut:
1
2
100
1. Alegerea temei de cercetare. Nu orice

problemă de cercetare reclamă aplicarea tehnicii analizei
conţinutului. Uneori este suficientă lectura atentă a
documentelor oficiale sau neoficiale şi extragerea ideilor
esenţiale sau prezentarea lor în rezumat. Tehnica analizei
conţinutului a fost aplicată cu succes pentru stabilirea
caracteristicilor mesajului, pentru identificarea
determinantelor şi cunoaşterea efectelor comunicării. La
cunoaşterea caracteristicilor psihologice şi sociale ale
autorilor comunicării. în studiul interviurilor, al biografiilor
sociale, jurnalelor intime etc.
2. Stabilirea materialului pentru analiză se face
în funcţie de problema cercetată, de extinderea studiului, de
timpul avut la dispoziţie, de posibilităţile tehnice şi materiale.
Astfel, materialul (textele, filmele, benzile imprimate etc.)
supus analizei conţinutului poate fi mai redus sau mai extins.
3. Alegerea eşantionului. Prin eşantionarea
materialelor ce urmează a fi analizate, se obţine o reducere
considerabilă a volumului de muncă impus de analiza
conţinutului. În multe cazuri de aplicare a analizei conţinutului
nu se impune eşantionarea, dimpotrivă chiar. Nu are nici un
rost utilizarea tehnicile de eşantionare când se studiază, de
exemplu, conţinutul unei rubrici dintr-un cotidian pe timp de
un an.
4. Definirea categoriilor analitice. Sarcina analizei
de conţinut este să examineze un corpus ales (eşantionat) de
texte şi să clasifice conţinutul conform cu un număr de
dimensiuni pre-determinate. Aspectul cel mai dificil
conceptual al oricărei analize de conţinut este să definească
dimensiunile sau caracteristicile care ar trebui analizate.
Pentru că catalogarea şi împărţirea în categorii a conţinutului
comunicării este o sarcină laborioasă şi care consumă mult
101
timp în analiză este extrem de important să se includă numai

acele dimensiuni sau caracteristici ale textului care se
aşteaptă să producă informaţii „folositoare” adică acele
informaţii care au importanţă pentru problemele de
cercetare. Categoriile analitice vor depinde întotdeauna de
scopurile şi obiectivele cercetării, de contextul teoretic şi de
întrebările formulate ca parte a problemei de cercetare. Mai
exact există un număr de categorii care vor tinde să fie
standard în orice analiză de conţinut şi anume categoriile de
„identificare: „mediul” (în ce ziar, revistă, în ce program de
radio sau TV apare textul), „data” (ziua, luna, anul), „poziţia în
interiorul mediului „(de exemplu, „pagina”, în media tipărite,
sau „timpul de programare” în media audiovizuală),
„mărime/durată/lungime”, clasificarea „tip/gen” (de exemplu,
conţinutul ziarelor este deseori clasificat de-a lungul direcţiilor
„reportajelor”, „ştirilor”, „editorialelor”, „scrisorilor de la
cititori”, „articole de opinie” etc., iar programele TV sunt
clasificate în termenii genurilor lor: „ştiri”, „program de
informaţii interne”, „documentare”, „concursuri”, „talk-
show”, „serial dramă”, „film”, „reclamă” etc.).
5. Construirea unei scheme de codificare. O
schemă de codificare este foarte asemănătoare cu un
chestionar utilizat în anchete-ea conţine o listă de variabile
care trebuie codificate pentru fiecare program sau articol.
Pentru fiecare variabilă, schema de codificare fixează valorile
sau posibilităţile de codificare asociate cu variabila. În
practică, codificarea este o problemă a citirii fiecărui articol şi
a completării casetelor de codificare din schema de codificare
cu codurile adecvate (numere) pentru fiecare articol
individual.
6. Realizarea unui studiu-pilot al schemei de
codificare şi verificarea fiabilităţii. Testarea codificării unui
102
mic sub-eşantion din materialul care trebuie analizat ajută la

dezvăluirea inconsistenţelor din sistemul de categorii al
schemei de codificare. Realizarea unui studiu pilot trebuie să
includă verificarea gradului de fidelitatea la procesului de
codificare. Fidelitatea în analiza de conţinut se referă
îndeosebi la consistenţă: consistenţa dintre diferiţi codificatori
şi consistenţa practicilor de codificare ale indivizilor în
decursul timpului.
7. Pregătirea şi analiza datelor. Analiza datelor
trebuie să abordeze în mod fundamental problemele sau
ipotezele fixate în definirea problemei de cercetare.1
Tipologia analizei de conţinut
Emilian Dobrescu propune următoarea tipologie a
analizei de conţinut:
A. După gradul de verificare al ipotezei analiza de
conţinut poate fi: de explorare – urmăreşte depistarea
caracteristicilor generale ale unui text, mesaj sau conţinut
informaţional sau de verificare care stabileşte gradul de
veridicitate al ipotezei, derivată din obiectivele cercetării.
B. După modul de organizare analiza de conţinut poate
fi: dirijată – cu un scop precis, cu un plan prestabilit, cu
personal calificat sau nedirijată - fără scop precis, fără un plan
de lucru prestabilit, fără personal calificat.
C. După gradul de acumulare al informaţiilor analiza de
conţinut poate fi: cantitativă – urmăreşte adunarea de date
brute, analiza de frecvenţă a temelor, a cuvintelor, a
simbolurilor etc. sau calitativă – cumulativă şi interpretativă,
precizează prezenţa sau absenţa caracteristicii vizate.
1
suport de curs, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării,
103
D. După tipul tehnicilor utilizate analiza de conţinut

poate fi: propriu-zisă - utilizând tehnici specifice analizei de
conţinut sau derivată – utilizând tehnici împrumutate din alte
domenii.
E. După gradul de urmărire al scopului analiza de
conţinut poate fi: directă – ţine cont în analiză de obiectivele
şi scopul cercetării sau indirectă - fără un scop prestabilit.
F. După gradul de influenţare a opiniei receptorului
analiza de conţinut poate fi: instrumentală – destinată să
producă un efect asupra receptorului mesajului sau
reprezentativă – încearcă să nu modifice opiniile receptorului.
G. După gradul de studiere al modificărilor intervenite în
comportamentul receptorului analiza de conţinut poate fi
:obiectuală – are ca obiect de studiu textul propriu-zis şi
destinatarul acestuia sau subiectuală - studiază tot ansamblul
receptor-mesaj-emiţător.
H. După gradul de urmărire a sincroniei/diacroniei
textului analiza de conţinut poate fi: funcţională – analizează
conexiunile şi intercondiţionările reciproce între semnele
mesajului sau structurală - studiază părţile componente ale
mesajului.1
O altă clasificare a tipurilor analizei de conţinut este
realizată de Robert King Merton:
1. Analiza simbolurilor: tipul simplu de analiză de
conţinut;
2. Numărarea simbolurilor: constă în identificarea şi
numărarea simbolurilor cheie în comunicare; aceasta indică în
mod restrictiv simbolurile asupra cărora a fost focalizată
atenţia audienţei;
1
Emilian Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti,
1998
104
3. Clasificarea unidimensională a simbolurilor : acest

tip este o formă puţin mai elaborată a tipului anterior;
simbolurile sunt clasificate în funcţie de contextul în care sunt
utilizate, în general, în context pozitiv favorabil, victorios,
democratic, curajos sau negativ nefavorabil, înfrânt,
perfid ; acest tip de analiză este primul pas în determinarea
celei mai eficiente distribuţii a simbolurilor pentru atingerea
unui anumit rezultat; poate servi şi pentru a controla practica
ineficace de lucru cu contraste de alb şi negru; când este
aplicată asupra propagandei adversarului acest tip de analiză
poate oferi o bază pentru măsurarea securităţii sau
insecurităţii relative a acestuia.
4. Analiza de itemi: clasificarea unor segmente sau
secţiuni ale propagandei o scenă din film, un cântec într-un
program radio, o fotografie într-un articol); solicită selectarea
itemilor semnificativi şi nesemnificativi pe baza teoriei
psihologice a „valorii atenţiei”; abordează aceşti itemi
subiecte centrale sau periferice faţă de interesele audienţei?
Cum vor fi interpretaţi aceşti itemi de tipuri diferite de
audienţă? În anumite analize de film este posibilă prezicerea
anumitor scene sau secvenţe care vor fi în centrul atenţiei
audienţei;
5. Analiza tematică: clasificarea temelor simbolice
implicite sau explicite ale materialului de propagandă; acest
tip de analiză, spre deosebire de analiza de itemi are de a face
cu presupusa semnificaţie cumulativă a unor serii de itemi;
6. Analiza structurală: se ocupă de inter-relaţiile dintre
diferitele teme din propagandă; aceste relaţii pot fi
complementare inamicul este crud, noi suntem miloşi,
integrat inamicul este crud, agresiv, viclean, antireligios ,
interferenţa când temele lucrează cu scopuri încrucişate ;
105
7. Analiza campaniilor: se ocupă cu inter-relaţiile

dintre diferite documente, care toate au fost concepute
pentru un scop general; în timp ce analiza structurală se
ocupă cu relaţiile din interiorul unui singur document de
propagandă, analiza campaniei se ocupă cu relaţiile unor serii
de astfel de documente; sunt incluse probleme legate de
structură, succesiune, durată, sincronizare, importanţă,
intensitate, împreună cu relaţiile menţionate la analiza
structurală.1
Avantajele analizei de conţinut enumerate de Petru
Iluţ sunt: aduce rigoare în interpretarea documentelor;
permite comparaţii vaste în timp şi spaţiu; cost relativ redus
faţă de alte metode de cercetare; nu există o influenţă a
cercetătorului asupra obiectului de studiu, cum este de pildă
cazul experimentului.2
Limitele şi dezavantajele analizei de conţinut
evidenţiate de Vasile Miftode sunt: generează întotdeauna o
pierdere de informaţii; nu poate surprinde niciodată
totalitatea semnificaţiilor posibile ale conţinutului studiat;
ruperea elementelor analizate din contextul în care au fost
puse în comunicare; accentul este pus de obicei pe conţinutul
manifest, pierzând u-se uneori din vedere conţinutul latent;
subiectivismul implicit poate denatura rezultatele analizei şi
nu există încă procedee general admise pentru stabilirea
validităţii şi a fidelităţii.3
1
Robert King Merton, Social Theory and Social Structure, The Free Press,
New York,1968
2
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi,
1997
3
1995
106
11.2. 4. Studiul de caz
Este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz,

folosind tehnicile observaţiei, culegerii datelor pe teren,
interviului, studiului documentelor. Studiul de caz nu
reprezintă atât o metodă, cât o strategie de cercetare ce
implică o investigaţie empirică a unor fenomene
contemporane particulare în contextul vieţii lor reale. Studiul
de caz este folosit frecvent în medicină, psihologie, pedagogie,
criminologie şi se constituie în exclusivitate ca o metodă
calitativă. În cercetarea socială şi studiile de piaţă cele mai
frecvente tipuri de studii de caz sunt cele care au ca subiect
seturi de “indivizi” ce au anumite trăsături comune. Scopul
studiului de caz este de a uşura înţelegerea situaţiilor
asemănătoare şi, în baza analizei unui număr suficient de
cazuri, să formuleze generalizări, pe baza unor ipoteze
verificate în practica.
Tipologia studiilor de caz

1. Studiul de caz intrinsec - care urmăreşte investigarea
cât mai minuţioasă a unui caz particular, fără a se
încerca trasarea unor concluzii generale sau testarea
unor ipoteze (studiile monografice);
2. Studiul de caz instrumental – în care un caz particular
este analizat în detaliu cu scopul de a se lămuri o
problemă sau o teorie mai generală;
107
3. Studiul de cazuri multiple – care urmăresc

generalizarea aspectelor şi trăsăturilor comune
întâlnite în diferite cazuri identice sau asemănătoare.1
4. Studiul unor organizatii, institutii: ziare, televiziuni, etc.
Criteriile de selecţie, de focalizare a interogaţiilor sunt
diverse: practica cea mai bună; implementarea unor
schimbări şi evaluarea acestora; relaţii industriale;
teme organizaţionale şi de management; culturi
organizaţionale; procese de schimbare si adaptare.
Etapele studiului de caz:
o Stabilirea cadrului conceptual face posibila
explicitarea a ceea ce se intenţionează să se facă şi
permite selecţia, trăsăturilor importante, ce relaţii
este probabil sa fie importante: ce date se
intenţionează să se culeagă şi să se analizeze.
o Realizarea întrebărilor studiului. Cel puţin o parte
dintre interogaţii trebuie formulate la început. Daca
abordarea este nestructurată, interogaţiile sunt
generale. Dacă abordarea este structurată,
interogaţiile sunt specifice.
o Elaborarea strategiei de eşantionare. Se selectează
oameni, cadre, contexte, evenimente si procese în
funcţie de întrebările la care-şi propune să răspundă
cercetarea. Este necesară conştientizarea că nu se
poate studia totul. Este necesară luarea unor decizii
referitoare la Cine? Unde? Când? Ce se studiază? Ce
persoane sunt observate, intervievate? De unde se
iau datele? Când se colectează datele? Ce
evenimente, activităţi sau procese se urmăresc?
1
108
Deciziile se iau in funcţie de relevanţa teoretică şi

accesibilitatea informaţiei.
o Selectarea tehnicilor de culegere a datelor (metodele
si instrumentele).
Relevanţa si accesibilitatea sunt dimensiunile ce
condiţionează opţiunea pentru o metodă sau alta.
Cadrul conceptual, întrebările cercetării, criteriile de
eşantionare adoptate determină în mare măsură
alegerea modalităţii de colectare a datelor. Dacă
studiul este de explorare, cadrul conceptual este vag,
întrebările sunt generale, iar strategia de
eşantionare slab definită este contraindicată
utilizarea unor instrumente structurate, cu grad
ridicat de standardizare. În cazul unui studiu de
confirmare, pot fi utilizate tehnici structurate.
Aşadar studiul de caz este o metodă de investigare a
unor cazuri concrete, urmărind o prezentare a unei situaţii
reale sau prezentarea spre analiză (individuală sau colectivă) a
unor date sau informaţii, cu scopul obţinerii unor rezultate
concrete, fie prin stabilirea unor concluzii sau diagnoze, fie
prin luarea unor decizii (individual sau în cadrul grupului).
2. 5. Metoda biografică
În literatura de specialitate se disting două accepţiuni
ale termenului de “metodă biografică”:
1. Analiza biografiilor individuale şi de grup, ca metodă
de descriere şi explicare a unor realităţi şi fenomene socio-
umane;
109
2. Activităţile şi procedeele prin care sunt compuse

biografiile unor oameni (obişnuiţi sau personalităţi).1
Metoda biografică contribuie alături de alte metode la
stabilirea profilului personalităţii subiectului, dar şi la
explicarea comportamentului actual al acestuia. Ea vizează
strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite
de individ în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în
vederea cunoaşterii „istoriei personale“ a subiectului. Se
concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din
viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi
evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc.
Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei,
au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente.2
Metoda biografică se bazează pe reconstituirea istoriei
subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii, împrejurări
şi evenimente care puteau avea un efect de maximă
importanţă asupra devenirii şi stării lui actuale. Metoda este
folosită cu precădere în psihologia personalităţii, dar şi în alte
domenii cum ar fi sociologia, psihologia, antropologia,
literatura (biografia erudit - artistică sau biografia narativă)
sau istoria (biografia erudit - istorică sau cea ficţională). Deşi
metoda biografică este o analiză de tip longitudinal care
cuprinde o lungă perioadă de timp, anumite biografii
particulare se pot constitui în exemple tipice pentru ciclul
vieţii sociale şi familiale existent într-o anumită zonă spaţio-
temporală.
Există totuşi o dificultate întâmpinată în folosirea
acestei metode – cea a măsurării, în care indicaţiile biografice
1
2
Sandina ILIE, Strategii şi metode de cercetare psihologică, note de curs
110
ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul

dispune de două categorii de procedee de analiză a datelor,
obţinute prin metoda biografică:
• procedee cantitative (selective) analizându-se cursul
vieţii subiectului în întregime;
• procedee calitative (integrale) analizându-se o micro-
unitate biografică, de exemplu o zi obişnuită din viaţa
individului, din momentul trezirii şi până la cel al culcării.
Informaţia primară poate fi recoltată pe cale indirectă
sau directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor
(fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale,
date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul
studiat se află în relaţii semnificative (rude, prieteni, colegi,
şefi, subalterni etc.). Calea directă constă în obţinerea datelor
de la însuşi subiectul ales spre studiu, în cadrul unor
convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie că oamenii diferă
foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea,
disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer
trecutul. De aceea psihologul trebuie să aibă în vedere câteva
exigenţe metodologice:
− determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a
personalităţii subiectului;
− stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei
stabilite) în vederea obţinerii datelor şi informaţiilor
necesare;
− câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea
barierelor cognitiv-afective care ar putea frâna
răspunsurile la întrebări;
− păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare
afectivă pentru a disocia din relatările individului,
realul de imaginar, sinceritatea de simulare;
111
− înregistrarea doar a evenimentelor semnificative

modale pe care le-a trăit subiectul şi care prin
conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul
devenirii ulterioare a profilului personalităţii;
− manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu
datele furnizate de subiect (sau de ceilalţi) şi
neapărat verificarea acestor informaţii prin alte
metode.1
Tipologia biografiilor
Biografiile sociale pot fi împărţite în biografii provocate
(dirijate sau nedirijate), în care subiecţii sunt rugaţi să îşi
relateze viaţa şi biografii neprovocate, în care există alte
motivaţii pentru care oamenii îşi povestesc viaţa. De
asemenea, ele pot fi scrise sau vorbite.
Există şi autobiografia care reprezintă fie relatările
subiecţilor despre ei înşişi, care se constituie ca obiect de
studiu pentru cercetători, fie o reflecţie a cercetătorului
asupra vieţii şi activităţii profesionale proprii.
Avantajele biografiilor decurg din naturaleţea şi
autenticitatea datelor furnizate de această metodă iar
dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de
reconstituire a vieţii unui individ, pornind de la diverse surse,
este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau
chiar voit deformată.
1
Lect.univ. Sandina ILIE, Strategii şi metode de cercetare psihologică,
note de curs

Metod Ap

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metod Ap

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I. Introducere.

II. Metode de cercetare în investigaţia sociologică.

Curs 9. Introducere in metodologie

Orice fenomen social apărut spontan sau generat de

presă, radio, televiziune şi film; conflictele care au

precum şi de aspectele comportamentului

Sociologul francez Émile Durkheim este primul care

2. nivelul tehnic în care cercetătorul utilizează un

Lipsa unei teorii înseamnă lipsa obiectului cercetării. Deci

statică, istorico-comparativă, dialectică, experimentală, dar şi

socioumane: biografia, studiul de caz,

producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de

• Operaţionalismul care a condus la

organizare topologică distinctă. Analiza

H. Mead sau de interacţionismul simbolic

9.2. Istoria metodelor şi dezvoltarea metodei în sociologie

Sociologul Vasile Miftode se ocupă de studiul istoriei

cercetarea existenţei sociale şi alta care vizează cercetarea

realizează şi interpretează o cercetare a opiniilor de masă,

9.3. Teoria cunoaşterii. Cunoaşterea la nivelul simţului

explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau

• lipsa preciziei, exactitatea, constatările simţului

realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului

dialectică, de negare şi de preluare, implicând «ruptura», dar

apelându-se la metodele consacrate în ştiinţele naturii. Din

Privind acceptarea punctelor de vedere postmoderne,

care pot fi aplicate în orice cercetare, chiar în cazul în care

Metodă Trăsături Avantaje

Autorul lucrării intitulată „Interpretarea datelor

cercetare valoroasă ar trebui să urmeze o logică pur

10. 1. 1. Ancheta socială

Sociologul român Ion Cauc spune că „ancheta este o

preocupări şi comportamente din domeniile economic,

ai diferitelor evenimente) nu au constituit, nici calitativ şi

C.A. Mosser distinge patru tipuri mari de probleme pe

Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea consideră

mari, în vreme ce interviului îi sunt supuşi un

• Ancheta face parte din cadrul procedurilor care

Etapele anchetei sociale

Planificarea unei anchete sociale constituie o

mai util indicator pentru seria problemelor abordate şi a

pentru că „infidelitatea” sa semnifică că el nu poate să

2. Culegerea şi înregistrarea informaţiilor

diferă în funcţie de natura datelor. În acest sens întâlnim

• sociologul-operator care poate fi întâlnit fie ca

„adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se măsoară şi

- lungimea chestionarului, atât operatorul cât şi

observaţiilor directe şi unele date cuprinse în documente sunt

Pentru a se asigura că o anchetă a decurge fără

formalizate. Ea este clară dacă sunt eliminate ambiguităţile cu

O altă definiţie ne arată că eşantionarea este o tehnică

gradului de încredere pe care-o putem avea în estimările

uniform şi cu o probabilitate identică pentru fiecare. Există

continuă, până când se completează efectivul

e) Eşantionarea pe cote este o procedură de eşantionare

subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele,

contactului psihic la cele esenţiale pentru verificarea

finalul chestionarului sunt formulate mai multe întrebări

o Întrebări deschise la care intervievatul are

3. După funcţia lor:

opresc subiectul de a urma succesiunea

acţionează o multitudine de factori: personalitatea celui

Tipuri şi forme ale anchetei sociale