Metodologia cercetării în ştiinţele

socio-umane

Prof. univ.dr. Ioan Mărginean

Conf. univ.dr. Gheorghița Nistor

2020-2021
 METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE
OBIECTIVUL GENERAL AL DISCIPLINEI DE STUDIU

Însuşirea de cunoştinţe din domeniul cercetării sociale; formarea de deprinderi

necesare realizării de studii şi analize sociale prin valorificarea rezultatelor diferitelor
cercetării ştiinţifice de referinţă; proiectarea şi realizarea de astfel de cercetări sociale;
facilitarea dialogului, în calitate de beneficiar, cu realizatorii de cercetări.

OBIECTIVE SPECIFICE.
● Cunoaşterea metodologiei de cercetare socială, a metodelor, tehnicilor şi procedeelor
de lucru
● Organizarea şi desfăşurarea cercetărilor sociale
● Prelucrarea, analiza şi interpretarea informaţiilor sociale
● Prezentarea rolului arhivei sociale pentru informare şi analize secundare

EVALUARE
A. 50% (5 puncte) pentru calitatea proiectului de cercetare elaborat şi depus înaintea
susţinerii examenului (etapele 1 – 16 conform cursului II) pe platforma Moodle e-
learning a programului As_ID, în spațiul destinat temelor.

B. 50% (5 puncte) examen scris (față în față sau on-line Moodle AS_ID)

TEMATICA DISCIPLINEI

I. Introducere în metodologia cercetării sociale (I.M.)

II. Proiectarea cercetării sociale empirice (I.M.)
III. Metoda observaţiei ştiinţifice (I.M.)
IV. Experimentul în cercetarea socială (I.M.)
V. Ancheta sociologică (I.M.)
VI. Analiza documentară. Analiza de conţinut a documentelor sociale (I.M.)
VII.Cercetarea calitativă. Aplicații - asistență socială. (Gh. N.)
VIII.Studiul de caz. Interviul. Focus-grupul. Povestea vieții. (Gh. N.)

2
 I. INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

1. Necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a vieţii sociale

Discuţia despre necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a vieţii sociale este impusă de
faptul că acest domeniu nu este apanajul omului de ştiinţă. În viaţa de zi cu zi oamenii
obişnuiţi observă, analizează şi evaluează mediul social în care trăiesc, precum şi o serie
de fenomene şi evenimente despre care primesc informaţii pe diverse canale. Este vorba
de cunoaşterea comună (spontană). Aceasta, deşi nu se realizează la un nivel
satisfăcător, permite totuşi omului să se orienteze şi să acţioneze într-un domeniu sau
altul.
Între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică sunt zone de interferenţă, dar şi de netă
separare. Astfel, prin cunoaşterea comună se pot evidenţia o serie de probleme sociale,
care apoi intră în atenţia cercetătorului. El “le vede“ ca pe o comandă socială, ca
probleme de interes public.
Fără a se subestima utilitatea cunoaşterii comune, este de notat că în cercetarea
socială se pune totuşi acut problema depăşirii stadiului simţului comun, deoarece aceasta
din urmă nu furnizează informaţii suficiente pentru explicare, înţelegere şi teoretizare,
chiar dacă este vorba de aspecte relativ simple ale vieţii sociale. În fapt, argumentează
H.H. Stahl, pe baza unei experienţe de cercetare îndelungate, cunoaşterea comună este
iluzorie. Nu se pot percepe spontan formele sociale de existenţă (morfologia socială).
Printre caracteristicile cunoaşterii spontane, se reţine că ea este influenţată de zestrea
culturală primită prin socializare, are un caracter enciclopedic, este pasională, limitată la
experienţa personală, apelează la sentimentul fals al liberului arbitru, preia opinii
colective (H. H. Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. I, 1974).
Pentru cercetătorul social pericolul preluării unor pseudo-explicaţii avansate de
cunoaşterea comună este extrem de mare. El are de luptat cu propriile prejudecăţi sau
idoli, cum îi numea Fr. Bacon, ceea ce înseamnă că, numai printr-o activitate de
cunoaştere sistematică supusă controlului, verificării continue se poate aspira la
formularea unor explicaţii adecvate a vieţii sociale.
Apare deci necesitatea cunoaşterii ştiinţifice prin care se urmăreşte determinarea
naturii fenomenelor şi a modurilor de manifestare, a legităţilor care guvernează domeniul
studiat la un moment dat. Intr-adevăr, obţinerea de cunoştinţe adecvate reclamă
3
efectuarea unei cercetări ştiinţifice guvernate de o ştiinţă a metodei de cercetare, a
metodologie. Când spunem acest lucru, nu trebuie să ne imaginăm un singur fel de
cercetare. Sociologii utilizează o multitudine de modalităţi de cercetare, cu ajutorul unui
instrumentar teoretico-metodologic de lucru mai mult sau mai puţin sofisticat, fără ca
toate să aibă aceeaşi valoare pentru cunoaşterea fenomenelor studiate. În fapt, cercetarea
ştiinţifică este un proces de căutare sistematică de informaţii, de formulare de
cunoştinţe, de elaborare de teorii şi de testare a acestora, în legătură cu un anumit
domeniu de interes.
Un aspect pe care îl considerăm important de a fi reţinut aici se referă la faptul că,
prin cercetarea socială se au în vedere deopotrivă cercetarea (analiza) teoretică şi cea
empirică (concretă); cercetarea documentară, de laborator şi de teren. Mai mult, ele
pot fi combinate în cadrul unor abordări mai complexe, dar şi mai adecvate la specificul
domeniului avut în atenţie la un moment dat. Dacă este adevărat că cercetarea realităţii
este sursa cunoştinţelor, totuşi nu toate cunoştinţele pe care le avem rezultă direct din
cercetarea empirică. Ele mai sunt derivate şi din teoriile constituite pe baza cercetărilor
empirice anterioare. Pe de altă parte, cunoştinţele la care s-a ajuns la un moment dat sunt
provizorii, ceea ce impune reluarea continuă a procesului de cercetare într-un domeniu
sau altul, la o colectivitate sau alta etc.
Izolarea cercetării teoretice de cercetarea empirică se soldează fie cu elemente
mai mult sau mai puţin speculative, de o iluzorie superteorie, fie cu un empirism
excesiv, ambele rezultate fiind, în fond, neproductive şi deci amendabile (C.W. Mills,
Imaginaţia Sociologică, 1959, traducerea românească, 1974).
Dacă “superteoria“ este opera unor eseişti, precum şi a filosofilor, empirismul
este favorizat de efectuarea la comandă de cercetări fără relevanţă teoretică. Trecerea de
la modalitatea pur speculativă de abordare a socialului şi de elaborare de “teorii“ fără o
legătură cu lumea reală, la cercetarea ştiinţifică a acesteia caracterizează întregul proces
de constituire a sociologiei din secolul XIX şi primele decenii ale secolului XX.
Pe de altă parte, se observă faptul că în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a
socialului au loc diferenţieri datorate specificităţii disciplinelor de profil sociologie,
psihosociologie, antropologie, etnologie etc. Acestea vin cu propriile perspective,
concepte şi metodologii de abordare. Uneori este posibilă corelarea cunoştinţelor la care
se ajunge într-o ştiinţă socială sau în alta, alteori însă nu. Mai mult, chiar în interiorul

4
unei anumite discipline, inclusiv în domeniul aceleiaşi discipline, se înregistrează
incompatibilităţi de abordare, discursuri paralele, şi se avansează rezultate contradictorii.
Cunoaşterea socialului este afectată şi prin faptul că specialişti din afara
domeniului social încearcă să-şi transfere competenţele ştiinţifice în abordarea unor
teme de natură socială. De multe ori, ei fac apel la modelele ştiinţelor naturii, aşa încât se
produc abateri semnificative de la cerinţele cunoaşterii adecvate a vieţii sociale (orientări
pozitiviste).
În acelaşi timp, sunt de semnalat şi alte modalităţi de raportare la domeniul social.
Evidenţiem mai întâi pe cele specifice mass-media. Între cercetarea socială şi jurnalistică
există multe puncte comune. Aceasta din urmă nu ar trebui să se dispenseze de utilizarea
rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice sistematice în fundamentarea propriilor demersuri.
Totodată, în activităţile de investigare şi documentare, cercetătorul social şi jurnalistul
utilizează un set comun de strategii metode, tehnici şi procedee de cercetare. Diferenţele
majore provin din faptul că cercetătorul social are ca obiectiv rezolvarea unei probleme
ştiinţifice. Pentru aceasta, el realizează o cercetare sistematică, investigaţia este de
durată, şi adesea se desfăşoară în echipă. La rândul lui, jurnalistul are ca prim obiectiv
ilustrarea (exemplificarea) unor fapte cu semnificaţie excepţională. El are puţin timp la
dispoziţie şi adesea lucrează de unul singur. Nevoia unei pregătiri solide în domeniul
social, inclusiv al metodologiei de cercetare, este mai mult decât evidentă pentru a putea
sesiza semnificaţia evenimentelor şi faptelor sociale de care se ocupă. În continuare,
conţinutul presei constituie o importantă sursă de documentare pentru cercetător social,
iar tehnicile jurnalistice de comunicare îl pot ajuta să-şi perfecţioneze modalităţile de
prezentare a rezultatelor.
În zona de interferenţe enunţată semnalăm şi modalităţile literar-artistice de
raportare la social, aflate nu odată în concurenţă cu demersul ştiinţific, mult mai arid şi
ale cărui rezultate sunt mai greu de receptat de către publicul larg. Fără îndoială că toate
aceste tipuri de raportare la social, reprezentate de reflecţia filosofică, analiza socială,
eseu, comentariu, sunt acceptabile în spaţiul dezbaterilor publice, dar numai în măsura în
care se porneşte de la cunoştinţe ştiinţifice, care pot fi analizate critic, evaluate,
dezvoltate pe cale raţională, eventual amendate şi chiar respinse prin argumente.
Dincolo de efectele pozitive ale practicării unor modalităţi diferite de cunoaştere
a socialului identificăm şi încercări de substituire a demersului cunoaşterii ştiinţifice,
precum şi altele de control şi deturnare a cercetării de la obiectivele sale. Substituirea

5
apare prin comportamentul unor persoane, oameni de cultură, jurnalişti, chiar specialişti
din domeniul social sau din afara lui care se pronunţă public, inclusiv în scris, în legătură
cu diverse fenomene şi evenimente sociale pe baza unor impresii personale. Aceste
persoane îşi asumă un statut de analist social (politic, economic) sau eseist. În lipsa unor
cercetări, eventual prin ignorarea celor existente sau respingerea neîntemeiată a
rezultatelor acestora, se formulează explicaţii şi concluzii fanteziste, se fac preziceri în
domenii sensibile.
Încercările de control şi de deturnare a demersului ştiinţific provin şi din zona
politicului. Exemplele de intervenţie grosolană până la interzicerea sociologiei sau
subordonarea ei ideologiei oficiale sunt specifice regimurilor totalitare (în România
sociologia, fiind considerată o ştiinţă burgheză, a fost desfiinţată ca disciplină şi
specializare în învăţământ în perioada 1948-1966). Sunt posibile însă şi influenţări mai
subtile din partea politicului, cum ar fi ignorarea şi marginalizarea cercetărilor şi a
cercetătorilor, persiflarea activităţii lor de la înălţimea poziţiilor ce le deţin politicienii,
dar şi acte de control prin contracte, funcţii etc.
Revenind la specificul cunoaşterii sociale, sesizăm un paradox. Omul de ştiinţă
este parte al domeniului pe care îl studiază. Cercetătorii sociali valorizează diferit, în
planul cunoaşterii, statutul lor de subiect cunoscător şi obiect de cunoscut (parte a
obiectului). Poziţiile adoptate se distribuie de la un scepticism foarte accentuat, la un
optimism exagerat în raport cu dificultăţile ce intervin. Cât priveşte modul de raportare la
social, întâlnim, pe de o parte, cercetători care preferă tratarea acestuia din exterior
(orientarea după obiect), iar, pe de altă parte, abordările din interior (din perspectiva
actorilor umani). Se constată însă că ambele orientări sunt “funcţionale“, permit
obţinerea de rezultate valide. Adesea însă cunoştinţele sunt parţiale, de unde nevoia
utilizării unor strategii de cercetare prin care să se depăşească orientările unilaterale.
Dificultatea cunoaşterii socialului este amplificată de faptul că aici avem de-a
face cu o structură de fapte, fenomene şi procese în care se regăsesc factori de natură
obiectivă (condiţii, structuri, mijloace) şi subiectivă (dimensiunea subiectivă a vieţii
sociale), că acestea cunosc o variabilitate extrem de mare de la o colectivitate la alta,
precum şi o dinamică impresionantă.
În acelaşi timp, rezultatele cercetărilor pot fi influenţate de teoriile şi metodele la
care apelează cercetătorii, de judecăţile de valoare conţinute în premisele activităţii de
cunoaştere, de preferinţele şi interesele cercetătorilor. Or, pentru buna cunoaştere a vieţii

6
sociale, teoriile şi metodele trebuie să se adecveze naturii domeniului, iar demersul de
cercetare să permită diferenţierea dintre faptele cercetate şi judecăţile de valoare ale
autorului.
Pentru mai buna precizare a statutului cercetării sociale, se impune ca ea să fie
diferenţiată şi de cercetarea administrativă sau juridică, cu atât mai mult cu cât ele
utilizează adesea aceleaşi surse de informare, aceleaşi metode şi instrumente de
cercetare, şi chiar se susţin reciproc. Dacă în cercetarea socială se face apel la documente
administrative, iar, la rândul ei, furnizează cunoştinţe, eventual soluţii pentru luarea şi
implementarea unor decizii de ordin administrativ. O primă diferenţiere se referă la
obiectivele urmărite. În timp ce cercetările administrative şi juridice sunt orientate spre
persoane şi grupuri, urmărindu-se stabilirea unui adevăr de fapt (legat de activitatea lor),
în cercetarea socială se urmăreşte, aşa cum am menţionat deja, rezolvarea unor
probleme ştiinţifice: explicarea societăţii şi a diferitelor sale componente.
O a doua diferenţiere decurge din prima şi este vorba de aria de cuprindere.
Dacă în cercetarea socială obiectul de studiu este limitat doar de capacitatea de
cuprindere a omului de ştiinţă deși el tinde la cunoaşterea vieţii sociale, a societăţii, în
ansamblu (fie că este vorba de fapte, fie de opinii), celelalte tipuri de cercetări sunt
limitate la acţiunile şi comportamentele unor persoane în legătură cu sfera de competenţă
definită prin lege, şi care nu ar trebui să cuprindă aspecte legate de opinii. Trecerea
dincolo de aceste limite transformă activitatea respectivă în acţiune abuzivă, încălcarea
drepturilor persoanelor, poliţie politică etc.
O a treia diferenţiere priveşte relaţia cercetător - subiect. În cercetarea socială
subiectul participă voluntar la solicitarea care i se face, în celelalte cercetări acţiunea
anterioară a subiectului provoacă desfăşurarea investigaţiilor (subiectul poate adresa o
cerere autorităţilor a cărei rezolvare implică efectuarea unei cercetări, comite un act prin
care încalcă diferite reglementări administrative sau norme juridice).
O altă diferenţiere are în vedere statutul răspunsului. La cercetarea socială apare
necesară păstrarea confidenţialităţii. În celelalte cercetări acţiunile şi răspunsurile
(declaraţiile) atrag răspunderea personală a celui în cauză.
În fine, mai evidenţiem modalitatea de desfăşurare a cercetării. Cercetarea
socială este mărturisită sau se referă la comportamente publice (accesibile oricui). Pe
când în cercetările cu care facem comparaţia, obiectivul poate fi mascat sau, pur şi
simplu, subiectul nu are cunoştinţă de faptul că este “cercetat“ (investigare acoperită).

7
Cercetarea socială se efectuează în condiţii de transparenţă faţă de subiect: nu se aplică
probe (dar se adoptă măsuri de preîntâmpinare a erorilor), spre deosebire de celelate,
unde se aplică probe, se organizează flagrantul etc.
Vom încheia acest paragraf cu referirile la necesitatea respectării de către
cercetătorul social a unor norme de conduită, Codul deontologic al cercetătorului social
trebuie să impună acestuia buna pregătire şi de desfăsurare a cercetărilor, corectudinea
faţă de oameni şi respectarea drepturilor acestora; să nu facă rău acestora; să nu supună
oamenii la experimente degradante; să contribuie, în măsura posibilităţilor, la rzolvarea
problemelor pe care le identifică.

2. Caracteristicile metodologiei cercetării sociale

Prin metodologie se desemnează ştiinţa efectuării cercetării. Denumirea provine
de la cuvintele greceşti “methodos“ = drum, cale şi “logos“ = ştiinţă. Este vorba de o
disciplină în care se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi
priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetare, în cazul de faţă în
cercetarea vieţii sociale.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţia, metodologia cercetării sociale cuprinde,
deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii şi reguli de
desfăşurare a investigaţiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea şi analiza
datelor, criterii de certificare a calităţii rezultatelor, strategiile explicaţiei şi
construcţiei teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii mai generale, precum
şi trecerea la reflecţia filozofică (fără de care procesul cunoaşterii nu este complet).
Conţinutul metodologiei sociologice poate fi grupat pe trei mari componente, şi
anume:
1. teoretică: teoria referenţială adoptată în cercetarea unui anumit domeniu de interes,
concepte, ipoteze de cercetare etc. şi normativitatea metodologică – principii, reguli de
efectuarea cercetărilor.; 2. metodică: tipurile şi strategiile de cercetare, metode, tehnici,
procedee şi instrumente de lucru; 3. epistemologică: criterii de verificare a calităţii
demersului de cunoaştere, implicit a rezultatelor acestuia prin analiza acurateţii
(validităţii) şi stabilităţii (fidelităţii), ca şi a altor elemente de evaluare.
Dincolo de acestă prezentare generală, este de reţinut faptul că în funţie de
orientarea metodologică, de tipul şi strategia de cercetare adoptate de către un cercetător

8
sau altul, conţinutul metodologic se particularizează, dar nu într-o măsură atât de mare
încât să nu se regăsească, fie şi parţial, elementele enumerate aici.

Bibliografie de referinţă
1. Mărginean, Ioan (2000, 2004) „Proiectarea cercetării sociologice”, Editura Polirom,
Iaşi.

Întrebări pentru verificare

- Care sunt cerinţele cunoaşterii ştiinţifice?
- Cum definiţi raporturile dintre cercetarea socială şi asistenţa socială?
- La ce se referă deontologia profesională a cercetătorului social?
- Ce conţine metodologia cercetării ştiinţifice?

Temă
- De fixat un domeniu de interes şi tema pentru Proiectul individual de cercetare.
- Încercaţi să separaţi informaţia ştiinţifică privind domeniului ales de aspecte
neîntemeiate, provenite din prejudecăţi, din vehicularea unor pseudocunoştinţe.
- Identificaţi elementele ce necesită analize şi cercetări pentru adâncirea cunoaşterii în
domeniul de referinţă.

9
 II. PROIECTAREA CERCETĂRII SOCIALE EMPIRICE

Scopul demersului de faţă îl reprezintă identificarea şi analiza problemelor care

intervin într-o cercetare sociologică, modul cum se procedează pentru rezolvarea lor şi
asigurarea unui studiu sistematic, controlat şi verificabil cerut de logica cunoaşterii
sociale.
În literatura de specialitate sunt abordări diferite ale numărului etapelor unei
cercetări: de la evidenţierea principalelor activităţi sub forma a trei etape - pregătirea,
desfăşurarea propriu-zisă (culegerea datelor) şi finalizarea - la enumerări mai amănunţite.
Astfel, S. Chelcea citează autori care evidenţiază 5, 6, 12 sau 15 etape ale unei cercetări
(anchete) (S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, 1975). La rândul său,
I.Cauc analizează 8 etape (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc, Cercetarea
sociologică. Metode şi tehnici, 1998).
În ceea ce ne priveşte, aici am preferat sistematizarea cercetării standard pe
activităţi semnificative, ceea ce ne-a condus să individualizăm un număr de 43 etape:

Etapele cercetării sociologice

1. Stabilirea temei de cercetare

● Problemă socială;
● Problemă ştiinţifică.

2. Fixarea obiectivelor cercetării

Descriere Explicaţie Acţiune

● Întrebările fundamentale la care se caută răspuns prin cercetare

3. Documentarea prealabilă

● Livrescă;
● Documentare de teren.

10
4. Definirea universului cercetării

● Populaţia globală;
● Segmente de populaţie.

5. Definirea cadrului teoretic

● Analiza şi definirea conceptelor. Definiţii : ostensivă, nominală, operaţională;

● Paradigme.

6. Definirea unităţilor de analiză şi de înregistrare

7. Elaborarea ipotezelor de cercetare

● Ipoteza reprezintă un enunţ cu valoare explicativă referitor la relaţia dintre două

sau mai multe fenomene (rol esenţial în cercetarea explicativă);
● Implicaţie materială;
● Forma logică a ipotezelor:

“Dacă … atunci...” “Cu cât … cu atât..”

8.
Tipul de cercetare utilizat
● Experimentală – neexperimentală; ● Transversală – longitudinală;
● Explicativă – aplicativă – ● Studiu de caz – studiu „societal”.
evaluativă;

9. Selectarea surselor de informare care vor fi utilizate

● Populaţia; ● Natura informaţiei

● Documentele sociale; - Calitativă
● Realitatea observabilă - Cantitativă
(evenimente aflate în desfăşurare)

11
10.
Specificarea populaţiei investigate

● Investigarea exhaustivă;
● Eşantionarea din populaţia totală;
● Loturi.

11. Construcţia variabilelor (descrierea calitativă)

● Dimensiuni;
● Indicatori;
● Indicii;
● Schema operaţională.

12. Cuantificarea (descrierea cantitativă)

● Interdependenţa calitate/cantitate
● Cuantificare – măsurare – evaluare;
● Operaţia de măsurare: obiect, etalon, reguli de atribuire a valorilor;
● Postulatele şi nivelurile de măsurare;
● Validitate; ● Fidelitate.

13. Alegerea metodelor de cercetare

● Observaţia;
● Experimentul;
● Ancheta;
● Analiza documentară (analiza statistică, analiza de conţinut).

Adecvarea metodelor la
natura informaţiilor şi Combinarea metodelor
obiectivele urmărite

14. Stabilirea tehnicilor de lucru

● Concretizarea metodei

15. Stabilirea procedeelor de cercetare

● Particularităţi ale aplicării tehnicii de lucru

12
16. Elaborarea intrumentelor de cercetare

● Ghid de interviu, chestionar, fişă de observaţie, categorii de analiză, scheme

experimentale, teste, scale etc.

17. Cercetarea pilot

● Testarea instrumentelor;
● Relevanţa indicatorilor;
● Identificarea eventualelor erori în construirea instrumentelor;
● Anticiparea rezultatelor.

18. Definitivarea instrumentelor de cercetare

19. Multiplicarea instrumentelor de cercetare

20. Organizarea echipei de cercetare

● Stabilirea sarcinilor ce revin fiecărui cercetător în cadrul colectivelor de

cercetare, desemnarea coordonatorilor pentru fiecare fază a cercetării.

21. Selecţia şi instruirea colaboratorilor

● Asigurarea uniformităţii comportamentului operatorilor de teren

Organizarea culegerii datelor

22.

● Stabilirea duratei cercetării;

● Modalităţile de lucru în teren.

23. Identificarea entităţilor studiate

● Indivizi; ● Selectarea subiecţilor în eşantionul local

● Instituţii ● Identificarea adreselor
● Gospodării

13
24. Aplicarea instrumentelor de cercetare
(operaţia empirică de măsurare)

● Culegerea datelor

Controlul în teren al culegerii datelor

25.

26. Verificarea informaţiei obţinute

● Completitudinea informaţiilor;
● Uniformizarea răspunsurilor;
● Validare.

27. Realizarea machetei de prelucrare a informaţiilor

28. Stabilirea modalităţilor de prelucrare a informaţiilor

● Manuală;
● Informatizată.

Codificarea (post codificarea)

29.

30. Transpunerea datelor pe suportul de prelucrare

31. Catalogul variabilelor (Dosarul cercetării)

● Construcţia măsurătorilor compozite

32. Prelucrarea datelor

33. Analiza datelor

● Verificarea ipotezelor

14
34. Interpretarea rezultatelor

● Construcţia teoretică

Identificarea soluţiilor la problema socială avută în vedere

35.

Redactarea raportului de cercetare

36.

37. Discutarea raportului de cercetare

38. Definitivarea raportului de cercetare

39. Diseminarea rezultatelor

Rapoarte Studii Volume

40.
Arhivare, stocare, bază de date

41. Discutarea soluţiilor

42. Implementarea soluţiilor

43. Evaluarea efectelor soluţiilor

În funcţie de tipul de cercetare, s-ar putea ca unele etape din modelul standard,
să nu fie necesare, sau să deţină o importanţă variată de la o cercetare la alta, fie că ne
menţinem la nivelul teoretic, fie că este implicat şi nivelul empiric.
O a doua problemă, de interes aici, se referă la succesiunea etapelor. În
principiu, această succesiune este impusă de logica investigaţiilor. Pe măsură ce analizăm
filmul unei cercetări, se vor observa anumite condiţionări, în sensul că, nu se pot

15
definitiva diferite etape, dacă anterior nu s-au clarificat alte etape. În acelaşi timp, în
rezolvarea problematicii unei etape se au în vedere elemente ale unor etape ulterioare.
Prin urmare, succesiunea nu este strict determinată. Relativitatea succesiunii etapelor se
datorează suprapunerii aspectelor de conţinut celor care se referă la deciziile de
organizare. În fapt, cercetătorul trebuie să aibă tot timpul în minte strategia completă de
cercetare, precum şi momentul la care trebuie definitivată o anumită etapă.
Un exemplu de cercetare în care se regăsesc şi o serie de elemente referitoare
la asistenţa socială este acela al cercetării calităţii vieţii, realizată cu regularitate la
I.C.C.V. începând cu anul 1990, după ce, în deceniul anterior, s-a efectuat prima
cercetare concretă de referinţă pe această temă în România (C. Zamfir, coord.
„Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii”, Editura Politică, 1984). În cadrul
Proiectului de cercetare invocat, datele obiective de stare se combină cu date de
percepţie, de evaluare şi de satisfacţie. Avem în vedere date de natură statistică
privind resursele economice ale nivelului de trai, date referitoare la condiţiile de viaţă
ale populaţiei: habitat, locuinţă, înzestrarea gospodăriei cu bunuri de folosinţă
îndelungată, proprietăţile, veniturile şi consumul, participarea socială şi politică etc.,
după cum, avem în vedere şi evaluări ale populaţiei privind situaţia personală şi
familială, diverse aspecte de administraţie şi conducere la nivel local şi naţional,
exprimarea nivelului de satisfacţie globală şi pe componente. Altfel spus se utilizează
atât indicatori obiectivi cât şi subiectivi. Totodată pentru anumite variabile se
utilizează mai multe măsurători (pentru venit, de exemplu, sunt 3 măsurători distincte:
nivelul venitului - monetar şi în natură, autoevaluarea gradului în care venitul permite
acoperirea cerinţelor de consum ale familiei, satisfacţia în raport cu veniturile
realizate). În acelaşi timp, datele privesc deopotrivă persoanele şi grupul familial.
Cercetarea implică atât analize cu date cantitative, cât şi analize cu informaţii de
natură calitativă. În plus, avem de a face cu un proiect de cercetare deschis. El
permite dezvoltarea şi pe alte componente.
Domeniul calităţii vieţii poate fi definit prin ansamblul elementelor care se
referă la situaţia fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care
trăiesc oamenii, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară,
caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă bunurile şi serviciile
la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea
împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor
16
populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire,
frustrare etc.
Cât priveşte indicatorii de cercetare, ar fi de reţinut faptul că nu se poate
concepe elaborarea de indicatori relevanţi pentru un anumit sector al vieţii sociale atât
timp cât se rămâne în planul uneia din laturile procesului de cunoaştere ştiinţifică. În
fapt, strategia elaborării indicatorilor implică atât analiza teoretică (conceptuală) a
fenomenelor cercetate, cât şi cercetarea lor pe cale empirică, accentul fiind pus pe un
aspect sau altul, în funcţie de sarcinile ce urmează să se realizeze şi de nivelul de
cunoaştere a fenomenelor respective. Există, astfel, două modalităţi complementare
de elaborare a indicatorilor:
a) dinspre teorie spre cercetare empirică;
b) dinspre empiric spre construcţia teoretică.
În cadrul activităţii de elaborare a indicatorilor, distingem o latură formală, în
mare parte standardizată (de exemplu, schema lui Lazarsfeld), şi o latură de conţinut,
care influenţează însuşi demersul tehnic. În acest sens, se cuvine subliniat faptul că o
anumită modalitate de elaborare nu conduce automat la obţinerea indicatorilor
adecvaţi. Ea evidenţiază numai activităţile ce se realizează, are deci un rol euristic,
fiind un îndreptar al cercetării. Parcurgerea efectivă a operaţiilor prescrise depinde de
o multitudine de elemente teoretice şi individuale specifice fiecărui cercetător, de
unde şi diversitatea soluţiilor propuse pentru acelaşi domeniu al realităţii sociale.

Dimensiunile şi indicatorii calităţii vieţii

I. Persoana
Societatea modernă a adus în prim-plan omul, nu omul în general, ci fiecare
individ în parte, cu propria lui personalitate, cu nevoile, dorinţele, aspiraţiile,
gândurile şi activităţile lui, care trebuie să se bucure de libertate, de şanse reale
(adesea se spune egale) de realizare în domeniul educaţional, profesional, cultural,
politic etc., recunoscându-se dependenţa rezultatelor de capacitate şi preocupare, dar
şi de împrejurări. Indicatorii domeniului privesc starea de sănătate, securitatea
personală, satisfacţie.

II. Populaţia
Populaţia constituie subiectul oricărei analize sau cercetări sociale, fie că

17
interesul se îndreaptă spre cunoaşterea modului în care trăieşte aceasta, fie că se au în
vedere structurile sale, activităţile desfăşurate, apartenenţa la diverse grupuri, opiniile
şi stările de spirit, credinţele, nevoile, trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile, opţiunile sau
alte aspecte ce o pot caracteriza şi, prin urmare, devin un scop pentru cercetător.
Din multitudinea indicatorilor din domeniul populaţiei, pentru calitatea vieţii
au o relevanţă deosebită aceia care exprimă procese cumulative, cum ar fi durata
medie a vieţii sau mortalitatea infantilă.

III. Mediul natural

Impactul negativ al dezvoltării asupra mediului natural a constituit, la
începutul anilor ’70, un impuls de primă mărime pentru adoptarea şi apoi larga
acceptare publică a preocupărilor pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii prin măsuri de
protecţie ecologică. Chiar considerat drept o componentă sau numai o premisă a
calităţii vieţii, mediul natural este inclus în toate cercetările şi analizele acestui
domeniu, ca şi în programele prin care se urmăreşte conservarea condiţiilor existenţei
umane. De regulă, sunt evidenţiaţi indicatori care exprimă diverşi factori agresivi
(zgomot, radiaţii, substanţe nocive în aer, sol, apă, alimente) şi efectele lor asupra
organismului uman, proporţia populaţiei afectate şi percepţia condiţiilor naturale de
viaţă.

IV. Aşezările umane

Calitatea mediului construit, asigurarea unor condiţii optime de viaţă,
echiparea cu mijloace tehnice, inclusiv pentru deplasarea de la o localitate la alta,
reprezintă alte elemente de luat în considerare în analiza modului cum trăiesc
oamenii, de ce facilităţi dispun. La acest nivel, dimensiunea subiectivă, percepţiile şi
evaluările devin mai importante: unele persoane preferă tipul de viaţă rural (în multe
cazuri, singurul pe care îl cunosc, pe care l-au experimentat), altele însă se gândesc la
o astfel de viaţă doar pentru vacanţe. Diferenţele de echipare tehnică, de posibilităţi
oferite pentru activitatea profesională, de timp liber fac inoperante comparaţiile ca
atare între marile oraşe şi alte localităţi. Cu toate acestea, preferinţele populaţiei
pentru un mediu rezidenţial sau altul, pentru o anumită localitate sunt adesea fără
echivoc, astfel că ele nu pot lipsi dintr-o cercetare asupra calităţii vieţii.

18
V. Locuinţa
În practica socială s-au impus deja o serie de indicatori prin care se exprimă
calitatea şi confortul locuinţei, gradul de echipare cu mijloace tehnice, începând cu
materialele de construcţie utilizate, izolarea fonică şi termică, protecţia faţă de
infiltraţiile de apă, dispunerea pe verticală, suprafaţa construită şi cea utilă,
înzestrarea cu surse de energie, instalaţii sanitare şi terminând (poate) cu situarea ei în
cadrul localităţii (centralitatea). Şi de această dată apare nevoia unei selecţii foarte
severe a indicatorilor, luând în considerare în primul rând pe aceia cu o relevanţă
deosebită pentru calitatea vieţii, cum ar fi suprafaţa locuibilă pe o persoană.

VI. Mediul social

Calitatea relaţiilor sociale, măsurată prin indicatori de coeziune, valori
general-umane, întrajutorare, solidaritate, moralitate, responsabilitate, toleranţă, dar şi
prin lipsa unor factori de patologie socială sau un nivel cât mai redus al acestora –
delincvenţă, alcoolism, prostituţie, perversiune sexuală -, prezintă o mare importanţă
pentru viaţa umană, fie că este vorba de indivizi, fie că se au în vedere grupuri şi
colectivităţi de diferite mărimi, inclusiv societatea în întregul său.
VII. Familia
Pentru orice persoană, familia se constituie într-un punct central de referinţă,
adesea singurul suport pentru individ. Situaţia familiei, solidaritatea şi coeziunea
acesteia, succesul sau insuccesul în viaţă al membrilor săi, starea lor de sănătate sunt
tot atâtea elemente relevante pentru calitatea vieţii populaţiei.

VIII. Ocuparea
Munca este aceea care determină volumul, structura şi calitatea bunurilor
materiale şi spirituale, a serviciilor de care se dispune în societate. Pentru o anumită
perioadă a vieţii (vârsta activă), munca este un mijloc de asigurare a existenţei (deşi
unele persoane sunt nevoite să-şi câştige existenţa şi în afara vârstei active, după cum
altele s-ar putea să nu muncească în tot cursul vieţii lor). Munca devine şi un scop
pentru om, în măsura în care ea permite acestuia să-şi valorifice o îndatorire prin
aplicarea principiului compensaţiei, potrivit căruia orice om trebuie să contribuie –
într-un anumit fel şi pe măsura capacităţii lui – la sporirea bunăstării în societatea în
care se află şi în care el nu poate fi numai un consumator, indiferent de faptul că

19
dispune sau nu de surse proprii de existenţă. Indicatorii relevanţi, din acest domeniu,
exprimă gradul de ocupare şi dependenţă, disponibilitatea locurilor de muncă,
structura ocupaţională, proporţia şi durata medie a şomajului etc.

IX. Calitatea vieţii de muncă

Studiile asupra calităţii vieţii de muncă iau în considerare zeci de indicatori
referitori la condiţiile, natura şi conţinutul muncii, timpul de lucru, relaţiile de muncă,
organizarea, conducerea, recompensele materiale şi alte beneficii, rezultatele muncii
şi satisfacţia. În ceea ce ne priveşte, va trebui deci să ne limităm la un număr restrâns
de indicatori, dintre cei mai relevanţi.

X. Resurse macroeconomice pentru nivelul de trai

Reflectând nivelul de dezvoltare atins de societate, indicatorii economici de
tipul produsului intern brut permit exprimări sintetice ale nivelului de trai. Ei trebuie
completaţi însă cu statistici referitoare la gospodării şi indivizi.

XI. Veniturile
Evidenţierea veniturilor populaţiei priveşte sursele acestora (munca,
proprietatea, asigurările, alocaţiile bugetare, donaţiile) şi distribuţia lor. O atenţie
specială se acordă determinării nivelului venitului minim necesar pentru o viaţă
normală (a minimului social), sub pragul căruia se identifică sărăcia. De aici
necesitatea de a raporta veniturile la gospodărie şi, în cadrul acesteia, la persoană,
luându-se în considerare particularităţile pentru fixarea nivelului venitului minim.
XII. Consumul
Consumul reprezintă una din componentele finale ale nivelului de trai şi ale
calităţii vieţii. Dincolo de particularităţile care ţin de resursele disponibile în zonă, de
obiceiurile constituite în timp, de normele culturale şi religioase, se pot identifica
indicatorii cu valoare comparativă în acest domeniu. Ei exprimă, în unităţi fizice,
valoric sau procentual, consumul de produse şi servicii al populaţiei. O atenţie aparte
se acordă realizării unei nutriţii echilibrate, cu evitarea produselor dăunătoare, în
special abuzul de alcool şi tutun.

20
XIII. Serviciile pentru populaţie
Dezvoltarea sectorului terţiar reprezintă un criteriu de apreciere a modernizării
economiei şi, totodată, o sursă de îmbunătăţire a nivelului calităţii vieţii. Pentru
populaţie prezintă importanţă diversitatea şi calitatea serviciilor disponibile,
accesibilitatea din punct de vedere material, apropierea spaţială, timpul de aşteptare.

XIV. Gospodăria
Dacă familia reprezintă un tip de comunitate umană, aducând în prim-plan
relaţiile sociale dintre membrii acesteia, gospodăria (care doar rareori reuneşte pe toţi
membrii unei familii, putând fi compusă şi din persoane aparţinând mai multor
familii) priveşte aspectele economice, fiind definită prin grupul de persoane care
convieţuiesc împreună pe baza unui buget comun.
Condiţiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente,
economiile realizate, averea de care se dispune, inclusiv bunurile de folosinţă
îndelungată. Experienţa de cercetare atestă dificultatea determinării cu precizie a
condiţiilor materiale ale unei gospodării. Problemele încep chiar cu inventarierea
veniturilor licite şi cunoaşterea economiilor, a averilor de care dispune o gospodărie.
S-ar putea obiecta faptul că aceste elemente nici nu ar trebui să ne intereseze. Totuşi,
în determinarea eventualelor ajutoare de la bugetul statului, nu pot fi ignorate toate
resursele de care dispune o gospodărie, altfel ea poate deveni o profitoare pe seama
contribuţiei celorlalţi. Apoi, în studiile asupra nivelului de trai şi a stratificării sociale
s-a constituit o direcţie de cercetare privitoare la distribuţia bogăţiei în societate, iar
fără o determinare precisă, acestea riscă să fie o sursă de dezinformare. Pentru
obiectivele noastre vom lua în considerare numai înzestrarea gospodăriei cu bunuri de
folosinţă îndelungată, nu numai ca valori medii, ci şi ca proporţie în totalul
gospodăriilor.

XV. Învăţământul
Este recunoscut faptul că învăţământul şi-a multiplicat atribuţiile: funcţia
generală de socializare-educare-integrare socială este completată cu una de pregătire
profesională. Locul învăţământului în cadrul studiilor de calitate a vieţii priveşte atât
determinarea şanselor de acces la diferite niveluri ale acestuia, gradul de cuprindere şi
promovabilitate (abandon), cât şi nivelul general de educaţie a populaţiei (stocul de

21
învăţământ).

XVI. Asistenţa sanitară

Serviciile de sănătate oferite populaţiei, accesul la îngrijirea sănătăţii şi costul
acesteia, pe de o parte, mortalitatea pe cauze, bolile de care suferă populaţia, pe de
altă parte, se constituie în indicatori relevanţi ai calităţii vieţii. În acord cu principiile
enunţate anterior, în sistemul elaborat se va include doar o parte a acestor indicatori.

XVII. Cultura
Din perspectiva calităţii vieţii, interesează accesul populaţiei la cultură,
serviciile de răspândire a culturii şi prestaţiile de ordin cultural oferite de către
acestea.

XVIII. Asigurările şi asistenţa socială

La acest capitol reunim problematica asigurărilor şi asistenţei sociale, având în
vedere rolul lor în realizarea unei protecţii sociale pentru toate categoriile de
populaţie, atât pentru populaţia activă, cât şi pentru grupurile cele mai defavorizate:
copiii orfani şi abandonaţi, handicapaţii, persoanele vârstnice.

XIX. Timpul liber

Evaluarea globală a calităţii vieţii populaţiei nu se poate dispensa de luarea în
considerare a facilităţilor existente pentru petrecerea timpului liber, pentru odihnă şi
recreere.

XX. Calitatea mediului politic

Virtuţile participative ale mediului politic, de implicare a cetăţeanului în actul
conducerii, respectarea regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul
indicatorilor prin care se determină calitatea vieţii populaţiei.

XXI. Instituţiile de stat şi ordinea publică

Între domeniile de operaţionalizare a calităţii vieţii, menţionăm şi
caracteristicile cadrului legal, respectarea drepturilor şi libertăţilor umane, protecţia
cetăţenilor faţă de eventualele abuzuri ale funcţionarilor publici, combaterea

22
 manifestărilor de patologie socială.
(I. Mărginean, A.Bălaşa coord. „Calitatea Vieţii în România” Ediţia II Editura
Expert, 2005).

Bibliografie de referinţă

Mărginean Ioan (2000-2004), Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi

Mărginean Ioan, Precupețu Iuliana (coord., 2011), Paradigma calităţii vieţii, Bucureşti,
Editura Academiei Române
Mărginean Ioan, Vasile Marian, (coord., 2015), Dicţionar de calitatea vieţii, Editura
Academiei Române, Bucureşti

Întrebări pentru verificare

- Cum se fundamentează teoretic şi metodologic proiectul de cercetare?
- Care sunt criteriile de selectare a tipului şi strategiei de cercetare, a metodelor,
tehnicilor şi procedeelor de lucru?

Temă
- Demaraţi propriul proiect de cercetare prin definirea conceptelor acestuia. Elaboraţi
cadrul teoretic, formulaţi ipotezele de lucru, dimensiunile şi indicatorii de cercetare.

23
 III. METODA OBSERVAŢIEI ŞTIINŢIFICE

1. Specificul observaţiei ştiinţifice

La o primă aproximare, spunem că a observa echivalează cu a urmării cu privirea
(a contempla) ceea ce este şi ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De fapt în observare sunt
implicate toate organele de simţ în funcţie de caracteristicile factorilor externi din mediul
înconjurător perceptibil. Avem de a face cu o metodă naturală de cunoaştere, ce se
caracterizează prin luarea la cunoştinţă de ceea ce este perceptibil, fenomenal. În
decursul istoriei au fost inventate diferite instrumente care au mărit considerabil aria de
accesibilitate prin observaţie a mediului natural. Pe de altă parte, este de consemnat
faptul că înţelegerea semnificaţiei fenomenelor observate şi explicarea acestora este în
dependenţă de formarea personalităţii şi dezvoltarea proceselor de gândire ale unei
anumite persoane, precum şi de cunoştinţele acumulate în timp.
De altfel observarea este o condiţie indispensabilă în cadrul definiţiilor extensive,
când semnificaţia obiectului/fenomenului/acţiunii se introduce prin rostirea numelui
simultan cu indicarea acestuia pentru interlocutor (subiectul care se instruieşte). Nu
întâmplător am ales să demarăm expunerile despre metodele de cercetare cu observaţia.
Prin adoptarea observaţiei în cercetarea ştiinţifică se valorifică deci o proprietate de bază
a fiinţei umane, aceea că, prin luarea la cunoştinţă de mediul ce o înconjoară, îşi dezvoltă
capacitatea sa de înţelegere şi explicare a lumii în care trăieşte. În acord cu criteriul
principal (de rangul I) de definire a metodelor de cercetare prin caracteristicile cele mai
generale ale demersului de culegere (procurare, producere, generare) a informaţiilor
(datelor), observaţia este una din cele patru metode fundamentale (generice) ale
cercetării sociale, alături de experiment, anchetă şi analiză documentară
Cercetarea sociologică reprezintă genul proxim, în raport cu metodele sale, şi
tocmai de aceea putem identifica diferenţele lor specifice. De notat faptul că, deşi
identificăm doar patru astfel de metode principale, enumerarea respectă cerinţele
exhaustivităţii şi exclusivităţii necesare unei corecte clasificări. Într-adevăr, pentru
nivelul I de clasificare a metodelor de cercetare, se epuizează posibilităţile omului de a se
informa: a observa ce se întâmplă, a experimenta, a adresa întrebări, a studia documente
despre trecut, prezent sau proiecţii pentru viitor. Abordarea este cu totul alta atunci când
punem în discuţie modalităţile de concretizare a acestor patru ipostaze de bază, fiind
necesare eforturi deosebite pentru dezvoltarea celor mai adecvate tipuri (variante) ale

24
metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de lucru. Or, în această privinţă, deşi
practica de cercetare înregistrează o multitudine de astfel de produse (creaţii)
metodologice, nu se poate deduce sub nici o formă că procesul s-a încheiat şi nici că se
va încheia vreodată, pentru simplul fapt că nevoia unei cât mai bune cunoaşteri a
realităţii sociale aflată în continuă schimbare, cu apariţia de noi fenomene şi procese
sociale, reclamă inventarea de noi modalităţi de lucru şi perfecţionarea celor deja
cunoscute. În fine, mai subliniem faptul că nu se câştigă nimic în planul cunoaşterii dacă
o serie de modalităţi de cercetare subordonate sunt considerate a fi ele însele metode
generice. Rezultatul nu poate fi decât unul confuz. Efortul ar trebui mai degrabă canalizat
spre construcţia unor tipuri şi strategii de cercetare care îmbină metodele, tehnici şi
procedee diferite în acord cu necesităţile unei cât mai bune cunoaşteri.
Revenind la metoda observaţiei, consemnăm că ea este adecvată ori de câte ori se
doreşte să se ia la cunoştinţă în mod direct, prin prezenţa cercetătorului, pe parcursul
desfăşurării unor evenimente/acţiuni din cadrul grupurilor şi colectivităţilor sociale,
precum şi pentru studierea caracteristicilor mediului de viaţa al oamenilor,
comportamentele acestora în diverse sfere de activitate, de la politică la divertisment,
produsele activităţii umane etc.
Prin caracterul său, observaţia este o metodă de cercetare neexperimentală.
Cercetătorul nu produce (nu provoacă) fenomenele pe care le observă chiar şi atunci
când adoptă un rol activ şi participă la desfăşurarea acestora.
Transpunerea observaţiei în metodă ştiinţifică de cercetare reclamă o activitate
sistematică de pregătire teoretică pentru înţelegerea semnificaţiilor conţinutului observat,
adoptarea unui demers metodologic cu obiective clar formulate şi utilizând instrumente
de lucru adecvate naturii fenomenelor studiate şi obiectivelor urmărite.
Dimitrie Gusti (Monografia sociologică, 1940) a formulat într-o manieră
comprehensivă regulile observaţiei ştiinţifice, de realizare a „studiului personal al
fenomenului în realitatea lui însăşi” şi a se prevenii apariţia erorilor (posibilităţile de
falsificare). Este vorba de „observaţii nemijlocite, directe, personale”, ceea ce se
dovedeşte a fi o „operaţie anevoioasă”, şi există toată îndreptăţirea pentru această
afirmaţie.
- Prima regulă a observaţiei ştiinţifice constă în pregătirea teoretică a
cercetătorului (o bună informare prealabilă şi un plan teoretic de lucru care să orienteze
observaţia către căutarea unui răspuns la o problemă sau verificarea unei ipoteze).

25
 - A doua regulă priveşte atitudinea cercetătorului: sinceritatea şi obiectivitatea
faţă de fapte.
- A treia regulă se referă la modul de lucru: observaţia să fie exactă şi completă,
controlată şi verificată.
În ceea ce mă priveşte, aş mai adăuga la aceste reguli şi recomandarea de a nu se
programa observarea propriu-zisă a comportametelor degradante, înjositoare, indecente şi
ilegale şi cu atât mai puţin participarea la astfel de acţiuni. Dacă limita legal/ilegal este
stabilită prin legi, comunitatea cercetătorilor urmează să decidă linia despărţitoare între
ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate studia prin observaţie, astfel încât sub pretextul
nevoii de cunoaştere, să nu se încalce drepturile la imagine ale celor observaţi, precum şi
expunerea cercetătorului la diverse riscuri.
- Dincolo de aceste restricţii, constatăm că aria de aplicabilitate a
metodei observaţiei în cercetarea socială este deosebit de extinsă şi poate fi
utilizată ca metodă unică, cu tipurile sale variate, sau în combinaţie cu alte
metode. Fără îndoială însă că aplicabilitatea metodei observaţiei în cercetarea
socială comportă o serie de particularităţi, tocmai pentru că sunt vizate persoane,
grupuri şi colectivităţi umane. Mai mult, chiar în cercetarea socială, se întâlnesc
anumite particularităţi de la o disciplină ştiinţifică la alta şi este îndreptăţit să
vorbim de observaţia sociologică, psiho-socială, antropologică, etnografică
etc.(vezi Chelcea, S. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică)
În fapt prin aceste diferenţieri se ţine cont de specificul fenomenelor şi proceselor
studiate la un moment dat şi de maniera de lucru adoptată. Cu toate că există o largă arie
de recomandare, utilizarea observaţiei ca metodă de cercetare empirică nu este foarte
răspândită, şi aceasta pentru că ea reclamă eforturi deosebite din partea cercetătorului. El
trebuie să fie prezent pe perioade mari de timp ale desfăşurărilor unor acţiuni pentru a le
putea observa.
Ne vom referii în paragraful următor la tipurile de observaţie. Înainte de aceasta
însă se impune o precizare în vederea înlăturării unor ambiguităţi care ţin de definirea
metodei. Este vorba de necesitatea respectării specificului observaţiei care reclamă
participarea şi luarea la cunoştinţă în mod direct de către cercetători de aspectele pe care
le studiază. Cu alte cuvinte observaţia nu poate fi decât directă. Nu are deci relevanţă să
se discute o aşa – zisă observaţie indirectă, ce s-ar constitui din relatările martorilor

26
prezenţi la locul desfăşurării unui eveniment, eventual din ceea ce se identifică în
anumite documente.
O astfel de extensie nepermisă a denumirii de observaţie (care se regăseşte în
unele lucrări de metodologie) este dăunătoare înţelegerii şi utilizării adecvate a diferitelor
tipuri, strategii, metode şi tehnici de cercetare care au caracteristici şi reguli specifice de
desfăşurare. Evident însă că este recomandabil să se compare observaţiile cercetătorului
cu relatările martorilor, cu înscrisuri din documente, numai că avem de a face cu metode
diferite de lucru. Punerea semnului de egalitate între observaţie şi cercetarea ca atare nu
are darul să ne situeze pe o ipostază favorabilă de lucru, ţinând cont de faptul că apare cu
stringenţă necesitatea de a adecva modalităţile de cercetare la specificul fenomenului
studiat, la sursa (sursele) de informare şi la obiectivele urmărite la un moment dat. De
altfel se întâlnesc şi abordări diametral opuse, de asemenea ambigui, prin care observaţia
este subordonată anchetei, când acesteia din urmă i se conferă statut de tip de cercetare.
Vor reţine denumirea de observaţie pentru modalitatea culegerii de informaţii prin
prezenţa cercetătorului (observatorului) care urmăreşte desfăşurarea evenimentelor
supuse atenţiei, rezervându-le denumirile adecvate celorlalte metode.
Nu are nici un sens să se utilizeze o sintagmă de tipul „observăm opinii”, în loc
de „cercetăm opinii”, şi să se pretindă că ar fi observaţie indirectă (?!), doar pentru a
generaliza cuvântul „observaţie” şi a-l înlocui pe cel de „cercetare”, care îşi are locul său
bine determinat în procesul cunoaşterii umane şi anume subsumarea şi organizarea
tuturor elementelor acestui proces inclusiv metodele de lucru.
În fapt, pentru fiecare cercetare în parte trebuie stabilit ce loc ocupă metoda
observaţiei în procurarea informaţiilor, cum se combină ea cu alte metode de lucru etc.

2. Tipuri ale observaţiei ştiinţifice

Tipurile de observaţie sunt variaţii ale metodei. Ele se constituie în funcţie de o
serie de particularităţi. Unele dintre tipurile prezentate nu sunt exclusive. În fapt nu avem
o clasificare, ci o enumerare incompletă a unor variaţii ale metodei.
Observaţia externă (pasivă), în care cercetătorul contemplă şi consemnează ceea
ce observă. Este metoda de lucru adecvată atât în observarea obiectelor sociale, cât şi
activităţilor în desfăşurare, fără ca cercetătorul să se implice într-un alt fel decât în acela
de observator. În procesul cercetării apare adesea necesitatea rezolvării acceptării
observatorului de către cei observaţi, conştientizarea eventualelor influenţe pe care

27
prezenţa acestuia o poate avea asupra desfăşurării acţiunii, determinarea ariei de
cuprindere a observaţiei de către un cercetător şi realizarea unui raport optim între
sarcina de lucru şi numărul de observatori.
Observaţia participativă, în care observatorul are/preia un rol în desfăşurarea
activităţii observate. Se realizează în variantele cercetătorului-participant, respectiv ale
participantului-observator. Cercetătorul care doreşte să devină participant pentru a se
documenta pe o anumită temă, trebuie să fie compatibil cu specificul rolurilor existente
în colectivitatea observată şi disponibilitatea de a-şi asuma efectiv un anumit rol. În al
doilea rând, se pune problema păstrării statutului de observator obiectiv, şi a unor
eventuale selectivităţi în ceea ce priveşte implicarea în activităţile colectivităţii, cerute de
etica profesională (nu se poate participa la activităţi ilegale, la cele care pot aduce
prejudicii altor persoane). Pentru participantul-observator se pune problema dobândirii
competenţei necesare desfăşurării cercetării şi a capacităţii sale de a fi obiectiv.
Observaţia totală / observaţie selectivă.
În unele situaţii cercetătorul poate fi interesat de cunoaşterea în ansamblu a unui
fenomen, de exemplu, pentru a decela intercondiţionările. În acest caz se realizează
înregistrarea totală a evenimentului (filmul poate fi varianta cea mai recomandată, altfel
este nevoie ca numărul de observatori să fie suficienţi în raport cu complexitatea
evenimentului şi numărul actorilor implicaţi). În observaţia selectivă se consemnează
doar aspectele care se află în legătură cu obiectivele şi ipotezele cercetării.
Observaţia de conţinut / observaţia relaţională.
În primul caz, obiectul observaţiei este conţinutul activităţii (ce se întâmplă în
colectivitate), în al doilea interesul cade pe identificarea tipurilor de interacţiune umană.
Observaţia continuă / observaţia eşantionată (se determină numărul necesar de
observaţii pentru a fi studiată o anumită activitate).
Observaţia mărturisită / observaţia nemărturisită.
Ca regulă se admite faptul că oamenii trebuie să ştie că sunt observaţi de către
cercetător. Totuşi, dacă activităţile/comportamentele observate sunt publice, iar
anunţarea activităţii de cercetare, poate schimba comportamentul celor cercetaţi, este de
preferat să nu se facă anunţul respectiv. Cercetătorul îşi asumă responsabilitatea etică în
cazul neanunţării populaţiei vizate că efectuează un studiu, el neputându-se substitui
diferitelor autorităţi cu atribuţiuni legale într-un domeniu sau altul de activitate.

28
 Observaţia structurată / observaţia nestructurată.
Primul tip de observaţie are un caracter pronunţat cantitativ. Ea este adoptată în
cazul în care se urmăreşte testarea unor ipoteze. În acest scop are loc o definire foarte
exactă a variabilelor pentru care se culeg informaţiile în vederea testării ipotezelor,
variabilele sunt apoi transpuse în categorii de observaţie, care permit o înregistrare
sistematică. Observaţia nestructurată este preponderent calitativă. Ea se utilizează mai
ales în fazele preliminare, de documentare prealabilă, când cunoştinţele cercetătorului
despre fenomenul studiat sunt încă necristalizate, când obiectivele cercetării nu sunt încă
definitivate, dar şi ori de câte ori cercetătorul consideră mai adecvat acest tip de cercetare
naturii fenomenului studiat.
Evident că într-o strategie anumită de cercetare, metoda observaţiei utilizate
poartă amprenta tuturor acestor caracteristici, putând avea de-a face cu o multitudine de
variante de lucru ce rezultă din combinările celor şase criterii enumerate (fără a pretinde
că enumerarea este exhaustivă), de tipul: observaţie externă, totală, de conţinut, continuă,
mărturisită, structurată; observaţia participativă, totală, de conţinut, continuă, mărturisită,
structurată etc.
Protocolul şi Fişa de observaţie
Ca instrumente de lucru în metoda observaţiei se adoptă Protocolul (Planul,
Ghidul) şi Fişa de observaţie. Protocolul de observaţie conţine elemente de orientare în
teren a observatorului, cum ar fi specificarea temelor şi obiectivelor, instrucţiuni de
lucru, modalităţile de consemnare a observaţiilor, (notele de observare, fotografii, filme,
înregistrări audio, schiţe), natura comentariilor din partea observatorului, date factuale
despre eveniment: denumire, localizare, durată, participanţi.
Fişa este specifică observaţiei structurate. În plus faţă de Protocol, Fişa conţine şi
categoriile de observare.
Prin categoriile de observare se concretizează indicatorii cercetării. Aceste
categorii de observare se pot referi la tipologii de activităţi, elemente de caracterizare ale
acestora, la comportamentele umane etc. În cercetările în care se face apel la observaţia
cantitativă, în elaborarea preliminară a categoriilor se urmează procedurile de trecere de
la temă, concepte şi obiective la indicatorii empirici. În fapt categoriile de observare sunt
indicatori empirici ai cercetării.

29
 Posibilităţile de utilizare a observaţiei în asistenţa socială
sunt deosebit de variate, de la observarea externă în diverse
instituţii, dar şi în comunităţile umane, inclusiv mediul stradal, la
observarea de tip participativ a diferitelor activităţi de profil, atât
ca cercetător participant, dar mai ales ca participant-observator.

În prelucrarea şi analiza informaţiilor procurate prin metoda observaţiei se

adoptă modalităţile de lucru adecvate, fie acestea de natură statistico-matematice (pentru
informaţiile cantitative), fie anumite tratamente specifice informaţiilor calitative.

Bibliografie de referinţă:
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică

Întrebări pentru verificare:

- Prin ce se caracterizează metoda observaţiei ştiinţifice?
- Care sunt regulile observaţiei ştiinţifice

Temă
- Este adecvată observaţia pentru Proiectul de cercetare individual? Dacă da, cum s-ar
putea aplica?

30
 IV. EXPERIMENTUL ÎN CERCETAREA SOCIALĂ

1. Specificul metodei experimentale.

Denumirea de experiment se leagă de controlul exercitat de cercetător pentru a

influenţa acţiunea unor factori consideraţi a avea putere de determinare cauzală asupra
fenomenelor studiate la un moment dat (Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia
cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică).
Datorită specificului său, experimentul este denumit observaţie provocată şi este
considerat a fi metoda cea mai riguroasă de verificare a ipotezelor de cercetare. Sintetic,
un experiment se defineşte prin expresia x→y, unde x este factorul determinant
(respectiv x1 → xn sunt factorii determinanţi), y este fenomenul determinat, iar semnul →
semnifică o implicaţie materială (vezi definiţia ipotezei).
Utilizarea experimentului în cercetarea socială se realizează în condiţiile în care
cercetătorul nu poate dispune de obiectul său de studiu, care este omul, grupul,
colectivitatea umană. Pe aceste considerente, acei specialişti adepţi ai generalizării
experimentului natural fie neagă posibilitatea utilizării experimentului în cercetarea
socială, fie, dacă o acceptă, îl numesc cvasi-experiment. În fapt este suficient dacă îl
denumim experiment social, pentru a ţine cont de specificul său. Cercetătorul are de făcut
faţă mai multor limitări decât cele specificate în cazul observaţiei. Într-adevăr sunt mult
mai stricte limitările de ordin deontologic, nefiind admisă producerea răului, a
fenomenelor negative, supunerea persoanelor care participă la experiment unor
tratamente nedemne. Alte limitări sunt de natură practică, ele ţin de posibilitatea efectivă
a cercetătorului de a controla diverşi factori de influenţă şi de a modifica acţiunea lor, cu
atât mai mult când este vorba de fenomene macrosociale.
Dincolo de aceste aspecte semnalate, constatăm că există totuşi o arie importantă
de fenomene pentru care experimentul este o metodă adecvată de cercetare empirică.
Astfel, aria de aplicabilitate a experimentului propriu-zis în cercetarea socială este una
semnificativă, dacă avem în vedere gama variată de fenomene şi identificarea factorilor
de schimbare socială, de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor umane.
Totodată, şi în cazul experimentului social se identifică anumite diferenţe de la un
domeniu la altul, şi de care trebuie să se ţină cont pentru a nu apărea erori de interpretare

31
prin generalizări nepermise. De exemplu, rezultatele experimentelor la nivel microsocial
nu au relevanţă, sau au doar una foarte redusă la nivel macrosocial, pentru fenomene şi
procese caracteristice grupurilor şi colectivităţilor mari.

Adecvarea experimentului in cercetările referitoare la asistenţa socială poate fi

deosebit de frecventă şi cu rezultate notabile, având în vedere faptul că aici avem
de-aface cu o serie de acţiuni, a căror iniţiere şi organizare cad în competenţa
lucrătorilor din sistem şi al administraţiei, fie că este vorba de experimentarea unor
modalităţi eficiente de acţiune, fie de analize de tipul experimentului ex-post
factum

Atunci când, cercetarea empirică experimentală nu este posibilă sau nu este

recomandată, se poate apela la substitute teoretice, la raţionamente de tip experimental,
respectiv la simulări. De aici şi faptul că prin metoda experimentală se desemnează atât
modalitatea empirică de lucru, în care cercetătorul are un rol activ, de intervenţie, în
modificarea acţiunii variabilelor explicative, cât şi analizele teoretice de tip experimental,
în legătură cu modificările produse deja în societatea ca întreg sau în anumite grupuri şi
colectivităţi sociale. Un model al cauzalităţii este elaborat de J.S.Mill, privind cele cinci
canoane: concordanţei, diferenţei, combinarea metodei concordanţei şi diferenţei,
variaţiilor concomitente, rămăşiţelor.
Elementele specifice unei situaţii experimentale se referă la populaţia studiată la
un moment dat, tipurile şi schemele de experiment, variabilele de interes, atât cele
interne, de natură experimentală (variabilele dependente care desemnează fenomenele de
explicat şi variabilele independente care privesc factorii de influenţă, de determinare), cât
şi cele externe neexperimentale şi care se află sau nu sub controlul cercetătorului.
Dată fiind valoarea de principiu a metodei experimentale se pretinde uneori că se
aplică o astfel de metodă, fără a fi totuşi vorba de aşa ceva. Este totuşi important să se
ţină cont de caracteristicile fiecărei metode de cercetare şi să fie corect nominalizate într-
un caz sau altul şi de modul în care acestea pot interfera într-o cercetare sau alta.

32
2. Tipuri de experimente în cercetarea socială.

● Un prim criteriu de clasificare al experimentului se referă la locul de desfăşurare al

acestuia: experimente de teren (in situ), versus experimente de laborator. Experimentul
de teren are meritul că se desfăşoară în mediul de viaţă al grupurilor şi colectivităţilor
studiate, dar adesea controlul cercetătorului asupra variabilelor determinante este redus.
În experimentul de laborator sporesc posibilităţile de control, dar apar dificultăţi majore
în transferul rezultatelor la situaţiile reale de viaţă
● După natura experimentului se disting:
- experimente naturale
- experimente artificiale.
În experimentul natural manipularea variabilelor este reală, comparativ cu cel
artificial unde situaţia este doar presupusă. Deşi se suprapun parţial, prin combinarea
celor două criterii se disting, totuşi, patru tipuri de experiment, fiecare cu valenţe
specifice pentru cunoaştere:
- experiment natural în teren
- experiment natural în laborator
- experiment artificial în teren
- experiment artificial în laborator
● După rolul cercetătorului distingem:
- experimentul provocat
- experimentul de oportunitate.
În primă ipostază cercetătorul este cel care realizează manipularea factorilor
determinanţi, pe când în cea de a doua el montează schema experimentală de cercetare
în raport cu o situaţie nou intervenită într-o colectivitate, o acţiune sau o decizie,
reglementare adoptate în sistem (cum ar fi de exemplu intrarea în vigoarea a unei legi,
adoptarea unei măsuri administrative). De această dată însă, cercetătorul este un
observator care aplică în activitatea sa scheme experimentale specifice în urmărirea
efectelor intervenţiilor produse în sistem.
● Substitute teoretice ale experimentului empiric. Am anticipat deja arătând că,
atunci când experimentul empiric nu este posibil din considerentele enumerate, se poate
apela la analize teoretice, fie că este vorba de raţionamente ex-post-factum, fie de
simulări.

33
 Experimentul ex-post-factum constă în invocarea unor fenomene/acţiuni deja
produse, aplicarea teoretică a metodei experimentale pentru a identifica factorii
determinanţi ce au acţionat asupra fenomenului de interes şi a construi o interpretare şi o
explicaţie de tip cauzal.
Această utilizare a experimentului se poate dovedi a fi singura metodă de
cercetare accesibilă cercetătorului, nu numai pentru studierea fenomenelor trecute, dar şi
când se cercetează evenimente/factori care au efecte negative şi deci imposibil de
reprodus de către cercetător, cum este şi cazul factorilor ce favorizează criminalitatea şi
alte comportamente indezirabile.
La rândul său, simularea priveşte construcţia de modele teoretice ale
fenomenului studiat şi încercarea de a modifica diverşi parametri pentru a explica
legăturile dintre variabile. Valoarea simulării este mai mare pentru studierea unor
fenomene inaccesibile controlului efectiv, a fenomenelor patologice, pentru anticiparea
unor efecte înainte de producerea lor propriu-zisă etc. În prezent posibilităţile unor astfel
de manipulări teoretice cresc considerabil datorită facilităţilor tehnicilor electronice de
calcul. Rămâne de rezolvat o problemă deosebit de complexă, aceea a modelării
fenomenelor studiate în vederea simulării efectelor diferitelor variabile determinante.

3. Schemele de experiment

Schema unui experiment redă aranjamentul ce se realizează cu elementele

cercetării şi modul concret de lucru cu populaţia.
În cercetarea socială experimentală propriu-zisă se au în vedere atât persoane
individuale cât şi diverse grupuri şi colectivităţi de populaţie. Selecţia persoanelor,
grupurilor şi colectivităţilor se face printr-o procedură acceptabilă din punct de vedere
metodologic, stabilindu-se loturi de populaţie, grupuri şi colectivităţi respectiv
eşantionarea de populaţie sau de grupuri şi colectivităţii. Pe parcursul cercetării populaţia
rămâne în mediul său de viaţă, dar în anumite situaţii ea este adusă în spaţii specifice
amenajate (laboratoare, săli de conferinţe, de spectacol sau în diverse spaţii deschise, de
tipul stradă, parc, stadion etc.).
O altă particularitate a cercetării experimentale se referă la faptul că se constituie
două categorii de populaţie. Pe de o parte, se delimitează populaţia (grupul)
experimentală (experimental), la nivelul căreia se va interveni pentru a urmări efectele

34
acţiunii factorilor determinanţi, şi populaţia (grupul) de control. La rândul său, populaţia
de experiment poate fi distribuită pe mai multe proceduri de lucru şi expusă la acţiuni
diferite.
Având în vedere elementele ce compun o situaţie experimentală şi condiţiile de
realizare a cercetării se pot imagina scheme mai simple sau mai complexe de lucru
(S.Chelcea – op. cit).
Forma cea mai simplă de schemă cuprinde doar populaţia (grupul) experimentală
(G.exp), intervenţia vizează o singură variabilă (X) iar măsurarea efectului asupra
variabilei dependente (Y) se face după provocarea acţiunii. Un astfel de exemplu poate
fi: experimentarea unei metode de stimulare a participării cetăţenilor la dezbaterea
proiectelor de amenajare urbanistică a localităţii.
Avem de-a face cu o schemă de experiment utilizată atunci când nu se poate
determina populaţia (grupul) de control şi nu se pot face măsurători anterioare
intervenţiei. Valoarea de cunoaştere creşte dacă experimentul este de lungă durată şi dacă
se adaugă alte elemente, cum ar fi: măsurători succesive ale variabilei Y, schimbarea
variabilei de intervenţie, segmentarea populaţiei totale şi expunerea unor grupuri
experimentale la aceeaşi acţiune sau la acţiuni diferite etc. pentru compararea efectelor.
Schema de experiment care conţine toate elementele ce descriu metoda se
compune din:
- 2 grupuri de populaţie, unul experimental (G.exp.) şi altul de control (G.con.).
Cele două grupuri trebuie să fie echivalente (randomizate prin potrivirea pe perechi)
- măsurarea valorii variabilei dependente atât înainte cât şi după intervenţia
experimentală
- introducerea acţiunii variabilei determinate numai pentru populaţia
experimentală (Y01=Y02)
- exercitarea controlului asupra variabilelor externe experimentului, dar care ar
putea influenţa rezultatele acestuia.

35
 G.exp G.con.

Y01 Y02

Y11 Y12

În această schemă de experiment valoarea de cunoaştere sporeşte considerabil.

Mai întâi se poate determina ce s-a întâmplat la nivelul fiecărui grup cu variabila
dependentă. Situaţiile ce se pot întâlni sunt dintre cele mai diverse: de la a nu se fi produs
nici un efect asupra variabilei dependente (Y01 =Y11=Y02=Y12), de a se fi produs efectul
numai la nivelul grupului experimental, Y11>Y01 ;Y12=Y02), de a se fi modificat valorile
variabilei dependente la ambele grupuri, sau doar să fie o situaţie de-a dreptul confuză
prin modificarea valorilor variabilei dependente doar la nivelul populaţiei de control (ca
urmare a efectului unor variabile externe).
Deciziile de luat trebuie să fie adecvate rezultatelor. Pentru primul caz, de
exemplu, se poate continua experimentul dacă ajungem la concluzia că timpul de

36
expunere a fost prea redus şi vom avea o altă măsurătoare, respectiv alte măsurători (T 2
T3........Tn).
Experimentul se poate continua şi dacă s-a dovedit efectul acţiunii, respectiv prin
intervenţii succesive cu alte variabile sau luarea în considerare a altor grupuri
experimentale.
La rândul său, situaţia confuză rezultată după primul experiment reclamă o
analiză aprofundată a întregii situaţii, pentru a stabili ce s-a întâmplat, ce influenţe s-au
produs. Eventual se reia experimentul în condiţiile unui control mai riguros a situaţiei
experimentale, iar factorii presupuşi a fi avut influenţă la nivelul populaţiei de control pot
fi introduşi în experiment.
Diversificarea schemelor experimentale se realizează prin introducerea în
cercetare a mai multor grupuri experimentale a mai multor variabile explicative şi care să
aibă valori multiple.

Bibliografie de referinţă
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
şi calitative. Bucureşti: Editura Economică

Întrebări pentru verificare:

- Care este valoarea experimentului în cercetarea socială?
- Care sunt elementele schemei experimentale?

Temă
- Este adecvată metoda experimentului în studiul temei Proiectului individual? Dacă da,
cum s-ar putea utiliza ea?

37
 V. ANCHETA SOCIOLOGICĂ

1. Specificul anchetei sociologice

Ancheta este metoda de cercetare ştiinţifică de culegere a informaţiilor pe cale
interogativă, prin întrebări adresate oamenilor în diferite modalităţi şi pe teme dintre cele
mai variate. Aşa cum se poate constata, şi în ancheta sociologică avem de-a face cu
valorificarea la nivelul cercetării ştiinţifice a unei caracteristici general umane care este,
în acest caz, limbajul (T.Rotariu, P.Iluţ „Ancheta sociologică şi sondajul de opinie
publică”. Editura Polirom, 1997). Interogarea subiecţilor studiaţi este diferenţa specifică
a anchetei în raport cu toate celelalte metode de cercetare.
Dincolo de valoarea incontestabilă a anchetei pentru cunoaşterea vieţii sociale, în
practica de cercetare se constată o anumită supralicitare a acestei metode, atât prin
utilizarea ei excesivă (anchetomania), cât şi prin a fi considerată sinonimă cu cercetarea
ca atare, eventual cu cercetarea empirică neexperimentală.
Faptul că este metoda ştiinţifică socială, nu ne îndreptăţeşte însă să îi conferim
anchetei statutul de metodă unică şi nici chiar de cea mai bună în orice domeniu şi temă
de cercetat. Dat fiind specificul său, ancheta este recomandată ori de câte ori suntem
interesaţi să aflăm date personale şi de caracterizare a mediului de viaţă al oamenilor; ce
gândesc ei în legătură cu un fapt, eveniment; ce opinii, aspiraţii, motivaţii, interese,
cunoştinţe şi comportamente au; ce valori împărtăşesc; care este gradul lor de satisfacţie
şi fericire. Ancheta este de neînlocuit în cercetarea dimensiunii subiective a vieţii sociale,
iar în lipsa informaţiilor din alte surse (documente), ea este folosită şi pentru a culege
date despre mediul social, politic, economic, cultural etc., al colectivităţilor atât de la
populaţie cât şi de la diferite instituţii publice şi private. Unele dintre anchete de date
factuale sunt desfăşurate de către instituţii statistice ale statului (în România, de către
Institutul Naţional de Statistică). Se culeg date atât de la populaţie (înregistrări statistice),
cât şi de la diverse instituţii publice (date administrative), diverse organizaţii în legătură
cu o serie de activităţi ale acestora. Informaţiile respective servesc la fundamentarea unor
decizii şi la orientarea diverselor acţiuni din societate. Ele sunt valorificate ulterior şi din
perspectiva cercetării sociale prin analize secundare.
Anchetele nu se rezumă la date curente. Atunci când cercetătorul identifică
elemente de viaţă semnificative care se păstrează în memoria colectivă sau întâlneşte
oameni cu experienţă de viaţă bogată şi un grad înalt de informare, prin anumite tipuri de

38
anchetă (biografie socială, istorie orală) se pot obţine date prin care se lărgeşte
considerabil aria de cunoaştere a vieţii sociale.
Revenind la analiza specificului anchetei sociologice, vom consemna faptul că o
serie de autori, între care şi C.A.Moser (autor englez, a cărui lucrare „Survey methods in
social investigation,”, 1958, tradusă la Editura Ştiinţifică, în 1967, şi care a devenit un fel
de abc metodologic pentru învăţământul sociologic românesc) consideră că o încercare
de definire a anchetei i-ar anula scopul, datorită complexităţii domeniului. În fapt, Moser
se pronunţă asupra specificului anchetei când enumeră foarte multe exemple de anchetă,
de la cele de opinie la cele de studiere a pieţei, dar, totodată, o consideră a fi cercetarea
empirică neexperimentală, care, pe lângă tehnici interogative de culegere a informaţiilor,
cuprinde şi observaţia. Totuşi, deşi în limba engleză termenul „survey” desemnează,
printre altele, atât urmărirea cu privirea (a observa) a ceva de la distanţă, cât şi a cerceta
comportamentele şi opiniile oamenilor prin adresarea de întrebări, doar această ultimă
accepţie este atribuită metodei anchetei în cercetarea socială de către foarte mulţi autori
de limbă engleză (E.Babbie „The Practice of Social Research”, Wodsworth Publishing,
Belmont, California, 1992; A.Bryman „Social Research Methods”, Oxford Press, 2001).
În prezentarea „Anchetei sociologice” în „Dicţionarul de Sociologie” (coord.
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, Editura Babel, 1993), pe lângă definiţia prin modalităţile
interogative de culegere a informaţiilor, am menţionat şi faptul că ea nu se rezumă de
multe ori la acestea, utilizându-se şi alte metode, ceea ce corespunde poziţiei adoptate de
Moser. Desigur, într-un dicţionar se prezintă abordările principale din literatura de
specialitate în legătură cu o temă sau alta, dar cercetătorul nu trebuie niciodată să piardă
din vedere necesitatea adoptării unei definiţii cât mai clare. Din acest punct de vedere,
ancheta sociologică, oricât ar fi de complexă în sens că se practică în domenii şi variante
(tipuri) foarte diferite, poate fi definită într-un mod care să nu-i anuleze scopul,
dimpotrivă, iar definiţia avansată deja încă de la începutul expunerii, şi care are o largă
susţinere, este în măsură să clarifice specificul său. Cu toate acestea, poziţiile relativ
confuze s-au perpetuat, tratându-se uneori ancheta numai ca tip de cercetare, iar interviul
şi chestionarul sunt tratate ca metode ale anchetei. În realitate, în anumite cercetări poate
fi utilizată doar ancheta cu tehnicile sale, alteori ancheta se combină cu alte metode şi
tehnicile acestora pentru culegerea de informaţii. Totuşi, chiar şi atunci când se utilizează
o singură metodă de cercetare (fie aceasta ancheta, experimentul, observaţia sau analiza
documentară), tot trebuie să se facă distincţia între nivelul cercetării, ca activitate de

39
cunoaştere, şi nivelul metodei de lucru folosite în cercetare cu tehnicile, procedeele şi
instrumentele sale.
Continuând să relevăm specificul anchetei sociologice ca metodă de cercetare mai
relevăm faptul că, pentru verificarea ipotezelor, lipsa controlului asupra situaţiei cercetate
este suplinită de analize multivariate (sunt luaţi în calcul o serie de factori consideraţi
semnificativi, iar prin analiza lor se caută să se identifice factorii determinanţi în raport
cu fenomenul studiat la un moment dat). Totodată, şi în domeniul anchetelor de
cercetare ştiinţifică se întâlnesc şi elaborări prin care se multiplică artificial numărul
metodelor de cercetare prin denumire drept metode, a ceea ce se dovedesc a fi aplicaţii
ale acestora (tehnici/procedee). În principiu nu sunt greşite formulări de tipul „metoda
chestionării”, „metoda interviului” pentru că ele sunt modalităţi de lucru şi deci sunt,
într-adevăr, metode, numai că ele sunt componente ale anchetei, deoarece în fiecare caz
avem de-a face cu întrebări pentru culegerea informaţiilor. Specificul tehnicilor decurge
din aplicaţii ale anchetei: prin interacţiune directă (prin viu grai, interviu) sau prin
interacţiune mediată (scrisă) chestionare completate de către subiecţi. De altfel, aproape
nu există definiri ale metodei chestionarului respectiv ale interviului fără să se facă
trimiteri, completări de la un termen la altul, pentru a le preciza specificul. Prin definirea
unor tehnici drept metode nu se câştigă nimic, dar se pierd intercondiţionările de care ar
trebui să se ţină cont în activitatea de cercetare. În acest fel, ancheta nu mai poate fi
asimilată altor metode la nivelul prim de clasificare, după cum tehnicile sau procedeele
(modalităţi de lucru de nivelul II şi III) nu trebuie aduse la nivelul I, ceea ce nu le
ştirbeşte totuşi cu nimic valoarea.
Aplicarea anchetei sociologice într-o cercetare sau alta, înscriindu-se în demersul
metodologic general, se particularizează totuşi într-o măsură apreciabilă în acord cu
modalităţile de lucru. În cazul anchetei sunt de maximă importanţă etapele referitoare la
operaţiile de operaţionalizare şi cuantificare, de exemplu, tocmai pentru că avem de-a
face cu sfera subiectivă a vieţii sociale, pentru care nu există standarde general valabile
ale descrierilor cantitative ale modalităţilor de culegere a informaţiilor. Din această
perspectivă, reţinem atenţia cu faptul că instrumentele de cercetare (chestionare, ghiduri
de interviuri, planuri de convorbire etc.) trebuie testate prin anchete pilot şi aplicate doar
după ce se obţine o înaltă certitudine asupra validităţii şi fidelităţii lor. Un loc aparte în
construcţia chestionarelor îl ocupă diversele tehnici de scalare a intensităţii opiniilor,
atitudinilor şi comportamentelor. De asemenea, aplicarea instrumentelor de anchetă se

40
realizează fie la un număr relativ restrâns de populaţie (ca în cazul interviului cu
specialişti), fie pe colectivităţi mari până la a cuprinde întreaga populaţie a unei
colectivităţi, sau chiar a unei ţări (recesământul). În multe cazuri se apelează însă la
studierea unor eşantioane de populaţie (vezi “Tehnicile de Scalare” şi “Eşantionarea” din
“Proiectarea cercetării sociologice”).
În cele de mai sus să mai adăugăm că adesea în culegerea datelor se folosesc
colaboratori (operatori), ceea ce reclamă o bună selecţie, o instruire adevărată şi un
control atent asupra activităţii lor.
Cât priveşte tipurile de anchetă utilizate în cercetarea socială am menţionat deja
extrem de marea lor diversitate. Fiind vorba de variaţii ale aceleaşi metode, posibilitatea
de multiplicare rămâne deschisă, pentru că oricând se poate susţine că ar fi nevoie de noi
dezvoltări în ceea ce priveşte tipurile de anchetă, ca şi a modalităţilor de realizare. În
aceste condiţii enumerările tipurilor de anchetă nu pot fi exhaustive şi nici exclusive.
Fără îndoială însă că se pot realiza anumite clasificări fie că este vorba de natura
informaţiilor colectate, de domeniile de aplicabilitate, fie de alte criterii.
După natura informaţiilor culese, distingem anchete cantitative (de date
cantitative, numerice) / calitative (de informaţii calitative, sub formă de cuvinte)
respectiv calitativ – cantitative /cantitativ-calitative, în funcţie de tipul de informaţie
dominant.
O clasificare a anchetelor se poate realiza şi în funcţie de gradul lor de
cuprindere: din acest punct de vedere avem anchete exhaustive (se studiază întregul
univers al populaţiei totale sau segmente ale acesteia), anchete selective (pe bază de
eşantion); anchete pe grupuri, loturi de populaţie şi anchete de caz.
Totodată, anchetele particularizează disciplinele de referinţă, ale cercetării:
sociologie, demografie, economie, antropologie, etnologie, psihologie socială, asistenţă
socială, ştiinţe politice etc. De menţionat însă faptul că între aceste discipline, sociologia,
având cel mai înalt nivel de generalitate, este cea care furnizează suportul teoretic şi
metodologic în cercetarea vieţii sociale, aşa încât aplicaţiile de la o disciplină la alta
dintre cele enunţate sunt adaptări ale metodei la specificul domeniului, respectiv
utilizarea cu predilecţie a anumitor tipuri de anchetă. Particularităţile provin din
raportarea la teoriile explicative specifice disciplinelor, la temele de interes şi la
obiectivele urmărite. Aşa de exemplu, în demografie sunt utilizate cu precădere anchetele
de date factuale (cantitative) privind populaţia. Totuşi şi anchetele de opinie au un rol

41
important în investigarea dimensiunii atitudinal valorice ale comportamentelor
demografice. Pe de altă parte, antropologia şi etnologia fac apel în mai mare măsură la
anchete specializate pe culegerea de date calitative (istoria vieţii, istoria orală).
Constatăm că tipurilor de anchetă mai des întâlnite într-o disciplină li se atribuie
denumirea disciplinei respective. (Acesta este cazul şi al observaţiei participative, care
mai este denumită observaţia etnologică, dacă ea este utilizată în cercetarea comunităţilor
locale, iar acest fapt este pe deplin îndreptăţit). Totuşi nu trebuie pierdut din vedere că
avem de-a face cu o singură metodă generică şi anume ancheta.
În cele ce urmează vom evidenţia, cu scop ilustrativ, doar câteva din tipurile de
anchetă mai des utilizate în cercetarea socială:
- anchetele socio-demografice privind numărul, densitatea şi structurile populaţiei
pe sexe, vârstă, ocupaţii; procesele reproductive, morbiditate, mortalitate etc. Cea mai
renumită anchetă socio-demografică este Recesământul populaţiei.
- anchete socio-economice pentru culegerea de date statistice privind piaţa
muncii, ocupare şi condiţii de muncă, producţia de bunuri şi servicii pe ramuri de
activitate, relaţiile economice internaţionale etc.
- anchete asupra comportamentelor culturale şi de timp liber.
- anchete asupra credinţelor şi practicilor religioase;
- anchete de identificare de soluţii (Brainstorming, Delphy);
- anchete privind accesul la educaţie, mobilitate educaţională, ocupaţională şi
socială inter şi intrageneraţională;
- anchete de piaţă (marketing), cererea şi oferta de bunuri;
- ancheta asupra standardului economic, calitatea vieţii, locuire, venituri, consum;
- anchete privind viaţa de familie, relaţiile de cuplu, socializarea copiilor;
- anchete privind integrarea şi participare socială; fenomene disruptive,
patologice.
- anchete de audienţă a mijloacelor de comunicare în masă;
- anchete de istorie individuală (istorie orală);
- anchete de istorie socială (biografie socială sau istorie de viaţă).
- anchetele (sondajele) de opinie publică;

Acestea din urmă sunt anchete specializate pe studierea opiniei, dar care se
desfăşoară pe eşantioane de populaţie. Astfel de sondaje se practică în domenii precum

42
cele legate de alegeri (anchete preelectorale), de opiniile şi opţiunile politice, orientări de
valoare, preferinţe culturale, de petrecere a timpului liber, studierea satisfacţiei şi
fericirii, de evaluare a evenimentelor sociale şi politice, pentru identificarea de soluţii la
probleme sociale.
Autorii francezi Jean Stoetzel şi Alain Girard în lucrarea “Sondajele de opinie
publică” (tradusă la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1975) enumeră elementele de
fundamentare care dau precizie sondajelor de opinie publică, şi anume:
- legea numerelor mari (determinarea mărimii eşantionului)
- calculul probabilităţilor (selecţia persoanelor în eşantion)
- teoria atitudinilor (semnificaţia răspunsurilor)
- teoria interviului (validitatea şi fidelitatea răspunsurilor)
- echipamente de mare performanţă (rapiditatea în execuţie)
- tehnici de analiză a datelor (interpretarea răspunsurilor).

2.Tehnici şi instrumente ale anchetei sociologice

Diferenţierea principală a tehnicilor de anchetă se face în funcţie de specificul
interacţiunii cercetător (operator) – subiect (i) din timpul culegerii datelor.
În acest caz interogarea reprezintă genul proxim, iar interacţiunile directe,
respectiv mediate sunt diferenţele specifice ale tehnicilor de anchetă. Mai exact în prima
ipoteză, este vorba despre interacţiunea prin viu grai, desfăşurarea de convorbiri pentru
adresarea / răspunsul la întrebări, adică tehnicile de interviu, în cel de al doilea caz,
interacţiunea este scrisă, se utilizează anumite formulare / fişe / chestionare pentru
adresarea / răspunsul la întrebări, tehnicile chestionarului. În interviu operatorul
consemnează / înregistrează răspunsul, la administrarea de chestionare subiectul este
acela care îşi consemnează răspunsul (chestionare autoadministrate).
Într-o cercetare anumită în care se utilizează ancheta se pot întâlni şi situaţii în
care se face apel la ambele tipuri de tehnici, aplicate în variante diferite, inclusiv prin
combinarea tipurilor de interacţiune (cum este de exemplu, cazul administrării de
chestionare prin procedeul extemporalului) pentru valorificarea avantajelor fiecăreia
dintre ele.
În desfăşurarea anchetei, cercetătorul trebuie să decidă ce tip de interacţiune
operator-subiect utilizează în culegerea datelor. Interacţiunea directă este necesară atunci
când subiecţii nu ştiu să citească şi să scrie, respectiv o fac cu multă dificultate, nu se

43
cunosc suficient problematica şi situaţiile supuse cercetării (în faza de documentaţie
prealabilă); planul de anchetă este doar schiţat, el se definitivează pe parcursul culegerii
datelor în funcţie de răspunsurile subiectului; este necesară respectarea strictă a ordinii
întrebărilor; nu există vreo contraindicaţie a utilizării interacţiunii directe în sensul că
prezenţa operatorului ar dăuna obţinerii informaţiei adecvate; se doreşte combinarea
metodei de anchetă cu aceea a observaţiei putea studia reacţiile subiecţilor; se urmăreşte
creşterea numărului de răspunsuri (reducerea refuzurilor) şi reducerea timpului alocat
desfăşurării operaţiei de culegere a informaţiilor. După cum se constată, criteriile prin
care se decide utilizarea interviului ca tehnică de anchetă în culegerea informaţiilor sunt
listate în ordinea de la strict necesar spre recomandabil. Nu trebuie pierdut din vedere
nici costul, de regulă mai mare, pe care îl presupune interviul comparativ cu interacţiunea
mediată. Această din urmă poate fi folosită dacă subiecţii au suficiente abilităţi de citit şi
scris; interacţiunea directă este contraindicată atunci când se studiază aspecte de natura
intimă, comportamente indeziderirabile, sau chiar de natură penală ale subiecţilor; tema
anchetei este suficient de interesantă pentru ca subiecţii să răspundă; se poate aloca un
timp rezonabil de aşteptare pentru returnarea chestionarelor de către subiecţi.
Tehnica chestionarului. În anchetele sociologice în care interacţiunea cercetător
(operator) – subiect se realizează în scris sunt utilizate diferite tehnici ale chestionarului.
Aceasta presupune ca înaintea trecerii la culegerea datelor să fie elaborate chestionarele
ce vor fi utilizate.
Chestionarul sociologic este instrumentul de cercetare al cărui conţinut îl
reprezintă un set de întrebări, elaborate în prealabil în cadrul demersului de lucru adoptat,
şi prin care se concretizează indicatorii selectaţi pentru culegerea de informaţii. Cu alte
cuvinte, numim chestionar sociologic (ştiinţific) numai acel grup de întrebări care rezultă
dintr-o serie de operaţii de trecere de la o temă de interes la concepte şi indicatori
empirici de cercetare. Prin urmare, elaborarea chestionarelor presupune parcurgerea unor
etape clar specificate ale proiectului de cercetare până la aranjarea succesiunii
întrebărilor, testarea lor prin ancheta pilot şi definitivarea instrumentelor în vederea
multiplicării şi administrării lor.
Datorită modului lor de alcătuire (cu întrebările dinainte formulate) chestionarul
poate fi atât autoadministrat, când subiecţii răspund în scris la întrebări, cât şi
administrate cu ajutorul operatorilor de interviu.

44
 După conţinutul lor, întrebările sunt de date factuale (caracteristici socio-
demografice ale persoanelor); de documentare (referitor la mediul social, politic,
economic, cultural etc.); de cunoştinţe, de opinie (satisfacţie, motivaţie, aspiraţii
intense); de percepţie şi evaluare a fenomenelor /evenimentelor / instituţiilor şi
organizaţiilor.
Important în legătură cu conţinutul întrebărilor este statutul răspunsului pentru
fiecare caz în parte. La întrebarea factuală există un singur răspuns, iar subiectul îl
cunoaşte. Problema este dacă el doreşte să îl comunice. Întrebarea de documentare are tot
un singur răspuns, dar obţinerea lui depinde de gradul de informare al subiectului.
Întrebarea de cunoştinţe, are şi ea un singur răspuns bun şi pe care cercetătorul îl
cunoaşte deja, şi se doreşte testarea subiectului pentru a afla în ce măsură acesta cunoaşte
şi el răspunsul corect. Întrebarea de opinie are o mare varietate de răspunsuri acceptabile.
Uneori însă subiecţii nu îşi exprimă propria opinie, fie că nu sunt create condiţii
adecvate pe parcursul anchetei, fie doresc să îşi ascundă adevăratele opinii. Întrebările de
percepţie şi evaluare solicită o judecată obiectivă din partea subiectului asupra unor
proiecte, măsuri de adoptat, idei. Răspunsul este influenţat însă şi de opiniile, aşteptările
şi interesele subiectului. Cu toate acestea astfel de răspunsuri sunt relevante pentru
cunoaşterea stărilor de fapt, eventual pentru compararea cu date obiective, dar sunt
relevante şi pentru aflarea stării de spirit a populaţiei.
Prezenţa întrebărilor cu un anumit conţinut în chestionare dau şi denumirea
acestora din urmă: chestionar de date factuale, de cunoştinţe, opinie, evaluare, respectiv
combinări ale lor.
Un alt criteriu de diferenţiere a întrebărilor se referă la formă: întrebări cu
răspunsuri precodificate (închise) / întrebări cu răspunsuri libere (deschise) /întrebări cu
răspunsuri mixte. Întrebările precodificate se utilizează atunci când cercetătorul cunoaşte
plaja de răspunsuri posibile. Ele au avantajul că reduc durata de prelucrare a datelor, dar
au şi dezavantajul că pot influenţa subiecţii prin sugerarea de răspunsuri. Întrebările cu
răspuns liber se folosesc atunci când se urmăreşte răspunsul personalizat; există o
posibilă influenţare a subiectului prin simpla enumerare a răspunsurilor posibile; nu se
cunosc răspunsurile posibile; se doreşte să e obţină exprimări personale ale subiecţilor.
Prin formele mixte se combină avantajele ambelor formulări ale întrebărilor.
Pe lângă conţinutul lor informativ întrebările îndeplinesc şi alte funcţii în
chestionar: de introducerea (obţinerea cooperării subiectului şi crearea condiţiilor

45
propice culegerii datelor de la subiecţi); filtru (de selectare a categoriilor de persoane
care răspund la un anumit număr de întrebări); bifurcate (de clarificare a unor răspunsuri
prin întrebări specifice); de control (prin duplicarea altor întrebări, sau în corelaţie cu
acestea se pot evita erorile şi se obţin criterii de validare a datelor).
Modalităţile de aplicare a chestionarelor sunt de tip autoadministrare: poştale
(corespondenţă, inclusiv electronică), prin intermediul publicaţiilor (presa scrisă, audio-
vizuală), prin interacţiunea mixtă (vizitarea subiectului la domiciliu pentru înmânarea şi
recuperarea ulterioară a chestionarului sau procedeul extemporalului), interviu.
Procedeele autoadministrării sunt valide în condiţii speciale: sunt chestionare de
date administrative şi statistice de la organizaţii şi instituţii, sunt de mare interes public,
ceea ce determină populaţia să răspundă în număr suficient şi de către toate categoriile
vizate. În condiţii obişnuite ratele de răspuns de la populaţie nu depăşesc 30% din
numărul chestionarelor trimise şi se recuperează doar de la anumite segmente de
populaţie. Prin corespondenţă ulterioară (anunţuri multiple) se poate ajunge la creşterea
numărului celor care răspund. Interacţiunea mixtă poate asigura răspuns de la toţi
subiecţi vizaţi în cercetare (vezi chestionarul ataşat).

46
 Reproducem în continuare fragmente din Chestionarul
Diagnozei pe tema calităţii vieţii populaţiei utilizat în cercetările I.C .C.V.

Institutul de Cercetare a Calitãţii Vieţii realizeazã

cercetãri asupra diverselor aspecte din societatea
româneascã şi elaboreazã studii de interes public.
Colaborarea populaţiei este esenţialã pentru
succesul activitãţii noastre. Completând acest chestionar,
dvs. contribiţi la cunoaşterea condiţiilor de viaţã din ţara
noastrã.
Alegerea dvs. s-a fãcut pe cale statisticã.
Rãspunsurile sunt confidenţiale.

Vã mulţumim pentru
colaborare !

47
 ÎN VIAŢA FIECĂRUIA INTERVIN O MULŢIME DE CONDIŢII ŞI
ÎMPREJURĂRI. ELE POT FI MAI BUNE SAU MAI PUŢIN BUNE.
MAI JOS SUNT MENŢIONATE O SERIE DE ASEMENEA ASPECTE. VĂ RUGĂM SĂ LE CARACTERIZAŢI, ÎN CEEA CE
VĂ PRIVEŞTE, ÎNCERCUIND CIFRA CORESPUNZĂTOARE. ALEGEŢI UN SINGUR RĂSPUNS LA FIECARE
ÎNTREBARE:

ATENŢIE ! Acolo unde nu este cazul, încercuiţi cifra “98” (de exemplu dacă nu
aveţi familie, sau daca nu lucraţi).
Foarte Foarte Nu e
Proastă(e) Satisfăcătoare Bună(e)
proastă(e) bună(e) cazul
1 Sănătatea dvs. 1 2 3 4 5
2 Relaţiile din familie 1 2 3 4 5 98
3 Locuinţa dvs. 1 2 3 4 5
4 Calitatea mediului 1 2 3 4 5
5 Condiţiile de muncă 1 2 3 4 5 98
6 Relaţiile cu vecinii dvs. 1 2 3 4 5
7 Veniturile familiei 1 2 3 4 5
8 Asigurarea apei potabile
1 2 3 4 5
în localitate
9 Asistenţa medicală
1 2 3 4 5
primită
10 Activitatea poliţiei în
1 2 3 4 5
localitatea dvs.
11 Calitatea învăţământului
1 2 3 4 5
în localitatea dvs.
12 Informaţia pe care o
primiţi prin mijloacele de
1 2 3 4 5
comunicare (presă, radio,
T.V.)
13 Calitatea transportului în
1 2 3 4 5
comun în localitatea dvs.
14 Posibilităţile existente de
petrecere a timpului liber 1 2 3 4 5
(de recreere)

15 CUM APRECIAŢI PREOCUPĂRILE SOCIETĂŢII PENTRU A-I AJUTA PE

CEI AFLAŢI ÎN NEVOIE,
ORFANI, BĂTRÂNI SINGURI, PERSOANE HANDICAPATE ?
1. Foarte proaste 2. Proaste 3. Satisfăcătoare 4. Bune 5. Foarte bune

48
 CARACTERIZAŢI ÎN CONTINUARE, ALTE CONDIŢII DE VIAŢĂ :
Foarte Foarte
Rău Satisfăcător Bun
rău bun
16 Modul în care primăria
1 2 3 4 5
administrează localitatea
17 Modul în care este condusă ţara 1 2 3 4 5

Foarte Foarte Nu e
Scăzută Satisfăcătoare Ridicată
scăzută ridicată cazul
18 Posibilitatea de a vă afirma în
viaţă (dvs.sau cei apropiaţi) 1 2 3 4 5
19 Accesibilitatea formelor
de învăţământ dorite de 1 2 3 4 5
dvs. şi de cei apropiaţi
20 Posibilitatea de a obţine un loc de
muncă pe măsura intereselor şi a
capacităţii (pentru dvs. şi cei 1 2 3 4 5
apropiaţi)
21 Securitatea dvs. de acasă,
1 2 3 4 5
de pe stradă etc.
22 Măsura în care drepturile
1 2 3 4 5
dvs. sunt respectate
23 Măsura în care puteţi
influenţa luarea deciziilor 1 2 3 4 5 98
în unitatea în care lucraţi
24 Măsura în care puteţi
influenţa luarea deciziilor 1 2 3 4 5
în localitatea în care trăiţi
25 Posibilitatea de a avea un
cuvânt de spus pentru a
1 2 3 4 5
influenţa modul în care
este condusă ţara

DACĂ V-AŢI ADRESA PENTRU REZOLVAREA UNEI PROBLEME

URMĂTOARELOR INSTITUŢII, CREDEŢI CĂ EA AR FI REZOLVATĂ ?

Cu siguranţă Probabil Probabil Cu siguranţă

da da nu nu
26 Primărie 1 2 3 4
27 Guvern 1 2 3 4
28 Poliţie 1 2 3 4
29 Şcoală 1 2 3 4
30 Tribunal 1 2 3 4
31 Circa financiară 1 2 3 4

49
 32 ÎN SITUAŢIA ÎN CARE AŢI FI AGRESAT PE STRADĂ SAU ÎN LOCURILE
PUBLICE, ÎN CE MĂSURĂ
AŢI CONTA PE AJUTORUL CELOR DIN JUR ?
1. Deloc 2. Puţin 3. Mult

33 LUÂND ÎN CONSIDERARE ÎNTREAGA SITUAŢIE, CÂT DE MULŢUMIT SUNTEŢI

DE VIAŢA DVS. DE ZI CU ZI ?

Foarte Nemulţumit Nici Mulţumit Foarte

nemulţumit nemulţumit mulţumit
nici mulţumit
1 2 3 4 5

34 GÂNDINDU-NE LA VIITOR, CUM CREDEŢI CĂ VOR FI CONDIŢIILE DE

VIAŢĂ ÎN ROMÂNIA
PESTE 10 ANI, ÎN RAPORT CU PREZENTUL ?
Mult mai Mai proaste La fel ca în Mai bune Mult mai Nu pot
proaste prezent bune aprecia
1 2 3 4 5 98

CÂT DE MULŢUMIT SUNTEŢI DE :

Nici
Foarte nemulţumit, Foarte Nu e
Nemulţumit Mulţumit
nemulţumit nici mulţumit cazul
mulţumit
35 Profesia pe care
1 2 3 4 5 98
o exercitaţi
36 Locul de muncă
1 2 3 4 5 98
pe care îl aveţi
37 Modul în care vă
petreceţi timpul 1 2 3 4 5
liber
38 Viaţa de familie 1 2 3 4 5 98
39 Veniturile pe
care le obţineţi 1 2 3 4 5 98
personal
40 Viaţa politică din
1 2 3 4 5
ţară
41 Relaţiile dintre
oameni în 1 2 3 4 5
societate
42 Ceea ce aţi
realizat până 1 2 3 4 5
acum în viaţă

50
 43 ÎN VIAŢA OMULUI SUNT PERIOADE MAI BUNE ŞI MAI PUŢIN BUNE.
CARACTERIZAŢI STAREA
DVS. DIN ULTIMELE ZILE :
1. Nefericit (ă), chiat disperat(ă)
2. Supărări destul de mari
3. Am sentimentul că “ceva nu merge”, am avut unele necazuri
4. În general mă simt bine, deşi am avut mici probleme
5. Mă simt bine, fără probleme
6. Pe deplin fericit(ă), bucurii deosebite

44 ÎN ORICE SOCIETATE, UNII OAMENI SE CONSIDERĂ BOGAŢI, ALŢII SE

CONSIDERĂ SĂRACI. AVÂND ÎN VEDERE NUMEROTAREA DE LA 1 LA
10, DVS. UNDE VĂ SITUAŢI?
(încercuiţi cifra din căsuţa corespunzătoare)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Sărac Bogat

45 CUM ESTIMAŢI VENITURILE TOTALE ALE FAMILIEI DVS., ÎN RAPORT

CU NECESITĂŢILE ?
(alegeţi o singură variantă)
1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar
2. Ne ajung numai pentru strictul necesar
3. Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne putem permite cumpărarea unor
obiecte mai scumpe (mobilă şi îmbrăcăminte de lux, maşină, casă etc.)
4. Reuşim să cumpărăm şi unele obiecte mai scumpe, dar cu eforturi
5. Reuşim să avem tot ce ne trebuie, fără mari eforturi

46 CHELTUIELILE LUNARE ALE GOSPODĂRIEI DVS. (în lei)

CE SUMĂ V-AR MAI FI
SUMA( în TREBUIT PENTRU A
lei) CUMPĂRA STRICTUL
NECESAR ?
ALIMENTE

BĂUTURI ALCOOLICE, ŢIGĂRI

ÎMBRĂCĂMINTE, ÎNCĂLŢĂMINTE
PENTRU LOCUINŢĂ: CHIRIE,
ÎNTREŢINERE, REPARAŢII, ABONAMENTE
TRANSPORT

ÎNGRJIREA SĂNĂTĂŢII

51
CULTURĂ, ŞCOALĂ, CĂRŢI, SPECTACOLE
PENSIE ALIMENTARĂ
ALTE CHELTUIELI
TOTAL CHELTUIELI

DACĂ RAPORTĂM CHELTUIELILE EFECTUATE ÎN GOSPODĂRIA DVS. ÎN

LUNA TRECUTĂ, LA VENITURILE DIN ACEEAŞI PERIOADĂ, PUTEŢI SPUNE
CĂ (la codurile 3,4 şi 5 se admit 1 - 3 răspunsuri):

47 După efectuarea cheltuielilor aţi reuşit să economisiţi o anumită sumă de bani

(suma economisită . . . . . . . . . . . . . . . . . . .lei )

48 Aţi făcut faţă cheltuielilor din luna trecută fără să apelaţi la alte rezerve şi nu aţi
economisit bani

49 Pentru a face faţă cheltuielilor aţi apelat la sumne de bani pe care le-aţi
economisit anterior
(suma consumată din aconomiile anterioare . . . . . . . . . . . . . . . . . lei.)

50 Pentru a face faţă cheltuielilor strict necesare din luna trecută, aţi fost nevoit să
luaţi bani cu împrumut: ( suma împrumutată . . . . . . . . . . . . . . .lei)

51 Aţi împrumutat bani pentru a cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată

(suma împrumutată . . . . .. . . . . . . . . . .lei)

52 CÂTE CAMERE ARE LOCUINŢA DVS., CU EXCEPŢIA DEPENDINŢELOR ?

.........................camere

VĂ ROG SĂ VĂ GÂNDIŢI LA LOCUL ÎN CARE TRĂIŢI, PRIN ACESTA

ÎNŢELEGÂND IMEDIATA APROPIERE/ VECINĂTATE A CASEI/
APARTAMENTULUI. AVEŢI MOTIVE SA VĂ PLÂNGEŢI DE URMĂTOARELE
PROBLEME:
Foarte Nu aşa Nu am
Multe
multe de multe motive
53 Zgomot 1 2 3 4
54 Poluare 1 2 3 4
55 Lipsa accesului la un spaţiu de recreere/spaţiu
1 2 3 4
verde/parc
56 Apă de calitate 1 2 3 4

52
ÎN PERIOADA URMĂTOARE, DE CE ANUME VĂ TEMEŢI CEL
MAI MULT, PENTRU DVS ŞI FAMILA DVS ?
Mult Puţin Deloc
57 Şomaj 1 2 3
58 Conflicte sociale 1 2 3
59 Lipsa de securitate personală datorită
1 2 3
criminalităţii
60 Creşterea preţurilor 1 2 3
61 Impozite 1 2 3

62 AVÂND ÎN VEDERE ÎNTREAGA SITUAŢIE, CUM CONSIDERAŢI CĂ SUNT,

ÎN PREZENT, CONDIŢIILE
DVS. DE VIAŢĂ (NIVELUL DE TRAI) COMPARATIV CU CELE DE ACUM
UN AN (iunie 2002) ?
1. Mult mai proaste, în prezent 4. Mai bune
2. Mai proaste 5. Mult mai bune
3. La fel ca anul trecut

63 DUMNEAVOASTRĂ ŞI FAMILIA DVS. CONSIDERAŢI CĂ AŢI FOST

AVANTAJAŢI SAU
DEZAVANTAJAŢI DE SCHIMBĂRILE DE DUPĂ 1989 ?
1. Hotărât dezavantajaţi 4. Mai degrabă avantajaţi
2. Mai degrabă dezavatajaţi 5. Hotărât avantajaţi
3. Nici avantajaţi, nici dezavantajaţi

64 CUM APRECIAŢI SCHIMBĂRILE DIN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CE AU

AVUT LOC, DUPĂ 1989?
1. Hotărât negative 4. Mai degrabă pozitive
2. Mai degrabă negative 5. Hotărât pozitive
3. Undeva la mijloc

65 REFERINDU-VĂ LA GRUPURILE ETNICE, CONSIDERAŢI CA FIECARE

GRUP ETNIC SAU MINORITATE POATE TRĂI ÎN
CONFORMITATE CU PROPRIILE TRADIŢII ŞI OBICEIURI
1. Hotărât dezacord 4. De acord
2. Dezacord 5. Hotărât de acord
3. Nici acord, nici dezacord 99. Nu ştiu

66 DVS., CA CETĂŢEAN AL ACESTEI ŢĂRI, VĂ SIMŢIŢI AMENINŢAT DE

CEVA ?
Hotărât da Da Nu-mi dau Nu Hotărât nu
seama
1 2 3 4 5
53
67 DACĂ DA, (codurile 1,2) ÎN CE CONSTAU ACESTE AMENINŢĂRI, DE ORICE
FEL AR FI ELE?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

68 CE CREDEŢI CĂ AR TREBUI FĂCUT PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA

CONDIŢIILOR DE VIAŢĂ DIN ROMÂNIA ?
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
.............................................

Bibliografie de referinţă
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
şi calitative. Bucureşti: Editura Economică
Mărginean, Ioan, Precupețu Iuliana (coord., 2011), Paradigma calităţii vieţii,
Bucureşti, Editura Academiei Române

Întrebări de verificare
- Care este specificul anchetei sociologice?
- După ce criterii se pot clarifica anchetele sociologice şi tehnicile acestora?

Temă
- Este adecvată ancheta sociologică în cercetarea temei proiectului individual? Dacă da,
în ce constă utilizarea ei?

54
 VI. ANALIZA DOCUMENTARĂ
ANALIZA DE CONŢINUT A DOCUMENTELOR SOCIALE

1. Specificul analizei de conţinut

Analiza de conţinut este un tip (varianta) de metodă de analiză documentară.

Caracteristica generală a oricărei analize documentare este aceea că ea se aplică
informaţiei deja existente în diverse documente fie că acestea sunt preexistente cercetării
desfăşurate la un moment dat, fie că sunt produse chiar prin cercetarea respectivă. Este
vorba de tratamente specifice, în variante cantitative sau calitative, aplicate în funcţie de
natura informaţiilor de interes şi obiectivele urmărite într-o cercetare sau alta.
Într-adevăr, analiza documentară se realizează printr-o varietate de metode, de la
analize statistice simple la cele foarte sofisticate, de la abordări teoretice ale unui text la
analize cantitative ale informaţiei de natură calitativă (A.Mucchielli „Dicţionar al
metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale”, 1996, traducere Editura Polirom,
2002).
Cât priveşte analiza de conţinut ea constă în modalităţi de cuantificare (descriere
cantitativă) a informaţiei calitative (texte, înregistrări, imagini etc.) „în termenii unor
categorii predeterminate„ (A. Bryman „Social Research Methods”, Oxford Press, 2001).
Prin categoriile de analiză se urmăreşte să se surprindă conţinutul manifest şi / sau latent
al documentelor (mesajelor), cu scopul de a face inferenţe privind semnificaţiile lui la
nivel individual, grupul sau societal.
Istoria metodei analizei de conţinut (unii autori o numesc tehnică, dar este evident
că avem de-a face cu un tip de metodă de analiză documentară, alături de cele de analiză
statistică aplicabile informaţiei de natură cantitativă) în cercetarea socială începe în
primele decenii ale secolului al XX-lea, după foarte mulţi ani de utilizare (fie şi în
ipostaze relativ rudimentare) în domeniul jurnalisticii, al cenzurii presei şi apoi în critica
literară, în analizele de folclor etc. (Philip Stone et al „The General Inquirer. A Computer
Approach to Content Analysis”, MIT Press, 1966).
Prin lucrările mai multor specialişti (Lasswell, Berelson, Woples, Lazarsfield,
Merton, Leites, Poll, Kaplan, Goldsen) de dinaintea şi din timpul celui de al II-lea război
mondial s-au pus bazele analizei de conţinut în cercetarea socială. Totodată, la mijlocul
secolului trecut s-au formulat şi critici dintre cele mai severe la adresa manierelor relativ

55
simpliste de analiză a conţinutului comunicării în „cercetări administrative ghidate de
fascinaţia pentru numărare” (Ph. Stone et al). Este vorba de faptul că analizele se
rezumau la inventarierea conţinutului manifest al documentelor, cuvinte şi expresii cheie,
eventual clasificarea acestora în funcţie de orientarea favorabilă/ nefavorabilă/ negativă
faţă de o temă, idee, instituţie, persoană etc.
De altfel tocmai deceniul al VI-lea al secolului trecut poate fi considerat a fi
marcat schimbări radicale în efectuarea analizei de conţinut prin dezvoltările teoretico-
metodologice şi aplicaţiile în varii domenii din ştiinţele sociale. În acest context se
înscrie şi publicarea de lucrări de referinţă pentru analiza de conţinut cum a fost
şi aceea a lui B.Berelson: Content Analysis in Comunication Research, 1952.
În scurt timp se vor înmulţi abordările conţinutului latent al documentelor
(mesajelor), de la proceduri ce cuantificare deschisă la diverse aplicaţii prin care se
realizează un tratament mai sofisticat legat de intensitatea orientărilor
favorabile/nefavorabile, prin utilizarea de scale în atribuirea de valori diverselor
conţinuturi, se va face apel la criterii complexe de analiză, după cum se vor dezvolta
diverse modalităţi de construcţie de indici în prelucrarea şi interpretarea rezultatelor
studierii documentelor. Cu toate acestea, nici în prezent nu se poate susţine că s-ar fi
atins un nivel satisfăcător de diversificarea a procedeelor de cercetare a conţinutului
documentelor calitative pentru a se răspunde la nevoile practicii sociale în diferite
domenii de activitate. Se impune să consemnăm şi faptul că metoda analizei de conţinut
are un caracter mult mai personalizat, comparativ cu alte metode utilizate în cercetarea
socială. De aici şi pericolul extrem de mare al subiectivităţii în analiza de conţinut şi
vehicularea unor aşa-zise rezultate de cercetare cu o întemeiere relativ redusă. Din aceste
motive, se insistă pe necesitatea unor activităţi controlabile şi replicabile şi a se putea
atinge niveluri acceptabile de încredere în rezultatele obţinute printr-un demers sau altul
de analiză de conţinut. Aşa cum vom arăta într-un paragraf distinct, este vorba de o cât
mai bună definire a categoriilor de analiză şi aplicarea lor prin procedee sistematice de
lucru.
Prin analiza de conţinut se poate sintetiza şi clasifica informaţia conţinută în diverse
documente de tipul actelor normative, scrisori de la cetăţeni, interviuri, bibliografii
sociale etc.
Problema fundamentală ce trebuie rezolvată în acest domeniu, ca şi în oricare
altul, priveşte constituirea unor sisteme de categorii adecvate, dezvoltate pe baze

56
teoretice solide astfel încât, rezultatele ce se obţin după efectuarea analizei să conducă la
cunoştinţele care ar putea orienta ulterior şi acţiunile.
În acelaşi timp se impune să avem în vedere dacă analiza de conţinut este metoda
singulară utilizată sau se combină cu alte metode şi ce rol are ea într-o eventuală
triangulare de metode. Respectiv are rol de documentare prealabilă, în vederea
concretizării temei şi a obiectului de cunoscut, este încorporată în fluxul principal de
cercetare (rol substanţial) sau are un rol concluziv, confirmatoriu-explicativ.

2. Etapele analizei de conţinut

a. Tema şi documentele de cercetat
Iniţierea unei analize de conţinut a documentelor sociale se produce în modalităţi
diferite. Pe de-o parte, identificăm situaţii pe în care se pleacă de la o temă de cercetare şi
se identifică documentele relevante, iar pe de altă parte, punctul de pornire îl constituie
chiar documentele de interes la un moment dat. Totodată, mai trebuie stabilit dacă se
realizează studiul tuturor documentelor identificate sau a unei părţi a acestora (lot,
eşantion) şi dacă documentul este abordat în manieră exhaustivă sau selectivă. Toate
aceste elemente influenţează constituirea demersului e cercetare şi îl particularizează.
Atunci când iniţierea aplicării metodei se face printr-o temă anume de interes,
apare problema reprezentativităţii documentelor, dacă cele pe care le identificăm, sunt
într-adevăr cele mai indicate pentru a acoperi acea temă. Resursele umane şi materiale
ce pot fi implicate în cercetare se constituie în factori ce influenţează decizia asupra
volumului şi diversităţii documentelor supuse atenţiei. În orice caz, este de mare
importanţă să se realizeze o cât mai completă definire a universului cercetării (totalitatea
documentelor relevante pentru temă), selecţia documentelor efectiv studiate să urmeze
proceduri acceptate în cercetarea socială, cu specificarea gradului de reprezentativitate,
respectiv a erorilor asumate, iar în interpretarea rezultatelor să se ţină cont de toate
consecinţele deciziilor luate.
Cât priveşte gradul de acoperire (utilizare) a unui document într-o cercetare, el se
întemeiază pe obiectivele urmărite. Acestea din urmă putând conduce la o selectivitate a
conţinutului documentului sau, dimpotrivă, la necesitatea studierii lui exhaustive.
b. Categoriile de analiză
Prin categoriile de analiză se operaţionalizează tema, conceptele implicate şi
obiectivele urmărite în cercetare. Categoriile de analiză sunt indicatorii utilizaţi în

57
culegerea informaţiilor. Elaborarea categoriilor de analiză presupune realizarea operaţiei
de cuantificare, de descriere cantitativă a conţinutului. De altfel această activitate dă şi
denumirea metodei analizei de conţinut, ca descriere cantitativă a unor informaţii de
natură calitativă din documentele sociale.
Identificăm două variante de lucru în elaborarea categoriilor de analiză: una
normativă şi alta descriptivă.
Elaborarea categoriilor pe cale normativă, prin operaţionalizarea temei şi
obiectivului de interes în cercetare. Se urmăreşte să se evalueze în ce măsură un
document răspunde la anumite obiective, orientări pe care este de presupus că trebuie să
le aibe în vedere, eventual cum sunt îndeplinite o serie de cerinţe impuse (sarcini,
obligaţii). Aşa de exemplu, dacă avem de-a face cu un document pe tema politicilor de
reinserţie socială a persoanelor care au comis infracţiuni, atunci se va putea urmări dacă
politicile respective sunt fezabile, clar formulate, sunt specificate mijloacele de utilizat în
aplicarea politicilor, modalităţile de intervenţie, logistica necesară (programe, proiecte,
servicii etc.).
La rândul său, elaborarea categoriilor pe cale descriptivă se realizează în urma
lecturii textului. De această dată se are în vedere ca sistemul de categorii să permită
sesizarea informaţiei din document atât prin abordările de tip exhaustiv cât şi să acopere
tema în abordările selective ale conţinutului în raport cu ipotezele de lucru. Se identifică
practici diferite de codificare, de la selecţia cuvintelor, expresiilor cheie, la expresii
deschise.
Atunci când documentele analizate sunt de mică întindere: declaraţii, reclame
publicitare, sloganuri electorale, răspunsuri la întrebări libere din chestionare, şi
interviuri etc., procedeele de lucru sunt cele specifice activităţii de codificare
(postcodificare) a oricărei informaţii de natură calitativă. Chiar şi în aceste situaţii mai
simple sunt necesare însă sisteme complexe de codificare, cu mai multe niveluri. Cu atât
mai mult sporeşte dificultatea elaborării categoriilor de analiză pentru documentele de
mare întindere, cu teme şi conţinuturi diverse.
Având în vedere diversitatea documentelor supuse analizei de conţinut.
Categoriile de analiză se pot referi la : fapte, acţiuni, evenimente, obiective, dorinţe,
metode, idei, valori etc.; poziţiile adoptate în document faţă de evenimentele respective:
reale/false; acordul/dezacordul; pozitiv/negativ; modalităţile de argumentaţiile adoptate
în document etc. În evaluarea de către cercetător a semnificaţiilor conţinutului şi

58
consecinţelor sale în elaborarea categoriilor de analiză de conţinut, deci a instrumentelor
de lucru, cercetătorul trebuie să facă apel la strategii specifice de analiză a validităţii şi
fidelităţii acestora.

c. Unităţi de conţinut (de înregistrare) şi de context

Unităţile de conţinut sunt părţi ale documentului (mesajului) ce sunt analizate la
un moment dat. Din acest motiv ele mai sunt denumite unităţi de înregistrare şi sunt de
natură gramaticală (cuvânt, propoziţie, frază) sau nongramaticală (rând, paragraf,
pagină, capitol), iar în extremis chiar documentul (mesajul) în întregul său.
La fixarea dimensiunii unităţii de înregistrare ca cea mai mică parte ce se
analizează dintr-un document, trebuie avut în vedere ca acesta să permită o determinare
cu cât mai mare acurateţe a conţinutului documentelor în raport cu tema şi obiectivele
urmărite. În principiu, dimensiunile mai mici ale unităţilor de înregistrare ar trebui să
permită o determinare mai exactă a conţinutului acestuia. Totuşi acest fapt nu se produce
automat pentru orice tip de document, iar în unele cercetări nici nu este necesară ţintirea
celor mai mici unităţi de înregistrare posibile, care evident vor ridica şi costurile. Prin
încercări succesive se stabileşte dimensiunea optimă a unităţii de conţinut astfel încât să
se menţină acoperirea adecvată a documentului şi să nu se încarce inutil volumul de
lucru. Ca regulă generală, creşterea dimensiunii unităţii de înregistrare este permisă atâta
timp cât nu se reduce precizia informaţiei care rezultă în raport cu obiectivele urmărite.
Mai exact, pentru unul şi acelaşi obiectiv, informaţia trebuie să rămână stabilă prin
trecerea de la o dimensiune mai mică la alta mai mare a unităţilor de conţinut, respectiv
ar trebui să se câştige în plan informaţional prin diminuarea întinderii lor. În funcţie de
prezenţa/absenţa unei teme într-o unitate de înregistrare, aceasta din urmă este
considerată în legătură sau fără legătură cu tema.
La rândul lor, unităţile de context sunt tot părţi din document, dimensiunea lor
este mai mare sau cel puţin egală cu aceea a unităţilor de înregistrare. Unităţile de context
sunt necesare mai ales atunci când unităţile de înregistrare sunt relativ mici (propoziţie
pentru cuvânt; fraza pentru propoziţie), servesc la precizarea mai bună a semnificaţiei
conţinutului comunicării şi într-adevăr de multe ori semnificaţiile unor cuvinte, dar şi ale
unor propoziţii, se pot determina doar în contextul în care ele apar, propoziţia, fraza sau
chiar pe spaţii mai mari de text (mesaj).

59
d) Măsurarea (determinările cantitative). În această etapă avem de-a face cu efectuarea
de operaţii de cercetare asupra documentelor de interes. Operaţiile de măsură sunt în
directă legătură cu activităţile anterioare pregătitoare şi mai ales cu sistemul categoriilor
de analiză a conţinutului documentelor. Cele mai simple operaţii de determinare
cantitativă se referă la numărarea unităţilor de înregistrare în care se regăsesc categoriile
specificate; respectiv utilizarea diferitelor unităţi fizice pentru exprimarea după caz a
duratei, lungimii, suprafeţei etc. pentru un document, mesaj sau o temă din cadrul
acestora. În unele analize, aceste operaţii de măsurare sunt şi singurele ce se realizează.
Totuşi, de abia dacă se poate accepta că aşa ceva ar constitui analize de conţinut, chiar
dacă se realizează mult mai mult decât simpla sintetizare (cu cuvinte mai puţine) a
lecturării unui text (şi ea prezentată uneori ca o analiză de conţinut).
Într-o analiză de conţinut cât de cât dezvoltată se are în vedere o raportare a
categoriilor de analiză la unităţile de înregistrare cu scopul obţinerii de informaţii
sistematice de caracterizare a conţinutului documentelor (mesajelor). De fapt, fiecare
unitate de înregistrare este confruntată succesiv cu toate categoriile de conţinut şi
urmează să primească tot atâtea şiruri de valori câte niveluri (clasificări) distincte de
categorii au fost elaborate. Altfel spus pentru atribuirea valorilor, un document este
parcurs de atâtea ori câte sisteme de categorii sunt utilizate în analiza conţinutului şi de
fiecare dată se atribuie valori pentru unităţile sale de înregistrare, în funcţie de sistemul
(sistemele) de categorii de analiză avute în vedere. Rămâne să fie decis dacă aceste
parcurgeri repetate se fac pe segmentele de document, când unităţile de înregistrare sunt
analizate de n ori, potrivit dimensiunii sistemului de categorii, sau se fac pe documentul
ca întreg, revenind la o anumită unitate de înregistrare la fiecare parcurgere a
documentului.

e) Ultima etapă, cea de finalizare a analizei de conţinut, se referă la prelucrarea şi

analiza informaţiilor, redactarea raportului de cercetare.

Un exemplu de analiză de conţinut se poate referi la articolele din presă

referitoare la serviciile de asistenţă socială. Putem fii interesaţi de clasificarea
temelor, argumentaţiilor sau soluţiilor propuse într-un domeniu sau altul. Totodată
cererile înaintate autorităţilor cu atribuţiuni în domeniul asistenţei sociale şi
memoriile personale sunt documente de interes pentru analiza de conţinut.

60
 În concluzie, subliniem faptul că analiza de conţinut se dovedeşte a fi o metodă
viabilă de cercetare socială. De la algoritme de lucru relativ simple, specifice diferitelor
analize de frecvenţă, prin care se urmăreşte cel puţin inventarierea cuvintelor şi
expresiilor cheie dintr-un text (mesaj) pentru a se răspunde la întrebări de tipul: În ce
constă un anumit document social? Ce îl preocupă pe autorul documentului? Prin ce
elemente se prezintă o temă? Care este nivelul de educaţie, cultură a autorului unui
document?; la abordări sofisticate prin care se surprinde intensitatea unor luări de poziţie
faţă de un eveniment, o idee, un program la evaluări ale implicaţiilor unor informaţii
conţinute în documente, la surprinderea structurilor comunicării etc, aplicaţii ale analizei
de conţinut sunt de reală importanţă pentru cunoaştere.

Bibliografie de referinţă
Chelcea Septimiu (coordonator, 1986), Semnificaţia documentelor sociale, Editura
Politică, Bucureşti.

Întrebări pentru verificare:

- La ce nevoi de cercetare răspunde metoda analizei de conţinut?
- Care este specificul analizei de conţinut?

Temă
- Este adecvată analiza de conţinut în cercetarea temei proiectului individual? Dacă da, în
ce ar consta utilizarea ei?

61
 CERCETAREA CALITATIVĂ
APLICAȚII -ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Deseori în domeniul asistenței sociale sunt utilizate mai frecvent anumite metode
de cercetare pentru a surprinde cu mai multă acuratețe specificitatea domeniului. De
exemplu, abordarea fenomenului copiilor institutionalizati poate face apel la cercetarea
de tip calitativ prin prezentarea unor studii de caz utilizând analiza documentelor sociale
și interviul semistructurat.
Analiza calitativă implică ,,folosirea şi colectarea unor varietăţi de materiale
empirice – studii de caz, experinţă personală şi introspectivă, povestirea vieţii, interviul,
observaţia, texte istorice, materiale vizuale, astfel încât să descrie momente obişnuite şi
deosebite din viaţa indivizilor precum şi semnificaţiile lor” (Denzin şi Lincon, 1994, 2,
apud Chelcea, 2001, 60). Astfel, John W. Creswell (1998, 15) consideră că ,,cercetarea
calitativă este un demers de înţelegere bazat pe tradiţii metodologice distincte, care
explorează o problemă socială sau umană. Cercetătorul construieşte o imagine holistă şi
complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecţiilor şi îşi
conduce studiul său în mediul natural” (Chelcea, 2001, 62). Acest tip de cercetare are o
abordare multidisciplinară și transdisciplinară, pluriparadigmatică și multimodală, care
presupune studierea subiectului în cadrul natural de viață în scopul înțelegerii
seminificațiilor importante pentru acesta; s-ar putea spune că face apel mai degrabă la
cuvinte și mai puțin la numere.
În Dicționarul metodelor calitative in stiintele umane si sociale, aflat sub
coordonarea lui Alex Mucchielli (2002), Pierre Paille arăta că „expresia de cercetare
calitativă desemnează orice studiu empiric în știintele umane și sociale care are
următoarele cinci caracteristici:

 Cercetarea este concepută într-o masură comprehensivă,

 Abordează obiectul de studiu într-un mod deschis și amplu,
 Include o culegere de date cu ajutorul metodelor calitative, care nu implică în
momentul culegerii nici o cuantificare,
 Dă prilejul unei analize calitative a datelor, unde cuvintele sunt analizate direct
prin intermediul altor cuvinte, fara a fi trecute printr-o operatie numerică,
 Vizează o teorie sau o povestire nu o demonstrație” (p. 55)
62
 Cercetarea calitivă este caracterizată prin urmatoarele calificative:
comprehensivă, holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă, ancorată empiric,
potrivită unor analize fine a complexității fenomenelor, sensibilă la evenimentele
studiate, atentă la fenomene precum marginalizarea sau excluderea etc. (idem, p.56)
Schematic relațiile de subordonare:
METODĂ ANCHETĂ

TEHNICĂ INTERVIU

PROCEDEU EXTEMPORA
L

INSTRUME GHID DE
NT INTERVIU

 Metodele clasice prin care colectăm date de natură calitativă

- Observaţia (participativă)
- Interviu (în profunzime)
- Focus-grupurile

 Studiul de caz: Complex de metode calitative de colectare şi analiză a datelor

STUDIUL DE CAZ
Studiul de caz- Strategie de cercetare
 Ştiinţe în care este folosit: asistență socială, psihologie, sociologie, ştiinţe
politice, economie, antropologie ș.a.
 Utilitatea studiului de caz:“... permite cercetătorilor să extragă
caracteristicile evenimentelor din viaţa reală, cum ar fi ciclurile de viaţă
individuale, procesele organizaţionale şi manageriale, schimbările din
vecinătăţi ...” (Yin, 2005, 18)

Când şi de ce aţi folosi Studiul de caz?

 Trei condiţii:
- Forma / tipul întrebării de cercetare
- Controlul cercetătorului asupra evenimentelor
63
 - Contemporaneitatea fenomenelor studiate

Studiul de caz este o modalitate calitativă de abordare a domeniului socio-uman

(Chelcea, 2007, p. 598) şi este definit ca „o investigaţie empirică prin care se
investighează un fenomen contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci
când graniţele între fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate” (Yin, 2005, p. 30).
Scopul alegerii studiului de caz pentru a fi metoda mea de cercetare constă în
„descoperirea interacţiunilor, evenimentelor, explicaţiilor, interpretărilor şi conexiunilor
cauză-efect noi şi neobişnuite” (Hays, 2004 apud Chelcea, 2007, p. 601).
Avantajele şi dezavantajele studiului de caz ca metodă de cercetare provin din trei
criterii principale şi anume:
1. tipul de întrebări pe care le folosim,
2. controlul pe care cercetătorul îl are asupra laturii comportamentale şi
3. contemporaneitatea sau istoricitatea faptelor sociale abordate (idem, p. 17).
Prin urmare, întrebările care determină cercetătorul să aleagă studiul de caz ca metodă de
cercetare sunt „cum” şi „de ce”, datorită caracterului explicativ pe care îl introduc
acestea, care se pliază bine pe caracterul metodei de cercetare alese. Precizăm de
asemenea că metoda studiului de caz este folosită în analizarea unor fenomene din
prezent ce comportă anumite caracteristici relevante asupra cărora cel care efectuează
cercetarea nu poate deţine controlul (idem, p. 23-24).
Prejudecăţi privind studiul de caz
 Lipsa de rigoare
 Biasuri există în folosirea oricărei metode
 Prezentarea informaţiilor se face doar obiectiv
 Baze insuficiente pentru generalizare
 Se pot face studii pe cazuri multiple

64
  Generalizările sunt în direcţia ipotezelor de cercetare, nu a populaţiilor
studiate
 Scopul este de a extinde şi generaliza teorii, nu de a generaliza statistic
Caracteristici
 – investigaţie empirică
 Prin care se studiază fenomene contemporane în contextul vieţii reale
 Care se bazează pe surse şi metode multiple de colectare a datelor
 Care necesită elaborarea anterioară a ipotezelor prin intermediul cărora se
dirijează colectarea şi analiza datelor
Tipuri de design pentru studiile de caz (dupa R. Yin, p.59)

Tipuri de design pentru un caz individual

 Cazul reprezentativ / tipic
 Surprinde circumstanţele şi condiţiile unei situaţii comune în viaţa de zi
cu zi
 Cazul crucial / critic
 Pentru confirmarea / extinderea / punerea la îndoială a unor teorii cu
explicaţii cauzale clare şi circumstanţe în care sunt considerate adevărate
 Cazul extrem / unic
 Analiza şi documentarea cazului merită realizată datorită rarităţii acestuia
 Cazul revelator
 Oferă posibilitatea de a studia fenomene obişnuite / curente, însă greu
accesibile
 Cazul longitudinal
65
  Presupune studierea aceluiaşi caz în două sau mai multe momente diferite
de-a lungul timpului
Replicarea cazurilor
 Când este necesară replicarea cazurilor sau folosirea cazurilor multiple?
 În momentul în care se doreşte confirmarea rezultatului unui caz (similar
experimentelor multiple)
 Cazurile rare, critice, revelatoare, sunt folosite cu precădere în studii de
cazuri individuale
 Tipuri de replicare
 Cazurile prezic rezultate similare (replicare literală)
 Cazurile prezic rezultate diferite, dar din motive previzibile (replicare
teoretică)
 Diferenţă faţă de eşantionare
 Se foloseşte când cercetătorul doreşte să stabilească predominanţa sau
frecvenţa unui fenomen
Surse pentru colectarea datelor
 Documente
 Scrisori, memorii, procese verbale, documente administrative, studii sau
evaluări, articole ...
 Arhive
 Registre, diagrame, bugete, hărţi, grafice, liste, documente personale, date
de sondaj ...
 Interviuri
 Observaţii
 Directe sau participative
 Artefacte fizice
Studiul documentelor ne ajută să verificăm diferite date reieșite din
conversaţii, putem descoperi elemente suplimentare care verifică informaţiile generate
din alte surse şi putem trasa concluzii în legătură cu situațiile studiate (Yin, 2005, p.
111). Documentele sunt de două categorii: scrise și nescrise; cele scrise se concretizează
în documente cifrice şi necifrice, iar acestea individual pot fi publice sau personale,
oficiale sau neoficiale (Chelcea, 2007, p. 510-511).

66
 Principii de colectare
În realizarea oricărui studiu de caz se dorește a fi folosite mai multe surse
care să îi dea cercetătorului putința de a trata aspectele de interes ale cercetării într-o
modalitate amplă și completă. Această tehnică de utilizare a mai multor surse poartă
denumirea de triangulare.
 Folosirea unor surse multiple

 Patton (1987, in R Yin, p.124) a precizat mai multe tipuri de triangulare

pentru realizarea unor evaluări:

- triangulare de date,
-triangulare între cercetători,
-triangulare de teorii (a perspectivelor asupra aceleiași serii de date),
- triangulare metodologică,
Astfel, datele cercetării prin metoda studiului de caz pot fi generate prin
interviuri, observaţie directă sau participativă, analiza de documente, artefacte fizice şi
studiul arhivelor (idem, p. 107).
 Crearea unei baze de date

 Menţinerea unei succesiuni logice a datelor

INTERVIUL
Caracteristicile interviului
 Metodă calitativă

 Colectează informaţii cu privire la experienţele, gândurile şi sentimentele

oamenilor
 Spre deosebire de observaţie, contextul social este descris în mod indirect
 Scopul
 Dezvoltarea unei imagini comprehensive în legătură cu atitudinile,
acţiunile şi cadrul de desfăşurare a acestora în termenii celui intervievat
 Conţinut
 Întrebările sunt formulate fără răspunsuri prestabilite
 Durata interviurilor poate fi destul de lungă (peste o oră, în funcţie de
profunzime, într-una sau mai multe întâlniri)

67
  Structurat într-un plan prestabilit – “ghid cu întrebări”; semi-structurat
(“ghid cu teme”)
 Ghidul – instrument care asigură acoperirea temelor cheie
 Eşantionarea
 Neprobabilistă, însă folosind criterii de selecţie
 Structura interviului
 Teme de discuţie cu întrebări principale
 Întrebări scurte, succinte
 Detaliile pot fi solicitate ulterior prin întrebări non-directive care solicită
lămuriri
 Menţinerea relaţiei cu intervievatul
 Câteva consideraţii:
 Timpul este valoros
 Tratarea cu respect
 Confidenţialitatea datelor
 Explicarea scopului interviului
 Consimţământul informat
Planificarea interviului
 Aspecte importante:
- Decideţi pe cine vreţi să intervievaţi
- Explicaţi scopul
- Pregătiţi interviul: documentare privind temele discuţiei, suportul de
înregistrare
- Folosirea obiectelor ajutătoare: fotografii, etc.
- Creaţi un cadru adecvat
- Înregistraţi povestirea
- Fiţi sensibil, reflexiv, un bun ghid
- Ascultaţi cu atenţie
- Fiţi recunoscător
 Realizarea interviului
- Întrebări posibile
- Naşterea şi familia de origine
- Tradiţiile şi contextul cultural
68
 - Factori sociali: comunitatea, contextul de viaţă
- Educaţia
- Iubirea
- Munca
- Evenimente şi perioade istorice
- Pensionarea
- Viaţa interioară, conştiinţa spirituală
- Influenţe majore asupra vieţii
- Viziune asupra viitorului.
Focus-grupul
 Ce este?
 Grup de persoane format de cercetător cu scopul de a colecta informaţii pe
o temă
 Caracteristici
 Durată: maxim 2 ore (cu pauze)
 Mărime: 7-10 persoane
 Participanţii nu se cunosc
 Grupuri omogene vs grupuri eterogene
 Eşantionare
 Neprobabilistă, folosind criterii de selecţie
 Punct de saturaţie

Povestea vieții. Ce este?

 Metodă de cercetare calitativă
 Permite colectarea de date despre esenţa subiectivă a întregii vieţi a unei
persoane
 Etape
 Intervievarea
 Transcrierea interviurilor
 Redarea poveştii folosind cuvintele persoanei care o narează

69
Bibliografie
- Atkinson, Robert. (2006). Povestea vieţii. Interviul. Iaşi: Editura Polirom
- Babbie, Earl. (2010). Practica cercetării sociale. Iaşi: Editura Polirom,
- Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică
- Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan şi Cauc, Ion. (1998). Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici, Deva, Editura Destin
- Krueger, R., Casey, M.A.(2005), Metoda focus-grup. Ghid practic pentru
cercetarea aplicată, Editura Polirom, Iași
- Mucchielli, Alex (2002), Dicționarul metodelor calitative in stiintele umane si
sociale, Editura Polirom, Iași
- Mărginean I, Vasile M. (coord., 2015), Dicţionar de calitatea vieţii, Editura
Academiei Române, Bucureşti
- Yin, Robert K. [2003](2005). Studiul de caz. Designul, analiza şi colectarea
datelor. Editura Polirom, Iași

- bibliotecavirtualadesociologie.ro

70