Designul Si Practica Cercetarii

Metodologia cercetării sociale Curs 1
Curs 1
UN ALT MOD DE A GÂNDI – CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
Structura cursului
1. Introducere: Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere.

2. Cercetarea ştiinţifică
2.1. Definirea cercetării ştiinţifice
2.2. Caracteristicile cercetării ştiinţifice
2.3. Tipuri de cercetări
2.4. Comunitatea ştiinţifică. Normele comunităţii.
1. INTRODUCERE: CUNOAŞTEREA UMANĂ. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE.
Căutarea de răspunsuri la întrebări dintre cele mai diverse a constituit în toate timpurile una dintre
preocupările cele mai importante ale oamenilor. Modalităţile de a răspunde la aceste întrebări au fost
şi sunt şi în prezent dintre cele mai diferite: mitul, religia, filosofia, ideologia şi ştiinţa. Indiferent de
domeniu există un set de întrebări pe care ni le punem tot timpul. Există de asemenea modalităţi
diferite de a căuta răspunsul la aceste întrebări. La limită, putem pleca fie de la impresii (informal), fie
de la proceduri ştiinţifice (formal). Cercetarea este o astfel de procedură formală. Faptul că cercetarea
ştiinţifică constituie o procedură formală, reproductibilă, caracterizată printr-un grad mai mare de
încredere în cunoştinţele produse, nu face din ea cea mai des utilizată metodă de cunoaştere în prezent,
la nivelul indivizilor obişnuiţi. Câteva alternative la cercetarea socială sunt autoritatea, tradiţia, simţul
comun, miturile media şi experienţa personală (Neuman, 1997:2-5).
- autoritatea: se referă la acceptarea unei afirmaţii ca fiind adevărate pe baza faptului că

aparţine cuiva anume (de exemplu am citit în „Sociologie Românească” un articol despre
migraţia în creştere după 1990 a tinerilor din România în occident şi nu ne mai îndoim de
realitatea acestui lucru); avantajul este învăţarea rapidă, fără efort financiar, dezavantajul
fiind supraestimarea expertizei autorităţii (transferul de autoritate dintr-un domeniu în
altul; se prea poate ca persoana care a scris articolul să fie un expert dar în alt domeniu,
fenomenul migraţiei fiind unul nou pentru el).
- tradiţia: sau autoritatea trecutului; se referă la acceptarea a ceva ca fiind adevărat în baza
faptului că aşa a fost întotdeauna (de exemplu, afirmaţiile „un pahar de tărie vindecă
răceala” sau „copiii crescuţi acasă de mamele lor au mai puţine probleme personale decât
cei crescuţi în alte condiţii” se bazează pe ceea ce se ştie din tată în fiu).
- simţul comun: se referă la afirmaţiile bazate pe ceea ce toată lumea ştie şi cu sens (ex. rata
omuciderilor este mai mare în ţările în care nu există pedeapsa cu moartea; la loterie, după
un şir de pierderi trebuie să urmeze câştigul); simţul comun este marcat de numeroase
contradicţii, acestea trecând neobservate datorită faptului că „afirmaţiile evidente” sunt
folosite în momente diferite (contrariile se atrag / cine se aseamănă se adună); uneori este
folositor şi corect dar alteori conţine erori, informaţii incorecte, contradicţii şi prejudecăţi.
- miturile media: faptele prezentate în media nu reflectă întotdeauna realitatea, fiind posibil
astfel ca indivizii să ajungă la imagini neconforme cu realitatea atunci când ei au contact
cu aceasta doar prin intermediul media (Pearl Harbor: atacul japonezilor este filmat de
aproape de pământ, sunt arătate victimele omeneşti, suferinţa lor / atacul americanilor se
petrece undeva în aer, ceea ce distrug ei sunt doar clădiri, oamenii nu apar).
1
- experienţa personală: atunci când ţi se întâmplă ceva ţie este adevărat, dacă vezi cu ochii
tăi, atunci crezi; tipurile de erori datorate experienţei personale sunt: suprageneralizarea
(câţiva indivizi statistici ce au caracteristica y o posedă şi pe x atunci toţi o posedă),
observaţia selectivă (căutăm adesea doar ceea ce ne va confirma aşteptările; selectăm
observaţiile prin prisma aşteptărilor), concluzionarea prematură (ai toate răspunsurile şi nu
mai ai nevoie de alte observaţii, discuţii; cunoşti 3 persoane care fumează foarte mult şi au
trăit 80 de ani, deci oamenii care fumează foarte mult trăiesc 80 de ani), efectul de halou
(atribuirea datorată încadrării într-un context valorizat; raport al cuiva de la Harvard, deci
acela trebuie să fie meseriaş şi raportul la fel din moment ce persoana e la o universitate
meseriaşă).
Factorul critic care separă cercetarea socială de alte forme de cunoaştere a lumii sociale este folosirea
abordării / metodei ştiinţifice. Cercetarea socială este mai mult decât o colecţie de metode şi un proces
de creare a cunoaşterii; este un proces de producere de noi cunoştinţe despre lumea socială care
foloseşte abordarea ştiinţifică. Ce înţelegem însă prin cercetare ştiinţifică şi metodă ştiinţifică?
2. CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
2.1. DEFINIREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Cum definesc studenţii cercetare ştiinţifică? Câteva din ideile pe care le menţionează studenţii atunci
când trebuie să definească cercetare ştiinţifică sunt următoarele (Neuman, 1972:2):
- bazată doar pe fapte, fără teorie

- consultată şi folosită doar de experţi sau profesori
- realizată doar în universităţi de către oameni cu doctorat
- a merge la bibliotecă şi a căuta articole pe o anumită temă
- postarea într-un anumit loc şi observarea a ceea ce se întâmplă
- conducerea unui experiment în care oamenii sunt păcăliţi să facă ceva
- realizarea unui eşantion de indivizi şi aplicarea unor chestionare acestora
- analiza unor tabele din rapoarte sau cărţi guvernamentale
- folosirea computerelor, statisticilor, graficelor
Primele trei definiţii nu sunt adevărate iar celelalte sunt parţiale. Cercetarea reprezintă o cale de a găsi
răspunsuri la întrebări. O analiză terminologică a termenului este relevantă în acest context.
„Research” este compus din:
re + search
din nou, reluat + a căuta, a proba
Deci, cercetarea se referă la studiul atent, sistematic într-un anumit domeniu, cu scopul de a afla
răspunsul la anumite întrebări, probleme, a stabili fapte sau principii. Cercetarea este un proces de
colectare, analiză şi interpretare a informaţiilor în scopul de a răspunde la anumite întrebări.
Cercetarea socială include tot ceea ce este implicat în eforturile oamenilor din ştiinţele sociale de a
spune ceva despre societate, mai exact, a spune ceva despre societate într-o manieră ştiinţifică. Câteva
reprezentări ale cercetării sociale sunt (sau ce anume are în particular ştiinţa socială, prin ce se
diferenţiază de alte demersuri, cel jurnalist de exemplu):
- definirea într-o anumită manieră a societăţii

- folosirea unui limbaj special al variabilelor şi al relaţiilor dintre acestea
- folosirea metodei ştiinţifice
2
În comparaţie cu alte instanţe / modalităţi de a spune ceva despre societate, cercetătorii din ştiinţele
sociale se disting prin tendinţa de a urma cele trei reprezentări asupra cercetării sociale dar există în
cadrul oamenilor de ştiinţă şi abateri de la aceste reprezentări (nu se studiază doar societatea; există şi
alte nivele de analiză; nu există o definiţie consensuală a societăţii; şi alţii definesc societatea în
anumite feluri; se foloseşte şi un alt limbaj; acest limbaj este folosit şi de alte persoane; nu toţi
folosesc metoda ştiinţifică adică studiul literaturii + formularea ipotezelor + realizarea designului de
cercetare + culegerea datelor + analiza datelor în maniera dictată de ipoteze).
Ce distinge ştiinţa sau cercetarea socială de alte demersuri? În principal, faptul că ştiinţele sociale îşi
propun să ajungă la inferenţe valide prin utilizarea sistematică a unor proceduri de investigaţie bine
stabilite. Scopul ştiinţelor sociale constă în formularea de inferenţe descriptive şi cauzale asupra lumii.
Cercetarea ştiinţifică din cadrul ştiinţelor sociale prezintă 4 caracteristici (King, Keohane, Verba,
2000:22-23):
- obiectivul cercetării este formularea de inferenţe: trecerea dincolo de date prin

inferenţe descriptive sau cauzale.
- procedurile sunt publice: metodele şi procedurile folosite pentru producerea de date şi
analiza lor sunt explicite şi publice astfel încât valoarea lor poate fi determinată; „dacă
metoda şi logica observaţiei unui cercetător sunt lăsate implicite, comunitatea ştiinţifică
nu are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului”; avantaje: învăţarea
reciprocă, îndreptarea erorilor, depăşirea limitelor.
- concluziile sunt incerte: „prin definiţie, inferenţa este un proces imperfect”; fiecare
descriere, inferenţă trebuie asociate de o estimare a nivelului de încredere pentru a
putea vorbi de ştiinţă.
- caracterul ştiinţific este dat de metoda folosită: „caracterul ştiinţei este dat de metode
şi reguli, nu de obiectul de studiu, din moment ce putem folosi aceste metode pentru a
studia practic orice”.
Ştiinţa este o activitate socială în sensul că este munca realizată de o echipă de cercetători este reluată
şi verificată de altă echipă (se presupune că fiecare dintre noi suntem limitaţi în capacitatea de
cunoaştere şi înţelegere), astfel încât greşelile sunt evitate, ştiinţa progresează. Este posibil astfel ca
ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric, testate (şi apoi testate cât mai
multe din implicaţiile ipotezei) de alţi cercetători, acceptată de comunitatea ştiinţifică drept explicaţie
şi apoi construită sau verificată teoria.
În concluzie, cercetarea ştiinţifică este o procedură formală care presupune cel puţin următoarele:
- un cadru teoretic
- proceduri, metode şi tehnici testate (reliabilitate + validitate)
- este construită astfel încât să fie nebiasată şi obiectivă
2.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Principalele caracteristici ale procesului de cercetare ştiinţifică sunt:
- controlabil: trebuie să ne asigurăm că x determină pe y şi nu alţi factori (ceilalţi factori

trebuie controlaţi)
- riguros: trebuie să ne asigurăm de relevanţa, justeţea procedurilor
- sistematic: procedurile trebuie să urmeze o secvenţă logică
3
- valid şi verificabil: concluzia trebuie să fie bazată pe date şi să existe posibilitatea

verificării
- empiric: concluziile trebuie să se bazeze pe date
- critic: trebuie să existe posibilitatea ca demersul, în totalitatea sa, să reziste atacului critic
2.3. TIPURI DE CERCETĂRI
Există mai multe criterii după care putem clasifica cercetarea ştiinţifică şi anume după aplicare,
obiective şi tipul de informaţii colectat. După aplicare deosebim între cercetarea aplicată (vizează
obţinerea de informaţii în diferite domenii de cercetare) şi pură sau fundamentală (vizează
investigarea metodologiei de cercetare). După obiectivele urmărite de cercetare deosebim între
cercetarea de tip:
- exploratoriu – studiu pilot, posibilitatea realizării unui studiu

- descriptiv – cum, care sunt caracteristicile lui x
- corelaţional – dacă există o relaţie între x şi y
- explicativ – de ce şi cum x influenţează pe y
- predictiv – care va fi valoarea lui y la momentul t
- intervenţie – cum se poate face ca y să fie altfel
- evaluativ – care este starea lui y şi de ce
- impact – care sunt consecinţele lui y şi de ce
După tipul de informaţii folosit deosebim între cercetarea calitativă şi cantitativă. Definirea unei
cercetări drept calitativă sau cantitativă se face după trei criterii:
- scopul studiului: descriere / explicare

- cum sunt măsurate variabilele: nominal, ordinal / interval, rapoarte
- cum este analizată informaţia: folosirea statisticii
2.4. COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ. NORMELE COMUNITĂŢII.
Persoanele care adoptă forma ştiinţifică în producerea cunoaşterii alcătuiesc comunitatea ştiinţifică.
Normele acestei comunităţi sunt: (Neuman, 1997:8)
- universalismul: cercetarea este judecată doar pe baza analizei procesului de cercetare, fără
a ţine cont de context.
- scepticismul organizat: nu se acceptă idei noi fără o analiză critică a evidenţelor şi
procesului de inferare; scopul nu este de a ataca persoana care a realizat cercetarea ci de a
menţine doar cunoştinţele care s-au dovedit a fi adevărate.
- dezinteresul: oamenii de ştiinţă trebuie să fie neutri, imparţiali, receptivi şi deschişi la
observaţii neaşteptate sau idei noi; trebuie să caute evidenţe care să le infirme teoriile şi să
le accepte pe acelea care sunt produse prin cercetări de calitate.
- comunalismul: cunoaşterea ştiinţifică trebuie împărtăşită; actul de cercetare este public,
modul în care s-a desfăşurat cercetarea trebuie să fie descris în detaliu, clar astfel încât
cercetarea să poată fi replicată; doar dacă replicarea va duce la aceleaşi concluzii acestea
vor fi acceptate.
- onestitatea: nu se acceptă falsul, încercările de a trişa.
4
Curs 2
CE ESTE UN DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ?

ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ.
Structura cursului
1. O definire a designului de cercetare

2. Elementele unui design de cercetare. Între contexte şi alegeri.
1. O DEFINIRE A DESIGNULUI DE CERCETARE
Principalele tipuri de designuri care apar în literatura de specialitate sunt: experimentul, ancheta, de
teren / etnografic, comparativ / istoric, studiul de caz, analiza de conţinut, analiza secundară,
observaţia, simularea şi teoria jocurilor, de evaluare, de impact social, acţional. Conceptul de design,
aşa cum rezultă prin analiza tipurilor anterioare, este unul destul de confuz şi limitat. O primă impresie
este aceea că se confundă designul cu metoda de cercetare. În plus, categoriile prezentate anterior nu
sunt exclusive. De exemplu, ancheta poate fi folosită în studiile comparative, de evaluare sau chiar în
studiile de caz. În al treilea rând, aceste categorii nu sunt exaustive sub aspectul ariilor de cercetare
acoperite, existând şi alte surse de date sau metode pentru a produce şi analiza date decât cele
menţionate anterior.
Una dintre încercările de a clasifica designurile de cercetare (Chadwick et al., 1984) uzează de
următoarele criterii: metoda de culegere a datelor (chestionar, interviu, analiză de conţinut,
experiment, observaţie), obiectivele principale (descriere, testarea ipotezelor, evaluare, etc.),
orientarea temporală (secţional, longitudinal, retrospectiv), tipul de date folosit (primare sau
secundare) şi gradul în care metoda de cercetare afectează respondentul (metode obstruzive sau non-
obtruzive).
A concepe un design de cercetare înseamnă a plănui, a lua decizii înainte să apară situaţia în care
decizia trebuie luată, a anticipa alegerile posibile şi a le selecta pe cele mai corecte, apropriate. A
realiza un design de cercetare presupune a parcurge o serie de paşi, similari într-o anumită măsură cu
cei realizaţi în cadrul propunerii de cercetare. În plus faţă de propunerea de cercetare, designul de
cercetare conţine într-o mai mare măsură elemente de natură tehnică, de detaliu despre paşii implicaţi.
Un design de cercetare trebuie să răspundă la 3 întrebări de bază (Blaikie, 2000:42):
- Ce anume va fi studiat?
- De ce va fi studiat?
- Cum va fi studiat?
Ultima întrebare poate fi divizată în mai multe, şi anume:
- Ce strategie de cercetare va fi folosită?

- De unde vor veni datele?
- Cum vor fi colectate şi analizate datele?
- Când anume va fi realizat fiecare pas al cercetării?
5
Nu este suficient doar să răspunzi la aceste întrebări, ci trebuie ca înainte de a începe să realizezi
designul de cercetare, să explicitezi deciziile designului, să te asiguri că aceste decizii sunt consistente
între ele şi cu asumpţiile ontologice adoptate şi să permiţi evaluarea critică a designului, a fiecăruia
din elementele sale. (Blaikie, 2000:35)
Desigur, nu este posibil ca pentru toate situaţiile de cercetare să alegi din start între alternativele
posibile. Sunt situaţii în care se pot imagina cel puţin două alternative şi de aici două căi pentru a
răspunde la problema de cercetare. Doar confruntarea cu situaţia reală poate oferi un răspuns
satisfăcător. În plus, datorită marii varietăţi a designurilor de cercetare, nu este posibil şi nici de dorit
impunerea unei reţete universale. Este suficient să avem în vedere doar principalele elemente şi decizii
care trebuie efectuate.
2. ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE. ÎNTRE CONTEXTE ŞI ALEGERI.
Elementele unui design de cercetare sunt următoarele (pentru o prezentare sintetică vezi graficul):
- titlul: nu este întotdeauna posibil să alegi un titlu definitiv la începutul cercetării; titlul se
poate contura şi pe parcursul cercetării.
- problema cercetată: în general este util ca problema de cercetare să fie delimitată la
început dar uneori acest lucru nu este posibil (pentru unele dintre cercetările de tip calitativ
de exemplu); este posibil ca tema cercetării să se stabilească / definitiveze / cristalizeze şi
pe parcurs.
- motive şi scop: este important să declari care sunt motivele personale, scopul cercetării.
- problemele de cercetat (interogaţiile) şi obiectivele: problema de cercetat constituie cea
mai importantă parte a designului deoarece toate celelalte decizii se iau în funcţie de
aceasta (Care este interogaţia de pornire?); trebuie să fie clară, concisă; se pot reduce la 3
tipuri şi anume: ce, de ce şi cum; distingerea lor este importantă deoarece sunt relaţionate
cu obiective de cercetare diferite (în ordine: descriptiv, explicaţie şi înţelegere, intervenţie);
obiectivele rezultă din interogaţiile de pornire, deci nu sunt neapărat necesare; obiectivele
nu trebuie confundate cu activităţile ce vor avea loc.
- inspectarea literaturii: are scopul de a lega cercetarea de cunoştinţele existente deja în acel
domeniu; în acest context sunt extrem de utile teoriile, rezultatele unor cercetări, modul
cum s-au derulat acestea, conceptele folosite, operaţionalizarea lor, formularea
interogaţiilor şi ipotezele aferente, metodele şi instrumentele folosite, etc.
- strategiile de cercetare: răspunsurile la întrebările unei cercetări se pot afla urmând căi
diferite; constituie partea a doua ca importanţă a designului; există 4 strategii de cercetare:
inductivă, deductivă, retroductivă şi abductivă.
- concepte, teorii, ipoteze şi modele: discuţia conceptelor, teoriei apare cel mai adesea sub
titlul de „cadru conceptual” sau „modelul teoretic”; orice cercetare socială se foloseşte de
concepte tehnice, foloseşte un limbaj special, fiind uneori utilă definirea lor, iar în cazul în
care se încercă măsurarea acestor concepte, operaţionalizarea lor; indiferent de cercetare,
design, se impune folosirea teoriei; teoria este privită, folosită diferit în funcţie de designul
adoptat (în sens că se poate urmări construirea unor teorii sau testarea lor); ipotezele
constituie tentative de a răspunde la întrebările cercetării şi iau cel mai adesea forma
afirmării unei relaţii între două concepte; testarea lor presupune inspectarea datelor pentru
a vedea dacă relaţia afirmată în ipoteză se regăseşte în realitate; sunt relevante pentru
întrebările de tip „de ce” şi în cazul în care cercetarea vizează testarea unei teorii, nu
conceperea uneia; un model se poate referi la: cadru conceptual, set de relaţii ipotetice între
variabile, mecanism explicativ ipotetic, metodă de organizare a rezultatelor cercetării
(uneori model teoretic, modelare) – destul de confuz pentru cercetătorii noi.
6
- sursa datelor, tipuri şi forme: vorbim de surse de date deoarece nu este întotdeauna necesar
ca datele să fie produse de către cercetător; în multe situaţii se pot folosi date culese în alte
scopuri, de către alte instanţe; este foarte importantă măsura în care cercetătorul este
apropiat de date, câtă încredere poate avea în ele (din acest punct de vedere deosebim între
date primare, secundare şi terţiare) şi în ce context au fost culese datele (natural – artificial
sau artefacte sociale)
- selectarea surselor pentru date: este important procesul de selecţie a indivizilor,
evenimentelor sau itemilor despre / de la care se vor culege date; în funcţie de ceea ce
dorim să aflăm vom alege subiecţii care ne pot furniza informaţiile, vom pune întrebările
care să permită aflarea răspunsului la problema de cercetare.
- colectarea datelor şi perioada(ele) de colectare: adesea cercetătorii noi au tendinţa să
realizeze acest pas la începutul cercetării; este imposibil să culegi date care să te ajute dacă
tu nu ştii care este întrebarea la care trebuie să răspundă cercetarea; în funcţie de problema
de cercetare şi deciziile derivate din acestea este importantă metoda de culegere a datelor şi
momentul(ele) colectării.
- reducerea şi analiza datelor: se referă la operaţiile de codare, transformare, simplificare a
datelor, la construirea de indici, scale, factori, clusteri, etc.
- probleme şi limite: se referă la problemele practice sau teoretice care au apărut şi la
modalităţile în care acestea au fost rezolvate; de asemenea se pot menţiona punctele tari şi
slabe ale designului de cercetare, precum şi posibilele direcţii ulterioare de cercetare.
Faptul că am prezentat aceste elemente într-o ordine anume nu semnifică uni-direcţionalitatea strictă.
Relaţiile dintre elementele unui design sunt mult mai complexe. Există relaţii care transgresează
etapele, există relaţii asimetrice şi simetrice, există relaţii de condiţionare uni şi bi-direcţionale. Deşi
deciziile efectuate în paşii anteriori le limitează pe cele ulterioare, structura designului de cercetare
propusă poate fi caracterizată ca fiind mai degrabă ciclică sau în spirală. În concluzie, un design de
cercetare necesită înainte de finalizarea sa numeroase iteraţii, cel puţin dacă dorim ca acesta să
orienteze cu succes procesul de cercetare.
După cum aflat anterior, un cercetător care doreşte să realizeze un design de cercetare trebuie să
opereze o mulţime de alegeri. În baza căror criterii se fac aceste alegeri? Care anume ar trebui să fie
aceste criterii şi care sunt ele uneori sau cum ar fi ideal şi cum se întâmplă în practică? În situaţiile în
care se cunosc prea puţine despre problema de cercetat nu este posibil să faci toate alegerile din start.
În alte situaţii, alegerile se fac treptat, la sfârşitul fiecărui stadiu, pe baza a ceea ce s-a învăţat în
etapele anterioare. Oricare ar fi situaţia, lipsa unui design clar va avea influenţe negative asupra
desfăşurării şi rezultatelor cercetării. Destul de grave sunt şi situaţiile în care, datorită unor factori
externi logicii procesului de cercetare (concordanţei cu problema de cercetare), se operează alegeri pe
baza unor criterii precum moda (de exemplu: este la modă paradigma interacţionalismului simbolic
sau metoda analizei de conţinut şi se ajunge ca indiferent de problema de cercetat se apelează la
această metodă sau se studiază prin prisma acestei paradigme), cunoaşterea (cunosc mai bine metoda
x deci o voi folosi pe aceasta) sau confortul (metoda x implică mai puţin efort deci o voi folosi). Este
foarte important să înţelegem faptul că toate aceste alegeri sunt interdependente şi că realizarea unui
design presupune îmbinarea unor aspecte care variază de la un nivel abstrat, folosofic, valoric la unul
tehnic şi practic.
În concluzie, înainte de a pune în practică un design de cercetare evaluaţi mintal toţi paşii implicaţi şi
vedeţi dacă deciziile luate se susţin reciproc, dacă este posibil să transpuneţi fiecare pas în practică şi
dacă rezultatul anticipat este satisfăcător.
7
CONTEXTE ELEMENTE CENTRALE ALEGERI
Topica / problema Cercetare fundamentală: infinită

Cercetare aplicată: limitată
Motive:
- personale
- academice Tipuri de întrebări:
- sociale Interogaţiile şi ce, de ce, cum?
obiecti
vele
Explorare
Descriere
Explicaţie
Strategiile de Înţelegere
Literatura: Predicţie
cerceta
- teorii Schimbare
re
- modele Evaluare
- cercetări Evaluare de impact
Concepte, teorii,
ipoteze Inductivă
şi Deductivă
Retroductivă
Restricţii: Abductivă
- audienţă
- politici
- fezabilitate Surse de date,
tipuri Contexte sociale naturale
şi Contexte sociale semi-naturale
Contexte artificiale
Artefacte sociale
Selecţia subiecţilor
Paradigme şi
abordării ale Primare Calitative
investigaţiei Secundare Cantitativ
sociale Terţiare
Colectarea datelor Populaţie

şi Eşantionare probabilistă
planific Eşantionare probabilistă
multistadială
Eşantionare ne-probabilistă
Reducerea şi
analiza Cros-secţională
datelor Longitudinală
Istorică
Metode calitative
Metode cantitative
Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000:33)
8
Curs 3
TIPURI DE DESIGNURI:
EXPERIMENTAL, LONGITUDINAL, SECŢIONAL ŞI STUDIU DE CAZ
Structura cursului
O clasificare a designurilor de cercetare

1. Designuri de tip experimental
1.1. Tipuri de designuri experimentale: clasic, simple şi complexe
1.2. Probleme cu privire la designul de tip experimental
1.3. Analiza datelor experimentale
2. Designuri de tip longitudinal
2.1. Tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective
2.2. Probleme cu privire la designul de tip longitudinal
2.3. Analiza datelor longitudinale
3. Designuri de tip secţional
3.1. Probleme cu privire la designul de tip secţional
3.2. Analiza datelor secţionale
4. Designuri de tip studiu de caz
4.1. Probleme cu privire la designul de tip studiu de caz
4.2. Analiza datelor studiu de caz
O CLASIFICARE A DESIGNURILOR DE CERCETARE
În funcţie de elementele considerate a fi importante pentru definirea unui design de cercetare,

clasificarea designurilor poate lua forme destul de diferite. O clasificare realizată pe baza
dimensiunilor (Vaus, 2001:48):
- numărul grupurilor: de la nici o comparaţie (studiu de caz) la comparaţii multiple

- numărul măsurătorilor pre-test: fără pre-test (cros-secţional) la serie de pre-teste
- numărul măsurătorilor post-test: 1 post-test (cros-secţional) sau mai multe
- metoda de alocare a cazurilor la grupuri: aleatoare sau nu
- natura intervenţiei: activă sau naturală
- numărul intervenţiilor: una sau mai multe
duce prin încrucişarea acestora la o varietate de designuri de cercetare. Dintre acestea, 4 tipuri sunt
mai importante, mai bine definite, regăsindu-se totodată şi în alte clasificări. Acestea sunt designul de
tip experimental, longitudinal, secţional (cross-sectional) şi studiu de caz.
1. DESIGNURI DE TIP EXPERIMENTAL
1.1. TIPURI DE DESIGNURI EXPERIMENTALE: CLASIC, SIMPLE ŞI COMPLEXE
A. Designul experimental simplu
Se concentrează asupra a două variabile: variabila dependentă (rezultatul) şi cea independentă (cauza),
scopul designului fiind acela de a elimina influenţa altor variabile astfel încât efectul intervenţiei să
apară cu claritate (să vedem clar influenţa variabilei independente asupra celei dependente).
9
Ex:
încrederea scorul la testul
în sine de inteligenţă
(X) (Y)
Metoda de alocare a Momentul 1 (T1) Intervenţie Momentul 2 (T2)

indivizilor la Pre-test (X) Post-test
grupuri
E1 E2 Eschimbare = E2-E1
Alocare aleatoare Scorul mediu la testul de Terapie Scorul mediu la testul de
inteligenţă la momentul T1 inteligenţă la momentul T2 (75 - 50 = 25)
(grup experimental) (înainte de intervenţie) (după intervenţie)
(50) (75)
C1 C2 Cschimbare = C2-C1
Alocare aleatoare Scorul mediu la testul de Fără terapie Scorul mediu la testul de
inteligenţă la momentul T1 inteligenţă la momentul T2 (60 - 50 = 10)
(grup de control) (înainte de intervenţie) (după non-intervenţie)
(50) (60)
Paşii care trebuie urmaţi pentru realizarea unui design de tip experimental sunt în ordine:
- alocarea aleatoare a indivizilor la cele două grupuri

- obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la
momentul T1
- expunerea grupului experimental la variabila dependentă (terapie - stimularea auto-
încrederii)
- obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la
momentul T2
- calcularea schimbării în valorile medii la nivelul celor două grupuri (scorul mediu la testul
de inteligenţă la momentul T2 minus la momentul T1)
- compararea schimbării survenite la nivelul celor două grupuri între momentul T1 şi T2
Logica acestui tip de design experimental se bazează pe două condiţii: grupurile sunt identice sub
aspectul oricărei caracteristici relevante (variabila independentă dar şi alte variabile) înainte de
intervenţie şi grupurile suferă aceleaşi influenţe între cele două momente cu excepţia intervenţiei.
Designurile experimentale pot fi implementate în trei tipuri de contexte:
- laborator: este cel mai strict, motiv pentru care folosirea lui în ştiinţele sociale este limitată
(problemă: artificialitatea).
- teren: intervenţia cercetătorului se realizează în teren, în lumea reală (problemă: controlul
condiţiilor – este posibil ca acestea să nu fie similare pentru cele două grupuri).
- natural: în acest caz intervenţia se produce fără implicarea cercetătorului; apar două
probleme: trebuie să aşteptăm ca intervenţia să se producă + indivizii se auto-alocă la cele
două grupuri.
B. Designuri experimentale simple
Se caracterizează prin lipsa şi/sau modificarea unor paşi în cadrul designului experimental clasic. De
exemplu poate lipsi măsurarea la momentulT 1 presupunându-se similaritatea grupurilor (doar post-
test) sau se poate ca alocarea indivizilor la grupuri să se facă prin potrivire ulterioară intervenţiei
(retrospectiv).
10
C. Designuri experimentale complexe
Este posibil să complicăm designul experimental clasic prin folosirea mai multor:
- grupuri, pentru a vedea cum variază efectul intervenţiei în funcţie de mărimea ei

- testări ulterioare intervenţiei, pentru a vedea dacă efectul intervenţiei se manifestă în timp
- variabile independente, pentru a vedea influenţa separată sau combinată (efectele de
interacţiune) a acestora
sau încercând să eliminăm influenţa instrumentului
- designul cu 4 grupuri al lui Solomon: 2 grupuri experimentale + 2 de control; intervenţia

are loc în ambele grupuri experimentale dar pentru unul nu se realizează măsurarea iniţială
iar pentru unul din grupurile de control se realizează măsurarea iniţială; scopul este de a
măsura reactivitatea la instrument pentru a măsura mai corect influenţa intervenţiei.
1.2. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP EXPERIMENTAL
Designurile experimentale sunt destul de puţin utilizate în ştiinţele sociale, principalele considerente
fiind de natură metodologică, practică şi etică.
Problemele de natură metodologică se referă la:
- calitatea explicaţiei: ca rezultat al condiţiei de randomizare nu se poate estima decât

efectul unei variabile (2-3 cel mult) şi face aceasta fără a răspunde la întrebarea „de ce
acest efect?” + se poate sub-estima efectul cauzal total (prin randomizare se elimină
efectele de interacţiune);
- validitate internă: evenimentele (altele decât intervenţia) care au loc între cele două
momente pot afecta validitatea internă a experimentului – schimbarea observată se poate
datora acestor evenimente necontrolate; trecerea timpului poate de asemenea afecta
interpretarea (schimbarea se poate datora maturizării subiecţilor); testarea repetată poate
contamina rezultatele; schimbări în instrumentele de măsurare, aplicare (condiţii, persoane)
pot afecta de asemenea; grupurile iniţiale nu sunt pe deplin similare sau devin mai puţin
similare pe parcurs;
- validitate externă: probleme cu generalizarea rezultatelor datorate: sensibilizării subiecţilor
în urma pre-testului (devin mai vulnerabili la efectele intervenţiei), specificul subiecţilor
care iau parte la teste, studenţi de obicei (soluţii – eşantioane mai mari, reprezentative +
replicarea experimentului pe populaţii şi în contexte diferite), artificialitatea mediului în
care are loc experimentul (context şi condiţii care nu se regăsesc în lumea reală);
Problemele de natură practică se referă la:
- cât de multe informaţii despre experiment: despre experiment, grupul din care fac parte,
ipoteza de cercetare
- câţi participanţi: în funcţie de intenţia de generalizare
- cum se selectează participanţii: aleator sau nu
- perioada dintre test şi intervenţii: timpul dintre pre-test şi intervenţie (trebuie să fie în
general cât mai scurt posibil), dintre intervenţie şi post-test (uneori efectele se văd în timp,
uneori subiecţii pot să-şi amintească răspunsurile)
- care este metoda de colectare a datelor: nu are importanţă; important este ca datele
obţinute să fie adecvate scopului şi corecte
11
- probleme cu asignarea aleatoare a indivizilor la grupuri: numărul mic de subiecţi nu

permite legilor statistice să funcţioneze; „portarii grupurilor”(gatekeepers) împiedică
uneori alocarea aleatoare; resentimentele persoanelor din grupul de control (soluţie –
utilizarea placebo-ului); refuzul de a participa la intervenţie; renunţarea pe parcurs;
- ineficacitatea intervenţiilor: intervenţia poate să fie inconsistentă sau incorect
implementată
- profeţia care se auto-realizează: aşteptările cercetătorului pot influenţa concluziile (modul
în care colectează şi interpretează datele)
Problemele de natură etică se referă la:
- participarea voluntară: în orice moment subiectul trebuie să participe voluntar, nu forţat

- consimţământul informat: trebuie să ştie la ce să se aştepte, la eventualele consecinţe,
pentru a lua decizia în cunoştinţă de cauză
- ne-agresarea participanţilor: nici o suferinţă fizică sau psihică
- anonimitatea şi confidenţialitatea: menţionate şi păstrate aceste condiţii
1.3. ANALIZA DATELOR EXPERIMENTALE
Există mai multe tehnici statistice pentru analiza datelor de experiment, elementul central fiind
comparaţia. Trei elemente trebuie avute în vedere:
- se compară grupuri
- atenţie la diferenţele obţinute între grupuri (pot fi reale sau nu)
- se compară grupuri cu privire la variabila output (dependentă).
Tehnicile folosite vor diferi în funcţie de tipul eşantionului, tipul de date, tipul de comparaţii dorit
(tendinţă centrală, variabilitate, formă, proporţii, asociere), numărul de grupe ce trebuie comparate,
distribuţia variabilei dependente, numărul de variabile independente.
2. DESIGNURI DE TIP LONGITUDINAL
Scop designului de tip longitudinal este de a măsura schimbarea / stabilitatea în timp. Presupune cel
puţin două seturi de date culese în două momente diferite. Principalele decizii care trebuie luate sunt
dacă:
- vom urmări aceleaşi cazuri de-a lungul timpului: trend (cazuri diferite) sau panel (aceleaşi
cazuri)
- vom culege date doar pentru un anumit moment (putem avea şi doar un val dacă întrebăm
despre aceleaşi informaţii şi pentru un moment anterior)
Designurile longitudinale pot diferi în funcţie de: context (grup mic, puternic controlat până la grup
mare, mai slab controlat), perioada pe care se întinde cercetarea (scurtă, lungă), numărul de colectări,
tipul intervenţiilor (planificate, naturale sau deloc).
Principalele obiective ale studiilor longitudinale sunt:
- descrierea paternurilor de schimbare şi stabilitate (şi explicarea lor)

- stabilirea ordinii temporale (care este cauza reală; în studiile secţionale vom observa
corelaţia dintre două variabile dar nu ştim care este ordinea lor de apariţie, deci nu putem
ştii sigur care este cauza) Populaţia x este mai conservatoare fiindcă a îmbătrânit sau
- stabilirea efectelor de dezvoltare (vârstă) fiindcă trece printr-o perioadă la nivel social favorabilă
conservatorismului?
12
- stabilirea efectelor istorice (de perioadă)

- analiza drumurilor de viaţă (cum devine cineva homosexual, consumator de droguri)
2.1. TIPURI DE DESIGNURI LONGITUDINALE: PROSPECTIVE ŞI RETROSPECTIVE
Există două mari tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective.
Designuri de tip prospectiv pot fi de tip:
- panel simplu (două momente): apropiat de schema experimentului clasic

- panel cu mai multe momente / valuri (urmărită schimbarea la fiecare moment)
- panel unic fără înlocuire (erodarea panelului)
- panel unic cu înlocuire (evitarea erodării numerice)
- panel prin rotaţie (evitarea supra-saturării şi erodării)
- o singură cohortă (nu este posibilă distincţia dintre efectul de maturare şi perioadă)
- mai multe cohorte (scop – distingerea efectelor de maturare şi perioadă)
- cohorte secvenţiale (cohorte multiple dublate de înlocuirea celor erodate cu altele mai
tinere)
Designuri de tip retrospectiv se caracterizează prin faptul că datele la nivelul unui val se obţin pe baza
reamintirilor subiecţilor. În acest caz sunt şanse să obţinem mai degrabă informaţii despre cum anume
îşi reconstruiesc oamenii trecutul nu ceea ce era în realitate. Pot fi de tip:
- panel retrospectiv simplu

- panel retrospectiv multiplu
2.2. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP LONGITUDINAL
Probleme metodologice privesc:
- validitatea internă: absenţa grupurilor de control aleatoare, izolarea efectelor care au loc
între cele două valuri, maturizarea subiecţilor, condiţionarea subiecţilor, modul de culegere
a datelor, eroarea de măsurare, regresia (mutaţia extremelor spre centru), mortalitatea
eşantionului
- validitatea externă: erodarea eşantionului, condiţionarea subiecţilor, imigrarea şi emigrarea
din grupul de referinţă
Probleme practice se referă la standardizarea instrumentelor, erodarea panelului, supra-solicitarea

respondenţilor, reamintirea răspunsurilor de către subiecţi, costul ridicat, metodele de colectare a
datelor, numărul de valuri, distanţa dintre valuri, eroarea de eşantionare, mărimea eşantionului,
construcţia instrumentului, alegerea coordonatorilor.
Probleme etice vizează participarea voluntară, consimţământul informat, agresarea subiecţilor,

confidenţialitatea şi anonimatul.
2.3. ANALIZA DATELOR LONGITUDINALE
O problemă importantă pe care acest tip de design trebuie să o rezolve constă în datele lipsă
(micşorează eşantionul şi îi afectează caracterul aleator). Această situaţie se poate datora fie pierderii
subiecţilor fie non-răspunsului la anumiţi itemi.
13
3. DESIGNURI DE TIP SECŢIONAL
Designul de tip secţional prezintă trei trăsături aparte şi anume:
- colectarea datelor se face la un singur moment;

- nu avem intervenţie deci analiza se concentrează pe diferenţele existente nu pe cele
rezultate în urma intervenţiei;
- nu avem grupuri la care indivizii sunt alocaţi ci grupuri rezultate pe baza analizei
diferenţelor existente.
În cazul designului secţional se măsoară mai degrabă diferenţele dintre grupuri decât schimbarea.
Pentru a aduce dimensiunea timp în studiu se poate repeta cercetare pe un eşantion similar la alt
moment (GSS, Recensământul) fiind astfel posibilă studierea schimbării la nivel agregat.
3.1. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP SECŢIONAL
Designul secţional este utilizat cel mai frecvent datorită rapidităţii cu care se obţin datele, costului mai
scăzut. Este ideal pentru analizele de tip descriptiv dar cu metode de analiză adecvate datele pot fi
folosite şi pentru inferenţe cauzale sau testarea de modele cauzale.
Problemele de natură metodologică privesc:
- validitatea internă: stabilirea cauzalităţii şi controlarea variabilelor; controlul statistic – se

face la nivelul analizei datelor nu în faza de colectare şi constă în încercarea de a face
grupurile cât mai similare prin îndepărtarea statistică a diferenţelor dintre ele (Întrebarea e
„ce variabile controlăm?”. Răspuns: „doar cele pentru care avem date şi care credem că pot
influenţa relaţia” dar trebuie să avem în vedere faptul că totdeauna rămâne posibilitatea ca
relaţia să se datoreze unei variabile necontrolate.); modelul cauzal trebuie stabilit apriori
pentru a vedea care sunt datele ce trebuie culese; stabilirea direcţiei cauzale (fericirea
familială determină apariţia unui copil sau invers?); a stabili că două variabile sunt corelate
nu înseamnă că există o legătură cauzală între ele; a stabili că două variabile sunt corelate /
una este cauză pentru alte nu înseamnă că am şi înţeles relaţia dintre ele, că o putem
explica.
- validitatea externă: reprezentativitatea (respectarea acestei condiţii este mai uşor de
îndeplinit dar totuşi: înlocuirea subiecţilor o afectează dacă aceştia sunt diferiţi).
Problemele de natură practică se referă la:
- metoda de culegere a datelor: se poate folosi orice metodă cu condiţia să se culeagă

aceleaşi date de la o mulţime de cazuri
- mărimea eşantionului: depinde de fonduri, timp, intenţia de a analiza sub-grupuri, gradul
de precizie al datelor dorit
- variaţia suficientă a variabilelor cheie: numărul de categorii şi intervalul de variaţie
- informaţia cu privire la variabilele folosite pentru controlul statistic
- implicaţiile legate de aplicarea instrumentului
- tipul de date: calitative / cantitative
Problemele de natură etică sunt similare cu cele întâlnite anterior dar sunt în general mai mici.
3.2. ANALIZA DATELOR SECŢIONALE
Acest tip de design este foarte bun dacă ne interesează descrierea realităţii fiind criticat adesea pentru
slaba capacitate de explicare, stabilire de legături cauzale.
14
La nivel descriptiv ne interesează să răspundem la întrebări de genul „câţi” (câţi subiecţi prezintă o
anumită caracteristică) şi „cine” (care sunt caracteristicile subiecţilor care intră într-o anumită
categorie). Pentru a răspunde la întrebarea „câţi” folosim distribuţia statistică, măsuri ale tendinţei
centrale, măsuri ale dispersiei, proporţii iar la întrebarea „cine” folosim tabele de asociere, compararea
mediilor, analiza multivariată (regresie, analiză discriminantă, etc.). Pasul următor este inferenţa
descriptivă, adică generalizarea datelor observate pe eşantion la populaţie (se face prin estimarea
intervalului de variaţie şi teste de semnificaţie).
Pentru a răspunde la întrebări de tipul „de ce” simulăm situaţia de experiment prin intermediul
controlului statistic. Grupurile sunt formate pe baza diferenţelor existente (variabila independentă) iar
noi vom compara diferenţele de output (variabila dependentă), concluzia fiind că diferenţa observată
se datorează influenţei apartenenţei la un anumit grup. De exemplu, diferenţa de venit dintre bărbaţi şi
femei se poate datora efectului genderului (variabila independentă) asupra venitului (variabila
dependentă); totuşi, diferenţa înregistrată se poate datora nu genderului în sine ci altor diferenţe în cele
două grupuri. Este posibil ca bărbaţii să aibă o vechime mai mare în muncă, o mai bună educaţie,
poziţii de conducere, să lucreze mai mult, etc. Dacă în cazul experimentului similaritatea grupurilor
era construită prin asignarea aleatoare aici se face prin potrivire în momentul analizei datelor. Aceasta
din urmă este o metodă mai limitată şi mai puţin adecvată pentru a atinge comparabilitatea. Putem
face potrivirea numai în funcţie de variabilele anticipate şi măsurate (conştientizate / rezultate din
teorie), pe rând sau simultan (cel mai bine). Dacă diferenţele între veniturile femeilor şi bărbaţilor
rămân şi după ce am realizat grupuri comparabile după variabilele cheie atunci concluzionăm că
genderul determină venitul. Problema este că dacă avem multe variabile de controlat (de îndepărtat
efectul lor asupra dependentei) atunci vom ajunge la grupuri foarte mici iar chiar dacă obţinem
diferenţe, pentru multe situaţii nu vom ştii dacă acestea sunt întâmplătoare sau reale, deci nu vom
putea să le extindem la nivelul populaţiei (dacă n este foarte mic diferenţa trebuie să fie foarte mare
pentru a infera rezultatul obţinut la nivel de populaţie). Trebuie să fim foarte atenţi la influenţele
indirecte (genderul determină numărul de ore de muncă care determină venitul) şi la cele false
(religiozitate şi urmarea unei şcoli de religie nu sunt una cauză pentru alta ci mediul religios din
familie poate fi cauza pentru ambele).
4. DESIGNURI DE TIP STUDIU DE CAZ
Deşi nu prea este inclus în designurile de cercetare preferate, studiul de caz a constituit pentru mulţi
cercetători o soluţie viabilă (Middletown, Street Corner Society), cu implicaţii majore pentru
cercetările viitoare. Un caz se referă la obiectul unui studiu, la unitatea de analiză despre care vom
colecta informaţii. Poate fi un individ, o familie, un loc anume, o decizie, o perioadă de timp, etc.
Unele cazuri pot include mai multe componente (şcoala include elevii, profesorii, personalul
administrativ). Colectarea de date despre studiul de caz (la fel ca şi în cazul celorlalte designuri)
trebuie să fie ghidată de teorie. Designul de tip studiu de caz vizează obţinerea unei explicaţii mai
complexe, totale a fenomenului studiat. Poate fi folosit pentru testarea unei teorii (theory testing) prin
găsirea unor evidenţe în sprijinul sau rafinarea unei teorii, eliminarea sau reducerea la anumite
circumstanţe. Se poate folosi şi pentru construirea unei teorii (theory building) sau pentru înţelegerea
unui caz anume (clinical case studies). Toate aceste tipuri de studiu de caz sunt de tip explicativ dar
există şi de tip descriptiv cum ar fi tipologiile sau tipurile ideale.
Ceea ce vom descrie va fi ghidat de teorie şi în plus ne vom concentra pe anumite aspecte, nu vom
încerca să descriem totul. Putem culege informaţii despre un caz sau mai multe, paralel sau secvenţial,
prospectiv sau retrospectiv. Există o mulţime de tipuri de studii de caz în funcţie de alegerile care se
pot face la fiecare nivel: descriptiv / explicativ, testare sau construire de teorie, unul sau mai multe
cazuri, studiu paralel sau secvenţial, prospectiv sau retrospectiv, un caz în întregul lui sau elementele
sale. Studiul de caz nu trebuie identificat cu o anumită metodă (cel mai adesea menţionat în cadrul
metodelor calitative), fiind posibil să folosim orice metodă pentru a culege datele despre caz.
15
4.1. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP STUDIU DE CAZ
Problemele metodologice privesc:
- validitatea internă: valabil atât pentru explicaţii de tip nomotetic (câţiva factori cauzali,
puţin despre multe cazuri) cât şi ideografic (mulţi factori cauzali, multe despre puţine
cazuri); efectele de maturare şi perioadă sunt incluse pentru o mai bună înţelegere; uneori
apar probleme legate de reactivitatea la metodă.
- validitatea externă: generalizarea teoretică (generalizarea de la un studiu la teorie) şi
statistică (generalizarea de la eşantion la populaţie); apar probleme la ultimul tip de
generalizare dar se poate apela la replicare (dacă se observă acelaşi lucru atunci e foarte
probabil să fie aşa chiar dacă nu am folosit un eşantion probabilist); validitatea externă se
poate accentua prin alegerea strategică (intenţională) a cazurilor (pe baza unor scopuri
teoretice şi practice).
Problemele practice se referă la:
- eşantionare: metoda de selecţie a cazurilor; case screening (inspectarea pentru a vedea

dacă respectă anumite condiţii); numărul de cazuri; costul şi accesul.
- numărul investigatorilor: scop de a mări consistenţa, validitatea (mai multe cazuri, cu
cercetători diferiţi).
- momentul în care se merge pe teren: nu este bine să se înceapă direct cu terenul; trebuie să
ştim mai întâi ce ne interesează; scopul nostru nu este să ştim totul despre un individ ci să
folosim aceste informaţii pentru a le generaliza.
- prezentarea studiilor de caz: nu este suficient să prezinţi informaţiile şi să le laşi să
vorbească de la sine; trebuie organizate: fiecare caz este prezentat după o anumită structură
fie pe o structură se prezintă cazurile (teme sau cazuri).
Problemele etice sunt similare cu cele de la alte designuri. O menţiune aparte trebuie făcută în cazul
reactivităţii la situaţia de cercetare, care poate fi mai accentuată în situaţia studiului de caz. O soluţie
posibilă este ascunderea identităţii cercetătorului.
4.2. ANALIZA DATELOR STUDIU DE CAZ
Metodele de analiză a studiilor de caz sunt mai puţin dezvoltate. Analizele statistice sunt mai rare dar
aspectul cantitativ poate să apară în caracterizarea anumitor cazuri. Descrierea cazului are o
importantă dimensiune teoretică (nu trebuie să lăsăm datele să vorbească de la sine). O cale pentru a
construi descrieri este tipul ideal (construit teoretic), acesta fiind folosit apoi pentru analiza cazurilor.
Se pot folosi de asemenea şi tipologiile (set de tipuri). În cazul studiilor de caz explicative putem
folosi: potrivirea paternurilor sau analiza seriilor de timp pentru testarea teoriilor şi inducţia analitică
(explicaţie posibilă + inspectarea unui caz + revizuirea explicaţiei + inspectarea unui caz + etc. până
se ajunge la o explicaţie care este valabilă pentru toate cazurile) pentru construirea teoriei.
16
Curs 4
PROBLEMA DE CERCETARE
Structura cursului
1. Tema cercetării
1.1. Aspecte generale
1.2. Factorii de determină alegerea unei teme de cercetare
1.3. Paşi în formularea unei probleme de cercetare
2. Obiectivele cercetării
3. Interogaţiile cercetării
3.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie
3.3. Cum se pot dezvolta şi rafina interogaţiile de cercetare
4. Ipotezele cercetării
4.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună ipoteză
4.3. Ipoteze deductive şi inductive
4.3.1. Logica procesului de cercetare
4.3.2. Ipoteza inductivă
4.3.3. Ipoteza deductivă
4.4. Testarea ipotezelor (alternative)
1. TEMA CERCETĂRII
1.1. ASPECTE GENERALE
Primul pas al unei cercetări îl constituie alegerea unei arii de cercetare, respectiv a unei probleme din
această arie. Alegerea temei este mai puţin raţională, este efectuată sub influenţa valorilor şi
experienţelor personal: „În primele faze ale procesului de cercetare, regulile alegerii sunt mai puţin
formalizate decât regulile care guvernează celelalte stadii.” (King et all, 2000:27) Adesea alegerea
temei se va face în baza unor experienţe şi valori personale. De exemplu, dacă eşti femeie este posibil
să te intereseze problematica feministă sau dacă eşti de naţionalitate maghiară te pot interesa relaţiile
inter-etnice din Transilvania. Important este nu ce anume te-a determinat să alegi o temă de cercetare
ci paşii următori, calitatea designului şi punerea lui în practică: „… nimănui nu-i pasă de ceea ce
gândim noi – comunitatea ştiinţifică se preocupă numai de ceea ce putem demonstra.” (King et all,
2000:28)
Orice întrebare la care dorim să răspundem, orice asumpţie / aserţiune pe care vrem să o investigăm
pot constitui probleme de cercetare. Trebuie să vedem totuşi, în ce măsură acestea pot deveni
probleme de cercetare sau altfel spus dacă pot fi investigate ştiinţific. „O temă care nu poate fi
dezvoltată în forma unui proiect de cercetare, care să permită formularea de inferenţe descriptive sau
cauzale valide, trebuie modificată sau abandonată pur şi simplu.”(King et all, 2000:31)
De ce este important acest pas? Pentru că în absenţa destinaţiei nu poţi determina drumul, mijloacele
prin care să ajungi la destinaţie (celelalte componente ale cercetării).
17
Problemele de cercetare pot fi rezultatul unei combinări a cel puţin două dintre următoarele elemente:
- populaţie: indivizi, grupuri, organizaţii, comunităţi, ţări, etc.

- probleme: controverse, situaţii, profile, nevoi, etc.
- programe: conţinuturi, structuri, rezultate, atribute, consumatori
- fenomene: relaţii de cauzalitate, studiul fenomenului în sine
Putem astfel cerceta profilul consumatorilor de presă scrisă, efectul cursurilor de specializare asupra
poziţiei în firmă, influenţa familiei în alegerea partenerului, evoluţia şcolară a copiilor care urmează
cursuri de yoga, etc.
1.2. FACTORII DE DETERMINĂ ALEGEREA UNEI TEME DE CERCETARE
Factorii care influenţează alegerea unei cercetări sunt motivele, literatura şi restricţiile. Motivele
alegerii unei teme de cercetare pot fi:
- personale: curiozitate, credite, carieră, problemă personală, interes personal, angajament,
etică
- structurale: datele disponibile, accesibilitatea bibliografiei, timpul şi resursele disponibile
- academice: cunoaşterea într-un domeniu, probleme intelectuale curente, dezbateri
intelectuale, dezvoltarea teoriei sociale
- sociale: rezolvarea unei probleme sociale, ajutarea unui grup, comunitate, organizaţie,
dezvoltarea unei politici sociale, contribuirea la luarea unor decizii publice sau private
Restricţiile în alegerea temei se pot datora:

- audienţei: clientul, conducătorii, sponsorii, colegii, comunitatea ştiinţifică, sursele de
finanţare potenţiale
- politicilor autorităţilor: guvern, universitate, etc.
- fezabilitatea: posibilitatea realizării cercetării
În general avem mai puţine criterii ştiinţifice pentru alegerea unei teme decât în cazul celorlalte etape
ale cercetării. Există totuşi cel puţin două astfel de criterii în funcţie de care putem diferenţia între
teme, şi anume importanţa pentru lumea „reală” (utilitatea practică) şi contribuţia la literatura de
specialitate şi implicit la înţelegerea / explicarea ştiinţifică a anumitor aspecte ale lumii înconjurătoare
(valoarea ştiinţifică). Aceste două obiective (utilitatea practică şi valoarea ştiinţifică) pot fi în
contradicţie pe termen scurt dar pe termen lung se pot potenţa reciproc. Contribuţia la literatura de
specialitatea poate fi de diferite tipuri: ipoteză importantă ne-verificată pe care o testează, ipoteză
general acceptată demonstrată ca fiind falsă, ipoteză controversată la care sunt aduse argumente pro
sau contra, aplicarea teoriilor / metodelor dintr-o disciplină în alta.
1.3. PAŞI ÎN FORMULAREA UNEI PROBLEME DE CERCETARE
Principalii paşi în formularea unei probleme de cercetare sunt:

1. identificarea unei zone de interes
2. identificarea unor sub-domenii pentru zona de interes
3. alegerea unui sub-domeniu
4. formularea întrebărilor
5. formularea obiectivelor
6. verificarea obiectivelor (dacă pot fi atinse în condiţiile date)
7. verificarea dublă sau încrucişată (dacă eşti într-adevăr interesat şi dacă ai resursele
necesare)
18
Un exemplu de alegere a unei teme de cercetare: alcoolismul
Paşi Obiectiv Descriere

1. Identificare alcoolismul
2. Disecare - profilul alcoolicilor
- cauzele alcoolismului
- procesul prin care se ajunge la alcoolism
- efectul alcoolismului asupra familiei
- atitudinea celorlalţi (familie, rude, prieteni, comunitate, autorităţi) faţă de
alcoolism
- eficienţa metodelor de tratare a alcoolismului
3. Selectare efectele alcoolismului asupra familiei
4. Formulare Care este impactul alcoolismului asupra relaţiilor maritale
întrebări Cum afectează viaţa copiilor?
Dar situaţia financiară a familiei?
5. Formulare obiectiv general: descoperirea efectelor alcoolismului asupra familiei;
obiective obiective specifice:
- a determina care sunt efectele alcoolismului asupra relaţiilor familiale;
- a determina care sunt căile prin care alcoolismul afectează diferitele
aspecte ale vieţii copiilor;
- a descoperi care sunt efectele alcoolismului asupra situaţiei financiare a
familiei;
6. Asigurare Asigură-te că poţi realiza aceste obiective analizând:
- munca necesară
- timpul necesar
- resursele disponibile
- expertiza supervizorului în acest domeniu
7. Dublă verificare Eşti într-adevăr interesat de acest studiu?
Eşti de acord cu obiectivele?
Ai resursele necesare?
Ai expertiza necesară pentru a realiza studiul?
2. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Alegerea unei teme de cercetare implică şi stabilirea cel puţin orientativă a unor obiective de
cercetare. În funcţie de tipul de cercetare se urmăresc cu prioritate anumite tipuri de obiective. Astfel,
în cazul cercetării fundamentale se urmăresc cu prioritate obiective precum a explora, a descrie, a
explica, a înţelege, a prezice iar în cazul celei aplicate a schimba, a evalua (monitoriza), a evalua
impactul social (a evalua consecinţele). Aceasta nu înseamnă că putem realiza o cercetare, indiferent
de ce tip, fără o primă explorare a situaţiei dublată de descrierea ei. În funcţie de intenţii se poate
continua apoi cu obiective de natură explicativă, predictivă sau de alt tip. În general, nu este posibil să
trecem la alte tipuri de obiective dacă nu cunoaştem cel puţin la nivel descriptiv realitatea (nu putem
avea o explicaţie în absenţa descrierii). În ceea ce priveşte relaţia dintre explicaţie şi predicţie situaţia
este diferită, fiind posibil să realizăm separat aceste obiective sau altfel spus, putem prezice o realitate
fără să o explicăm. Este posibil să observăm anumite regularităţi, să nu înţelegem mecanismul care le
determină dar putem prezice care va fi starea fenomenului la un anumit moment sau într-o situaţie
specifică. De exemplu, atunci când se scumpeşte benzina, oamenii obişnuiţi ştiu (prezic) că vor creşte
preţurile la alimente dar nu pot explica în întregime lanţul cauzal care determină aceste scumpiri; ei îşi
bazează predicţia pe experienţa socială anterioară care arată că de fiecare dată când s-a scumpit
benzina au crescut şi celelalte preţuri.
19
Există o relaţie bine stabilită între obiectivele unei cercetări şi interogaţiile ei, ultimele decurgând din
primele. Interogaţiile posibile pentru fiecare din tipurile de obiective sunt prezentate în tabelul
următor:
Obiective Interogaţii
explorare Ce ar putea să se întâmple? Cine este implicat? În ce fel?
descriere Ce se întâmplă? Cine este implicat? În ce fel?
înţelegere De ce se întâmplă?
explicare De ce se întâmplă?
predicţie Ce este probabil să se întâmple?
schimbare Cum se poate face să se întâmple altfel?
evaluare Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat?
impact Care au fost sau o să fie consecinţele? De ce aceste consecinţe?
3. INTEROGAŢIILE CERCETĂRII
3.1. ASPECTE GENERALE
Un proiect de cercetare se construieşte pe baza întrebărilor cercetării. Simplificând tabelul anterior,

delimităm trei tipuri principale de interogaţii de cercetare: ce (descriere), de ce (cauză, explicaţie) şi
cum (schimbare, intervenţie practică). Rolul întrebărilor unei cercetări este acela de a defini natura şi
scopul cercetării. Interogaţiile constituie un ghid şi un cadru pentru trecerea în revistă a literaturii. În
absenţa unor interogaţiilor sau a unora bine formulate activităţi precum citirea cărţilor, rapoartelor, etc.
poate prelungi cercetarea la nesfârşit în dorinţa de a afla tot ce s-a scris despre subiectul de cercetare.
Interogaţiile ne orientează în stabilirea ipotezelor cercetării şi implicit în selectarea designului de
cercetare cu toate activităţile presupuse de acesta (metode, instrumente, surse de date, etc.).
Întrebările unei cercetări (ale cercetătorului) nu trebuie confundate cu întrebările pe care le punem
subiecţilor în interviu sau chestionar (acestea din urmă constituie baza pentru a răspunde la primele).
Foarte multe din interogaţiile de pornire pun problema la modul „Eu vreau să studiez …” şi
precizează apoi o ramură a sociologiei, eventual raportată la o realitate relativ circumscrisă („vreau să
studiez relaţiile inter-etnice din Transilvania”). Aceasta nu este o interogaţie de pornire ci o temă sau
un domeniu de cercetare. Astfel de cercetări fac obiectul tratatelor, manualelor sau enciclopediilor. În
concluzie, nu se poate porni cu interogaţia de a cerceta un domeniu al socialului deoarece este prea
mult şi indistinct. În plus, nu este posibil să orientăm şi delimităm cercetarea.
Câteva exemple de interogaţii ale unor lucrări de sociologie cunoscute sunt prezentate în continuare:
M. Weber Etica protestantă a favorizat apariţia capitalismului modern?

Etica protestantă şi spiritul capitalismului
R. Boudon În societăţile industriale, inegalitatea şanselor în faţa
Inegalitatea şanselor învăţământului superior are într-adevăr tendinţa să scadă?
P. Bourdieu Ce predispune pe unii indivizi să frecventeze muzeele de artă?
Dragostea pentru artă
3.2. CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ O BUNĂ INTEROGAŢIE
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie sunt:
20
- claritatea: prin construcţie şi prin exprimare o interogaţie trebuie să fie precisă şi concisă;
această condiţie ţine mai degrabă de inter-subiectivitate şi trebuie testată ca atare (dacă
ceilalţi înţeleg care este întrebarea noastră).
- fiabilitatea (realistă, pragmatică): trebuie să avem posibilitatea şi capacitatea să răspundem
la interogaţia respectivă.
- pertinenţa: se referă la planul argumentativ în care se plasează demersul; este posibilă
situarea într-unul din registrele argumentative de tip explicativ, normativ sau predictiv;
problema este cu interogaţiile situate în planul normativ deoarece pentru acestea răspunsul
se poate da doar prin raportarea la un anumit sistem de valori, deci nu putem da decât
răspunsuri relative.
Câteva exemple de interogaţii care nu respectă condiţiile mai sus menţionate sunt prezentate în tabelul
următor:
Exemple de interogaţii Probleme

1. Care este impactul tranziţiei asupra cetăţenilor României? vagă
2. Care este imaginea României în lume? vagă + cum verificăm empiric
3. Care sunt cauzele eşecului şcolar? vastă
4. În ce măsură creşterea pierderii locurilor de muncă din sectorul lungă
construcţiilor explică menţinerea marilor proiecte publice, destinate nu
numai să susţină acest sector ci şi să diminueze riscurile conflictului
social pe care le comportă?
5. Profesorii din Europa de Est citează în lucrările lor mai mult autori ne-fiabilă
din regiunea lor sau din Occident?
6. Este normal ca parlamentarii să aibă imunitate iar jurnaliştii nu? valorizare
Este just salariul primit de intelectualii din România?
3.3. CUM SE POT DEZVOLTA ŞI RAFINA INTEROGAŢIILE DE CERCETARE
Stimularea apariţiei unor întrebări se poate face în modalităţi foarte diferite cum ar fi: observarea de
regularităţi, consultarea unor cercetări, a unor teorii sau a unor rapoarte din media, discuţii, etc. Pasul
următor constă în organizarea materialului rezultat. O procedură utilă pentru acesta este următoarea:
Pas Acţiune
1. scrie fiecare întrebare la care te-ai gândit listează toate întrebările
2. revizuieşte lista de întrebări grupează întrebările pe teme şi interes
3. grupează întrebările pe cele trei tipuri transformă şi grupează întrebările
4. expune asumpţiile stabileşte ordinea întrebărilor şi relaţia dintre ele (unele
întrebări presupun răspunsul la altele)
5. examinează scopul întrebărilor selectează întrebările pentru cercetarea ta
6. distinge între întrebările principale şi grupează întrebările în majore şi subsidiare
secundare
7. este fiecare întrebare necesară justifică fiecare întrebare şi specifică legătura ei cu
celelalte întrebări
21
4. IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipotezele nu rezultă din neant ci se fundamentează pe reflecţia teoretică şi travaliul exploratoriu.
Elaborarea ipotezelor de lucru constituie o fază mai complexă a interogaţiilor de pornire. Ipoteza nu
este o întrebare ci un răspuns provizoriu la o interogaţie de pornire. O ipoteză poate fi o idee, o
asumpţie sau o bănuială despre un fenomen, o afirmaţie despre relaţia dintre două sau mai multe
variabile. O ipoteză este o propoziţie care anticipează o stare de fapt, o relaţie între variabile, o
prezumţie care trebuie verificată în practică. Cu privire la o ipoteză nu ştim dacă este adevărată sau
falsă dar bănuim că este adevărată şi urmărim să vedem acest lucru în urma testării ei. Pentru aceasta
ea trebuie să fie testabilă empiric (să existe posibilitatea verificării ei).
Un exemplu de ipoteză poate fi următorul: „implicarea în asociaţii a membrilor acestora a crescut pe
parcursul perioadei 1990-2001” (afirmaţie cu privire la starea / evoluţia unui fenomen). Cu privire la
acelaşi subiect, dacă ne interesează cauzele implicării în asociaţii, putem formula o ipoteză care să
stabilească o relaţie între două variabile: „oportunităţile de angajare oferite de organizaţii
influenţează pozitiv implicarea membrilor în activităţile derulate de acestea”. Un exemplu de ipoteză
de acelaşi tip ne oferă Durkheim în „Sinuciderea”, punând în relaţie sinuciderea şi coeziunea socială:
„rata sinuciderilor este mai mare în cazul grupurilor caracterizate printr-o coeziune socială mică”
(sau în alte formulări: „nivelul coeziunii sociale al unei comunităţi variază invers cu rata sinuciderilor
din acea comunitate”; „coeziunea socială mică determină o rată a sinuciderilor mare”). După cum se
observă din aceste exemple, o ipoteză conţine două elemente principale şi anume variabila (una sau
două) şi o afirmaţie despre aceasta (relaţia dintre acestea).
Surse de ipoteze sunt teoriile, cercetările realizate de alţi sociologi, practicienii, informatorii cheie,
experienţa proprie, intuiţia, etc.
Principala funcţie a ipotezei este de a structura mai bine cercetarea, în special prin clarificarea
problemei de cercetat, orientarea în specificarea datelor care trebuie culese. O ipoteză ajută de
asemenea şi la accentuarea obiectivităţii studiului şi la acoperirea golurilor din cunoaştere.
Ipotezele pot să fie inconştiente sau conştiente, explicite sau implicite, de cercetare (diferenţă,
asociere, prevalenţă) sau alternative (opusul ipotezei de cercetare; numită şi ipoteza de nul - H0).
Principalele erori în testarea ipotezelor constau în respingerea H 0 atunci când este adevărată respectiv
acceptarea ei când este falsă. Concluziile incorecte pot avea cauze multiple, mai exact orice pas al
procesului de cercetare.
4.2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză
O ipoteză trebuie să îndeplinească în cel mai înalt grad caracteristicile interogaţiilor de pornire, adică
trebuie să fie simplă, specifică şi clară conceptual, fiabilă şi pertinentă. În plus, o ipoteză trebuie să fie
exprimată într-o formă observabilă, adică, trebuie să indice modalitatea de verificare empirică a ceea
ce afirmă, precum şi implicaţiile empirice, condiţiile în care poate fi falsificată. Trebuie să existe
posibilitatea să fie testată / verificată, adică să existe metode / procedee care să o testeze sau să existe
posibilitatea construirii unora.
O ipoteză trebuie să fie relaţionată cu cunoştinţele anterioare în sensul că rezultă din cunoştinţele
anterioare şi vizează modificarea lor. Trebuie de asemenea să fie operaţionalizabilă sau altfel spus să
fie exprimată în termeni care pot fi măsuraţi (conceptele şi relaţia dintre ele).
Ipotezele pot conţine prejudecăţi, în special atunci când sunt generate pe baza unor fapte de observaţie
ne-sistematică. Ipotezele următoare constituie un exemplu în acest sens: creşterea accidentelor de
circulaţie se datorează şoferilor femei; oamenii sunt mai individualişti după 1989.
22
4.3. Ipoteze inductive şi deductive
4.3.1. Logica procesului de cercetare

Ştiinţa este o activitate socială în sensul că procesul de cercetare desfăşurat (şi rezultatele obţinute) de
o echipă de cercetători este reluat şi verificat de o altă echipă. Motivaţia acestei reluări ţine de o
presupunere cu privire la limitarea capacităţii noastre de cunoaştere şi înţelegere, pe faptul că prin
reluarea şi verificarea demersurilor de cercetare greşelile sunt evitate, ştiinţa progresează. Este posibil
astfel ca ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric, testate (şi apoi testate cât
mai multe din implicaţiile ipotezei) de alţi cercetători şi abia apoi acceptate de comunitatea ştiinţifică
drept explicaţie şi construită teoria.
Există numeroase teorii cărora nu le putem atribui o valoare de adevăr pentru simplul motiv că sunt
ne-falsificabile sau altfel spus, în aceste sisteme orice evidenţă poate fi interpretată în aşa fel încât să
constituie un suport pentru teorie. Exemple de astfel de teorii sunt sistemele religioase sau teoria
schimbului (Homans, Blau). Potrivit acesteia din urmă, individul urmăreşte creşterea recompenselor şi
micşorarea costurilor, ori aproape orice poate fi privit ca un câştig, concluzia care „se impune” fiind
aceea că teoria este adevărată. În cazul acestor teorii demersul ştiinţific nu se poate aplica; ele nu pot
constitui obiectul cercetării ştiinţifice.
Activitatea de cercetare (construcţia ştiinţei) urmează un drum complex, marcat de procese alternative
de inducţie şi deducţie, construcţie şi testare a construcţiei. Scopul ultim al procesului de cercetare
este construcţia de teorii. Acestea reprezintă încercări de a răspunde la întrebările de tip „de ce”.
Teoriile pot diferi prin complexitate (număr de variabile), nivel de abstractizare şi scop. Pentru a
înţelege rolul teoriei în cercetarea empirică este utilă distincţia dintre două stiluri diferite de cercetare:
- testarea teoriei: se pleacă de la teorie şi prin raţionament de tip deductiv se ajunge la
observaţii (de la abstract la empiric)
şi
- construcţia teoriei: se pleacă de la observaţii şi prin raţionament de tip inductiv se ajunge
la teorie (de la empiric la abstract).
Logica procesului de cercetare poate fi reprezentată schematic în felul următor (Vaus, 2001:8):
Punctul de start pentru
testarea teoriei
teorie
inferenţă
deducţie
implicaţii pentru
propoziţii propoziţii
teorie nouă
realizarea măsurilor,
analiza datelor eşantionului
colectarea datelor
Punctul de start pentru

construcţia teoriei
23
În vederea testării / construcţiei unor teorii, cercetarea explicativă trebuie să stabilească legături /
relaţii cauzale. Acest lucru nu este deloc uşor deoarece nu putem să observăm în prezent cum o
variabilă o influenţează pe alta (chiar dacă un eveniment ar fi urmat întotdeauna de altul nu putem fi
siguri că acesta din urmă este cauzat de primul). Deci, relaţiile cauzale trebuie mai degrabă inferate
decât observate. Scopul designului de cercetare este de a mări calitatea inferenţelor cauzale.
Fie ipoteza „şomajul tinerilor este responsabil de sinuciderea lor”. Aceasta poate fi re-formulată astfel:
„este mai probabil ca rata sinuciderii să fie mai mare în rândul tinerilor şomeri decât în rândul tinerilor
care au un loc de muncă”. Pentru a demonstra această ipoteză va trebui să comparăm ratele de
sinucidere între cele două grupuri (desigur, nu este suficient doar atât). Pot exista situaţii în care
trebuie să comparăm mai mult de două grupuri. Acestea pot fi clase cu intensitate diferită a însuşirii
sau diferite combinaţii de variabile cum ar fi influenţa combinată a sexului şi vârstei asupra ratei de
sinucidere (bărbaţii tinerii se sinucid în cea mai mare măsură). La modul ideal, grupurile ce le
comparăm trebuie să fie identice, cu excepţia variabilei independente.
Punctul de plecare în procesul de cercetare îl constituie descrierea. Se constată o anumită stare de fapt
şi apoi se încercă explicarea ei. Dacă avem în vedere exemplul cu privire la cauzele sinuciderii, vom
încerca să descriem fenomenul răspunzând la întrebările:
- care este rata sinuciderilor într-o anumită comunitate, care este evoluţia ei, cum este ea
comparativ cu alte comunităţi?
şi apoi vom încerca să explicăm starea de fapt observată având drept ghid întrebările:
- de ce este rata sinuciderilor mare, de ce urmează această evoluţie, de ce este mai mare în
comunitatea x decât în y?
În funcţie de tipul de întrebare şi datele care ne interesează, vom adopta un anumit design de
cercetare, respectiv o anumită metodă de culegere a datelor. Răspunsul la întrebări de tip „de ce”
presupune automat dezvoltarea unei explicaţii cauzale (x este determinat de y). Dacă avem în vedere
relaţia dintre 3 variabile, tipurile de relaţii de cauzalitate ce pot să apară sunt: directă, indirectă
(mediată), falsă, directă + indirectă, directă + indirectă + falsă, falsă + directă, falsă + indirectă.
Tipuri de relaţii între trei variabile (Vaus, 2001:38)
relaţie cauzală directă relaţie cauzală indirectă relaţie cauzală falsă între x şi y
X Y X Y X Y
Z Z Z
relaţie cauzală directă şi indirectă relaţie cauzală directă, indirectă şi falsă relaţie cauzală directă şi falsă
X Y X Y
X Y
Z Z
Z
X Y
relaţie cauzală indirectă şi falsă
Z
Concepţia clasică asupra cauzalităţii implică o cauză şi un efect şi se bazează pe 4 principii:
24
- ordinea temporală: cauza trebuie să preceadă efectul

- asocierea: cele două fenomene trebuie să aibă loc împreună
- eliminarea alternativelor: trebuie să putem afirma că efectul este rezultatul acestei cauze şi
nu a alteia
- găsirea sensului pentru relaţia cauzală: legături teoretice, asumpţii
În prezent, în ştiinţele sociale, cauza este privită din două perspective:
- determinist: y determină pe x dacă şi numai dacă întotdeauna este aşa (dacă fumezi te
îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile
- probabilist: y determină pe x cu o anumită probabilitate (dacă fumezi ai mai multe şanse să
te îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile
În ştiinţele sociale majoritatea cauzalităţilor sunt de tip probabilist. Printre principalele motive se află
complexitatea comportamentului uman, subiectivitatea, sensurile multiple asociate, voluntarismul, etc.
Criteriile de inferare a cauzelor vizează două aspecte principale:
- covariaţia dintre cele două variabile (nu este suficientă dar este obligatorie)
- aserţiunea că o variabilă o influenţează pe cealaltă trebuie să aibă sens, adică trebuie să ne
asigurăm de următoarele:
- ordinea temporală a variabilelor (cauza trebuie să fie anterioară efectului)

- variabilitatea variabilei dependentă (variabila dependentă trebuie să acopere
întregul interval de variaţie)
- plauzibilitatea teoretică a relaţiei cauzale (trebuie să arătăm teoretic sau pe baza
altor cercetări / teorii cum cauza determină efectul
Din punctul de vedere al validităţii demersului de cercetare este important să diferenţiem între
predicţie, corelaţie şi cauzalitate. Faptul că în sec. 20 ratele de divorţ şi criminalitate au crescut nu
înseamnă că divorţul determină criminalitatea, cel mai probabil existând un al treilea factor
(secularizarea, individualismul, sărăcia) care le determină pe ambele. La fel, nu putem confunda
predicţia cu cauzalitatea şi predicţia cu explicaţia. Atunci când două variabile corelează putem să o
prezicem pe una din alta dar asta nu înseamnă neapărat că există o relaţie de cauzalitate. Similar,
putem face predicţii corecte fără a explica relaţia dintre variabile. În concluzie putem observa corelaţia
dar nu şi cauza. Cauza trebuie să o inferăm. Prin urmare trebuie să fim foarte atenţi la inferenţe, unul
din scopurile principale ale designului cercetării de tip explicativ fiind acela de a evita inferenţele
invalide.
4.3.2. Ipoteza inductivă
Ipotezele inductive sunt cele rezultate din inspectarea datelor empirice. Scopul acestor ipoteze este să
permită construcţia de teorii. Să presupunem că dorim să răspundem la interogaţia următoare: „Care
sunt factorii ce determină emigrarea tinerilor maghiari?”. Cu privire la această interogaţie putem emite
/ induce pe baza datelor empirice ipotezele: factori care determină emigrarea tinerilor maghiari sunt
naţionalismul românesc, nivelul de trai, naţionalismul maghiar, limba maternă, etc.
Uneori nu este suficient să tratăm fiecare factor în parte. Trebuie să avem în vedere şi posibilele relaţii
dintre factori, eventualitatea unor lanţuri cauzale mai complexe. O ipoteză poate fi folosită în aceste
25
situaţii pentru a pune ordine în multitudinea de relaţii posibile dintre variabile / factori. Un exemplu
simplu de astfel de ipoteză este următorul:
şcoala naţionalismul naţionalismul discriminare tendinţa de

tinerilor maghiari românilor ocupaţională emigrare
4.3.3. Ipoteza deductivă
Ipotezele deductive sunt cele rezultate dintr-o teorie. Scopul ipotezelor de acest tip este testarea
teoriei. O teorie (ipoteză) face anumite afirmaţii, afirmaţii care au implicaţii diverse, prezic anumite
fenomene. Scopul nostru este să vedem dacă aceste implicaţii sunt adevărate iar dacă răspunsul este
afirmativ să validăm ipoteza / teoria. Să considerăm următorul exemplu cu privire la delincvenţa
juvenilă. Putem construi prin deducţie, în cadrul teoriei acţiunii sociale, următorul model explicativ:
Individul se socializează de timpuriu cu modelele de conflict şi cooperare, deci
modelul de structurare a imaginii de sine este funcţie de plasarea în spaţiul cooperării
şi conflictului. În situaţii inconfortabile, subiectul poate adopta la un moment dat
unul din mecanismele de apărare de genul „schimbarea regulilor jocului” sau
„căutarea unui alt joc” (Hirschman, Abandon, contestare şi loialitate, Nemira, 1999).
În acest context putem formula / deduce ipotezele:
1. Tinerii delincvenţi au raporturi sociale destructurate, de aceea ca reacţie adoptă

violenţa împotriva normelor.
2. Comportamentul deviant constituie o modalitate pentru tineri de a se re-modela pe
sine ca actor social prin reconstituirea capacităţii de cooperare şi de conflict în
grupurile marginale.
4.4. Testarea ipotezelor (alternative)
În general, cu privire la o stare de fapte se pot emite mai multe ipoteze. În faza iniţială a cunoaşterii
fiecare dintre aceste ipoteze poate fi adevărată. Pe parcurs, unele dintre ipoteze nu fac faţă testelor şi
sunt îndepărtate, apar alte ipoteze care la rândul lor sunt testate, situaţia comună din ştiinţele sociale
fiind existenţa cu privire la aceeaşi stare de fapt a unor ipoteze concurente.
O situaţie frecvent întâlnită este aceea în care pentru explicarea unui fenomen se folosesc perspective
diferite, fiecare din ipotezele derivate din aceste teorii fiind adevărată. De exemplu, fericirea unui
mariaj poate fi explicată prin intermediul uneia dintre teoriile / perspectivele:
- atributele personale ale cuplului (perspectiva psihologică)

- factorii economici(p. economică)
- perioada de viaţă în care se află cuplul (p. dinamica vieţii)
- rolurile de gender diviziunea muncii (p. feministă)
- cohorta căreia aparţin (p. demografică)
- integrarea cuplului în grupuri mai largi (p. reţele sociale)
Să considerăm un alt exemplu. Fie următoarea interogaţie de pornire: „De ce în societăţile industriale
inegalitatea şanselor în faţa învăţământului superior se menţine?”. Răspunsurile (ipotezele) pe care le
putem da la această interogaţie sunt dintre cele mai diferite. Două dintre răspunsurile posibile le
aparţin lui Boudon respectiv Bourdieu. Potrivit acestora persistenţa inegalităţii de şanse se datorează
„deciziilor raţionale consecutive ale indivizilor” (Boudon, L’inégalité de chances) sau „determinării de
habitus” (Bourdieu, Les Héritiers). Potrivit perspectivelor teoretice / paradigmatice ale celor doi
26
sociologi ambele ipoteze sunt adevărate (datele şi sistemele explicative construite pe baza acestora de
către fiecare autor susţin ambele ipoteze).
Pentru o analiză mai detaliată a teoriilor / ipotezelor rivale plauzibile să considerăm următorul
exemplu (Vaus, 2001:12) cu privire la influenţa tipului de şcoală urmat (stat sau privat) asupra
realizării academice (rezultatele obţinute la facultate):
Explicaţii cauzale şi non-cauzale ale relaţiei dintre tipul de şcoală şi realizarea academică
a) relaţie cauzală: tipul de şcoală determină reuşita academică
tipul de şcoală reuşita academică
b) explicaţie alternativă: selectivitate în abilitatea iniţială a copilului
reuşita academică
abilitatea iniţială a
copilului
tipul de şcoală
c) explicaţie alternativă: resursele familiei
facilităţi acasă pentru studiu
resursele părinţilor reuşita academică
tipul de şcoală
d) explicaţie alternativă: valorile educaţionale
valorizarea educaţiei de către copil
valorizarea educaţiei
de către părinţi
reuşita academică
tipul de şcoală
Modelul explicativ care se impune la prima vedere prin compararea succesului studenţilor din
instituţiile de învăţământ superior este cel precizat la punctul a. Dacă am lua în considerare şi alte
variabile / explicaţii alternative, am putea descoperi că există şi alte ipoteze care sunt consonante cu
situaţia observată dar care propun explicaţii diferite. Astfel, este posibil ca relaţia cauzală dintre tipul
de şcoală urmat şi reuşita academică să fie falsă fiind datorată unei a treia variabile (selectivitatea în
abilitatea iniţială a copilului sau resursele părinţilor sau valorizarea educaţiei de către părinţi sau
combinaţii dintre acestea).
Oricare dintre explicaţiile menţionate poate fi corectă, în lipsa unor informaţii suplimentare fiind
imposibil să avem argumente pentru a o prefera pe una în defavoarea alteia. În concluzie, trebuie să
avem în vedere întotdeauna posibilele explicaţii alternative. La nivel practic această problemă se poate
rezolva fie prin anticiparea explicaţiilor alternative înainte de derularea cercetării şi construirea
27
designul de cercetare astfel încât să culegem informaţii care să permită testarea tuturor modelelor, fie
culegerea ulterioară a acestor informaţii. Pe lângă explicaţiile teoretice de mai sus, ipoteza relaţiei
cauzale directe trebuie validată şi sub aspect metodologic (cum anume a fost măsurată reuşita
academică, de la câte şcoli au fost selectate cazuri şi cum au fost selectate şcolile, etc.).
Tipul de eroare din exemplul anterior se numeşte „eroarea afirmării consecinţei” şi se referă la faptul
că o evidenţă poate fi consistentă cu mai multe afirmaţii (chiar dacă o evidenţă este consistentă cu o
anumită afirmaţie, ea poate fi în acelaşi timp consistentă şi cu alte afirmaţii; pentru exemplul nostru,
observarea unor diferenţe în ratele de reuşită academică se pot explica prin fiecare din modele a-d).
Forma logică a acestui raţionament este:
 dacă A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc
 îl observăm pe B
 prin urmare A este adevărat
Propoziţia iniţială din exemplu era „şcolile private produc studenţi mai buni decât şcolile
guvernamentale” iar forma logică a raţionamentului (testul afirmaţiei) este:
 dacă A atunci B: Dacă şcolile private produc studenţi mai buni (A) atunci studenţii lor
trebuie să obţină rezultate finale mai bune decât obţin cei din şcolile guvernamentale
(B);
 B este adevărat: Studenţii de la şcolile private obţin rezultate mai bune decât cei de la
şcolile guvernamentale (observă B);
 prin urmare A este adevărat: Prin urmare şcolile private produc studenţi mai buni (A
este adevărat);
ori în realitate corect ar fi să spunem:
 dacă A (sau C, sau D, sau …) este adevărat atunci B trebuie să aibă loc
 îl observăm pe B
 prin urmare A (sau C, sau D, sau …) este adevărat
În concluzie, trebuie să testăm şi celelalte explicaţii, să comparăm ipotezele alternative identificate şi
doar apoi să decidem care este / sunt afirmaţiile adevărate (este cel mai probabil să fie adevărate).
În situaţia prezentată anterior am încercat să verificăm o ipoteză şi am identificat dificultăţile legate de
acest proces. Din perspectiva unor cercetători logica demersului anterior nu este cea mai adecvată.
După părerea lor este posibil să găsim un anumit suport pentru orice teorie dar asta nu înseamnă
automat că teoria este adevărată. Potrivit acestora, trebuie să fim sceptici şi în loc să căutăm evidenţe
care sunt consistente cu teoria, să încercăm să găsim unele care să o testeze. Adică, în loc să
demonstrăm adevărul unei teorii, trebuie să vizăm falsificarea ei, să încercăm să demonstrăm că este
falsă. Acest lucru se poate face prin eliminarea explicaţiilor rivale sau prin căutarea deliberată a unor
probe pe baza cărora să respingem teoria (Popper). Conform acestei perspective singura posibilitate
sigură de evalua o teorie / ipoteză este aceea de a încerca să găsim contra-evidenţe, adică să găsim o
consecinţă a teoriei pe care să o dovedim că este falsă sau în cazul ipotezei să încercăm să falsificăm
ipoteza de nul (să arătăm că H0 nu poate fi adevărată). Logica demersului popperian se bazează pe
limita procesului de inducţie în ceea ce priveşte generalizarea: oricâte teste ar trece o teorie, tot nu
putem să o dovedim pentru totdeauna deoarece oricând se poate găsi un test pe care să nu-l treacă. În
schimb, o teorie poate fi infirmată definitiv, atunci când se întâmplă următoarea situaţie:
 dacă teoria A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc
 B nu are loc
 prin urmare A nu este adevărată
28
Conform epistemologiei popperiene nu vom obţine niciodată confirmări definitive pentru o ipoteză. În
consecinţă, o ipoteză poate fi considerată adevărată doar provizoriu, atâta timp cât contrarele ei sunt
false iar ceea ce trebuie să ne intereseze la o ipoteză este caracterul ei de a fi infirmabilă nu valoarea
de adevăr.
În practică lucrurile nu stau chiar aşa simplu. Testul la care este supusă o teorie / ipoteză poate avea o
duritate diferită (timp, număr. de teste, condiţii diferite, etc.), deci nu este corect să renunţi la ea după
o singură infirmare (infirmarea poate să nu fie reală) ci mai degrabă să o re-analizezi, modifici şi apoi
să o testezi din nou pe alt set de date. Numai în cazul în care ajungem la infirmări multiple sau majore
trebuie să renunţăm la teorie / ipoteză şi să căutăm alta.
În CONCLUZIE, starea normală a cercetătorului trebuie să fie caracterizată prin scepticism. Trebuie
să abordăm o atitudine sceptică faţă de orice teorie / explicaţie, să încercăm simultan să găsim
explicaţii alternative şi evidenţe care să infirme teoria.
29
Metodologia cercetării sociale Bibliografie
Bibliografie:
Autor Titlu An, editură, loc Domeniu Bibliotecă Rating

*** Dicţionar de filosofia cunoaşterii 1999, Trei, Bucureşti 1 134 ***
Karl R. Popper Filosofie socială şi filosofia ştiinţei 2000, Trei, Bucureşti 1 134 ***
Karl R. Popper Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii 1998, Trei, Bucureşti 1 134 ***
Wright Mills Imaginaţia sociologică 1975, Politică, Bucureşti 1 134 ***
Georg Henrik von Wright Explicaţie şi înţelegere 1995, Humanitas, Bucureşti 1 134 **
Raymond Boudon Texte sociologice alese 1990, Humanistas, Bucureşti 1 134 **
Raymond Boudon (coord.) Tratat de sociologie 1997, Humanitas, Bucureşti 1 134 **
Roger Trigg Înţelegerea ştiinţei sociale 1996, Ştiinţifică, Bucureşti 1 134 **
Thomas S. Kuhn Structura revoluţiilor ştiinţifice 1999, Humanitas, Bucureşti 1 134 **
W. H. Newton-Smith Raţionalitatea ştiinţei 1994, Ştiinţifică, Bucureşti 1 134 **
David de Vaus Research Design in Social Research 2001, Sage Publications, London 2 - *****
Derek Layder Sociological Practice. Linking Theory and Social 1998, Sage Publications, London 2 5 *****
Research
Gary D. Bouma, G. B. J. Atkinson A Handbook of Social Science Research 1995, Oxford University Press 2 - *****
John W. Ceswell Research Design. Qualitative and Quantitative 1994, Sage Publications, London 2 7 *****
Approaches
Norman Blaikie Designing Social Research 2000, Polity Press, Cambridge 2 - *****
Ranjit Kumar Research Methodology. A Step-by-step Guide for 1996, Sage Publications, London 2 - *****
Beginners
Audrey Dunsmuir, Lynn Williams How to do Social Research 1999, CollinsEducational, London 2 - ****
Catherine Marshall, Gretchen B. Designing Qualitative Research 1995, Sage Publications, London 2 7 ****
Rossman
Charles C. Ragin Constructing Social Research 1994, Pine Forges Press 2 - ****
Gary King, Robert Keohane, Fundamentele cercetării sociale 2000, Polirom, Iaşi 2 134 ****
Sidney Verba
Ion Mărginean Proiectarea cercetării sociologice 1999, Polirom, Iaşi 2 134 ***
W. Lawrence Neuman Social Research Methods. Qualitative and Quantitative 1997, Allyn & Bacon 2 - ****
Approaches
30
Metodologia cercetării sociale Bibliografie
*** Handbook of Research Design and Social Measurement 2 7 ***

*** Les indicateurs socio-politiques aujourd’hui 1996, Harmattan 3 7 ***
*** Measures of Personality and Social Psychological 1991, Academic Press 3 5 ***
Attitudes
Earl Babbie, Fred Halley Adventures in Social Research. Data Analysis Using 1998, Pine Forge Press 3 7 ***
SPSS
Richard A. Seltzer Mistakes That Social Scientists Make 1996, St. Martin’s Press, New York 3 ***
Robert Ghiglione, Benjamin Les enquetes sociologiques 1985, AC, Paris 3 56 ***
Matalon
David Barrat, Tony Cole Sociology Projects. A Students’ Guide 1991, Routledge 4 25/7 ****
KeithF. Punch Developing Effective Research Proposals 2000, Sage Publications, London 4 ****
Umberto Eco Cum se face o teză de licenţă 2000, Pontica 4 134 ****
Gregg Lee Carter Empirical Approaches to Sociology 1998, Allyn and Bacon 5 5/7 ***
Royce Singleton, Bruce C. Straits, Approaches to Social Research 1988, Oxford University Press 6 7 ****
Margaret Straits, Ronald J.
McAllister
* ratingul este apreciat în funcţie de utilitatea cărţii pentru acest curs

** domeniul se referă la domeniul principal
- cărţi care vor fi disponibile la mine sau în dosarul de la biblioteca de la Istorie –Filozofie după ce voi reuşi foto-copierea lor
Domenii Biblioteci
1. epistemologie 1. Bibliotecă Istorie - Filozofie
2. metodologie 2. Dosar bibliotecă Istorie - Filozofie
3. metode de cercetare 3. BCU (Biblioteca Central Universitară)
4. proiect de cercetare 4. Biblioteca Academiei
5. exemple de cercetări 5. Bibliotecă FSD
6. general 6. Centrul Cultural Francez
7. Bibliotecă Ştiinţe Politice
Notă: pentru informaţii suplimentare (exemple de cercetări, sfaturi pentru cercetători) consultaţi pagina de web: www.mirceacomsa.home.ro
31
Metodologia cercetării sociale Propunerea de cercetare
PROPUNEREA DE CERCETARE
„Scopul unui proiect de cercetare este de a convinge cititorul că ceea ce se propune este important, relevant şi interesant; că designul studiului este valabil;
şi că cercetătorul este capabil să realizeze cu succes studiul.” (Marshall şi Rossman, 1995, după Blaikie, 2000)
Deşi adesea procesul de cercetare este prezentat ca un proces liniar (paşii ce trebuie urmaţi), cel mai adesea el este marcat de numeroase iteraţii, reluări şi
paşi ciclici, deciziile de la fiecare pas afectând deciziile următoare, fiind posibilă revenirea la o decizie şi schimbarea ei. În plus, pe cât posibil, este foarte
important ca fiecare decizie luată cu privire la designul de cercetare, să fie luată înainte de începerea propriu-zisă a cercetării (totuşi, în funcţie de tipul
designului, posibilitatea practică a realizării acestui deziderat diferă).
Propunerea (proiectul) de cercetare:

Scopul propunerii este de a fi aprobată desfăşurarea cercetării şi obţinerea fondurilor necesare. Ea trebuie să demonstreze cât mai clar ce vrea să studieze,
de ce şi cum anume se va desfăşura cercetarea. Componentele unei propuneri sunt următoarele:
- titlul: concis şi informativ; utilă uneori dividerea în titlu (subiectul) şi sub-titlu (localizarea studiului)
- problema cercetată: descrierea concisă a naturii problemei ce va fi investigată
- scopul şi importanţa: cu ce anume îşi propune să contribuie la cunoaştere şi de ce anume merită să cunoşti acest lucru
- background: inspectarea literaturii – cum a apărut problema, contextul, răspunsuri – pe scurt, o legătură cu stadiul actual al cunoaşterii în
domeniu, cu referire la problemă
- planul de cercetare + metodele: ce date, de unde şi cum vor fi culese + cum vor fi analizate
- bugetul + justificarea bugetului: ce bani sunt necesari şi pentru ce anume, cum vor fi cheltuiţi (personal, echipamente, menţinerea funcţionării,
călătorie, publicaţii, prezentări) + justificarea fiecărei cheltuieli
- timetable (planificarea activităţilor): planificarea duratei (perioadei) de desfăşurare a fiecărei componente de cercetare; uneori necesare rapoarte
intermediare; adesea scrierea raportului este subestimată – ar trebui să i se aloce minimum un sfert din timpul desfăşurării întregului proiect
- output (rezultatele) aşteptat: contribuţia la cunoaştere; subliniate rezultatele ce pot avea o influenţă pozitivă şi directă asupra sectoarelor
importante din societate (aspectul practic)
- probleme etice: orice cercetare socială presupune o minimă intervenţie în viaţa socială şi prin urmare există riscul de a deranja anumite
persoane; orice aspecte care pot deranja subiecţii trebuie explicitate şi precizate mijloacele prin care se vor rezolva (totuşi, dacă x ştie la ce
cercetare participă / este rugat să participe poate refuza din pricina subiectului şi astfel rata de răspuns va fi mai mică)
- probleme şi limite: care sunt problemele (practice sau teoretice) care este posibil să apară şi cum vor fi rezolvate; listarea punctelor tari şi slabe
ale designului de cercetare
- comunicarea rezultatelor: care vor fi modalităţile prin care rezultatele vor fi făcute publice şi cum se vor atinge populaţiile ţintă
32
Metodologia cercetării sociale Propunerea de cercetare
Date despre proiect:

1. Pe parcursul semestrului fiecare student va realiza un proiect de cercetare individual.
2. Cea mai mare parte a seminariilor va fi alocată pentru îndrumarea acestor proiecte.
3. Proiectele se pot realiza pe orice temă aleasă de student, folosindu-se metodele de cercetare adecvate (calitative, cantitative, mixte).
4. La ultimul curs fiecare student va preda raportul de cercetare rezultat în urma realizării proiectului de cercetare.
5. În cazul proiectelor care solicită culegerea unui volum mare de date (de tip anchetă de ex.) se acceptă realizarea proiectului pe baza unor date
parţiale, fără pretenţie de reprezentativitate.
6. Se va respecta pe cât posibil structura de raport de cercetare primită la curs.
7. Raportul poate fi redactat pe calculator sau scris citeţ de mână.
8. Raportul va conţine într-o anexă tot ceea ce aţi făcut pe parcursul semestrului pentru această cercetare (consideraţi relevant pentru munca pe care aţi
depus-o).
9. Nu există limite minime sau maximă de pagini. Un indicator util pentru dimensiunea proiectului este numărul de cuvinte (fără anexe): undeva în
intervalul 5-8 mii.
10. Pentru informaţii suplimentare cu privire la designul unei cercetări consultă „propunerea de cercetare” şi suportul de curs.
Nota finală va fi nota primită la proiect.
33

Designul Si Practica Cercetarii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Designul Si Practica Cercetarii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologia cercetării sociale Curs 1

UN ALT MOD DE A GÂNDI – CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

1. Introducere: Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere.

1. INTRODUCERE: CUNOAŞTEREA UMANĂ. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE.

- autoritatea: se referă la acceptarea unei afirmaţii ca fiind adevărate pe baza faptului că

2.1. DEFINIREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

- bazată doar pe fapte, fără teorie

- definirea într-o anumită manieră a societăţii

- obiectivul cercetării este formularea de inferenţe: trecerea dincolo de date prin

2.2. CARACTERISTICILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Principalele caracteristici ale procesului de cercetare ştiinţifică sunt:

- controlabil: trebuie să ne asigurăm că x determină pe y şi nu alţi factori (ceilalţi factori

- valid şi verificabil: concluzia trebuie să fie bazată pe date şi să existe posibilitatea

2.3. TIPURI DE CERCETĂRI

- exploratoriu – studiu pilot, posibilitatea realizării unui studiu

- scopul studiului: descriere / explicare

2.4. COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ. NORMELE COMUNITĂŢII.

CE ESTE UN DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ?

1. O definire a designului de cercetare

1. O DEFINIRE A DESIGNULUI DE CERCETARE

Un design de cercetare trebuie să răspundă la 3 întrebări de bază (Blaikie, 2000:42):

Ultima întrebare poate fi divizată în mai multe, şi anume:

- Ce strategie de cercetare va fi folosită?

2. ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE. ÎNTRE CONTEXTE ŞI ALEGERI.

CONTEXTE ELEMENTE CENTRALE ALEGERI

Topica / problema Cercetare fundamentală: infinită

Colectarea datelor Populaţie

Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000:33)

O clasificare a designurilor de cercetare

O CLASIFICARE A DESIGNURILOR DE CERCETARE

În funcţie de elementele considerate a fi importante pentru definirea unui design de cercetare,

- numărul grupurilor: de la nici o comparaţie (studiu de caz) la comparaţii multiple

1. DESIGNURI DE TIP EXPERIMENTAL

1.1. TIPURI DE DESIGNURI EXPERIMENTALE: CLASIC, SIMPLE ŞI COMPLEXE

A. Designul experimental simplu

Metoda de alocare a Momentul 1 (T1) Intervenţie Momentul 2 (T2)

- alocarea aleatoare a indivizilor la cele două grupuri

Designurile experimentale pot fi implementate în trei tipuri de contexte:

B. Designuri experimentale simple

C. Designuri experimentale complexe

- grupuri, pentru a vedea cum variază efectul intervenţiei în funcţie de mărimea ei

sau încercând să eliminăm influenţa instrumentului

- designul cu 4 grupuri al lui Solomon: 2 grupuri experimentale + 2 de control; intervenţia

1.2. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP EXPERIMENTAL

Problemele de natură metodologică se referă la:

- calitatea explicaţiei: ca rezultat al condiţiei de randomizare nu se poate estima decât

Problemele de natură practică se referă la:

- probleme cu asignarea aleatoare a indivizilor la grupuri: numărul mic de subiecţi nu

Problemele de natură etică se referă la:

- participarea voluntară: în orice moment subiectul trebuie să participe voluntar, nu forţat

1.3. ANALIZA DATELOR EXPERIMENTALE

2. DESIGNURI DE TIP LONGITUDINAL

Principalele obiective ale studiilor longitudinale sunt:

- descrierea paternurilor de schimbare şi stabilitate (şi explicarea lor)

- stabilirea efectelor istorice (de perioadă)

2.1. TIPURI DE DESIGNURI LONGITUDINALE: PROSPECTIVE ŞI RETROSPECTIVE

Există două mari tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective.

Designuri de tip prospectiv pot fi de tip:

- panel simplu (două momente): apropiat de schema experimentului clasic

- panel retrospectiv simplu

2.2. PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP LONGITUDINAL

Probleme metodologice privesc:

Probleme practice se referă la standardizarea instrumentelor, erodarea panelului, supra-solicitarea

Probleme etice vizează participarea voluntară, consimţământul informat, agresarea subiecţilor,

* Handbook of Research Design and Social Measurement 2 7 *