2.Autoreglarea asocierii şi solititudinii.

Nevoia de asociere sau nevoia de apartenţă – fundamentul motivaţional al

interacţiiunilor sociale, inclusiv al relaţiilor interpersonale, este definită ca fiind
nevoia pentru crearea şi menţinerea legăturilor stabile cu ceilalţi. Oamenii sunt
construiţi încât fără o interacţiune constantă unul cu celălalt, fără a menţine legături
cu semenii, nu pot exista. În interiorul psihismului uman este adânc înrădăcinată
nevoia socială fundamentală – nevoia de asociere sau nevoia de apartemţă.

Tendinţa de a forma şi menţine legături sociale cu ceilalţi , tendinţa de a aparţine

unei reţele de interacţiune şi comunicare interumană, este una din cele mai
importante nevoi psihologice, fiind considerata de unii autori ca fiind cea mai
importanta nevoie socială – nevoia de asociere. În opinia lui Susan Fiske este
prima din cele cinci motivaţii sociale fundamentale, care stă la baza relaţiilor
interpersonale din perspectiva psihologiei sociale. Oamenii sunt înclinaţi spre
căutarea acceptării sau includerii sociale, evitând respingerea sau excluderea
socială.

Nevoia de asociere, ca şi concept provine de la Platon şi Aristotel, în trecutul

îndepărtat al evoluţiei speciei umane, acei indivizi care au ştiut să stabilească şi să
păstreze legături sociale au avut o şansă mai mare de supravieţuire. Această
abilitate a fost codată şi transmisă genetic. Această nevoie de asociere a
transformat radical anatomia şi funcţionalitatea neuropsihologică a creierului
uman, iar prin creştere masei creierului în comparaţie cu masa totală a corpului
uman, s-a asigurat un suport cerebral adecvat pentru creşterea abilităţilor de
comunicare şi interacţiune cu semenii.

Nevoia de asociere este la fel de importantă ca şi foamea, aşa cum nu putem

supravieţui fără mâncare , tot aşa nu putem exista fără a comunica cu ceilalţi.

În viziunea Baumaister şi Learz, Baumaister şi Bushman, nevoia de asociere are

două laturi:

- nevoia de contacte sociale regulate ( cantitatea şi frecvenţa

contactelor sociale )

- nevoia de relaţii interpersonale durabile ( calitatea şi profunzime

contactelor sociale.
Nevoia de relaţii interpersonale durabile se realizează doar cu persoane apropiate:
rude, prieteni, iubiţi.

Nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate sunt două laturi sau componente ale
nevoii de asociere. Nevoia de afiliere are ca şi corespondenţă tendinţa de a stabili
şi menţine relaţii sociale cu ceilalţi, nevoia de intimitate stabileşte şi menţine relaţii
interpersonale apropiate. În cadrul nevoii de asociere unii cercetători includ si
motivaţii particulare precum nevoia de stimulare pozitivă, nevoia de sprijin social,
nevoia de atenţie, nevoia de comparare socială.

Eşecul satisfacerii nevoii de asociere are câteva consecinţe, cum ar fi: frustare,
tristeţe, nemulţumire, dezamagire dar, în mod evident viaţa sau sănătatea noastră
nu vor fi puse în pericol. Atunci când ne referim la nevoile noastre fundamentale,
cum ar fi : lipsa mâncării – cu siguranţă am muri de foame. Daca am suferi de
„ foame socială ’’ am putea ajunge la suicid, însă puţini însinguraţi ajung la
această consecinţă, dar se degradează sănătatea psihică şi fizică , determinând o
scădere semnificativă a speranţei de viaţă. ,, Moartea socială’’ este rezultat al
sărăciei considerabile a reţelei de persoane cu care individul comunică repetat,
această condiţie apropiindu-l şi de moartea biologică. Excluderea socială poate
interveni atunci când o persoană este exclusă dintr-un grup, indivizii suferă
dereglări pe o anumită perioadă de timp, scade stima de sine, se diminuează
performanţa motrică, perturbări ale gândirii, se diminuează performanţele
intelectuale, ajungându-se chiar la scăderea generală a vitalităţii, diminuându-se şi
durata vieţii.

Există factori de personalitate – extroversiunea si introversiunea,dar şi factori

situaţionali care influenţează intensitatea nevoii de asociere şi modul în care se
manifestă. Extroverţii sunt orientaţi spre lumea din exteriorul fiinţei, pe când
introverţii o canalizează spre lumea din interior. Activitatea cerebrală a
extroverţilor este dominată de inhibiţie, căutând permanent o stimulare intensă din
exterior, prin interacţiunea cu ceilalţi. Extroverţii se energizează când sunt in jur
mulţi oameni, le plac petrecerile, întrunirile, mitingurile si alte activităţi unde sunt
oameni mulţi. La introverţi situaţia este inversă - creierul este dominat de procese
de excitaţie, iar când ajung în compania multor oameni resimt o supra-excitare
neplăcută, preferând activităţi solitare, precum lectura, evitând aglomeraţiile şi
interacţiunile cu ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu simt nevoia de asociere, numai că
într-o proporţie mai mică, introvertul organizându-şi interacţiunea şi comunicarea
cu câteva persoane apropiate, o comunicare care se caracterizază printr-un grad
înalt de profunzime şi intimitate.

Factorii situaţionali prin care oamenii sunt motivaţi să se adune împreună sunt
dezastrele naturale, inundaţiile, incendiile, cutremurele, furtunile, având loc o
creştere temporară semnificativă a nevoii de asociere. În situaţii stresante cautăm
compania celoralţi pentru consolare, sprijin, reconfortare. În concluzie putem
spune că atunci când oamenii întâmpină diverse probleme şi sunt stresaţi are loc o
creştere temporală a nevoii de asociere, comunicarea oferindu-le posibilitatea de a-
şi reduce anxietatea facând faţă dificultăţilor cu care se confruntă. Sunt trei
modalităţi prin care ceilalţi ne reduc anxietatea în situaţii dificile: a) ne ajută în
mod efectiv pentru a rezolva o problemă, b) ne ajută la clarificarea situaţiei din
punct de vedere cognitiv şi afectiv, c) ne oferă sprijin afectiv prin consolare,
reconfortare şi relaxare.

Nevoia de solitudine apare ca o stare motivaţională activă atunci când omul

resimte că a comunicat mult prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată
de prezenţa semenilor şi interacţiunea cu aceştia. Solitudinea poate fi provocată şi
de alţi factori cum ar fi o emoţie negativă puternică. Neoia de asociere şi nevoia de
solitudine sunt stări motivaţionale opuse şi pot fi considerate extremele unui
continuu motivaţional asociat prezenţei celorlalți.

În concluzie părerea mea despre autoreglarea asocierii şi solitudinii este

clară- persoanele extrovertite după o aşa zisă perioadă de solitudine se întorc la
nevoia de asociere, iar persoanele introverte la solitudine.