Psihologie socială II

O lucrare de 8-10 pagini (Times New Roman, font 12, spațiere 1.5 rânduri ) care va implica tratarea a
două subiecte:
· Conformism și obediență în respectarea izolării la domiciliu în timpul crizei coronavirus;
· Ajutorare și agresivitate în timpul crizei coronavirus.

· pentru redactarea lucrării, sunteți liberi să consultați absolut orice materiale (pe care le veți
menționa ca trimiteri bibliografice);
· lucrările vor fi expediate sub formă de fișier electronic între 5 și 7 iunie; vom stabili până la 1
iunie maniera exacta de a le trimite;
· nota finală la disciplina Psihologie sociala II va fi nota obtinuta in urma evaluarii acestei lucrari.
Nu exista, deci, examen scris de verificare a cunostintelor.
· de asemenea, daca va fi nevoie, vom organiza o sesiune Zoom dupa 15 mai.

1.Conformism și obediență în respectarea izolării la domiciliu în timpul crizei coronavirus;

Pandemia provocata de virusul covid-19 a constitutit o provocare la scara planetara pentru toti locuitorii
ei. Avand in vedere situatia neobisnuita care s-a instaurat intr-o perioada scurta de timp, se poate spune ca
lumea a trecut printr-o schimbare importanta atat la nivel social, economic, politic, administrativ cat si
psihologic. Masurile luate pentru raspandirea acestui virus i-au pus pe oamenii planetei la ( uneori)
dificile incercari. In afara masurilor de extrema igiena, oamenilor li s-a cerut sa se izoleze in casele lor.
Acest aspect a evidentiat o serie de aspecte psihosociale cum ar fi cele legate de fenomenele de
conformism si obedienta..

Conformismul este procesul prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor să respecte
normele de grup. Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea unui individ cu un
grup dă naştere unor presiuni ce se exercită asupra individului spre a judeca sau acţiona în concordanţă
cu grupul.
Situaţiile de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare
a unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă.
E interesant de urmarit cum masura izolarii la domiciliu a fost respectata acest aspect relevand
caracteristici ale diverselor natiuni , mentalitati, culturi, regimuri politice.
Se pare ca totul a inceput in China, in ianuarie 2020. Stirea ca a aparut un virus necunoscut care
genereaza " un fel de gripa" a aparut ca o stire nu foarte importanta. Chinezii , se pare, au tainuit
gravitatea bolii generate de virus si mai ales raspandirea foarte rapida a acesteia. Totodata au fost tainuite
si numarul de cazuri de oameni infectati si mai ales decedati. Peste 3 luni, SUA avea sa dea in judecata
statul chinez si Organizatia Mondiala a Sanatatii pentru faptul ca au dezinformat oamenii privitor la
gravitatea epidemiei si mai ales au comunicat cu intarziere lumii avertismentele si masurile necesare
prevenirii acesteia. Acest lucru nu este surprinzator avand in vedere ca statul chinez este unul totalitarist
in ciuda eforturilor de a modifica aceasta imagine. Informatia care intra si iese din China a fost si este
cenzurata. Abia peste o luna ( februarie) China a devenit mai deschisa avertizand lumea cu privire la
gravitatea bolii provocate de Coronavirus. Au inceput sa fie difuzate imagini cu strazi pustii, oameni
grabiti cu masti pe fata goniti de catre politisti, drone care " vaneaza trecatori" si-i avertizeaza sa nu
umble pe strazi. Situatia parea sa se agraveze de la o zi la alta conturandu-se pericolul pandemiei ce avea
sa cuprinda lumea. Motivul pentru care oamenii din estul extrem al lumii au ramas in case, izolati desi o
astfel de situatie avea sa-i aduca la disperare pe unii din cauza lipsurilor, a saraciei extreme, provine din
coercitia puternica aplicata in acele zone. Au fost livrate imagini in media prin care oamenii sunt pur si
simplu asaltati si agresati de fortele de ordine. Oameni care se prabusesc pe strazi sunt imediat luati de
catre fortele armate si nu de catre cele sanitare si dusi nu se stie unde amintindu-ne de interventia fortelor
armate chineze din timpul Revolutiei din 1989. Zvonuri revoltatoare si ingrijoratoare ajung la urechile
europenilor privind felul in care oamenii sunt tratati in China. Din cauza suprapopularii spitalelor si a
nestiintintei tratarii acestei epidemii, tot mai multi oameni mor. Din pacate persoanele decedate nu pot fi
returnate rudelor pentru a li se asigura un serviciu divin. Si totusi, cateva saptamani mai tarziu, cand
epidemia a luat amploare in Europa, China a fost laudata pentru felul in care a reusit sa stinga focarul din
Wuhan impunand restrictii drastice. Este limpede ca locuitorii acestei tari s-au conformat restrictiilor
impuse mai mult datorita fortei coercitive. Au existat si situatii in care acest conformism a luat note
extremiste. A aparut stirea conform careia persoanele bolnave cu covid au fost sechestrate ( baricadate de-
a dreptul) la domiciliu de catre colocatarii de bloc, usa celor infectati fiind insemnata pentru a avertiza pe
cei din afara. Acest gest aminteste de vremurile tragice din perioada medievala cand cei afectati de ciuma
sau lepra erau izolati, marginalizati, dati uitarii si pieirii. Lipsa de de compasiune si umanitate dovedite de
catre vecinii zelosi indica intr-o anumita masura frica aproape irationala ce a cuprins populatia orasului
chinezesc de la care se presupune ca a pornit virusul, cu ecouri ale culturii de tip comunist in care
individul este devalorizat, iar autoritatea statului este absoluta.Au existat si gesturi de opozitie, de
razvratire redate in imagini care au circulat in toata lumea , imagini ce arata oameni disperati, plangang si
luati cu forta de autoritati acolo unde in urma scanarii li s-a descoperit o temperatura mai mare decat cea
obisnuita.
Dealtfel este stiut faptul ca din punct de vedere cultural, natiunile extrem orientale sunt mult mai
conformiste, valorile de grup primand in fata celor individuale.
Si tarile vecine au dezvoltat acelasi comportament pe perioada epidemiei. Japonia, Coreea de Nord si de
Sud, Taiwan, Filpine, etc. au tinut sub control raspandirea epidemiei in conditiile in care desitatea
populatiei este destul de mare. Exista totusi putina informatie cu privire la felul in care au fost respectate
aceste restrictii de catre populatie. Este de presupus ca aceasi forta coercitiva si-a spus cuvantul, dar se
poate presupune si ca educatia in spiritul acceptarii si respectarii neconditionate a regulilor, legilor a
functionat in cazul orientalilor. O stire cu aspect amuzant si-a facut loc la un moment dat cu privire la
felul in care oamenii din India sunt convinsi sa respecte regula izolarii ( lucru aproape imposibil de
realizat din cauza extremei saracii in unele locuri si a densitatii populatiei): " le-am administrat cate un
masaj pe spate, daca vreti sa ma intelegeti." a declarat un locuitor al acestei tari intr-un interviu.
Tot din spectrul conformismului conditionat de coercitie face parte si Rusia care, in spiritul secretomaniei
de tip autoritar, a declarat un numar neverosimil de mic de infectati. Mai mult decat atat, atunci cand
cadre medicale s-au plans in media de conditiile precare in care sunt nevoite sa ingrijeasca bolnavii de
covid, expunandu-se aproape sigur primejdiei de a fi la randul lor infectate, acestea " s-au sinucis"
aproape inexplicabil la doar cateva zile. In stilul stalinist-bolsevic cunoscut si la noi in tara, cadrele
medicale au fost " convinse" sa se conformeze politicii de stat care , se pare, pune mai presus de siguranta
cetatenilor imaginea de mare putere politica, de stat care gestioneaza perfect o situatie care aproape a
ingenunchiat o lume intreaga. Culmea ipocriziei , as putea spune, a fost atinsa atunci cand Rusia a trimis
ajutoare Italiei in aparatura medicala si cadre medicale alaturand acestora mesajul: " From Rusia with
love".
Cu totul altfel au stat lucrurile in Europa si Statele Americii. Vestul este marcat de spiritul democratiei, al
drepturilor si libertatile omului, ceea ce s-a si vazut in atitudinea locuitorilor acestei zone a globului. Desi
epidemia covid devenise in mod clar o amenintare serioasa la viata oamenilor, desi China cu greu mai
facea fata bolnavilor internati, locuitorii tarilor mediteraneene nu au luat foarte in serios avertismentele.
Desi acestea au existat, italienii, spaniolii, francezii, britanicii, nordicii si-au continuat activitatile
economice si sociale. Oamenii au continuat sa se adune, sa calatoreasca,sa interactioneze. Acest lucru,
previzibil, a condus la o agravare accelerata a imbolnavirii cu covid. In scurt timp, Italia a devenit focarul
Europei inregistrand un numar record de imbolnaviri si de decese. Destul de multa vreme interesele
economice si sociale au fost prioritare ceea ce a dus la o intarziere primejdioasa in a dcreta stare de
urgenta si de a impune recluziunea la domiciliu. Si chiar si atunci cand s-a atins un maxim al
imbolnavirilor si a deceselor chiar si in randul tinerilor au existat multe cazuri de incalcare a legilor.
Destule poze si filmari aratau cum diferiti cetateni " inventau" pretexte de a iesi la plimbare cu animale de
companie sau isi justificau " exceptiile " de la lege in ceeace priveste iesirea lor ( " am plecat pana la colt
sa-mi iau tigari"). Autoritatilor le-a fost mult mai greu sa convinga cetatenii sa ramana inchisi in casa timp
de aproape doua luni. In Europa, coercitia s-a manifestat doar in cazuri extreme si atunci cu consecinte
usturatoare doar pentru buzunarul cetatenilor. Desi s-a mers pe informare bogata, transparenta realizata
de catre oameni profesionisti, firea extrovertita a latinilor, cultura puternic sociala a acestora si-a spus
multa vreme cuvantul.
- Pentru ca o sursă să fie credibilă, ea trebuie să aibă două calităţi: să fie competentăşi demnă de
încredere. Competenţa sau expertiza se referă la numărul cunoştinţelor teoretice şi practice în
domeniu. Cei ce par să ştie foarte multe, vorbesc repede şi coerent, dau dovadă de inteligenţă,
obţin influenţă în virtutea competenţei. În afara situaţiilor deosebite, cînd ne contrazic în privinţa
unor chestiuni foarte importante pentru noi, tindem să acceptăm opiniile experţilor.Totuşi, competenţa
nu este suficientă. Pentru a fi credibil, expertul trebuie să fie şi demn de încredere, adică dornic
cu adevărat să spună ceea ce ştie. Dacă ţinta crede că sursa competentă are ceva de câştigat obţinând
influenţă, ea nu mai acordă sursei încredere. De aceea, oamenii sunt puternic impresionaţi de sursele
care par să argumenteze împotriva propriilor interese. La fel, ei sunt mai uşor influenţaţi cînd cred
că au auzit întâmplător un mesaj persuasiv.
=n privinţa caracteristicilor sursei, cercetătorii au făcut de multă vreme o observaţie interesantă: dacă se
măsoară schimbarea de atitudine imediat după transmiterea mesajului, se constată că sursele având
caracteristici pozitive (credibilitate) sunt mai eficiente. Dar dacă se măsoară influenţa după câteva
săptămâni, se poate constata că impactul sursei credibile a scăzut, în vreme ce impactul sursei
mai puţin credibile a crescut. Acest efect paradoxal s-a numit efectul întârziat (sleeper effect). Explicaţia
ar consta în aceea că, în timp, oamenii tind să despartă ceea ce s-a spus de cine a spus - ei îşi amintesc
mesajul, dar uită sursa lui.

Mesajele patetice sunt cele care fac apel la sentimentele celui ce urmează să fie influenţat. De aceea, ele
pun problema rolului emoţiei în procesul de persuasiune. S-a studiat, de exemplu, impactul mesajelor
care utilizează ameninţări şi provoacă frica. Astăzi se consideră că astfel de mesaje sunt eficiente,
dar numai dacă conţin şi instrucţiuni pentru eludarea pericolului. De exemplu, filmele ce militează
împotriva fumatului sunt mai eficiente atunci cînd prezintă cazuri de cancer decât atunci cînd expun
statistici, dar este important să se menţioneze şi felul în care fumatul poate fi abandonat. Nu mai puţin,
mesajele care provoacă emoţii pozitive pot fi eficiente.

=
=Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod
decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia
locul o majoritate calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul
ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar
supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne
de independenţăşi făcând astfel ca situaţia să parăşi mai constrângătoare. În fine, în comparaţie cu
situaţiile de conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament,
în obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un
comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile acestuia.
O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a
reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul
transmis prin telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decât cel comunicat prin viu grai, în
condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la 20,5 %; amintim că în condiţiile “standard”
ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat
experimentul a fost de 65 %).
=
Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează independenţa subiectului
- o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul susţine că experimentul
trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să continue, nu induce ascultare: din 20
de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în chiar momentul în care discursul
autorităţii devine contradictoriu. O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă
să inducă ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce
încalcă promisiunea făcută“victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest
lucru. În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că “elevul” a
renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează foarte repede,
neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică. Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie
relaţia spaţială dintre elev (victimă) şi cel ce aplicăşocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974),
apropierea de victimă, constatând căpe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai
directă, refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent.
Agresiunea are loc când victima este impersonală.

=Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din aceastăsituaţie
este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un

PSIHOLOGIE SOCIALĂII 29 efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu
decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne
mereu momentul abandonului
=PSIHOLOGIE SOCIALĂII 29 efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu
decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne
mereu momentul abandonului. ÎNTREBARE Cum credeţi că ar fi reacţionat subiecţii din
experimentul standard dacă li s-ar fi cerut să aplice de la început șocul de 450 de volți? Explicaţiile
avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. Aceasta este o stare psihologică în
care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”, se supune indicaţiilor ce-i
ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mâinile ei. În aceste condiţii, tot ceea ce face
sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate
purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al
personalităţii” (Milgram, 1974, p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai
degrabă, transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau
instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa diminuează
semnificativ.

=ŞTEFAN BONCU34 2 Desigur, simplul fapt de a face acelaşi lucru pe care-l fac şi ceilalţi nu
reprezintă un comportament conformist. Multe conduite care par conformiste reprezintă de fapt
manifestări ale unor uniformităţi naturale, determinate de stimuli fizici.

Totuşi, este în afară de orice îndoială că indivizii desfăşoară comportamente ca răspuns direct la
demersurile de influenţare ale altora. Conformismul constituie adesea produsul dorinţei de a fi în mod
manifest de acord cu grupul, căci a nu fi “în rând” cu grupul poate implica pierderea statusului
sau identificarea ca anormal. Faptul de a fi diferit de ceilalţi din grup are serioase consecinţe
pentru recepţionarea recompenselor sau pedepselor. De aceea, există motive pentru care oamenii
se supun presiunilor exercitate de grup chiar şi atunci când lumea fizică prezintă alternative clare şi non-
ambigue.

Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului. O cercetare a lui Milgram
(1961) a demonstrat, de exemplu, că norvegienii se conformează într-o măsură mai mare decât francezii.
Smith şi Bond (1993), într-o sinteză de psihologie socială interculturală, au consemnat la rândul
lor impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului. Ei au remarcat că, în general,
subiecţii aparţinând culturilor individualiste din America de Nord şi Europa apuseană se dovedesc mai
independenţi în raport cu normele de grup faţă de subiecţii provenind din culturi axate pe
valoarea colectivistă - Africa, Asia, America de Sud.

În cadrul paradigmei clasice, efectele conformismului au fost explicate prin influenţa

informaţionalăşi influenţa normativă. În ceea ce priveşte primul tip de influenţă, Sherif (1935) a
arătat

PSIHOLOGIE SOCIALĂII 37 cum într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca surse de informaţie
validă cu privire la structura stimulului, indivizii construiesc o normă socială. Temelia acestei reguli
de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii
şi le oferă unii altora. Festinger va integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia
sa despre procesele de comunicare informalăşi despre compararea socială. Indivizii au nevoie de
informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi atitudinile despre realitatea socială.
Prin urmare, din acest punct de vedere, conformismul se bazează pe incertitudinea individului cu privire
la realitatea socialăşi pe dorinţa lui de consens

n grupurile coezive indivizii manifestă într-o mai mare măsură dorinţa de a păstra calitatea de membru şi
evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă din dorinţa individului de a fi
acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială.https://www.dw.com/ro/coronavirus-fiecare-
%C5%A3ar%C4%83-ue-cu-strategia-ei/a-53266698n

timp ce suedezii îşi continuă calea lor aparte, fără mari restricţii anti-COVID-19, copiii spanioli abia acum
pot ieşi afară, la joacă. Tot mai multe ţări UE încearcă să revină la normalitate.

https://www.digifm.ro/stiri/suedia-respinge-restrictiile-si-abordeaza-relaxat-lupta-cu-covid-19-64993

Suedia a abordat o atitudine mai relaxată în lupta cu pandemia de coronavirus. Nu a închis școlile,
magazinele, ci doar a făcut niște recomandări cetățenilor. Suedezii au fost sfătuiți să nu se adune în
grupuri mai mari de 50, să evite contactul social dacă au peste 70 de ani și să încerce să lucreze de acasă.
Statul nordic a înregistrat până acum peste 6.000 de cazuri și a aproape 358 de morți.

Școlile primare sunt deschise, pentru că oficialii spun că copiii nu sunt transmițători majori ai virusului.
Cafenelele și restaurantele sunt de asemenea deschise. Mulți suedezi sunt ușurați că au scăpat de
izolare.

Femeie: Cred că este benefic pentru economie că am evitat carantina pe cât se poate. Nu sunt sigură că
avem strategia corectă, dar poate celelalte state nu procedează corect.

La spitalul cu cea mai mare secție de terapie intensivă din Suedia, doctorii spun că nu sunt copleșiți.
Numărul cazurilor nu este atât de mare în statul nordic.

Anders Tegnell, epidemiolog: Aceste măsuri pe care le-am adoptat în Suedia le putem păstra câteva luni.
Să închizi școli, măsuri precum închiderea granițelor, nu poți face așa ceva pentru luni sau ani. Putem
continua mult timp cu ce facem în Suedia și pe termen lung se va dovedi important.

Un sondaj indică faptul că suedezii sunt de acord cu această abordare relaxată a pandmiei de
coronavirus. Medicii din statul nordic și-au cam pierdut însă răbdarea cu autoritățile pe care le roagă să
ia mai multe măsuri, astfel încât sistemul de sănătate să poată face față unei eventuale explozii a
cazurilor.
Cecilia Soderberg Naucler, doctor imunolog: Noi suntem oameni de știință, nu avem încredere în
autorități, avem încredere în date. Nu vedem date care să indice faptul că ar trebui să mergem pe
această strategie, ca unica țară din lume care face asta. Când sistemul de sănătate devine suprasolicitat,
nu poți închide, dar va trebui s-o faci. Așa că mai bine prevenim ca să putem controla situația.

Mikael Damberg, ministrul de Interne al Suediei: Cred că cel mai important lucru este să-i facem pe
oameni să respecte recomandările, să se gândească la ei, să înțeleagă care sunt riscurile interacțiunii
sociale. Dacă oamenii înțeleg și respectă recomandările, atunci vom avea aceleași rezultate ca alte state.

Totuși, armata ridcă un spital de campanie lângă o suburbie a Stockholmului, așa cum au făcut și alte
state.

Subiectele tale preferate sunt și la Știrile Digi FM. Ca să știi!

Data: 05.04.2020

Etichete: restrictii , suedia , coronavirus , covid-19 , pandemie

Ajutorare și agresivitate în timpul crizei coronavirus

Comportamentul prosocial desemnează o categorie foarte vastă de comportamente şi se referă la

acte valorizate pozitiv de societate. Comportamentele prosociale au consecinţe sociale pozitive şi
contribuie la binele fizic şi psihologic al altor persoane. Această categorie include: ajutorarea,
altruismul, intervenţia trecătorului, atracţia interpersonală, prietenia, caritatea, cooperarea,
sacrificiul, simpatia, încrederea, etc. Factorul determinant rămâne criteriul social: agresiunea, de
pildă, este considerată de obicei un comportament antisocial, dar dacă este valorizată de societate (ca
atunci când individul trebuie să lupte pentru a-şi apăra ţara), ea devine comportament prosocial

omportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. El poate fi

definit ca un act intenţionat efectuat în folosul altei persoane. Intenţia deţine rolul fundamental în
definirea comportamentului de ajutorare.

ŞTEFAN BONCU84 producă, nu este necesară prezenţa fizică a celorlalţi, ci este suficient ca individul
săştie că ei asistă, chiar dacă nu-i vede. Individul singur intervine pentru că lui îi revine întreaga
responsabilitate. ÎNTREBARECe alte fenomene sociale pot fi explicate invocând procesul de difuziune a
responsabilităţii. 2. Inhibarea produsă de public - ceilalţi spectatori pot să-l facă pe individ conştient de
acţiunea pe care o desfăşoară. În aceste condiţii, poate să apară teama de a nu face o gafă: nimeni nu vrea
săpară stupid, acţionând nepotrivit. Din acest punct de vedere, o reacţie exagerată, de exemplu,
poate constitui o greşeală ridicolă, la care ceilalţi sunt martori. 3. Influenţa socială - celelalte persoane
care asistă la o situaţie de urgenţă oferă individului un model de acţiune. Dacă ele nu se arată îngrijorate şi
afişează pasivitate, situaţia poate să pară mult mai puţin gravă decât este în realitate. 3.
PERSONALITATE ȘI COMPORTAMENT DE AJUTORAREFoarte multe cercetări din acest
domeniu s-au aplecat asupra factorilor situaţionali. Totuşi, comportamentul este determinat atât de
mediu, cât şi de personalitatea indivizilor. În privinţa influenţei acesteia din urmă, comportamentul de
ajutorare a fost raportat la stările psihologice tranzitorii, cât şi la trăsăturile de personalitate.

rintre puţinele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind predictive pentru

comportamentul de ajutorare este competenţa percepută specifică. Sentimentul capacităţii de a
stăpâni situaţia afectează probabilitatea acordării ajutorului. Indivizii care se simt competenţi cred că pot
reduce costurile potenţiale ale comportamentului de ajutorare; or, s-a demonstrat că acestea constituie un
factor esenţial al acordării ajutorului.

ŞTEFAN BONCU90 - ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii; - ele se bazează pe o
logică circulară, propunând legături cauzale nedemonstrate empiric. 2.2. Explicații sociale și bio-sociale
Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care pun accentul pe procesul
de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de agresivitate. Chiar dacă ideea
instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o
tendinţăînvăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e declanşată de circumstanţe sociale specifice.
Întrucât o astfel de abordare include un element biologic, astfel de teorii sunt teorii bio-sociale. a.
Frustrare şi agresivitate Teoria frustrare–agresiune a fost una din cele mai influente din acest
domeniu. Ea a fost propusă în 1939 de un grup de oameni de ştiinţă de la Yale University (Dollard,
Doob, Miller, Mowrer şi Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria
freudiană. În esenţa ei, este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice
comportament agresiv are la bază o frustrare

Era seară cînd am aflat că, de a doua zi, va intra în vigoare ordonanța militară. L-am sunat repede pe C.,
care locuiește la un etaj mai jos, și i-am spus, panicată, că ar fi bine să mergem să ne facem niște
cumpărături. Era chiar voce mea, a unui om căruia, o lungă perioadă de timp, puțin îi păsase dacă avea
sau nu ceva în frigider. C. nu a părut prea convins, dar cred că tonul meu panicat l-a făcut să se îmbrace și
să pornim, în scurt timp, printr-o ploaie mocănească, spre supermarket. Ne-am întors cu multe conserve:
pateuri, zacuscă, brînză, legume congelate, care aveau termene mari de valabilitate. Pentru noi, care ne-
am petrecut copilăria în comunism, drumul acela a fost, în primă instanță, cea mai rațională dintre reacții.
Memoria mea se activase pentru o situație de criză și încercase să facă față.

Izolarea a început, așadar, cu un mic depozit de provizii inutile, de care între timp am și scăpat, și cu o
discuție cu C. despre cît de abrupt debutează distopiile, în cele mai calme și mai obișnuite momente din
viețile unor personaje. Nu știu dacă mi-a fost frică, aș zice mai degrabă că am simțit un fel de neliniște și
de curiozitate pentru ce urma să se întîmple.

Apoi, timpul a început să se așeze precum praful peste suprafețe. Părea că nimeni nu-l mai băga în seamă
și alte vești deveniseră importante: spaime mici, mijlocii, mărunte. După cîteva zile, am visat că
ajunsesem într-o gară și veneau la mine tot felul de oameni să mă salute. Erau și adulți, și copii, care se
bucurau de sosirea mea. Unii mă strîngeau în brațe. Stăteam nemișcată, dar suferința creștea cu fiecare
dintre îmbrățișările lor. Acela a fost momentul în care mi-am spus că psihoza poate să fie mai periculoasă
decît orice virus.

N-am deschis deloc televizorul pentru că știam că, dacă COVID-ul e globalizat, ca noi toți, discursul
panicii poate fi diferit de la un spațiu geografic la altul. N-am scris decît texte pentru revistă și am citit
fragmentar. N-am gătit lucruri nemaivăzute, dar m-am disciplinat și am mîncat de trei ori pe zi, ceea ce
mi-a prins bine și mi-a creat o rutină. Am devenit un mic strateg în a ști de ce am nevoie pentru o
săptămînă sau două. Mi-a fost dor de niște străzi și am ieșit rar, pentru că declarațiile și cartierul complet
pustiu mă indispuneau.

Pe toată durata izolării mi-am spus că viața, cu forța ei inimaginabilă, o să fie mai puternică decît orice
frică de moarte. Și asta am încercat să le spun și prietenilor mai panicați decît mine. Au fost momente în
care m-a amuzat „filozofia” eroică de Facebook, a statului acasă, ca și cînd apartamentele noastre ar fi
devenit brusc niște cîmpuri de luptă. Sau niște altare ale descoperirilor de euri interioare și de revelații.

Din fericire, îmi plăcea și înainte să stau în interior și viața cuiva care scrie nu prea poate exista în afara
acestor spații închise. Am plantat flori și am privit orașul de la etajul patru al clădirii în care locuiesc. Am
spălat mult mai des pe jos, dar, cînd am dezinfectat niște lalele albe, am început să rîd de mine și viața
parcă n-a mai mirosit atît de puternic a spirt și a clor.

Am vorbit des cu ai mei și am încercat să-i încurajez. Nu m-a lăsat sufletul să-i spun lui taică-miu să nu
iasă deloc, deși se află printre cei din grupa de risc maxim. Mi s-ar fi părut o formă de egoism, din
moment ce știam că plimbarea aceea de o jumătate de oră era foarte importantă și că era, oricum, suficient
de speriat încît să își ia toate măsurile de precauție.

N-am crezut nici o clipă că natura umană va trece printr-o mutație și că se va schimba ceva în ADN-ul
nostru. Nici vorbă. Unii au suferit, au falimentat, alții au prosperat și s-au bucurat. Și așa va fi și mai
departe.

Ca întotdeauna, istoria mare a izolării e făcută din nenumărate povești mici, subiective și, la sfîrșit, va
conta cine le va spune. Dacă te aflai în pragul unei separări și ți-ai petrecut această perioadă alături de
omul de care voiai să te desparți, dacă îți vei aduce aminte, cu siguranță nu vei putea să faci abstracție de
tensiunea sentimentală din cuplu. Dacă, din contra, ai construit în vremuri tulburi o relație, ca pe o barcă,
bucățică cu bucățică, cuvînt cu cuvînt, zi după zi, va fi imposibil să nu îți înflorească pe față un zîmbet,
cînd îți vei povesti experiența. Dacă ai lucrat în spital vei avea cu totul altă față a realității. Dacă ai rămas
fără serviciu, fricile se vor prelungi și după ce vremurile s-au mai liniștit. Dacă ai pierdut pe cineva drag,
suferința te face să schimbi cu totul registrul. Au existat victime directe și colaterale, dar despre cele din
urmă doar familiile vor putea depune mărturie.

Mi-a rămas în minte cartea Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori, și cît de diferite pot fi perspectivele
unui eveniment major, în cazul de față fiind vorba despre al Doilea Război Mondial. Dacă te duci și
strîngi bucățelele amintirile celor care i-au fost contemporani, cum a făcut scriitoarea din Belarus, pentru
că nu doar cei care au luptat au povești, ci și cei care și-au trăit pur și simplu viața sub povara lui, s-ar
putea să descoperi că fărîmele astea de existență, puse împreună, pot fi sfîșietoare. Așa cum aflăm din
motto-ul cărții: „«În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) au murit milioane de
copii sovietici: ruși, bieloruși, ucraineni, evrei, tătari, letoni, țigani, kazahi, uzbeci, armeni, tadjici...»
(Revista Drujba narodov, nr. 5/1985)” (Editura Litera, traducere de Antoaneta Olteanu). Cei care au
supraviețuit și-au petrecut copilăria în anii lui vorbesc despre suferințele și teroarea de care au avut parte.
La fel și adolescenții care s-au îndrăgostit și au trecut împreună prin nenoricire.

Păstrînd proporțiile, ne-ar ajuta și acum, poate, dacă ne-am gîndi că există mulți ochi și suflete într-o criză
și că efectele au chipuri pe care nu le putem vedea în oglindă. Și, de asemenea, o mare cantitate de absurd
în gestionarea situației, pe care l-am simțit și o să-l mai simțim încă multă vreme de acum înainte.