Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mitul peşterii este o alegorie despre condiţia umană, despre cunoastere, despre
adevărata lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire, expusă de Platon
în capitolul VII, din opera “Republica” (realizată sub forma unor dialoguri pe teme
filosofice). Alegoria, în acest context, este o povestire, o amplă metaforă care
serveşte drept pretext pentru a transmite o idee, o abstracţiune (în cazul acesta,
condiţia umană în raport cu procesul cunoaşterii), printr-o succesiune de imagini
concrete. Mitul peşterii este o pledoarie pentru adevăratele valori umane, un
îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea călătorie către sine însuşi.
Cartea lui Platon, în care este inclus mitul peşterii, se numeşte Republica, pentru că
prezintă, într-o manieră originală, o concepţie despre viaţa socială în interiorul unei
Cetăţi ideale. Este concepută ca o critică severă la adresa timpului său, când
pervertirea puterii, falsele valori, minciuna, goana după avere au luat locul
autenticei democraţii. Laitmotivul cărţii este ideea de dreptate, asociată adevărului,
minciuna fiind interzisă în această lume ideală gândită de Platon. Acestor valori li
se asociază, de asemenea, curajul, echilibrul şi înţelepciunea.
În mitul peşterii, sensul alegoriei lui Platon, formulat la modul cel mai general, este
că oamenii, indiferent de timp, epocă, obiceiuri, trăiesc toţi într-o iluzie, această
iluzie fiind reprezentată, în mit, de imaginea peşterii. Noi, oamenii, spune Platon,
suntem prizonieri în judecăţile şi prejudecăţile noastre, în credinţele mai mult sau
mai puţin artificiale, în regulile tradiţiilor, în ignoranţă. Toate acestea ne împiedică,
apreciază filosoful, să vedem ADEVĂRUL, să trăim în adevăr, pentru că ceea ce
credem că ştim este fals, prin urmare, relatia noastră cu realitatea este falsă.
De-a lungul acestui perete, trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte –
statuete reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn. Unii oameni
sunt tăcuţi, alţii scot nişte sunete ciudate, iar de văzut, toată viaţa lor, nu au văzut
decât umbrele de pe zidul din faţa lor, pentru că, încă din copilărie, au grumazurile
şi picioarele legate, nu pot să privească decât înainte. Realitatea, pentru ei, remarcă
Platon, accentuând metafora din mitul peşterii, este suma acestor umbre şi ecoul
vorbelor, nimic altceva. ADEVĂRUL lor este echivalent cu umbrele lucrurilor.
Mitul peşterii continua cu o supoziţie: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre aceşti
oameni ar fi eliberat, ar ieşi în lumina adevărată? La început, explică Platon, ar
resimţi dureri de tot felul, strălucirea focului, a soarelui, l-ar împiedica să vadă cu
adevărat obiectele şi nu umbra lor şi ar încerca să îşi odihnească ochii tot în umbra
care nu îl rănea. Treptat însă, ar începe să se obişnuiască şi să susţină în privire
strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise înainte era doar un vis
chinuitor. Ar avea compasiune fată de semenii săi, care nu ştiu acest lucru. S-ar
duce la ei, continuă Platon, şi le-ar descrie, cu dragoste, lumea luminoasă. Mulţi l-
ar crede nebun şi, poate, chiar l-ar ameninţa cu moartea dacă ar insista. Dar dacă el
ar fi obligat să se întoarcă la existenţa de dinainte, din peşteră? Nu ar fi trist şi
întunecat de suferinţă? Sau nu i s-ar spune că, dacă s-a întors, atunci nici nu merită
să încerci să te eliberezi?
Mesajul filosofic din mitul peşterii îşi are rădăcinile în realităţile epocii în care a
trăit Platon, dar, peste milenii, încă rămâne valabil. Printr-o alegorie, filosoful grec
face aluzie la mediocritatea şi limitarea fiinţei umane, sugerând că există şi
posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate, parcurgând trei etape:
Etapa întâi
Etapa a doua
Etapa a treia
Odată ieşiţi din peşteră, oamenii vor fi orbiţi, imagine care simbolizează primul
contact cu adevărul. Vor deveni însă din ce în ce mai curajoşi, mai luminoşi, mai
altruişti, se vor întoarce în peşteră doar pentru a-i convinge şi pe ceilalţi să-i
urmeze. Această îndrăzneală presupune un mare risc. Platon este însă convins că
întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru
binele celorlalţi, deoarece cunoaşterea este sursa fericirii umane şi niciun om nu ar
renunţa la fericirea sa, odată ce a găsit-o.
Alegoria lui Platon, din mitul peşterii, subliniază şi două moduri posibile de
cunoaştere a lumii: unul sensibil (prin simţuri) şi altul intelectual (care vizează
lumea ideilor). De exemplu, dacă cineva ne-ar cere să definim cuvântul cerc,
probabil că unii ar desena un cerc, adică ar oferi o imagine (perceptibilă vizual),
alţii ar da definiţia cercului, definiţia ideii de cerc (o abstracţiune), care corespunde
cunoaşterii intelectuale. Pentru Platon, educaţia, altfel spus, cunoaşterea adevărată
a realităţii, chiar acest lucru ar însemna: trecerea de la cunoaşterea sensibilă, care
este întotdeauna subiectivă, la cea intelectuală.
Într-o lume schimbătoare, în care toate formele sunt imperfecte, esenţa este
reprezentată de idee. Există, de exemplu, dincolo de condiţionări temporale şi
spaţiale, ideea de om, de dreptate, de copac, de pasăre, de animal, de cer, de orice,
şi, după această idee se modelează concretul.
Teoria lui Platon este, prin urmare, o teorie dualistă, pentru că separă lumea în
două părţi distincte (abstractul şi concretul) şi idealistă, deoarece susţine primatul
ideii (Cerul ideilor), care există independent de voinţa noastră, formând singura
realitate veritabilă. Într-o astfel de gândire, fiinţa umană este un suflet nemuritor,
aparţinând lumii ideilor, un suflet înlănţuit într-un corp prizonier şi el în aparenţe.
1. Ce inseamna alegorie?
3.Care este semnificatia oamenilor legati care privesc peretele din fundul pesterii?
5. Ce fel de cunoastere este data de " soarele " din afara pesterii?