Legenda secolelor

de Victor Hugo
Rezumat

„Legenda secolelor”, scrisă de Victor Hugo între anii 1855 și 1876, este o operă compusă
dintr-un ciclu de poeme care înfățișează istoria și evoluția umanității, „ascensiunea sa spre
lumină”, așa cum o prezintă autorul în prefața sa. În această operă, Victor Hugo observă
specia umană ca pe „un mare individ colectiv” care îndeplinește epocă de epocă o serie de
acte transmise în prezent deopotrivă de istorie și legendă. Cele două înfățișări ale trecutului
sunt considerate complementare și la fel de veridice. Și istoria, și legenda prezintă în mod
exemplar actele omului, natura și devenirea sa continuă. Așadar, „Legenda secolelor”
urmărește într-o redare lirică acest „mare filon al misteriosului labirint uman, Progresul”,
iar această abordare specifică a desăvârșirii sensibilități umane de-a lungul
secolelor e tema centrală a operei care face din ea o importantă lucrare a romantismului
francez.

„Legenda secolelor” e o operă proteică – altfel spus, multiformă – care urmărește evoluția
omului prin poeme care sunt pe rând lirice, epice și satirice. Autorul nu a căutat să redea cu
precizia unui document istoric fazele prin care trece umanitatea, ci construind o „epopee
modernă”, într-o formă liberă și complexă și în mare parte inspirată din Biblie și diverse
mitologii ale lumii. Tocmai de aceea, însă, episoadele istorico-legendare
sunt esențializate prin viziunea lui Victor Hugo – e redat caracterul exemplar al fiecărui
moment al dezvoltării spiritului uman, triumfător în lupta dintre bine și rău. Din același
motiv, epocile surprinse sunt adesea populate de personaje istorice obscure sau chiar
inventate de autor, acestea având rolul de a „încarna și simboliza epoca din care fac parte
fiecare”.

Victor Hugo insistă în prefața sa asupra „realității istorice condensate” în fiecare dintre
poemele pe care le oferă, realități care sunt și uneori „ghicite”, din lipsa unor documente
care să le ateste. „Ghicitul” însă e justificat de autor, acesta ținând de o ficțiune intuitivă,
care revelează adevărul. Trecutul umanității este pentru poet asemenea unui puzzle cu
multe piese lipsă, dar pe care el îl poate reconstrui de la începuturi – de la crearea lumii și a
omului – până în prezent. Piesele lipsă sunt efectiv înlocuite de unele create, dar sunt la fel
de veridice, fiind vorba de o creație prin care se realizează ceea ce e specific unor epoci,
pornind și de la detalii mărunte, dar foarte sugestive pentru poet. Așadar, datorită acestor
detalii eliptice, e reconstituit „coloritul” unei întregi ere, spiritul diverselor civilizații demult
apuse. Victor Hugo își ia acest drept de reconstituire a trecutului, printr-un fel de speculare
lirică, pe care o consideră la fel de îndreptățită ca și metodele folosite de un savant
naturalist care „reconstituiește un întreg monstru [animal preistoric, am spune azi] de la
amprenta unghiei sale sau de la alveola unui dinte”.

La început urmând istoriile biblice, „Legenda secolelor” pune în scenă figuri ale
creștinismului „De la Eva la Iisus”, care e și titlu primului ciclu de poeme. Dintre acestea,
„Conștiința” se remarcă printr-o abordare psihologică subtilă, tratând despre nașterea
conștiinței umane din vină și regret. Aici, Victor Hugo continuă parabola primei
crime, povestea lui Abel, ucis de fratele său Cain, prin închipuirea sughiunului prin care
trece Cain în urma faptei sale. De asemenea, foarte semnificativă e asocierea lui Dumnezeu
cu conștiința, aceasta fiind o manifestare a Lui. Dumnezeu este cunoașterea absolută, iar
pedeapsa e asumată și suportată de Cain în măsura în care acesta nu poate să nu-și
recunoască vina în forul său interior și să sufere de pe urma păcatului săvârșit.
În următoarele poeme e evocată antichitatea greco-latină, dintre care se remarcă pentru
plasticitatea sa lirică episodul care surprinde decăderea Imperiului Roman. În „Cavalerii
rătăcitori”, autorul consacră numeroase poeme Evului Mediu în civilizația islamică și
occidentală. Renașterea e supusă unei viziuni puțin nuanțate și tranșante a luptei dintre
bine și rău. Tema înălțării spritului uman prin artă e redată în poemul „Satirul”, iar
umanismul în desăvârșirea sa mai apare și în „Timpul prezent”, precum și în dublul poem
cu substrat mitologic „Adânc de mare – Cer profund”.

Toate aceste tablouri ale Progresului – scris cu literă mare de autor – denotă imensa
erudiție istorică și culturală de care dispune Victor Hugo și în același timp dezinvoltura de
maestru prin care o prelucrează, fiind eliberat de falsele constrângeri ale exactității factuale.
„Legenda secolelor” e în general considerată a fi singura adevărată epopee franceză și chiar
– în formularea lui Baudelaire – „singura epopee modernă posibilă”.

Elementul de recurenta in textul liric este acel ceva ce se repeta in

textul dat ( un vers spre exemplu ) .

MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori
modale: exprimarea unei acţiuni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea
unei acţiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este
ireală.
 exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii posibile sau imposibile, a
unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate
 de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă
concretă la aspiraţie vagă etc.
 optativul care preia funcţia indicativului= ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D. Irimia), când
„nu exprimă nici condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este posibilă, realizabilă" (E.
Câmpeanu).
 substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative; = accentuare a unei
tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă specifică
blestemului/ imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare frecvent forma inversată=amplifică;
în textul liric=mai rar, având mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică
imaginată.