Valeriu Gherghel

Istoria unui motiv literar: „ubi sunt” în scrierile sapienţiale româneşti

Semnificația motivului ”ubi sunt”

Un vechi topos literar încadrat de obicei în discursuri satirice de tipul celor cunoscute
sub numele contemptus mundi este ”ubi sunt”. De obicei, acest motiv este comentat
alături de altele tot cu denominațiuni latinești: fortuna labilis, memento mori, carpe diem
etc. Terminologia este medievală, dar motivul e biblic. Este atestat, de exemplu, în
Cartea lui Baruch (3: 16-19): ”Unde sunt căpeteniile neamurilor și cei ce stăpânesc
fiarele pământului? Cei ce cu păsările cerului se joacă și strâng argint și aur, în care
nădăjduiesc oamenii și a căror avere era fără sfârșit? Cei ce lucrau argintul și se străduiau
ca lucrările lor să fie neîntrecute? S-au stins și în locuința morților coborând, alții s-au
sculat în locul lor”.
Îl găsim și în alte locuri din Biblie. În Eclesiastul sau Sirah.
Pentru a-i stabili ”originea” (ceea ce este o iluzie), unii cercetători trimit la
Metamorfozele lui Ovidiu (12: 615-619).
Răsfoind cugetările împăratului Marcus Aurelius (121 - 180), Către mine însumi,
putem citi următorul pasaj: ”Dacă reflectezi asupra lui Satyrion, închipuie-ți un
socratic...; și privindu-te, imaginează-ți unul dintre împărați... Apoi pune-ți
întrebarea: Unde sînt ei acum? - Nicăieri și pretutindeni. Astfel făcînd, nu vei mai
vedea în lucrurile omenești decît fum și nimicnicie...”  (X: 31).
”Ubi sunt” apare în Antichitatea târzie în De consolatione philosophiae a lui Boethius
sub forma: ”Ubi nunc fidelis ossa Fabricii manent?” – Unde odihnesc oasele (rămășițele)
loialului Fabricius?
Din Baruch, Sirah și Eclesiastul, motivul migrează la scriitorii creștini: îl întîlnim la
Efrem Sirul, la Chiril al Alexandriei, la Ioan Gura-de-Aur etc. Mulți teologi medievali
brodează pe marginea lui. Îl recunoaștem de îndată în poeme latine și englezești din
secolul al XIII-lea. Inclusiv în cântecul De breuitate vitae (Gaudeamus igitur). Apare în
poemul lui François Villon (c. 1431 - 1464), Ballade des dames du temps jadis.
Versetul Mais où sont les neiges d’antan, ”Dar unde sînt zăpezile de altădată!” (care este,
la Villon, o exclamație dezamăgită și nu o întrebare) va fi rescris de autori moderni și
contemporani (inclusiv, la noi, de Odobescu).
La sfârșitul Renașterii, Shakespeare îl pune pe Hamlet să zică pe când ține craniul lui
Yorick în mână (Hamlet, 5: 1): “Vai, sărmanul Yorick! L-am cunoscut, Horaţio; era o
tolbă nesecată de glume; avea o fantezie deosebit de bogată. M-a purtat în cârcă de mii
de ori; şi acum cît de scîrbos îmi apare în închipuire! Mi se întoarce stomacul pe dos. Aici
atîrnau buzele pe care le-am sărutat de nu ştiu cîte ori. Ei, unde îţi sînt acum
zeflemelile? Cîntecele? Ghiduşiile care făceau să se cutremure mesele de hohote? Nu
mai ai nici una la îndemînă, ca să-ţi rîzi de propriul tău rînjet? Ţi-a căzut falca de tot? Să
mai pofteşti şi acum în iatacul doamnei şi să-i spui că dacă se sulemeneşte de un deget
grosime, aceasta e înfăţişarea pe care o s-o capete pînă la urmă; şi, vezi, s-o faci să rîdă.”
(Hamlet, 5: 1).

Motivul ”ubi sunt” ține de tematica mai generală cunoscută în literatura filosofică
drept contemptus mundi (disprețul față de lume). Un poem satiric intitulat De contemptu
mundi a scris Bernard de Morlaix. Din acest poem a citat un vers în Numele
trandafirului Umberto Eco.

Ubi sunt prilejuiește de cele mai multe ori o meditație cu privire la fragilitatea vieții și
la zădărnicia oricărei agitații omenești. Autorii propun comparații între gloria trecută a
mărimilor și starea lor prezentă. Faima nu durează decât o clipă. Puterea, la fel.
Frumusețea femeii (ori a bărbatului) este la fel de amenințată și fugară. Numai moartea
triumfă. Găsim în această meditație și un accent cinic. Alteori, în literatura sapiențială,
axată pe motivul disputei dintre suflet și trup sau dintre înțelept și lume (ca la Dimitrie
Cantemir), rațiunea (sau sufletul, sau înțeleptul) întreabă unde se află gloriile și
frumusețile de odiniară, iar opozantul laudă plăcerile vieții curente. Lumea îl îndeamnă
pe cititor să urmeze preceptul Carpe diem.
Philippe Ménard oferă o descriere precisă a temei ubi sunt: atotputere amorții,
deșertăciune a vieții în lumea de aici, supraviețuire mediocră în memoria oamenilor,
teribilă degradare a omenirii, acestea sunt elementele caracteristice ale acestei teme
melancolice”.

În literatura română veche

Cel dintâi care expune motivul ubi sunt în literatura veche este principele Neagoe
Basarab, în Învățături. În realitate, după cum a arătat cel dintâi Demostene Russo,
fragmentul face parte dintr-o omilie redactată de Ioan Hrisostomul și cunoscută sub titlul
”Despre răbdare…” (c. 347 – 407):

”Unde iaste acum [frumusețea] obrazului? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala feței și
buzele cele roșii? Iată, s-au veștejit. Unde iaste clipeala ochilor și vederile lor? Iată, să
topiră. Unde iaste părul cel frumos și pieptănat? Iată, au căzut. Unde sîntu grumazii cei
netezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede și dăslușită? Iată, au tăcut. Unde
sîntu mâinele cele albe și frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sînt hainele cele scumpe?
Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au perit. Unde sîntu unsorile și
zulufiile cele cu miros frumos? Iată s-au împuțit. Unde iaste veseliia și dăzmirdăciunile
tinerețelor? Iată, au trecut. Unde sîntu părerile și nălucirile omenești? Iată, să făcură
țărână, că țărână au fost” (p.213).

Toposul va fi reluat și complet re-scris în poemul Viiața lumii, compus probabil înainte
de 1673 de către Miron Costin, care versifică pe tema ubi sunt astfel:

"Vremea petrece toate; nici o împărăție

Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari-mpărați și vestiți? Acu de-abiia un nume
Le-au rămas de poveste. Ei sîntu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii impărați, unde iaste Xerxes
Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți i-au stinsu cu vreme, ca pre niște spume".

În Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea (1698), Dimitrie Cantemir propune,

într-o topică oarecum latinească, următoarea versiune a motivului urmărit aici:

”O, lume, dară eu știu precum și alții mulți ca mine, încă și mai puternici decât mine, au
fost; dară până la svârșit ce s-au făcut? Ce s-au făcut împărații perșilor cei mari, minunați
și vestiți? Unde iaste Chiros și Crisors? Unde iaste Xerxis și Artaxerxis, aceștia carii în
loc de Dumnădzău să socotiia și mai puternici decât toți oamenii lumii să ținea…? Unde
iaste Alexandru marele Machidonianul…? … unde iaste Constantin marele, ziditorul
Țarigradului? Unde iaste Iustiniian? Unde iaste Dioclitiian și Iuliian, tiranii cei puternici
și mari? Unde iaste Theodosie cel Mare și Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasilie
Machidon și cu fiiul lui Leon Sofos și alți împărați puternici, mari și vestiți a grecilor?
Unde sînt împărații Romii?... Unde sînt moșii, strămoșii noștri, unde sînt frații, priiatinii
noștri, cu carii eri-alaltăeri avea, împreunare și într-un loc petrecere, carii acmu din
mijlocul nostrum periră și acmu să pare că n-au mai nice odinăoară fost? … Să știi că
numai cu o felegă de pânza înveliti ca cum ar fi cu camasa cea de matase invascuti, si
intr-un sacriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata, imbracati, si in gropnita
aruncati, ca in saraiurile si palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-sa! iara alta
nemica, nici in san, nici in spate, n-au ridicat cu sine!” (pp.53-55).

Dar lamentația înțeleptului (și totodată diatriba sa la adresa lumii) se întinde pe mai
multe pagini.

În literatura modernă

Motivul ubi sunt apare, în chip oarecum neașteptat, în capitolul XI al eruditului eseu
publicat de A. I. Odobescu în 1874, sub titlul, grafiat în litere grecești, Pseudo-
kynegetikos. Tonul de lamentație resemnată vine în contrast cu intenția autorului de a-l
amuza pe cititor. Nu-l amuză întotdeauna. Transcriu:

”Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codrii și pe stânci: ‘Unde și în ce țară va
mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu fața albă ca crinul, cu glas
încântător de zână?... Numai râul acuma, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la
gemetele mele… Ah! Unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah, unde mai sunt chiar și
viscolile de odinioară!”.

Odobescu trimite, desigur, la versul din cunoscuta baladă a lui François Villon (n.
1431 – 1463), pomenită deasupra. Versul sună astfel: ”Mais où sont les neiges d'antan!”.

Tudor Arghezi îl evocă pe Villon într-o poezie care are ca titlu tocmai numele
sciitorului medieval:

François Villon
Poți tu să-mi spui, șoptit, ca-ntr-o poveste,
Atâta frumusețe unde este,
Atâta gingășie și iubire,
De câtă lasă veacul amintire:
Frământ și cântec și mânie,
Și-atâta nevinovăție?
Unde-i Thaïsa de odinioară,
Ioana ciobănița, ostașe și fecioară,
Și Heloiza, scumpă în zadar
Cinstitului părinte Abelar?
Unde-i murmurul fostelor pâraie
Și-al apelor clătite-n heleștaie,
Marie, Maică Prea-Curată?

Dar unde-i și zăpada de-altădată?

Ion Barbu compune pe când se afla în Berlin, în anul 1934, o dedicație care sună în
felul următor:

Orașul

Orașul lui Friedrich rămâne

Același, iubite Sudan!
Verdeața și pietrele spâne,
Mais  où sont les neiges d'antan?

Ah, unde e Grete și Fritzi

Și Agnes cea lungă-n picioare,
Tapeții, apașii, bandiții
Și multele false fecioare?

Inima-n doliu suspine

După acel Vavilon!
Și află că totul un spin e
De astăzi lui Barbu-Villon.

Unii critici literari au identificat motivul ”ubi sunt” până și la Mircea Dinescu în
”Balada triştilor băcani” tipărită în volumul Exil pe o boabă de piper, din 1983.

Concluzii

În literatura veche motivul ubi sunt este preluat (ca atare) ori re-scris, pastișat din /
după scriitorii creștini, îndeosebi după Efrem Sirul și sfântul Ioan Hrisostom. Motivul
pare inevitabil în literatura veche, întrucât aceasta se compune mai ales din omilii și
precuvântări la cărți religioase, traduse din grecește sau slavonă. Tema morții, a
zădărniciei constituie pentru preot ocazia unui discurs edificator.
În literatura mai nouă, motivul vine îndeosebi din poemul lui Villon.

Bibliografie

A. Surse

1. ***, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Text ales și
stability de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, București: Editura Minerva, 1970.
2. Dimitrie Cantemir, Divanul, ediție îngrijită și studiu introductiv de Virgil Cândea,
București: Editura pentru Literatură, 1969.
3. Miron Costin, Viiața lumii, ediție îngrijită de Sande Vîrjoghe, Galați, Editura
Porto-Franco, 1991.
4. Nedelcea, Tudor, Cărți românești vechi: Predoslovii, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1994.
5. Odobescu, A. I., Pseudo-kynegetikos, ediție G. Pienescu, București: Editura
Albatros, 1990.

B. Literatură critică

1. Beardsley, Jr., Theodore S., ”Celestina Act I, Scene I: Ubi Sunt?", Hispanic
Review, 52: 3 (1984): 335-341.
2. Di Sciacca, Claudia, ”The Ubi Sunt Motif and the Soul-and-Body Legend in Old
English Homilies: Sources and Relationships”, The Journal of English and
Germanic Philology, 105: 3 (2006): 365-387.
3. Foarţă, Şerban, Clepsidra cu zăpadă, Introducere, antologie, traduceri, adaptări,
pastişe, ilustraţii de Angela Rotaru-Serbenco, Iași: Editura Polirom, 2003.
4. Gervais, Ronald J. , ”The Snow of Twenty-Nine: 'Babylon Revisited' as 'Ubi
Sunt' Lament”, College Literature, 7: 1 (1980): 47-52.
5. Mamulea, Mona, ”Miron Costin – autorul ceui dintâi poem filosofic din cultura
română”, in Viorel Cernica & Mona Mamulea (eds.), Studii de istorie a filosofiei
românești, București: Editura Academei Române, 2007, pp.447-451.
6. Ménard, Philippe, ”Le sentiment de décadence dans la littérature
medievale”, in Emmanuèle Baumgartner & Laurence Harf-Lancner (eds.),
Progrès, réaction, décadence dans l'Occident médiéval, Paris: Librairie Droz,
2003, pp.137-156.
7. Nash, Walter, ”A Tale of a Trope: Ubi Sunt and its Analogues in English Verse”,
The Glass, 23 (2011): 25-34. Citează versul lui Boethius: ”Ubi nunc fidelis ossa
Fabricii manent?”; II. m. 7, 15
8. Pepin, Ronald E., ”Adso's Closing Line in The Name of the Rose”, American
Notes & Queries, 1986, 24-9/10 (1986): 151-152.
9. Rooney, Anne, ”The Book of the Duchess: Hunting and the 'Ubi Sunt' Tradition”,
The Review of English Studies, 38: 151 (1987): 299-314.
10. Roth, Norman, ”The Ubi Sunt Theme in Medieval Hebrew Poetry”, Hebrew
Studies, 19 (1978): 56-62.
11. Schwartz, Debora B., "Those Were the Days": The "Ubi Sunt Topos" in "La Vie
de Saint Alexis, Yvain", and "Le BelInconnu", Rocky Mountain Review of
Language and Literature, 49: 1 (1995): 27-51.