Valeriu Gherghel, Note de lectură.

Recenzii (3)

● Claude Lévi-Strauss, Toţi sîntem nişte canibali, traducere de Giuliano Sfichi,

Maurice Olender (Cuvint-inainte), Iași: Polirom, 2014, 276p.
 
Vreți să citiți o carte care să vă învețe ceva și nu doar să vă amuze, deși este cît se poate
de amuzantă, o carte plină de lucruri curioase, dar și de minunății? Nu ratați în acest caz
volumul Toți sîntem niște canibali.

Aparține unui erudit, etnologul și antropologul Claude Lévi-Strauss (1908 - 2009), care a
trăit multe (și mult, aproape 101 ani) și a văzut și mai multe. Este autorul unor cărți
fundamentale: Tropice triste, Gîndirea sălbatică, Antropologia structurală, Mitologice (în
mai multe volume).

Toți sîntem niște canibali (carte postumă, editată în 2013 de Maurice Olender) cuprinde
un studiu, „Supliciul lui Moș Crăciun”, publicat în Les Temps Modernes, în 1952 (într-o
vreme în care Moș Crăciun era considerat un personaj la fel de vătămător pentru bunii
creștini ca Harry Potter acum vreo 10 ani), și 16 articole / eseuri pe care Lévi-Strauss le-a
scris la solicitarea publicației italiene La Repubblica între 1989 și 2000, cînd atinsese deja
vîrsta patriarhilor. Sigur, nu este vorba de articole propriu-zise, textele sînt destul de lungi
și nu seamănă nicidecum cu așa-zisele „editoriale” impresioniste din gazetele românești.

Ce-i drept, Claude Lévi-Strauss ia, de cele mai multe ori, ca pretext pentru textul lui un
incident contemporan, dar considerațiile rămîn mereu acelea ale unui savant, ale unui
specialist în antropologie.

Din cartea lui Claude Lévi-Strauss, recomand cititorilor, înainte de toate, articolul despre
gîndirea japoneză, intitulat „Totul pe dos” (pp.47-56). Nu sînt sigur că autorul are
perfectă îndreptățire cînd pune în opoziție modul japonez de a privi lumea și eul cu cel
european (gîndirea japoneză ar porni de la exterior spre interior, în timp ce gîndirea
europeană ar proceda invers), dar sînt sigur că unele amănunte vă vor amuza: femeile din
Japonia bagă acul în ață și nu ața în ac, iar bărbații introduc în grajd caii cu spatele. Citiți,
vă rog, și extrasele așezate sun titlul „Obiceiuri japoneze”.

Foarte interesante mi s-au părut și articolele „Bijuteriile etnologului” (pp.115-127:

bijuteriile sînt anexele nemuritoare ale corpului; ele resping / îndepărtează moartea),
„Probleme de societate: excizie și procreare asistată” (pp.79-99: obiceiul exciziei și
circumciziei în unele țări africane), „Sexualitatea feminină și originea societății” (pp.201-
213: la origine, societatea a fost un matriarhat sau un patriarhat?)...

Dar cartea lui Claude Lévi-Strauss merită să fie citită în întregime.

Obiceiuri japoneze

„Croitoresele din era Meiji puneau ața în ac împingînd urechea acului pe firul de ață ținut
nemișcat, în loc să împingă firul în urechea acului...; pentru a coase împingeau țesătura în
ac în loc, cum facem noi, să înfigă acul în țesătură. În vechea Japonie se încăleca prin
dreapta, iar calul era băgat în grajd cu spatele înainte” (pp.48-49).

„Tîmplarul japonez taie cu ferăstrăul trăgînd unealta spre sine... Olarul își învîrte roata cu
piciorul stîng în sensul acelor de ceasornic, spre deosebire de olarul european sau chinez,
care o învîrte cu piciorul drept și, în consecință, în sens invers” (p.49).

„O prietenă japoneză, mare călătoare, mi-a spus într-o zi că în fiecare oraș putea să
aprecieze poluarea mediului examinînd gulerul cămășilor soțului ei. Nici o occidentală,
cred eu, n-ar judeca așa: femeile noastre s-ar gîndi mai curînd că gîtul soțului lor nu e
curat. Ele ar atribui o cauză internă unui efect extern: raționamentul lor ar merge dinspre
interior spre exterior. Prietena mea japoneză, în schimb, raționa dinspre exterior spre
interior” (p.51).

„În loc să facă, asemenea nouă, din subiect o cauză, gîndirea japoneză vede în el mai
curînd un rezultat. Filosofia occidentală a subiectului este centrifugă; cea a Japoniei,
centripetă, plasează subiectul la capătul drumului” (p.53). 

● Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, București:

Humanitas Fiction, 2017, 288p. Gioacchino Lanza Tomasi (ed., pref.)

# Biblioteca afectivă

Indiscutabil, o capodoperă.

Într-un hotel din Palermo, bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară),
principele Salina vrea să calculeze cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului.
Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Să examinăm evenimentele („firișoarele
de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței”) pe care le notează cu plus (+):

1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule,

așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează
„beatitudinile morţii”;
2. prezența liniștitoare a cîinilor;
3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia
medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),
5. clipa oprită dintr-o dată în loc, „nunc stans”;
6. o plimbare matinală prin pădure, prin stratul gros de frunze uscate, o conversație cu
pădurarul, vînătoarea,
7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de
mucegai, de zid putred, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:
8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr.

Şi de ce nu?
9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),
11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu
adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu
aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .

Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru

el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe
suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate...