Valeriu Gherghel, Note de lectură, 6

● Gianfranco Ravasi, Biblia după Borges: literatură și texte sacre, traducere de

Bogdan Tataru-Cazaban (trad., postf.), Miruna Tataru-Cazaban (trad), Iași: Polirom,
2019, 192p.

Am cumpărat cartea, de ce să nu recunosc?, îndeosebi pentru ultima conferință a

cardinalului Ravasi, cea intitulată în original „La Bibbia secondo Borges”. Textul m-a
dezamăgit oarecum. Este în principal o colecție de citate și un șir de recitări din versurile
lui Borges. După ce-o parcurgi, rămîi exact cu ceea ce știai deja (și încă de multișor):
Borges a fost un agnostic, ceea ce nu înseamnă un ateu, este o deosebire considerabilă
între agnostic și ateu (nu insist). Așadar, Borges a fost un agnostic foarte interesat de
cărțile Bibliei. Din păcate, autorul nu menționează povestirea „Teologii”, deși s-ar fi
cuvenit.

După ce am terminat conferința (voiam, în realitate, să renunț la lectură), am avut buna

inspirație să citesc și eseul despre Qohelet / Ecclesiastul. Mi s-a părut cel mai interesant și
folositor text din „Biblia după Borges”. Cardinalul știe să aleagă tocmai acele versete din
Qohelet care i-au uimit pe comentatori, locuri invocate cu plăcere și de agonistici (pentru
a-și sprijini dubioasa lor credință). Și mai face ceva: nu polemizează cu afirmațiile
Ecclesiastului, nu devine un apologet al Domnului și un negator al evidenței. Cine a citit
Qohelet știe că este cartea cea mai sumbră din întreaga Biblie, mult mai sumbră decît Iov.
Și mai știe că dacă vrei cu tot dinadinsul să-l înfunzi pe un teolog încrezut, îi citezi din
Eccesiast.

Într-un cuvînt, o carte utilă, tradusă excelent de Miruna Tătaru-Cazaban şi Bogdan

Tătaru-Cazaban.

La un eventual reprint, aș corecta „Elvangelio según Marcos” (p.169, corect e

„Evangelio...”) și aș mîntui „caprele” din cuvîntul incomprehensibil „caperele” (p.104),
deși, la Judecata de Apoi (dacă va fi o Judecată de Apoi), soarta lor e să meargă la stînga.
Din păcate...

Fac adaos un pasaj din Qohelet:

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică

şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer:
vreme este să te naşti şi vreme să mori;
vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit;
vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;
vreme este să dărîmi şi vreme să zideşti;
vreme este să plîngi şi vreme să rîzi;
vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti;
vreme este să arunci pietre şi vreme să le strîngi;
vreme este să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare ;
vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti;
vreme este să păstrezi şi vreme să arunci;
vreme este să rupi şi vreme să coşi;
vreme este să taci şi vreme să grăieşti;
vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti;
vreme este de război şi vreme de pace
(Eccl. 3, 1-8).

● Florian Illies, 1913. Vara secolului, traducere de Vasile V. Poenaru, Polirom, 2016

Iată o carte care mi-a plăcut și o să placă și altora, sînt sigur. Florian Illies spune că a
redactat niște note de subsol (textul principal ar lipsi, adică) și asta mi-a adus aminte de
Enrique Vila-Matas și de al său „Bartleby & Co”, volum construit cam la fel, dar mai
apăsat ficțional.

Avem de a face, așadar, cu o culegere de amănunte istorice semnificative, de anecdote, de

incidente, de întîmplări adeseori amuzante (sau măcar curioase), ca mărunțișurile dintr-un
Flea Market, în care nu valoarea în sine a obiectelor contează, cît bizareria și pitorescul
lor. Notele urmează cronologia anului 1913, în definitiv, e singura lor organizare: dacă își
respectă meseria, un istoric doar așa poate proceda. În rest, cartea oferă din belșug un
amestec de personaje (îndeosebi artiști plastici, dar și poeți, muzicieni, proroci), de
replici, de pățanii, de entuziasme și nevroze, și pe asta se sprijină tot farmecul ei

Autorul s-a ferit de o privire teleologică, ar fi fost prea simplu. Toți știm ce a urmat
acestui an. În 1914 a izbucnit războiul, dar lumea din 1913 nu bănuia nimic și se bucura
de viață: este vorba, în fond, de ceea ce s-a numit la belle époque. Nimeni nu-și închipuia
ce va urma, nici măcar profeții și politicienii. De împăratul Fanz Joseph ce să mai zic?
Mai mult, un Norman Angell teoretiza o pace nesfîrșită între popoare, vegheată de
negustori și de interese economice, mult mai puternice decît instinctul belicos.

În 1913, din cîte am reținut, protipendada (și nu numai ea) suferă cumplit de neurastenie
(deși numai Trakl, săracul, nu este un simulant) și-l îmbogățește pe Freud, care,
arghirofil, pretinde fix 100 de coroane pe ședință (leafa unui slujitor din casa lui pe o
lună) și are cel puțin 10 clienți pe zi, termină de-a dreptul epuizat. Pacienții își descoperă
astfel tot felul de morbidități.

Idealul de femeie rămîne, deocamdată, unul planturos, masiv, mai rațional decît azi,
doamna / ducesa / baroneasa trebuie să aibă îndeosebi rotunjimi și moliciuni, oarece țesut
adipos are întotdeauna pe vino-ncoa, un bărbat înțelept va aprecia negreșit detaliul. În
fond, a fi zvelt înseamnă în epocă a fi bătut de soartă / sărac / nefericit. În consecință,
pîntecul proeminent (ca la sociologul predestinaționist Max Weber care pune totul,
inclusiv grăsimea în exces, pe seama necesității) și obrajii puhavi sînt semne certe de
bunăstare și distincție spirituală.

În acest an, ca și în anii precedenți, de altfel, iubirile sînt fulgerătoare și sfîrșesc dramatic,
mult mai devreme decît jurămintele amanților. Iubirea dintre Else Lasker-Schüler, de mai
multe ori divorțată, și Gottfried Benn nu durează mai mult de un an. Dar ce an!
Aprinderea erotică se sublimează la amîndoi în poeme nenumărate, care descriu iubirea
ca pe o încleștare sălbatică între fiare însetate de sînge fierbinte și de absolut (p.114).

Alte cupluri notabile: Alma Mahler & Oskar Kokoschka, Felice Bauer & Franz Kafka (se
întîlnesc de două ori în Berlin, odată stau pe o buturugă într-o pădure, a doua oară se
plimbă prin Grădina Zoologică), Coco Chanel & Igor Stravinski, Lou Andreas Salomé (și
altele) & Rainer Maria Rilke, Ludwig Wittgenstein & David Pinsent, Marcel Proust &
Alfred Agostinelli, Gertrude Stein & Alice B. Toklas etc. etc..

Prenume și nume de femei: Emma Maria Frieda Johanna von Richthofen (soția de mai
tîrziu a lui D. H. Lawrence), Sidonie (Sidi) Amálie Vilemína Karolína Julie Marie
Nádherná von Borutín (a avut o relație dificilă cu publicistul Karl Kraus).

Dar cea mai senzațională apariție în cercurile artistice rămîne Else Lasker-Schüler, „poeta
cu şaptesprezece ani mai în vârstă [decît Benn], recent divorţată de cel de al doilea soţ,
încurcată cu toate personajele notorii ale boemei berlineze... [Else este] fiica unui bancher
din Elberfeld, odinioară ocrotită, săracă lipită pămîntului acum, hrănindu-se săptămîni la
rînd numai cu nuci şi fructe, chinuită de febră, umblă cu fiul ei prin noapte, adăpostindu-
se pe sub poduri şi prin pensiuni şi căutînd mereu pe cineva care să-i plătească fiecare
ceaşcă de cafea. Cu ponositele-i haine orientale, ea arată ca un vagabond... Îşi scrie
poeziile pe formulare de telegramă şterpelite de la oficiul poştal central” (p.53). Și încă:
„femeia ce îşi creşte singură copilul, cu hainele ei ponosite, avînd gîtul şi braţele
acoperite de podoabe false, lanţuri şi cercei. Şi pentru că îşi tot dădea la o parte de pe
frunte o şuviţă de păr rebelă, în jurul ei se auzeau mereu zdrăngăneli” (p.115).

În 1913, Thomas Mann publică Moarte la Veneția, Marshall B. Gardner dovedește

științific faptul că pămîntul e gol pe dinăuntru (golul fiind locuit de mamuți), Marcel
Proust publică În căutarea timpului pierdut: Swann, iar Virginia Woolf predă editurii
primul ei roman, Călătorie în larg.

Tot acum, Albert Schweitzer bifează un al treilea doctorat (în medicină) cu o teză
intitulată Evaluarea psihiatrică a lui Isus. Mai sînt și altele, la fel de interesante. Numai
să le căutați...

P. S. Corecturi pentru un eventual re-print: aș înlocui sintagma „o altitudine extrem de

înaltă” (p.101) cu „o înălțime foarte mare”, aș pune „paricid” în loc de „patricid” (care se
folosește tot mai rar). Versul lui Gertrude Stein (citat la p.31) se traduce astfel: „O roză
este o roză este o roză este o roză” (de trei ori) și face parte dintr-un poem lung de opt
pagini, Sacred Emily, nu dintr-o „poezie scurtă”, cum pare să creadă Florian Illies. În
fine, mă cam îndoiesc că salamandra are „pielea palidă” (p.186). O are mai degrabă
tărcată galben cu negru...

Pär Lagerkvist, Baraba, traducere de Liliana Donose Samuelsson, București: Humanitas,

2008, 144p.

Evangheliile canonice menționează cîteva personaje secundare (toți le știm) fără să ofere
despre ele amănunte biografice suficiente pentru a le reconstitui portretul.

În fond, nici despre viața lui Iisus Christos (sau despre înfățișarea lui) nu spun prea multe.
Aproape totul rămîne prilej de conjectură. Evangheliile nu spun, de pildă, dacă Iisus
Christos a rîs vreodată, dar din această lacună nu putem deduce că a fost un om
melancolic și că melancolia trebuie să-l caracterizeze pe „adevăratul” creștin. Ar fi un
abuz să predici asta, deși unii teologi au făcut-o.

Despre alte personaje știm și mai puțin. Cum arătau Magii de la Răsărit? De unde au
venit mai precis? Ce s-a întîmplat cu Iuda după sărutul din grădina Getsemani? A
înapoiat banii și s-a sinucis, cum spune legenda? Dar Baraba? Cum a trăit Baraba după ce
a fost eliberat de mulțime în cadrul așa-numitei „iertări pascale”? Și-a pus întrebări cu
privire la norocul lui?

Faptul că Evangheliile (și cele canonice, și cele apocrife) sînt laconice în multe privințe i-
a îndemnat pe scriitori să-și imagineze „evanghelii alternative”, biografii posibile, să
traseze „portrete” fără un temei scripturar ferm.

Un astfel de portret imaginar a construit Pär Fabian Lagerkvist (1891 - 1974) în cartea de
față. Baraba se trezește liber, nici el nu știe de ce. E nedumirit, confuz: l-a cunoscut în
temniță pe Iisus, nu i s-a părut mai vinovat decît el, l-a privit chiar cu un strop de
admirație. Cine a fost cu adevărat „rabinul acela searbăd”? Vrea să afle.

Romanul consemnează, așadar, ancheta lui Baraba. În Ierusalim, îi ascultă neîncrezător

pe apostoli și este privit de ei cu aceeași mefiență. În definitiv, întrebarea pe care și-o
pune Baraba (dar nu numai el) e redutabilă: „Un Mesia care să se lase răstignit... Cine a
mai auzit una ca asta?”. De ce să accepte moartea, cui i-ar fi de folos această moarte?
Răspunsul ucenicilor nu-l mulțumește. Și nici nu-l poate pricepe: Iisus a „suferit și a
murit nevinovat în locul nostru... noi [oamenii] sîntem cei vinovaţi, şi nu el”.

Viața lui Baraba va fi încercarea de a obține o certitudine. Este un individ sceptic,

structural sceptic, ar vrea să facă saltul în credință, dar nu poate. Mulți nu pot. Nu poți
crede ceva pentru că așa vrei. Nu te poți obliga să crezi. Credința nu e o decizie. Crezi și
gata. Baraba nu se lasă convins de nici o relatare, de nici o dovadă. Îl vizitează pe Lazăr,
cel înviat după patru zile, și primește un răspuns stupefiant: „Ce, ai vrea să-ţi povestesc
ceva despre împărăţia morţii? Aşa ceva nu pot. Împărăţia morţii nu e nimic. Există – dar
nu e nimic”. Întîlnirea nu i-a fost de folos.
Ajunge rob într-o mină de cupru. Își face un prieten, Sahak, învață să se roage, renunță
după o vreme. Sahak e scos din mină și cere să fie eliberat și Baraba. Devine sclavul de
casă al procuratorului roman, îl însoțește la Roma. Obsesia de a găsi un răspuns nu-l
părăsește. Cînd izbucnește incendiul, sub Nero, în 19 iulie 64, își pierde mințile.

Pentru Baraba căutarea a fost un eșec: „Avusese vreun rost viaţa pe care o trăise? Nici
măcar atît nu credea. Dar despre asta nu ştia de fapt nimic. Nu îi era lui dat să judece”. În
fiecare dintre noi se află, probabil, un Baraba...