Valeriu Gherghel, Note de lectură (2)

● Henri Troyat, Cehov, traducere de Marina Vazaca, Iași: Polirom, 2021, 424p.
 
Cine a citit corespondența lui Cehov (20 de volume în ediția rusă) știe la ce să se aștepte.
Cehov n-a omis nici o întîmplare din viața lui și a comentat minuțios totul. N-a ascuns
nici datele cele mai intime: iubiri eșuate înainte de a începe, suferințe dintre cele mai
prozaice, care se mărturisesc doar la medic. Și nici atunci cu glas tare...

Firește, Henri Troyat nu oferă informații noi. Nu și-a propus asta. Dar așază faptele în
context și adaugă un plus de culoare. Iată: vegheat de Olga Knipper, Cehov tocmai s-a
stins. „Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei. Un fluture mare de noapte, cu aripi negre,
intrase pe fereastra deschisă şi se izbea cu disperare de lampa aprinsă” (p.412). Acesta
este și rolul unei biografii romanțate. Să pună culoare peste cenușiul unei vieți...

Am ales cîteva momente. Între Tolstoi și Cehov a fost o relație foarte strînsă. Rareori
scriitorii se privesc cu mai multă bunăvoință și simpatie. Tolstoi îi admira povestirile
(„Călugărul negru”, să zicem) și le citea cu glas tare numeroasei sale familii. Dar nu-i
aprecia piesele de teatru. Cehov îl considera - și pe bună dreptate - prozatorul cel mai
important din epocă. Fără Tolstoi, afirmă într-o scrisoare celebră, literatura rusă ar fi ceva
amorf.

Cînd s-au întîlnit prima dată, în 8 august 1895, au mers la rîu și au făcut baie. N-au vorbit
despre chestii academice (nici n-aveau ținuta necesară). Tostoi i-a spus că merge pe
bicicletă (avea 67 de ani) și i-a recomandat cu simpatie acest sport extrem, foarte util
(pp.222-223). Altă dată, profetul castității, i-a divulgat mîndru de sine că, în tinerețe, a
fost „un fustangiu nepotolit”. A folosit și cuvinte mai tari. Cehov l-a ascultat plin de jenă
(p.345). Dar Tolstoi îl trata cu multă afecțiune și îi elogia prozele în scrisorile către
prieteni: „În povestiri, Cehov este inegalabil” (p.344).

Mai mult, l-a vizitat și în spital. În 1897, cînd Cehov s-a internat în clinica din Moscova a
doctorului Ostroumov, specialist în boli pulmonare, Tolstoi i-a făcut o vizită neașteptată.
Au conversat despre nemurirea sufletului (pp.242-243).

Cehov i-a răspuns cu aceeași delicatețe. În ianuarie 1900, Tolstoi a căzut grav bolnav de
friguri, vestea s-a răspîndit repede și Cehov a fost foarte îngrijorat. I-a scris lui Menşikov.
„Mi-a fost frică să nu moară. Dacă ar muri Tolstoi, în viaţa mea s-ar face un gol imens.
Mai întîi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni aşa cum îl iubesc pe el. Eu sînt
ateu, dar cred că dintre toate credinţele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credinţa lui. Al
doilea, cînd în literatură există Tolstoi, e uşor şi agreabil să fii scriitor: chiar şi dacă
recunoşti că n-ai scris şi nu scrii nimic, lucrul nu pare prea grav, deoarece Tolstoi scrie
pentru toţi” (p.301).

P. S. La înmormîntarea lui Cehov, nimeni n-a ținut un discurs.

● Michael Ondaatje, Lumină de veghe, traducere de , Iași: Polirom, 2019, 320p.

„Nimeni nu știe cine este deținătorul adevărului. Oamenii nu sînt cine sau unde credem
noi că sînt. Și mai e cineva care privește dintr-un loc necunoscut”.

Toată lumea se plînge că n-a putut pricepe acest roman. Nici eu nu l-am priceput, dar
măcar nu mă plîng. N-are rost să te văicărești că ai terminat o carte. Ar trebuie să te
bucuri. Așa cred.

La nivel literal, romanul povestește viața a doi copii (Rachel și Nathaniel Williams) în
timpul și după WW2. Copiii sînt lăsați în grija unui grup de civili din care se detașează
eleganta și fina Olive Lawrence (geograf și etnograf, vorbește pînă și aramaica), Molie
(un ins calm și cumpănit, numele lui adevărat e Walter) și Zvîrlugă (un traficant de ogari,
fost boxer, pe numele adevărat Norman Marshall, un bărbat cu un suflet foarte larg, nu vă
spun de ce). Rachel are crize de epilepsie și se liniștește doar cînd Nathaniel e lîngă ea.

Acțiunea se tulbură din momentul în care cineva încearcă să-i ucidă pe copii. Înțelegem
dintr-o dată că părinții celor doi n-au plecat într-o simplă excursie prin lume. Nici nu era
vreme de excursii în acei ani. Sesizăm, în plus, că grupul de binevoitori are legătură cu
Serviciile secrete și că au fost angajați să-i păzească pe copii. Mă opresc cu rezumatul
aici. Și așa am dezvăluit mult prea mult.

Anii trec. Nathaniel a crescut și vrea să știe cine e, cine a fost cu adevărat mama lui, Rose
Williams. Începe o investigație chinuitoare, fiindcă nu are acces la date (nu are acces
imediat și nu are acces la toate). Locuiește cu ea într-o casă de vacanță, are unele discuții
(Rose e o fire taciturnă), dar identitatea ei reală i se sustrage. Știe doar că e mama lui, dar
nu-i suficient, asta înseamnă a nu ști nimic. E băiatul ei, au o legătură de sînge. Nathaniel
ar vrea să știe totul despre ea, dar, prin definiție, o astfel de cunoaștere nu e cu putință.

Cred că abia acesta e nivelul de adîncime al cărții. Dacă nu mă înșel, Michael Ondaatje
vrea să spună că posibilitatea noastră de a-l cunoaște pe celălalt (oricît de apropiat) e
întotdeauna limitată. Un om poate avea mai multe identități, mai multe chipuri, mai multe
„euri”. Nimeni nu e transparent nici pentru sine și nici pentru semeni. Chiar dacă Rose
Williams i-ar povesti în amănunțime ce a făcut în război și de ce, ființa ei i-ar rămîne la
fel de enigmatică. Poți afla totul despre un om, îi poți verifica biografia, dar asta nu
înseamnă că ai înțeles cine e. Omul rămîne opac pentru om.

Cunoașterea de sine e o iluzie, cunoașterea celuilalt - o iluzie și mai mare. Trăim, de fapt,
printre străini...

Matteo Strukul, Michelangelo, ereticul, traducere de Gabriela Lungu, București:

Humanitas Fiction, 2021, 284p.
Cine dorește acțiune (îndeosebi înjunghieri pe străduțe întunecate, dar și salturi mortale
pe acoperișuri, deghizări, urmăriri, arderi pe rug etc.), nu se va uita la nota mea și își va
continua lectura acestui roman de aventuri senzaționale. Sper.

Pentru a-l elogia pe Strukul (prozator tradus în 20 de limbi, cu tiraje amețitoare și tot
tacîmul), un cronicar italian l-a numit „Dumas.2.0”. Mai nimerit ar fi fost să-l numească
„Dumas.-2”. Prin raport cu stilul jurnalistic stîngace și plin de clișee al lui Matteo
Strukul, Dumas rămîne un geniu imposibil de atins.

Strukul nu face nici cel mai mic efort să nu fie banal: „părul e negru ca noaptea sau ca
pana corbului” (p.30, 56), „ochii sînt limpezi ca o fîșie de cer” (p.148), „sîngele are
culoarea vinului roșu” (p.78), „hangițele au șolduri generoase” (p.94), „moartea are mîini
scheletice” (p.166), „privirile aruncă flăcări” (p.239), asasinii sînt „punctuali ca moartea”
(p.206), iar „urletele delirante se cățără pe ziduri” (p.73).

Cartea nu a cunoscut nici o corectură, redactorul nu și-a făcut datoria, lipsesc litere,
puncte, virgule. Din cînd în cînd, apar și cuvinte în plus (p.66, r.2-3)...

Din păcate, traducerea e precară. În limba română, numele proprii nu se traduc, ca în

franceză, engleză sau italiană. Una dintre eroine, micuța spioană care-l urmărește pe
Michelangelo, se numește „Malasorte”. Înșiși prietenii ei îi consideră numele ciudat. Dar
chiar dacă nu ar fi ciudat, el trebuia să rămînă ca în original: „Malasorte se scrie,
Malasorte se citește”. În versiunea românească „Malasorte” a devenit „Dizgrația”, dar
soluția nu merge fiindcă principiul cere altceva: numele proprii nu se traduc. În italiană,
titlul unui capitol este „Mastro Villani”. El se păstrează și în română întocmai (la p.273),
deși ar fi trebuit să sune „Maestrul Villani”: e vorba de un temnicer foarte priceput la
chinuirea prizonierilor. Termenul „maestru” tocmai asta sugerează.

Dar mai rău decît orice e faptul că toate personajele folosesc pluralul majestății.
Michelangelo îi dăruiește un desen vechii sale prietene, Vittoria Collona, și-i declară:
„Pentru voi” (p.175). Ar fi trebuit: „Pentru tine, pentru Domnia Ta”. Căpitanul Corsini îi
spune lui Malasorte: „N-am văzut niciodată o femeie mai frumoasă ca voi” (p.180). Nici
măcar la mînie, cînd nu-și mai pot controla cuvintele, personajele nu renunță la această
„politețe” absolut nefirească în limba română.

Romanul e neverosimil.

● Michael LoMonico, The Shakespeare Book of Lists, 2016, 232p.

Published October 2016 by Createspace Independent Publishing Platform

O am de mult, dar m-am sfiit s-o recenzez. O fac acum. Am păstrat cartea fiindcă îmi
plac tragediile lui WS și, nu mai puțin, listele. Michael LoMonico a realizat o sumedenie
de înșiruiri (enumerări, cataloage, topuri, liste), pornind de la viața și piesele de teatru ale
lui Shakespeare.

Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe informații despre viața de zi cu zi în Anglia secolelor
XVI-XVII.

Din lista legendelor (miturilor) legate de WS, aleg doar cîteva:

● WS a fost biciuit și întemnițat de multe ori, fiindcă se ocupa cu braconajul (vîna cerbi
pe domeniile Reginei). După o vreme, a părăsit Anglia și a murit nu se știe unde.
● A lucrat ca profesor într-o școală.
● Cînd era tînăr, a participat în tîrgul Bidford (nu departe de Stratford-upon-Avon) la
competiții ale băutorilor. De obicei, adormea înainte de sfîrșitul întrecerii...
● În așa-numiții Lost Years (anii din biografia lui WS despre care nu există nici un fel de
date), WS a luptat ca pedestraș în războaiele din Țările de Jos.
● Tot atunci: a vizitat Italia.
● Tot atunci: a avut diverse meserii ca: bucătar, vizitiu, copist, grădinar, corăbier,
tipograf etc.
● Împreună cu alți traducători iscusiți, WS a lucrat la King James Bible (1611). Dovada e
irefutabilă. Dacă citim psalmul 46 și-i numărăm cuvintele de la început spre sfîrșit,
cuvîntul cu nr. 46 este „shake”, iar dacă numărăm invers, de la sfîrșit spre început, fără a
ține seama de termenul „Selah”, cuvîntul cu nr. 46 este, desigur, „spear”. QED!
● Înainte de a lucra propriu-zis în teatrele londoneze (ca actor și dramaturg), a fost
angajat în personalul auxiliar care avea grijă de caii spectatorilor. Teatrele erau situate la
marginea orașului.
● S-a născut în Italia, dar a fost obligat să fugă din țară la vîrsta de 24 de ani (pe la 1588,
așadar) din pricina Inchiziției. Ajuns în Anglia, și-a schimbat numele din
Michelangelo Crollalanza (= Shake-speare) în WS...

În fine, Charles Dickens, Sigmund Freud, Mark Twain, Henry James și James Joyce
(printre mulți alții) au susținut și argumentat că adevăratul autor al pieselor semnate cu
numele „William Shakespeare” nu a fost (și nici nu poate fi) persoana cu același nume
care-și doarme somnul de veci sub o lespede din catedrala The Holly Trinity din
Stratford-upon-Avon.

P. S. Nu mai pun la socoteală faptul că din mormîntul lui WS lipsește tocmai craniul,
ceea ce complică și mai mult lucrurile...
31 martie 2021, miercuri