Cărți despre izolare, ca să nu te mai simți

atât de singur
1. Străinul, de Albert Camus

„Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama
decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanțe”. Asta nu înseamnă nimic”, astfel începe
romanul lui Camus, cu personajul principal, Meursault, care merge, lipsit de orice sentiment, la
înmormântarea mamei.

Mai departe, firul epic urmărește detașarea cu care umblă prin viață Meursault și inclusiv
detașarea lui în fața morții, la care e condamnat după ce ucide, aparent fără motiv, un bărbat.
Deși viața lui se petrece, până la momentul crimei, la fel ca a oricărui alt locuitor al Algerului,
personajul este unul absurd care se supune pasiv regulilor societății. Indiferența și calmul lui
Meursault în ceea ce privește viața și pedeapsa cu moartea se clatină doar atunci când preotul îi
spune că se va ruga pentru el. De fapt, lucrurile mari nu au o mare însemnătate pentru el, un om
străin față de tot ce se află în jur și care se bucură numai în fața unor lucruri mărunte ca
mirosurile verii, un anumit cartier, un anumit cer de seară, râsul şi rochiile femeii cu care are o
relație.

Străinul a fost primul roman al lui Albert Camus și a fost adaptat pentru marele ecran în 1967.

2. Însinguratul, de Eugene Ionesco

„La treizeci și cinci de ani e timpul să te retragi din cursă. Dacă ea există. Mă săturasem până
peste cap de slujba mea. Era târziu de-acum, nu mai aveam mult până la patruzeci de ani. Aș fi
murit de plictis și de tristețe dacă n-aș fi obținut această neașteptată moștenire”, își începe
Eugene Ionesco cartea, care este una filosofică, în care creează o realitate monotonă pe care o
pune în opoziție unei lumi interioare pline de frământări. Care e sensul vieții? Și, în căutarea
acestui sens, ce lași în urmă, ce câștigi și ce pierzi?

În încercarea de a se autodepăși nu numai pe sine, ci și condiția umană, care este una mediocră,
în opinia lui, personajul lui Ionesco ridică un scut între sine și restul lumii. Astfel, se
însingurează. Realitatea lui se transformă, aproape pe nesimțite, în valurile de gânduri care vin și
pleacă, lăsând în urmă doar impresii, supoziții și conflicte interioare legate de sensul existenței
umane.

„De obicei, nu ești singur în singurătate. Aduci și restul lumii cu tine. Poți fi izolat, dar izolarea
nu înseamnă singurătatea absolută, care e cosmică; cealaltă singurătate, mica singurătate, nu e
decât socială. În singurătatea absolută nu mai există nimic altceva. Amintirile, imaginile,
prezența altora, astea vă torturează. Vă plictisesc. Există o singurătate plictisitoare, de nesuportat,
cea în care te raportezi la alții, îi chemi, ai nevoie de ei, îi alungi, deoarece crezi în existența lor”.
Însinguratul este o carte mică, cu puține pagini, pe care e bine să o citești pe îndelete. Iar zilele
acestea s-ar zice că ai tot timpul din lume.

3. Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski

Romanul lui Dostoievski e structurat în două părți – „Subterana” și „Pornind de la lapoviță” – și

este povestit de un narator fără nume, care locuiește în Sankt Petersburg. Personajul principal
este inteligent, dar, în același timp egoist, singuratic și cu reale dificultăți de socializare și
adaptare. Un mizantrop într-o continuă introspecție, într-o oarecare măsură asemănător cu
Raskolnokov din Crimă și pedeapsă.

Însemnări din subterană analizează, pe de o parte, o disecare a ideilor proprii ale personajului,
care alege să se înstrăineze și să se izoleze față de oameni, dar este și, pe de altă parte, o analiză a
societății din Rusia secolului al XIX-lea, o revoltă împotriva tuturor valorilor societății și științei.

4. Lupul de stepă, de Hermann Hesse

Harry Haller e speriat de ideea de război și, în general, răul din lume nu îi face deloc bine. E un
singuratic, nu are prieteni și nu tolerează superficialitatea. Harry e, de fapt, un savant neadaptat
societății și epocii în care trăiește.

Romanul începe cu descrierea unei zile obișnuite din viața lui: „Trecuse și ziua de azi la fel ca
toate celelalte; o păcălisem, o omorâsem şi pe aceasta, încetişor, cu primitivitatea şi timiditatea
artei mele de a-mi duce traiul; lucrasem câteva ore, cotrobăisem prin nişte cărţi vechi, durerile
obişnuite pentru un om de vârsta mea mă chinuiseră timp de două ore, înghiţisem un praf,
bucurîndu-mă că am putut să înşel durerile în felul acesta, făcusem o baie fierbinte, delectându-
mă într-o caldă plăcere, primisem de trei ori câte ceva prin poştă şi parcursesem scrisorile şi
tipăriturile acelea nefolositoare, îmi făcusem exerciţiile de respiraţie şi, din comoditate,
renunţasem de data aceasta la exerciţiile de gândire, mă plimbasem timp de o oră, observând
cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase, delicate, încântătoare”.

Golit de sens, Harry decide să se sinucidă. Dar o cunoaşte pe Hermina, care îl înţelege și îi
împărtăşeşte durerea. Paradoxal, ea îl învaţă să danseze, îl convinge să asculte jazz și să participe
la viață. Însă, orice ar face, Harry rămâne un animal sălbatic, un lup de stepă.

Romanul lui Hermann Hesse este printre cele mai importante cărți despre izolare pe care le
recomandăm, un roman psihologic la care să meditezi în zilele în care petreci mult timp cu tine
însuți.

5. Călătorie la capătul nopții, de Louis Ferdinand Celine

Revolta lui Louis-Ferdinand Céline față de ceea ce consideră el prostia și ipocrizia societății se
regăsesc în fiecare pagină a romanului Călătorie la capătul nopții.

Ferdinand Bardamu este un antierou. Un burghez care călătorește, la 21 de ani, prin tranșeele din
Primul Război Mondial, ajunge apoi în junglele Africii și prin New York și Detroit. Bardamu
este, de fapt, un inadaptat. Fuge de tot ce îi apare în cale și nu poate să prindă radacini pentru că
totul i se pare inutil sau trecător. Așa că fuge de război, de oameni, de muncă, de femei, de orice
fel de angajamente. În final, ajunge un medic ratat la Paris.

Stilul lui Céline combină lirismul cu argoul și obscenul.

6. Metamorfoza, de Franz Kafka

Metamorfoza nu este un roman, ci o nuvelă. E despre un bărbat care se trezește, peste noapte,
transformat într-un gândac de bucătărie. Gregor Samsa, un obișnuit comis voiajor, continuă să
locuiască în aceeaşi casă cu părinţii şi cu sora mai mică, inclusiv după bizara transformare. Deși
forma i se schimbă, moral și emoțional el îşi păstrează partea de umanitate și se crede, în
continuare, om.

De fapt, nuvela este o parabolă profundă despre destinul uman alienat, mascată în coșmarul de a
deveni altcineva (altceva) peste noapte, în cazul acesta o „gânganie înspăimântătoare“, fapt care
are urmări dramatice: de a fi renegat și ucis de apropiați.

Nuvela nu cere mai mult de 45 de minute de lectură, dar, dacă tot pui mâna pe o carte cu
povestiri ale lui Kafka, citește-le și pe celelalte din volum!

7. Robinson Crusoe, de Daniel Defoe

Care este primul om care a trăit în izolare care îți vine în minte? Pentru mulți dintre noi,
răspunsul este Robinson Crusoe. Chiar dacă ai citit cartea demult, chiar dacă știi doar din auzite
povestea, această carte merită să fie recitită zilele acestea.

În caz că nu știi, este povestea unui naufragiat rămas singur pe o insulă pustie. După ce își
recuperează o parte din lucrurile rămase printre rămășițele navei și își improvizează un adăpost,
Robinson găsește și niște capre sălbatice și reușește să domesticească una, de la care folosește
laptele. De-a lungul timpului îndelungat petrecut pe insulă, personajul se confruntă cu multe
probleme, de la frică la cutremure și uragane, de la boală la halucinații și singurătate.

Romanul scris de Daniel Defoe a fost publicat pentru prima dată în 1719 și este considerat
primul roman scris vreodată în limba engleză.

8. În sălbăticie, de Jon Krakauer

Dacă singurătatea lui Robinson Crusoe este una fictivă, cea a lui Christopher McCandless, din În
sălbăticie, este una cât se poate de reală.

Jon Krakauer a pus cap la cap povestea aventurierului american, explicând, în prefața cărții,
cum a ajuns să o scrie: „În aprilie 1992, un tânăr dintr-o familie bună de pe Coasta de Est a făcut
autostopul până în Alaska şi a pătruns de unul singur în sălbăticia din nordul muntelui McKinley.
Patru luni mai târziu, trupul lui descompus a fost găsit de un grup de vânători de elani. La puţin
timp după descoperirea cadavrului, redactorul-şef al revistei Outside mi-a cerut să scriu un
material despre circumstanţele bizare ale morţii băiatului”.

Romanul este despre scurta poveste a lui Christopher McCandless, un aventurier american care,
în aprilie 1992, a plecat în Alaska pentru a trăi, o perioadă, singur în sălbăticie. Planul era să
ducă o viață simplă și de căutare existențială.

9. Jurnalul lui Anne Frank

Annelies Marie „Anne” Frank a fost o fată evreică germană, victimă a genocidului nazist din cel
de-al Doilea Război Mondial. Ea a murit în 1945, la 15 ani, în lagărul de concentrare Bergen-
Belsen din Germania Nazistă. Înainte de a fi arestată, Anne Frank a ținut un jurnal în
ascunzătoarea sa din Amsterdam.

Anne Frank avea 13 ani când a intrat într-o anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, de
teama deportării în lagăr. Au rezistat acolo doi ani, timp în care fata a notat întâmplările și trăirile
cărora le-a fost martoră. Cartea este mărturia scrisă a faptului că cineva, cândva, a putut
supraviețui o vreme îndurând cele mai groaznice momente din istorie, dar păstrându-și calitățile
umane.

Iată un mic fragment din Jurnal: „Nu știm prea bine ce atitudine să adoptăm. Până acum n-au
ajuns la noi prea multe vești despre evrei și am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna
dispoziție. Uneori, atunci când lui Miep i-a mai scăpat câte ceva despre soarta vreuneia dintre
cunoștințele noastre, mama sau doamna Van Daan au izbucnit de fiecare dată în plâns, astfel
încât Miep a socotit de cuviință să nu mai povestească nimic. Dussel a fost însă asaltat imediat cu
întrebări, iar întâmplările povestite de el erau așa de înfiorătoare și barbare, încât nu puteau să ne
intre pe o ureche și să iasă pe alta. Totuși, după ce efectul acestor vești se va mai estompa, vom
face din nou glume și ne vom tachina. Nu ne ajutăm nici pe noi și nici pe cei de-afară dacă vom
continua să fim așa de abătuți ca acum. Și ce rost are să facem din Anexă o Anexă melancolică?
Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalți, la cei care au plecat. Și dacă ceva mă
face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită și-mi zic în sinea mea că este o rușine să fiu așa de
veselă. Dar oare trebuie să plâng toata ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă și ea”.

Jurnalul scris de Anne Frank și publicat în 1947 este un document monumental despre natura
indestructibilă a spiritului uman. Această carte-jurnal ar trebui să te facă să reflectezi puțin la
greutățile prin care au fost nevoiți oamenii să treacă de-a lungul istoriei și să îți dai seama cât
suntem de privilegiați, de fapt.