1

Bujor Nedelcovici (1936)

Biografie
A absolvit în 1959 Facultatea de Drept din București. A fost avocat la Baroul de Avocați
din Ploiești, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să
muncească timp de 12 ani pe diverse șantiere și uzine din țarã. Din anul 1987 alege calea exilului
si trăiește la Paris.

Opera publicată în România:Ultimii, roman, 1970///trilogia Somnul vameşului (nume cu care

va apãrea din 1981): I,Fără vâsle, roman, 1972/II, Noaptea, roman, 1974/III, Grădina Icoanei,
roman, 1977///Zile de nisip, roman, 1979 ///Oratoriu pentru imprudență, nuvele, 1992/Noaptea
de solstițiu, piesă de teatru, 1992///Aici și acum, publicistică, 1996///Jurnal infidel. Ieșirea din
exil 1992-1997, Jurnal de exil, 1998////Iarba zeilor, nuvele, 1998////2+1, teatru, 1999////Cartea
lui Ian Inţeleptul, apostolul din golful îndepãrtat, roman, 2003, ////Un tigru de hârtie. Eu,
Nica si Securitatea, 2004,/// Lectorul de imagini, album de fotografii, 2006/// Jurnalul unui
cântãreţ de jazz, roman, 2013

Opera publicată în Franța: Al doilea mesager, roman, 1985////Le matin d'un miracle,
roman,1993/ ///Le Dompteur de loups, roman, 1994, /////Le provocateur, roman,2000.

Opera din România. Vol. “Ultimii” si trilogia “Somnul vamesului” aduc in prim-plan un erou
neadaptat realitãtii socialiste, marginalizat, “vinovat fãrã vinã” pentru sistem, si niste
reprezentanti ai fostei clase burgheze, acum bãtrâni, clasã care trebuie sã disparã. Romanul “Zile
de nisip”, poate cel mai bun roman al lui BN, e o parabolã despre conditia artistului intr-o
dictaturã dar si despre libertatea individului simplu intr-un regim nedemocratic. (În 1981,
romanul "Zile de nisip" este ecranizat de Dan Piţa sub titlul "Faleze de nisip", dar filmul este
imediat retras în urma criticilor lui Nicolae Ceaușescu). Vol. “Oratoriu pentru imprudenţã”
contine nuvele cu caracter fantastic si ezoteric (mituri, parabole, alegorii) si e respins de cenzurã
dupã 2 ani de asteptare. Una dintre nuvele va deveni romanul “Ian Inţeleptul, apostolul din golful
indepãrtat”, publicat abia dupã 1990.
Al doilea mesager
Romanul "Al doilea mesager", refuzat de cenzura din România, apare in 1985 la Editura Albin
Michel de la Paris, pentru cã e trecut clandestin granita, și obține Premiul Libertății oferit de
PEN-Club Français. (Acest roman a fost ecranizat în România de regizorul Mircea Veroiu în
1992, pelicula fiind intitulată "Somnul insulei"). Aproape imediat dupã primirea premiului din
Franţa, scriitorul pãrãseşte definitiv România.
Al doilea mesager pare să ilustreze cu o uluitoare precizie ideile lui André Glucksmann despre
post-totalitarism: Puterea nu mai are nevoie nici de teroare, nici de tortură, nici de Gulag, pentru
 2

ca să reducă la tăcere orice opoziţie şi să distrugă conştiinţele", se scria în revista Esprit.

Intr-o emisiune de radio din 2001, Monica Lovinescu remarca profunda actualitate a romanului.
Crearea « omului nou » ar fi avut loc nu doar prin ceea ce a fost numit « fenomenul Piteşti », dar
şi prin extinderea acestuia la scara întregii societăţi. « Omul nou », care se autodenunţă, în
romanul lui Bujor Nedelcovici, este, în realitate, omul fără răspundere, cu frică, cu dorinţa de
egalitate în mizerie. “Omul nou” este cel care nu mai ştie să pronunţe decât un singur cuvânt :
da."

Sistemul totalitar descris în roman îl depăşeşte pe acela la care se ajunsese în România la finele
anilor '80, ca şi pe celelalte, de aiurea.Scriitorul a si mărturisit, dealtfel, că l-a interesat să scrie
despre totalitarismul de orice culoare: “Când am început să scriu acest roman, nu m-am gândit
doar la România şi la conducătorul ei. M-am gândit la toate ţările care îndură un regim totalitar,
în America latină, în Asia de Sud-Est sau în altă parte." O utopie negativă, deci, în tradiţia lui
George Orwell ( 1984), Evgheni Zamiatin ( Noi) sau Aldous Huxley (Minunata lume nouã).

Eroul se numeste Danyel Raynal, e scriitor, si se intoarce acasã dupã 11 ani de exil. Ţara sa se
numeste Belle Ile. Prima întrebare care i se pune - şi se repetă - este: “De ce te-ai întors?" Nici el
nu ştie, îşi dă tot felul de răspunsuri. Unul dintre ele pare mai verosimil decât celelalte: el vrea să
se alăture familiei, - simbolic (pentru că toţi dispăruseră), într-un şir ,în care el e ultimul". Revine
aici tema centrală din romanul de debut, Ultimii, şi, în esenţă, şi una din temele trilogiei Somnul
vameşului. Eroul face parte dintr-o familie - victimă a Istoriei şi este profund legat de ai săi.
Viaţa are rost dacă ordinea lucrurilor este păstrată: familia trebuie să rămână împreună,
caracterul se transmite din tată-n fiu, meseriile sunt arhetipale (străbunicul-pescar, bunicul-preot,
tatăl-avocat, fiul-scriitor).
Dincolo de detaliile vieţii curente din Belle Ile, Danyel Raynal trăieşte într-o lume paralelă cu
aceasta, lumea lui. Mai întâi, fizic. Locuieşte din nou în casa părintească, unde se păstrează,
neatinse, mobile şi obiecte vechi şi rafinate. Lumea pierdută va dispărea în mare măsură atunci
când eroul va fi obligat să o vândă, pentru a subzista.
Danyel Raynal vrea să înţeleagă ce se petrece în Insulă, dar nu se poate desprinde de lumea
imaginarului, pe care o cultivă de când este scriitor. Acolo sunt nu doar familia, dar şi Idei: eroul
îşi vorbeşte sieşi, se interoghează, îşi răspunde, i se adresează Guvernatorului şi chiar lui
Dumnezeu, pe teme de morală şi de filozofie speculativă.

Intoarcerea acasă este şi o întoarcere la spaţii vădit matriciale. Primul este casa părintească, unde
ascultă ore în şir muzică, aceasta fiind singura la care nu poate renunţa atunci când este silit să îşi
vândă lucrurile. Al doilea este marea: eroul înoată adesea până în larg, într-o relaţie aproape
erotizată cu întinderea de apă. Apoi "scorbura" sau "cochilia" de la ţărmul mării, locul unde se
ascundea, de mic, atunci când nu îi mergea bine. Spaţii care trimit la nostalgia "închiderii", a
"pântecului matern".
 3

Danyel Raynal devine obsedat că ar putea să îşi piardă minţile, pericol posibil în condiţiile în
care nu mai comunică, de fapt, cu nimeni de la întoarcerea sa. Are impresia că o face, dar orice
dialog cu foştii prieteni este dublat în permanenţă de suspiciuni. Se suspectează mai ales pe sine
însuşi că nu ar fi capabil să-l înţeleagă pe Celălalt. Insula devine pentru el o lume codată, căreia
nu ştie ce grilă de interpretare să îi aplice. Este oare el însuşi manipulat, de când a sosit? Joacă un
rol într-un scenariu hotărât de Guvernator? Intrebat de Jean Elby de ce nu scrie o carte, Raynal
răspunde semnificativ: “Nu ştiu finalul". Se surprinde auto-cenzurându-şi cuvintele şi speră, o
vreme, că ar putea preda la Universitate sau că ar putea să îşi vadă cartea, în sfârşit, publicată -
de fapt, tot atâtea capcane cu scopul de a fi cooptat în sistem.

Jean Elby, prietenul eroului, crede că Raynal este singurul care poate încerca să "trezească"
masele: ,ai autoritate", îi spune el, iar Raynal însuşi defineşte Scriitorul ca pe un ,rostitor de
adevăr", dar protestul său televizat, la Congres, nu are nici un efect. Fosta sa iubită, Micheline, îi
dezvăluie că, la serviciul ei, oamenii au crezut că este vorba despre o provocare, şi nu despre o
revoltă autentică. Cel care îi aruncă un bilet în curte, pe care scrie "suntem alături de tine" nu este
altul decât prietenul său, Jean Elby. Cu alte cuvinte, puterea de reacţie, ca şi încrederea
populaţiei, fuseseră deja anihilate.
Reacţiile foştilor/vechilor prieteni ai lui Raynal faţă de realitate sunt destul de nuanţate: Pascal şi
Victor sunt "integraţi", au funcţii importante în Ligă, Hélène şi Véronique, de asemenea, dar
păstrează atitudini de normalitate, Philippe se găseşte într-un soi de agonie lucidă, Micheline este
când resemnată, când sarcastică, iar Jean Elby rămâne singurul neatins de sistem.

Figura lui Jean Elby e înzestratã cu aură christică, (Danyel spune că are "ochi de icoană, adânciţi
în orbite"). Restul de normalitate şi de umanitate al populaţiei Insulei se concentrează în figura
lui blândă şi neîntinată; el trebuie, însă, să se autosuprime, pentru că existenţa lui nu mai este
posibilă într-o dictatură care a ajuns la perfecţiune.

Raynal devine, pentru o vreme, consilierul Guvernatorului. “Cedarea” are loc după "sejurul" de
reeducare de la Institutul de îndrumare, educaţie şi învăţământ, cand se întâmplă ceva ireversibil
în mintea lui Danyel Raynal ( o ruptură, o "mutaţie în conştiinţa individuală", cum o numeşte
Philippe), o distrugere radicală. "Ideoterapia", reeducarea prin ideologie, se desfăşoară în etape.
"Confesiunea colectivă" de la Institut ţine locul interogatoriilor de altădată. Victima devine
torţionar, cum se întâmplă în "Fenomenul Piteşti", descris de Virgil Ierunca, în cartea cu acelaşi
titlu, victima devine chiar propriul ei torţionar. "Spălarea creierului" este definitivată în
laboratorul în care se află “special box", care îi provoacă la început greaţă şi vomă lui Raynal, ca
şi senzaţia de ireal: "Nu cumva suntem visaţi de cineva care se joacă în somn cu noi?"

Directorul Institutului, profesorul Fontaine, nu-i ascunde eroului că se ocupă cu supravegherea sa

din urmă cu trei ani, înainte de întoarcerea sa în Insulă.
 4

Orgoliul lui Raynal este, totuşi, vizat de Putere, iar Fontaine îi legitimează eroului această
slăbiciune: “Un creator este un mare orgolios, un puternic fără putere". Mai mult, îi dezvăluie că
protestul lui de la Congres a fost posibil pentru că Puterea l-a permis: "am vrut să deveniţi un
eretic!" Lui Raynal i se publică două cărţi, în vreme ce e reeducat la Institut, romanul Jean Elby
şi vol de eseuri Gânduri pentru mai târziu. I se promite, de asemenea, procesul asasinilor tatălui
său, mort în închisoare, demult, pentru "delict de opinie".

El cunoaşte mai multe momente de luciditate, în care îşi descrie propria "mancurtizare": "Cineva
şi-a vârât mâna pe sub oasele craniului şi îmi strânge creierii precum un burete de baie din care
musteşte o zeamă purulentă". Dar ajunge şi la stadiul de "spălare a creierului", pentru că scrie, în
acelaşi jurnal, fără să îl oblige nimeni: "Guvernatorul este exemplu, arbitru, ideologul,
conducătorul..." Raynal va susţine, ca pe o moarte spirituală, o lucrare de diplomă, la Institut,
după care Fontaine îl felicită ca pe singurul lor absolvent care face parte din "marea elită" şi este
destinat conducerii oraşului. In fapt, eroul este adus în stadiul de "om de paie" care trebuie să
ofere credibilitate regimului Insulei în străinătate. Cedarea lui Raynal nu este atât morală ("pactul
faustian"), cât mai ales psihică: i se fură sufletul, devine "om-împăiat", cum spune chiar el.

Ceea ce interesează mai cu seamă astăzi este că romanul pune problema vulnerabilităţii
Intelectualului faţă de Putere. Dorinţa acestuia de a "dirija destine umane", dar mai ales flatarea
vanităţii care, în preajma Puterii absolute, se simte onorată aşa cum crede că merită, în ciuda şi
cu preţul cadavrelor călcate în picioare. Secolul XX oferă nenumărate exemple de intelectuali
colaboraţionişti, de bună voie, cu o Putere de extremă dreaptă sau stângă.

Există în Al doilea mesager şi un personaj care pune problema cunoaşterii Răului. Este
copilul/tânărul Grégoire, cel care îi va reproşa lui Danyel că, prin cărţile pe care i le-a dat, l-a
format într-un mod inadecvat pentru lumea în care trăieşte. Este preferabil să trăieşti, ignorant, ca
sclav, sau să fii conştient de ceea ce se întâmplă în jurul tău, dar disperat? In final, Danyel îl
sfătuieşte să părăsească Insula, pentru a se salva, dar soarta tânărului rămâne neprecizată.Finalul
romanului este uşor ambiguu: la malul mării, Danyel intră într-o stare de agonie provocată, voită,
nu ca auto-pedeapsă, ci ca singura variantă de vieţuire în urma unei inumane "metamorfoze".

In sfârşit, nu putem să nu menţionăm jocul de-a literatura din Al doilea mesager. Structura
romanului este aproape labirintică: avem un roman în roman, Jean Elby, care conţine întoarcerea
acasă a eroului, revolta, dar şi jurnalul "reeducării" de la Institut. Apoi, ceea ce va deveni al
doilea roman, intitulat Noul mancurt, care cuprinde perioada "metamorfozei" lui Danyel, dar şi
noi fragmente din jurnalul ,reeducării" de la Institut. “Parabola soldatului mancurt” este, de fapt,
o mise en abîme: Raynal o povesteşte în romanul său, Jean Elby, apoi o trăieşte pe propria-i piele
şi o povesteşte în al doilea roman, Noul mancurt. Planurile se întrepătrund, aşa cum dialogurile
din roman nu sunt delimitate, ci se înlănţuiesc într-un continuum, încercând să desluşeşti cine
vorbeşte, dacă vorbeşte cu glas tare sau îşi vorbeşte sieşi, cine (de)scrie pe cine şi în ce fel de text
o face. "Vocile" se amestecă, deci, în aceste discursuri halucinante, devin interşanjabile, într-un
 5

cerc în care totul se poate relua, aşa cum "eclipsa" lui Danyel Raynal, la malul mării, în final, se
sincronizează cu revenirea în Insulă a lui Marcel, pe care Raynal îl salută ca pe un posibil ,al
doilea mesager".

Romanul surprinde esenţa totalitarismului comunist aşa cum nu a mai făcut-o nici un roman
românesc: distrugerea fiinţei umane. Limitele lui Danyel Raynal sunt limitele umanului în faţa
unei dictaturi.

Dimineaţa unui miracol

Roman inceput in România, terminat in prima parte a exilului, publicat in 1992 la Ed. Actes Sud,
tradus de Alain Paruit, apãrut apoi si in România, in 1993, la Ed. Univers.

Roman de dragoste, roman initiatic, Dimineata unui miracol are o eroinã naratoare, Maria, o
femeie tânãrã, frumoasã, inteligentã si sensibilã, care are dificultãti in a se integra in real,
preferând imaginarul, mai ales de când bãrbatul pe care il iubeste, Iosif Rabovski, s-a exilat la
Paris. In Epigraf, romanul are legenda coborârii in Infern a zeitei Ishtar (zeita asiro-babilonianã a
dragostei).Pt a–l recâstiga pe iubitul ei, zeul Tammuz, Ishtar trebuie sã renunte la toate mãrcile
puterii pãmântesti, sã abandoneze la fiecare Poartã a Infernului, coroana, apoi toate bijuteriile.

La Paris, Iosif scrie o carte despre Maria, “Ilustratii pt un roman neterminat”, iar in acest roman
existã un scriitor, Laslo Literatorul, care e vecin cu Iosif la Paris. Avem astfel o “mise en abîme”.
Cartea lui Iosif e principalul adjuvant in initierea Mariei. Ceilalti sunt muzicianul Marcov,
psihiatrul Horvath si maica Epiharia, de la mãnãstirea Ghighiu. Maria reflecteazã la sensurile
romanului lui Iosif, care scrie despre viaţã si izbãvire ca despre o cãlãtorie, in care Cartea devine
un vapor fabulos si strãbate lumea. O alta pildã a romanului lui Iosif este ideea cã Dzeu ne face
daruri pe care trebuie sã le recunoastem si sã le meritãm.

Povestea de dragoste e una tristanescã, in sensul in care iubirea din Occident, definitã de Denis
de Rougemont (in “Iubirea si Occidentul”) e iubire-pasiune, care isi cautã si intretine obstacolele
pentru a spori in intensitate, iubire care se intensificã odatã cu absenta persoanei iubite si care e
mai degrabã iubire de Iubire decât iubirea unui om anume. De asemenea, iubirea-pasiune e mai
ales iubire-suferinţã. Maria il iubeste pe Iosif mai mult de când e exilat la Paris. Ea va trece prin
niste probe initiatice de suferinţã inainte de a-l regãsi pe Iosif.

Romanul e rescrierea legendei lui Isthar si a mitului lui Tristan si a Isoldei, din perspectivã
crestinã. Sejurul terapeutic al Mariei la mãnãstirea Ghighiu dã prilejul unor pagini superbe
despre spiritualiatatea crestinã.
 6

Imblânzitorul de lupi ( scris între 1987 si 1990, în Franţa, apare în 1993 în România)
Roman scris in intregime la Paris, in româneste. Perspectiva e aceea a unei naratoare, Ana, care
isi pãrãseste ţara natalã, in care un regim totalitar face ravagii, ca sã il regãseascã pe tatãl fiului ei
de 7 ani, Alexandru. Bãrbatul pe care l-a iubit si pe care il mai iubeste incã ignorã existenta
acestui copil si el insusi isi pãrãsise ţara cu câtiva ani mai inainte. El se numeste Vlad Antohie,
este jurnalist si scriitor si cunoaste experienta unui exil foarte dificil prin Europa occidentalã:el
evadeazã dintr-un lagãr de refugiati din Austria, e nevoit sã munceascã din greu si sã suporte
umilinte in Italia, apoi in Elvetia. In aceastã ultimã ţara alege sã traiascã izolat, alãturi de un
prieten mai tânãr, Luc, lângã o pãdure, si sã creascã câini de atac si de pazã. Când Ana il
regãseste, Vlad ii spune cã este « un altul », iar instalarea ei cu copilul in aceastã casã duce la o
serie de evenimente cu caracter simbolic pentru eroul modern si mitic in acelasi timp care e Vlad
Antohie.

Parcursul lui Vlad Antohie cuprinde mai intâi lepãdarea de iluzii pt cã Antohie descoperã cã
occidentalii nu il considerã demn sã facã meseria de ziarist, pe care o avusese in ţara natalã, si cã
le face chiar plãcere sã il umileascã. Eroul isi intelege exilul ca pe o proba initiatiaticã . Intr-un
interviu, Nedelcovici declarã cã pt el exilul a fost « moartea si invierea, … m-a fãcut sã imi
descopãr o altã identitate, am depãsit anumite limite si anumite praguri si m-a fãcut sã mã inalt la
un alt nivel moral, spiritual si cultural ».

Dietrich Hach, Don Amprimo, Nae, Cezar si sotia sa Jeannine, « cãlãii » lui Vlad, se trezesc,
dupã ce el ii pãrãseste, morti in conditii suspecte si, plecând de la acest mister, romanul ia o
turnurã metafizicã. Vlad simte cã are o legãturã cu aceste morti, « amestecat in circumstante
tulburi. Complice, fãrã sã stie, nici la ce si nici al cui » .

Sursa acestei transformari interioare pe care Vlad nu o stãpâneste si nici nu o intelege se gãseste
la inceputul exilului sãu, când sotia sa Irena se imbolnãveste grav si el face un pact cu
Dumnezeu : dacã Dzeu o vindecã pe Irena, atunci el, Vlad, nu o sã ii mai cearã niciodatã nimic.
Irena se vindecã si se intoarce in ţara natalã lãsându-l pe Vlad pradã unei rupturi cel putin
ciudate : trãieste de acum incolo in afara lui Dzeu pt cã el insusi a ales asta. Trauma de a trãi in
strãinãtate e dublatã de o singurãtate pe care si-o impune cu violenţa personajelor din Vechiul
Testament, care si ele comunicã direct cu Dzeu.

Când fiul sãu, Alexandru, e atins de surditate, Vlad se gãseste in situatia de a nu mai putea sã se
roage la Dzeu. Totusi, rãmâne in fiecare searã in camera copilului, in genunchi, tãcut, cu mâinile
pe capul acestuia, ca in stare de transã. Nu stim dacã se roagã. Ambiguitatea este mentinutã mai
ales cã Vlad vindecã un câine care fusese declarat initial mort.

Copilul se vindecã de surditate in mod subit si inexplicabil iar dupã aceasta, Vlad alege sã
disparã fãrã sã previnã pe nimeni. Disparitia sa poate fi vãzutã ca un act de sacrificiu de sine.
Cititorul isi poate imagina orice : Vlad e ori in pãdurea lui dragã, si duce o viatã de anahoret, ori
s-a sinucis.
 7

Existã in roman niste obstacole de trecut pt erou, care ne duc cu gândul la basmul popular, cu
lupta dintre Bine si Rãu, existã de asemenea personaje-adjuvant (Luc, câinele Big, Ana).

Vlad e locuit de o forţã distrugãtoare care ii face sã moarã pe cei din jurul lui care- i fãcuserã rãu,
totusi el nu ii omoarã direct. Vlad se gândeste cã atunci când viata Irenei i-a fost oferitã, el a
pierdut ceva esential : « m-am apropiat poate de altceva, de altcineva...fãrã sã stiu de cine ».
Aceastã sugestie ne duce cu gândul la o entitate maleficã. Dar nu existã niciun indiciu de vreun
pact faustian.

In Prolog, Vlad mãrturisteste cã simte uneori tovãrãsia cuiva , fãrã sã dea detalii despre aceastã
prezenţã : « O prezenţã vie, …un tovarãs de drum , si asta de ani de zile… ». Textul sugereazã
deci ideea ambivalentei sufletului lui Vlad, care e anterioarã pactului cu Dzeu si exilului. Aceastã
parte obscurã din el se reveleazã deci odatã cu exilul.

Ţara natalã e rememoratã ca in vis sub forma casei din Vãlenii, o fericire perfectã dar inghetatã
in trecut. Vlad incearcã sã reconstruiascã cu Ana, la fermã, un univers românesc :alti exilati
români se stabilesc la ei si formeazã chiar o comunitate. Totusi, membrii ei sunt prea diferiti si
fiecare va pleca sã isi caute un drum. Rãmâne gestul simbolic al constructiei unei mici biserici
ortodoxe de cãtre Ioachim.

Pãdurea e un spatiu bogat simbolic iar Vlad face numetrase incursiuni in pãdurea de lângã fermã-
loc de regãsire de sine, de revelatii spirituale, loc de cult poate chiar.Vlad ii spune Anei cã s-a
simtit « viu » prima datã , in exil, intr-o pãdure . Spatiul acesta e pt el edenic dar si magic, feeric.
Pãdurea se populeazã cu creaturi frumoase si fantastice, pe care el spune cã le-a vãzut.

Textul amestecã sugestii de spiritualitate iudeo-crestinã si credinte pãgâne. Ilinca si Ana

sâvârsesc niste ritualuri de dezvrãjire, provenite din credinte strãvechi, atunci când se dorea
salvarea sufletului cuiva. Ele vor sã salveze sufletul lui Vlad, care e prea impovãrat de mistere.
Ilinca, aceastã tânãrã ţarancã din Transilvania, crede si in Dzeul crestin si in Sf Gheorghe, dar si
in gesturi arhaice pãgâne. Acest amestec e specific spiritualitãtii românesti si poate fi observat si
in zilele noastre.

Ana a incercat sã dea o explicatie pt mortile neverosimile care au loc dupã trecerea si suferinta
lui Vlad printr-un loc si isi inchipuie cã toate sunt « victime pe un altar pãgân, rãscumpãrare pt
viata Irenei ». Dar disparitia lui Vlad poate fi cititã si ca o tentativã de retragere definitivã din
lume tocmai pt a nu mai provoca moartea nimãnui.

Romanul are 2 citate la inceput, primul din Biblie: « Cã, dupã omul cel lãuntric, mã bucur de
legea lui Dzeu/ Dar vãd in mãdularele mele o altã lege, luptându-se impotriva legii mintii mele
si fãcându-mã rob legii pãcatului, care este in mãdularele mele» (Epistola ctre Romani, VII,
22,23). Aceasta ne trimite la teoria crestinã a prezenţei pãcatului in corpul nostru, a naturii
umane duble deci, divinã si pãcãtoasã in acelasi timp.
 8

Al 2-lea citat e din Cioran si se referã tot la natura dublã din om : « Purtãm in noi un cãlãu
rezervat, un criminal ratat. Iar cei care nu au curajul sã isi mãrturiseascã tendintele criminale
asasineazã in vis, populeazã cu cadavre cosmarurile lor ». Ideea de a face rãu fãrã sã fii constient
de asta se gãseste la Dostoievski. In Jurnalul sãu, BN se declara confirmat in intuitia sa : autorul
romanului Crimã si pedeapsã dorea in mod inconstient moartea tatãlui sãu. Când aflã cã acesta a
fost omorât de ţãrani, tânãrul Dostoievski s-a simtit responsabilul moral al crimei. : «E destul ca
afectiunea sã se retragã pentru cã gândul ucigas si realizarea lui sã aparã fãrã sã astepte. Te simti
atunci complice al asasinilor. Uneori faptele nu depind numai de autorii lor directi si sunt
conduse de legi care ne râmân inexplicabile.» (B. Nedelcovici).

Romanele « Provocatorul » si « Jurnalul unui cântãret de jazz », in care se detaseazã cu totul de

referintele la România, imaginând un erou narator occidental, nu se mai ridicã deloc la valoarea
cãrtilor sale de dinainte, primul apare in Franta la o editurã obscurã, al doilea apare doar in
România.

Din scrierile sale din anii 2000, rãmâne interesant vol. « Un tigru de hârtie. Eu, Nica si
Securitatea », volum scris in urma experientei consultãrii dosarului sãu de la Securitate, din
arhivele CNSAS.Volumul incepe cu un fel de eseu despre politiile politice din toate timpurile,
continuã cu documente extrase din propriul sãu dosar de la Securitate, de dinainte de 1989, si e
presãrat abundent cu reflectii in marginea citirii acestui dosar, tentative de a ghici ce prieteni se
ascund sub numele de cod din rapoartele despre el.

Tot in anii 2000 si-a reeditat toatã opera la Ed. ALL, in 7 volume, si a publicat si un volum de
interviu cu Sergiu Grigore, « Cine sunteti dvs, BN ? »