DRAMA

IONA
de Marin Sorescu

Evoluţia dramaturgiei româneşti din deceniul al şaselea al secolului XX este marcată de o puternică sincronizare
cu teatrul european contemporan. Există astfel o puternică orientare spre utilizarea unui material mitico – legendar
autohton, sau chiar din spaţiul cultural mediterano – european. Putem include în aceastădirecţie piese ca: “Mioriţa” de
Valeriu Anania, “Moartea unui artist”, “Jocul dragostei şi morţii în deşertul de cenuşă” de Horia Lovinescu, “Iona”,
“Paracliserul” şi “Matca” de Marin Sorescu. Universul tematic al acestor lucrări îl reprezintărelaţia dintre artist, arta sa şi
lumea înconjurătoare, o lume potrivnică în care Omul nu-şi poate realiza aspiraţia spre Absolut.
Cele mai reprezentative piese care abordează această problematică sunt cele scrise de Marin Sorescu: “Iona”
(1968), “Paracliserul” (1970) şi “Matca” (1973).
Într-o reeditare din anul 1974, autorul grupeazăcele trei piese sub genericul “Setea muntelui de sare”, datorită
problematicii comune pe care o exprimă: omul, despărţit de ceilalti, luptând singur într-un mediu ostil şi al cărui spirit se
autodevoră. “Iona” incifreaza drama cunoaşterii, “Paracliserul” pe cea a creaţiei, iar “Matca” este tragedia optimistă a
triumfului vieţii asupra unei naturi potrivnice.
Dramaturgul destăinuie în “Extemporal despre mine” că, citite fără dialog, aceste trei piese “pot deveni o carte de
filosofie” şi că intenţiona chiar să le scrie sub form ăde “tratat”, însă “l-a luat teatrul pe dinainte”.
În spaţiul literar românesc, ca precursori ai dramaturgiei soresciene îi mai putem cita pe Mircea Eliade, Camil
Petrescu, Eugen Ionescu. În context european, teatrul lui Marin Sorescu se circumscrie sferei filosofiei şi a literaturii
existenţialiste si absurde, reprezentate de Friedrich Nietzsche, Soren Kirkegaard, Martin Heidegger, Albert Camus, Jean-
Paul Sartre, Samuel Beckett sau Artur Adamov.
Existenţialismul apare la începutul secolului alXX-lea şi îşi are originea în filosofia lui Kirkegaard şi Nietzsche.
Nietzsche afirmă: “Dumnezeu a murit”, dar nu este vorba despre un dumnezeu în sensul clasic, dat de religie, ci de un
ansamblu de valori ideale, care nu mai există. Dacă nu mai existăun asemenea sistem de valori, atunci omul trebuie să-şi
reconstruiască altul, punându-se astfel accentul pe voinţa sa. Odată cu momentele istorice care vor urma (cele două
Războaie Mondiale) şi perioada de criză care le succede, existenţialismul devine o filosofie a stării de criză. Cele două
conflagraţii mondiale duc la degradarea condiţiei umane din punct de vedere fizic, dar mai ales spiritual. Criza valorilor
care se instaurează acum, aruncă individul într-un mediu ostil şi apare confruntarea dintre om şi lume. Pentru a rezolva
acest conflict, omul trebuie să îşi asume libertatea de a alege. El nu ştie însă unde va ajunge, tocmai din cauza haosului
lumii. Omul trebuie să depăşească această stare conflictuală singur, fără a apela la Divinitate. În consecinţă, apare la
Albert Camus, în “Mitul lui Sisif” problema sinuciderii. Omul reuşeşte să se rupă de lume prin sinucidere, care este
opţiunea ultimă şi maximă ce elimină alte opţiuni.
Piesa “Iona”, subintitulată “Tragedie în patru tablouri”, se înscrie în această problematică, dar Marin Sorescu
pleacă de la mitul biblic al lui Iona.
Marin Sorescu recurge la o desacralizare a mitului biblic, pe care nu-l mai regăsim decât foarte vag în piesa de
teatru. Aflat în abdomenul monstrului, Iona abia îşi aminteşte de profetul biblic înghiţit de chit, dar nu mai ştie ce a urmat.
Iona este unicul personaj al piesei, care îşi pune o singură întrebare, dramatică şi fundamentală, despre situaţia
omului în lume. “Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, mărturiseşte Marin Sorescu.
El este pescarul ghinionist care pândeşte mereu fără noroc, la undiţă. El pescuieşte în acvariu, deci îşi simulează
visător propria profesie. În timp ce Iona se dăruie acestui “divertisment”, peştele cel mare, Leviatanul biblic, îl cuprinde
între maxilarele sale monstruoase. Pescuind în acvariu, Iona trişează neşansa, neştiind că borcanul cu peşti constituie un
mic model referitor la lupta pentru existenţă în naturăşi societate.
Tabloul I se încheie cu imaginea labirintului circular al luptei pentru existenţă: lanţul neîntrerupt al vânatului şi al
vânătorului. Fiecare fiinţă poartă o dublă identitate: este vânat şi vânător, jucărie a destinului şi destin. Iona, înghiţit de o
uriaşă gură lacomă, este o verigă intermediară, un peşte printre alţi peşti. Singura posibilitate de ieşire din acest lanţ o
reprezintă doar capacitatea de contemplare liniştită a omului.
Tabloul al doilea se petrece în interiorul Peştelui I. Aici se desfaşoară una dintre cele mai senine secvenţe din
opera lui Marin Sorescu, deşi are loc în întuneric, iar vocea personajului exprimă doar asumarea condiţiei sale de
întemniţat, de prizonier în pântecul monstrului, şi nu transmite adevăruri liniştitoare. Liniştea e doar afirmată de timbrul
vocii, de calmul ei lucid. Iona îşi ia rămas bun de la lume, de la spaţiul din afară:
“-Mi se pare mie sau e târziu?
-Cum a trecut timpul!
-Incepe săfie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting
cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se
vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea,
măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.)
-Totuşi, nu mi-e aşa de somn.
-Nu contează, trebuie sădormi.
-De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?
1
 -(Îndemnându-se) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce. În acest moment, lumina se aprinde brusc. E ca o idee care
i-a venit lui Iona”).
Dezmeticirea în întuneric nu este o scenăa teroarei: paradoxal, e una a limpezirii şi a iluminării. A deveni
conştient de propria condiţie este un act de luciditate şi de “aprindere a luminilor”. Iona devine lucid, cunoaşte. Cu alte
cuvinte, se cunoaşte pe sine în spirit socratic.
Vocea care răsunăîn întuneric devine ea insăşi o insulă luminoasă cu funcţie de far: omul este singur, hăituit de
destin, dar este apt să descopere sensurile ascunse ale existenţei.
Iona îşi ia rămas bun de la tot ce-i este obişnuit şi familiar: mâna dreaptă, salcâmul, papucii de lângă pat, cuierul,
tablourile. Enumerarea acestor lucruri care se încheie cu “universul întreg”, destăinuie un cult al nesemnificativului. (Ca
la Tudor Arghezi, Iona se joacă “de-a v-aţi ascuns” în burta peştelui, îşi rosteşte testamentul, cu grijă faţă de ce va rămâne
în urma sa, fără să se gândească la ce i se va întâmpla lui: lumea este mai importantă decât eul singuratic. Scena ilustrează
de fapt psihologia etnică românească, viziunea existenţei, tandreţea, fragilitatea vieţii şi nevoia de stabilitate a
personajului (construirea băncii de lemn, aşezată în mijlocul mării).
Cu scopul de a compensa pierderea libertăţii, destinul îi oferălui Iona abundenţa. Acesta însă refuză şi, în acelaşi
timp, pregăteşte gestul neaşteptat şi dur al scoaterii cuţitului de sub haină. Pescarul nu mai respectă circuitul naturii în
care se integrase ca vânător, dar şi ca vânat şi spintecă burta peştelui.
Iona nu mai este un personaj pasiv, el taie în continuare peretele abdominal al peştelui II, al peştelui III, şi chiar
propriul abdomen, în finalul piesei. El caută orizontul limpede, distruge limitele şi distanţele, trecând la un demers lucid şi
net.
"Un sfert din viaţă îl petrecem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul
curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine
exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că îmi recuperez cei mai
frumoşi ani din viaţă."
Este deosebit de impresionantă rugămintea lui Iona către mamă de a-l naşte a doua oară, replică la strigătul
blagian "De ce m-ai trimis în lumină, mamă, de ce m-ai trimis!?" Iona ar vrea să trimită mamei, pe apă, un bilet într-o
sticlă. "Mamă,-aş scrie- mi s-a întâmplat o mare nenorocire(...) Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit!"
Condiţia umană pare ca limitativă, pentru că mintea omenească nu poate cuprinde infinitul. Trecând dincolo de
marginile orizontului în care suntem închişi, nu facem decât să păşim într-un alt orizont, care îl cuprinde pe primul, şi tot
astfel, la nesfârşit. De aici rezultă necesitatea naşterilor succesive. "Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să
ne naştem mereu."
Sinuciderea din finalul piesei e în înţelegerea eroului însuşi un act de posibilă evadare din carceră, o rupere a
limitelor. "Răzbim noi cumva la lumină", îşi spune Iona, spintecându-şi pântecele. Fapta sinucigaşă poate semnifica
interiorizarea, căutarea adevărului în sine însuşi.
Descoperindu-se pe sine însuşi ca entitate umană, Iona descoperă lumea. Diferenţa care se stabileşte între Iona şi
cei doi pescari muţi, traversând scena împovăraţi de o grindă, este cea dintre existenţa care se interoghează asupra lumii şi
asupra sa însăşi - şi existenţa preocupată doar de grijile zilnice. Omul devine el însuşi doar acţionând asupra lumii, iar
gestul mereu reluat al spintecării echivalează cu drumul acestei deveniri. Astfel, sinuciderea lui Iona este o tentativă a
omului de integrare în esenţial, în Absolut.
Chiar fiind captivul unui monstru marin, Iona stă mucalit la taclale cu dublul său fictiv, ca şi cu un consătean. El
pune mai presus de orice, chiar şi faţă de moarte, vorba de spirit. "Parcă-l văd pe răposatul - zice despre peştele în al cărui
abdomen se găseşte – mă înghiţise, şi cu burta plină de mine se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc."
Amintindu-şi că nu cu mult timp în urmă simţea că înnebuneşte, reflectează: "E strâmt aici, dar ai unde să-ţi
pierzi minţile. Nu e prea greu." De asemenea, el râde copios de peştele care, neprevăzător, nu i-a luat cuţitul înainte de a-l
înghiţi: "A uitat să mi-l ia. Ca să vezi ce-nseamnă să te pripeşti la-nghiţit. Putea să pună şi el o strecurătoare. - (Către
peşte). Bine măi, musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta? – Dacă mă sinucid?"
Limbajul de snoavă, de farsă, de teatru de revistă, nu este decât o convenţie literară parodică, pentru transmiterea
într-un stil modern a unui mesaj în eternitate. Pe parcursul discursului apar propoziţii cu accent liric, incoerente, aberante,
comice prin lipsa de logică. Această sporovăială neîntreruptă este singura modalitate de supravieţuire a lui Iona. El este în
stare să suporte orice, în afară de tăcere. Prin logos, Iona persiflează situaţia tragicomică pe care o traversează, iar pe de
altă parte poetizează starea de moarte. "Fac ce vreau, îşi zice eroul. Vorbesc. Săvedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura.
Nu, mi-e frică."
Produse sub influenţa târzie a dramaturgiei experimentale europene a deceniului al şaselea, piesele "absurde" ale
lui Marin Sorescu îşi păstrează şi astăzi semnificaţia unei încercări de sincronizare a dramaturgiei noastre cu problematica
şi stilul literaturii şi teatrului universal contemporan.