COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Iona”
De Marin Sorescu

Postmodernismul este curentul literar prin intermediul căruia banalul este valorificat și
evidențiat, accentul căzând pe spiritul ludic și parodie. Se renunță la clișee, fiind acceptate jocurile de
limbaj și amestecul genurilor literare, ideea centrală a acestei mișcări fiind problema cunoașterii care
se bazează pe tot ceea ce este exterior individului.

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii, autor al
unei opere vaste, care cuprinde toate cele trei genuri literare. Scrisă în 1965 și publicată în 1968 în
revista “Luceafărul”, piesa “Iona”, inclusă în trilogia “Setea muntelui de sare”, reprezintă debutul în
dramaturgie al scriitorului. Aceasta a cunoscut o primire excepțională din partea publicului, fiind
pusă în scenă în marile teatre ale lumii.

*1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME --------
2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Opera se deschide cu un titlu sintetic care desemnează numele protagonistului. Acesta
trimite către sursa de inspirație a autorului, mitul biblic al lui Iona, prooroc din cartea cu același
titlu a Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona, fiul lui Amitai, este trimis de Dumnezeu în
cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Iona acceptă misiunea, dar se răzgândește și se
ascunde pe o corabie cu care fuge către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe
mare, iar ceilalți corăbieri, intuind că Iona a atras mânia cerească, îl aruncă în valuri, iar pescarul
este înghițit, din porunca lui Dumnezeu, de un pește mare, în a cărui burtă acesta va petrece trei zile
și trei nopți, pocăindu-se. Ulterior, Domnul a poruncit monstrului să-l arunce pe uscat, iar pescarul
și-a îndeplinit misiunea. Mitul lui Iona este doar un pretext pentru dramaturg care dezvoltă nu o
dramă individual, ci una general-umană, născută din neliniștile ființei umane în fața propriului
destin, însă spre deosebire de proorocul al cărui nume îl poartă, personajul tragic se află încă de la
început prizonier în gura unui pește, fără a fi săvârșit vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de
divinitate. În plus, credinciosul Iona, om al lumii vechi, comunică direct cu divinitatea, în timp ce
monologul personajului tragic reflectă mentalitatea modernă, o lume demitizată, din care
Dumnezeu s-a retras.
*În ceea ce privește timpul și spațiul, acestea au valoare simbolică în piesă. Precizat în
indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou, spațiul cu valoare metaforică aparține aproape
exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile peștilor. Absența timpului istoric, situarea în
atemporal, demitizarea sunt aspecte ale tragicului modern, iar relațiile temporale reliefează, în
principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează stările interioare ale
personajului.
*Conflictul dintre personaje, specific teatrului clasic, lipsește din cauza absenței altor actanți
epici, inovație a teatrului modern. Imagine a omului contemporan, Iona trăiește plenar un conflict
interior de esență tragică cu propriul sine, născut din diferența dintre idealul de libertate, de
cunoaștere absolută, și realitatea vieții într-un orizont închis ca un pântece de balenă.
Din punctul de vedere al structurii, opera, numită și “tragedie în patru tablouri”, este un
solilocviu de natură filosfică, un monolog dialogat în care indvidiul vorbește cu dublul său,
organizat în patru secvențe ce prezintă etape ale căutării ce conturează tema destinului tragic al
omului modern care trăiește acut sentimentul alinării și care face eforturi disperate pentru a-și
asuma propriul destin.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Drama debutează cu indicații scenice lămuritoare asupra naturii personajului și cu
didascaliile ce oferă explicații despre descor. Acțiunea propriu-zisă începe într-o zi fără nume în
care pescarul Iona, care nu mai prinsese niciun pește în ultima vreme, își încearcă, din nou, norocul.
Iona stă de la început în gura peștelui, delimitându-se simbolic de “apă”, dacă ea reprezintă lumea
oamenilor obișnuiți, creionată sub forma unor cercuri concentrice ce sugerează condiția limitată a
indivizilor. Ceilalți, care visează “marea fără pește” și care “dorm buștean”, nu își pun întrebări, iau
existența ca pe un dat, lăsând “tot greul peștelui” asupra ființei superioare, ce nu se mulțumește cu
cercul strâmt și care simte că uneori viața de om este neîncăpătoare pentru idealurile pe care și le
făurește. O scenă reprezentativă pentru ilustrarea temei operei este aceea în care pescarul dorește
să își audă ecoul din nevoia acerbă de a comunica, însă nici măcar acesta nu îi mai “răspunde”, semn
al solitudinii ființei umane, care trăiește într-o lume “surdă”, dispărând apoi în singurătate și uitare.
Astfel, pescarul pasionat dar ghinionist își manifestă dorința de a pescui “într-o altă mare”, ceea ce
trădează speranța într-o compensație a nenorocului, dar într-o altă existență. Prin urmare, se neagă
pe sine pentru a-și nega limitarea “Nu te mai ține după mine, Iona”. La sfârșitul acestei prime
secvențe se conturează intriga piesei, bărbatul fiind înghițit de peștele uriaș pe a cărui gură se afla.
“Intrarea” simbolică în burta vietății marine este marcată și de pierderea identității și de
identificarea cu peștii “Noi, peștii, înotăm...”.
Tabloul al doilea se deschide cu motivul captivității umane într-un spațiu claustrant,
interiorul primului pește, motiv asociat cu trecerea implacabilă a timpului. Teama de necunoscut îl
determină pe Iona să invoce obiecte care aparțin universului său familiar. Acesta vorbește mult,
logosul fiind un mod de a supraviețui. Apelând la un joc de cuvinte “veșnica mistuire”/”veșnica
pomenire”, pescarul face aluzie la moartea care ne pândește în fiecare clipă, dar și la faptul că viața
este o permanentă frământare. Iona găsește un cuțit, simbol al libertății, o cale de ieșire din această
situație anormală, căci el este singurul pescar pescuit de un pește, paradox. După o reflecție la
sinucidere, protagonistul descoperă calea de salvare și taie o fereastră în burta chitului sperând să
ajungă în exterior, însă dorința nu îi este îndeplinită căci nimerește în burta unui alt pește, mai
mare.
A treia secvență este cea mai extinsă. Dezamăgit că “ieșirea” din primul pește nu înseamnă
decât “intrarea” în altul, personajul filosofează pe tema vieții intrauterine, imagine a nonexistenței,
dar și a nonlimitării. Acesta are nostalgia mamei care reprezintă sursa neființei, dar și cauza
ființării. De aceea intenționează să trimită “afară” o scrisoare pe care o scrie pe o bucată de piele
tăiată din podul palmei stângi, o pune într-o bășică tăiată din carnea vietății marine, pe care însă o
uită. Mai târziu Iona o va regăsi și o va citi, dedublându-se și autoironizându-se, ca și cum ar fi vorba
despre un mesaj al întregii lumi, captive într-un univers limitat, acest episod fiind semnificativ
pentru idea centrală a dramei. Astfel, pescarul realizează că nimeni nu poate să-l ajute, că este
singur în această încercare căci oamenii comuni, reprezentați de Pescarul l și Pescarul ll, trăiesc în
limitarea lor. Cele două personaje episodice sunt surde și mute, nefiind capabile să comunice și să
își asume un destin comun cu protagonistul, purtând pe umeri bârne grele ce fac trimitere către
oamenii care poartă resemnați în spate povara propriei eixistențe, dar care nici nu se frământă
pentru găsirea unei motivații, totul devenind rutină. În finalul acestei părți, Iona evadează și din
burta celui de-al doilea pește, dar ajunge în burta vietății marine cu numărul trei, un alt spațiu
închis.
Ultimul tablou îl surprinde pe Iona ieșind din burta ultimului pește spintecat, îmbătrânit, cu
barba lungă, bucurându-se sincer de momentul ieșirii din captivitate, care desemnează de
asemenea și punctul culminant al piesei, ajungând să aprecieze simplitatea, banalitatea realității,
respirând aerul curat din exterior. Reapar în scenă cei doi pescari, care nu-i răspund, fapt care îl
face pe protagonist să se întrebe de ce mereu apar aceiași oameni, ceea ce sugerează că lumea
umană este limitată. Pustietatea se prelungește însă și dincolo de granițele temniței și privind către
zarea îndepărtată, eliberarea se conturează ca o iluzie, claustrarea persistă, iar Iona se simte
“închis”. Nu-și amintește cine este, de aceea încearcă să se regăsească, eliberându-se de teroarea
timpului.
Finalul piesei constă în conștientizarea deplină a identității, personajul afirmând cu tărie
“Iona. Eu sunt Iona”. El recurge la sinucidere, spintecându-și burta cu același cuțit cu care și-a croit
drumul către aparenta libertate, moartea reprezentând singura modalitate de eliberare. Cuvintele
sale finale, care preced tăcerea veșnică, “Răzbim noi cumva la lumină”, expirmă încrederea acestuia
că, într-o altă dimensiune existențială, va dobândi libertatea spirituală, trecera în neființă fiind una
simbolică.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, “Iona” este o lecție de viață, drama soresciană axându-se pe evidențierea
unui personaj-prototip al umanității care exemplifică, prin destinul personal, capacitatea de a se
elibera de captivitate și singurătate, prin luarea în stăpânire a sinelui.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, protagonistul operei de debut în dramaturgie a lui Marin Sorescu reprezintă
condiția omului modern care se descoperă singur în univers și aspirația acestuia spre cunoaștere și
comunicare. Rescrierea modernă a mitului biblic îi oferă autorului șansa de a releva tema speranței
ca mod de a fi într-o lume închisă, această piesă aducând o înnoire radicală în literatura română.