Cojocariu Luiza Teodora

Clasa a XII-a B

„Odă (în metru antic)”

Mihai Eminescu

Curent literar, apărut în secolul al XVIII-lea în Anglia, ROMANTISMUL vine ca reacție

la clasicism, folosind ca sursă de inspirație istoria națională si folclorul. Romanticii cultivă
TEME (condiția geniului, singuratatea, filosofia, iubirea) si MOTIVE (“ochii”, “visul”,
“luceafarul”, “dorul”, “falsul”). Poezia romantică este RETORICĂ, punând accent pe
realitatea interioară a sufletului însetat de absolut.

Romantismul românesc a culminat cu M. Eminescu, “poet in toata puterea

cuvântului”, afirmă Titu Maiorescu în articolul “Direcția nouă în poezia și proza română”.

Publicată în volumul “Poesii”, în 1883, “Odă (in metru antic)” este “un cantec de
iubire sublimat intr-un cantec de moarte”, afirmă Ioana Emilia Petrescu.

O trăsătură a romantismului, identificată în poemul lui M. Eminescu este

RETORISMUL, susținut prin construcții retorice. Interogația retorică “Pot să mai reînviu
luminos din el ca /Pasărea Phoenix?” aduce sugestia renașterii din propria suferință,
asemeni păsării Phoenix din propria cenușă. Redobândirea echilibrului este posibilă numai
prin renunțarea la iubire, la patimi, idee evidențiată prin exclamația retorică: “Vino iar în
sân, nepăsare tristă/ Ca să pot muri liniștit pe mine/ Mie redă-mă”

O altă particularitate a curentului literar, prezentată in textul poetic eminescian o

constituie MOTIVELE ROMANTICE. Motivul “privirii” din incipitul si finalul poemului
sugerează cele doua stări antitetice ale eului liric: starea actuală (dezechilibrul) si starea
viitoare posibilă (redobândirea echilibrului). Ochii “visători” ai romanticului (metaforă a
cunoașterii absolute) vin în antiteză în poezie ca fiind “turburatori” ( metaforă a iubirii
oximoronice)

Principala temă a poeziei eminesciene este CONDIȚIA UMANĂ: conditia geniului si

conditia omului comun.

Aflat în ipostaza omului de geniu, eul poetic ignoră, la început, moartea, crezându-se
nemuritor: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată/ Pururi tânăr înfășurat în manta-mi”.
Primele două verbe sunt personale, afective și vin în antiteză cu nepersonalul ”A MURI”,
care sugerează tanatosul obiectiv, moartea universală. Echilibrul interior al omului de geniu
este pierdut brusc prin iubire din patimă. Iubirea eminesciană este plăcere amestecată cu
durere, așa cum sugerează oximoronul: ”Când deodată, tu răsăriși în cale-mi/ Suferință tu,
dureros de dulce…” Recurența pronumelui de persoana a II-a („tu”) subliniază dezechilibrul
care coboară în condiția omului comun, răsturnând mitul nemuririi: „Până în fund băui
voluptatea morții.”
Cojocariu Luiza Teodora
Clasa a XII-a B

Aflat în ipostaza omului comun, eul romantic cunoaște suferința provocată de iubire.
Suferința eului este evidențiată prin dublul epitet: ”jalnic, chinuit” și prin comparațiile
mitologice: „ca Nessus”, „ca Hercul”. Eul se simte chinuit în propria condiție, ca Hercul –
eroul care arde de viu în propria haină, înveninată de sângele lui Nessus, centaurul. Potrivit
legendei, femeia este „factorul perturbator provocator de suferințe înflăcărate”, afirma Zoe
Dumistrescu-Bușulenga.

Două elemente de compoziție, semnificative pentru temă sunt: titlul și relațiile de

opoziție.
La nivel morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv („odă”), indicând specia
literară din care face parte poemul. În prima variantă, poezia este închinată lui Napoleon, față
de care poetul își exprimă sentimentele de admirație. În a VII-a variantă, poemul este o odă a
condiției umane. Subtitlul „în metru antic” arată structura SAFICĂ a poemului, fiecare
strofă fiind alcătuită din 3 hendecasilabe (11 silabe) și un pentasilab (5 silabe).

O relație de opoziție este reprezentată de imaginea focului: focul interior (”Focul meu”)
vine în opoziție cu focul exterior, rece, stelar, sugerat de metafora „steaua/ Singurătății”.
Suferința eului este mistuitoare, neputând fi stinsă cu nimic: „Focul meu a-l stinge nu pot cu
toate/ Apele mării”. Ideea este accentuată prin paralelismul sintactic din penultima strofă,
sugerând tensiunea de contraste dintre „vis” și „rug”: „De-al meu propriu vis mistuit mă
vaiet/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări”.

Lirismul eminescian este subiectiv, susținut prin mărci ale subiectivității: verbe la
persoana I și a II-a („credeam”, „învăț”, „ard”), pronume la persoana I și a II-a („tu”,
„mă”, „mie”, „mine”), adjective posesive („ochii mei”, „pe-al meu propriu vis”), verbe la
imperativ („vino”, „redă”), substantive în vocativ („suferință”, „nepăsare”).

Muzicalitatea interioară este realizată prin recurență („tu răsăriși”, ”suferință tu”),
aliterație („dureros de dulce”).

„Odă în metru antic” este „cea mai frumoasă odă a ființei”, afimă Ioana Emilia
Petrescu.
Cojocariu Luiza Teodora
Clasa a XII-a B

„Odă (în metru antic)”

Mihai Eminescu