„Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare mare.

Serioasă fusese ea dintotdeauna, dar

acum parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde până atunci nu se potrivise în păreri deloc cu
mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia să o întrebe mereu, ba cum se gătește cutare
mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbătești, ba cum se fac murăturile... Era hotărâtă să fie
gospodină desăvârșită, să vadă Pintea că, deși ea n-a avut zestre, are în schimb atâtea calități
valoroase încât se poate lua la întrecere cu orice domnișoară din Ardeal. Mai ales se gândea că va
iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i
face cinste, e o floare așa de rară în lumea asta materialistă. [...] Îi era frică de clipa în care vor înceta
închipuirile ce o îngrijorau. Acum ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc, care să-i înțeleagă
tulburarea și să i-o aline. [...] Ghighi iarăși nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea
copilăroasă pentru niște lucruri atât de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile
ei naive și zgomotoase nu-i risipeau șovăirile. Cu prietenele ei, oricât ar fi fost de intimă, tot nu
reușea să-și deschidă inima până în fund. Numai Titu ar fi liniștit-o, dar el parcă nici nu vrea să știe de
fericirea ei. Niciodată de când soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i ușureze îndoiala...
El părea înstrăinat de năzuințele ei ca și cînd ar trăi ăn altă lume.”

„Inima Laurei se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpile, livezile, lanurile,
pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi, pe care acum îi
părăsește pentru totdeauna. Tot hotarul se leagănă și parcă-i zide adio, mut și totuși înțelegător...
George i se părea mai străin ca oricînd și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume
străină și necunoscută, lâsând în spate lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera
întrebarea: „Cine-i străinul acesta?” [...] Laura își întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăștiat
între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui, apoi își îndreptă privirile numai înainte.
Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară
jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereții. Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braț
ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o
înconjura.”

„Roza Lang lăsă o urmp de tristețe în sufletul lui Titu. Nu se dumirea cum a putut o iubire atât de
furtunoasă să se sfârșească atât de neașteptat și de urât. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în
inima lui plină de închipuiri trandafirii. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte i se încolțea tot
mai des întrebarea: „Ce sunt eu?... De ce trăiesc?” Și drept răspuns i se ivea în față o pânză
nemărginită, înțesată cu semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un goș chinuitor. Se
uita în urmă și nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător. Dar
întrebărileîl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările:
„Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin? În mintea mea e un haos... Numai haosul aruncă la
suprafață întrebări dureroase..” În mijlocul frământărilor singura rază de mângăiere îi era credința că
el este cel dintâi om chinuiit de asemenea gânduri. „Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-o fi
mâine? E nerozie să te perpelești cu întrebări fără sfârșit... Unde te duce viața, acolo trebuie să mergi
și ce-ți poruncește ea trebuie să faci! Voința cea mare sunt eu, precum tot ce este și cerul și tot ce
este dincolo de cer și de stele și dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârșitul nesfârșitului.
Viața singură știe ce vrea, sau poate pentru că nu șrie nici ea mi se pare că știe... Unde merge ea e
bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți și tot înainte. Cine cade din carul vieții e
pierdut... Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața n-ar mai avea niciun farmec!”