Crt teorii 21

“Introducerea (informații contextualizatoare despre romantism):

Sfârşitul sec. al XVIII-lea este marcat, în plan european, de o serie de metamorfoze

sociale, politice, economice, context care favorizează cristalizarea unui nou curent cultural,
ce poartă numele de romantism. Apărut ca oreacţie împotriva rigorilor impuse de clasicism,
romantismul propune un nou mod de raportare
a ființei umane la sine şi la lumea în care
acesta trăieşte. Astfel, dacă literatura clasică oglindea realitatea exterioară, noua literatură
romantică va deveni expresia realității interioare a artistului, fantezia constituindu-se într-un
mijloc de sondare a existenței.

Reprezentativă pentru viziunea despre lume a lui Mihai Eminescu este opera literară

„Odă (în metru antic)”, o creaţie-sinteză de teme, idei şi motive literare romantice.

aa aia DES
Ra,
 Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat
într-un curent cultural/literar:

În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază la

tocmai prin caracterul său de ars poetica, discursul reflectând la condiţia eului liric
(ființa de geniu, conştiinţa superioară), a raportului dintre eu şi lume, eu şi propria
creație. poezia accentuează atitudinea lirică tipic romantică: izolarea ființei de geniu,
voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vieţii în vis. Primul vers al poeziei „Nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată” - este, cu siguranţă, cel mai profund gândtctlcaiiii
literatura noastră, sintetizând un întreg sistem filozofic, prin care cul liric dezvăluie
trecutul relativ („să-nvăţ”) al tinereţii sale, un timp când se credea veşnic aparținător al
Cosmosului. S-a vehiculat foarte mult şi foarte des ideea că Mihai Eminescu nu are o
artă poctică. Este adevărat că în creaţia eminesciană nu se poate identifica o unică
poezie/creaţie manifest, un singur text programatic dar omniprezenţa structurilor lirice
cu caracter programatic infirmă această realitate. La Eminescu, arta poctică este

dispersată în numeroase texte poetice, de diverse grade de complexitate şi de o mare

diversitate tematică.

În al doilea rând, o altă trăsătură romantică o reprezintă opțiunea poetului pentru

antiteză, procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Astfel, discursul liric
dezvoltă antiteza dintre planul transcendent şi planul contingent, dintre omul comun şi omul
de geniu, dintre cunoaşterea apolinică şi cunoaşterea dionisiacă.

= în care a se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea

i

a două imagini sau idei poetice:

Atitudinea contemplativă a poetului se manifestă prin starea de visare către
elemente cosmice definitorii ale solitudinii: „Ochii mei nălţăm visători la steaua/ Singurătăţii”.
Verbele din prima strofă, aflate la imperfect - „nu credeam” - „nălţam”-, proiectează acţiunea
conjunctivului „să-nvăţ' într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul,
stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu valoare atemporală, definind un
fenomen continuu, implacabil pentru om. Strofa a doua exprimă, printr-un oximoron cu
accente de elegie romantică, suferinţa „dureros de dulce” a eului poetic, provocată de
apariţia surprinzătoare a iubirii, mistuitoare, „deodată tu răsărişi în cale-mi”, care-i trezeşte
pentru prima oară „voluptatea morţii / Ne-ndurătoare”. Situarea iubirii pe aceeaşi treaptă
existenţială cu moartea sugerează accederea în abisurile cunoaşterii absolute, prin
voluptatea suferinţei care învăluie deopotrivă starea afectivă şi destinul necruţător al
condiţiei de muritor. Strofa a treia exprimă patima devoratoare a eului liric pentru femeie,
deşi mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi
Hercules, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greacă povesteşte cum
Hercules, incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus îl ucide cu o săgeată
otrăvită. Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o
cămaşă muiată în sângele lui, care se dovedeşte înveninat şi
inflamabil, astfel că Hercules
moare în chinuri cumplite. Încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu
carnga, suferinţa morţii fiind îngrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima
erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi
stins „cu toate / Apele mării”. Pierzând singurătatea (strofa a patra), s-a pierdut pe sine,
confesiunea atinge momentul culminant al suferinţei, combustia (arderea) erotică fiind la

apogeul chinurilor în care poetul agonizează: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al
meu propriu rug, mă topesc în flăcări...”. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa
recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire, eul liric întrebându-se
dacă ar
fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: „Pot să
mai reînviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”. Ultima strofă depăşeşte forma elegiei,
accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei, „Vino iar în sân, nepăsare tristă;”
aduc aminte omului de trecerea în nefiinţă cu condiţia regăsirii propriei identități, atât de
zdruncinată prin ivirea iubirii: „Ca să pot muri liniştit; pe mine / Mie redă-mă!”. Viaţa e o cale
pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa umană fiind
condiţionată de ideea că „Moare numai cel ce se ştie pe sine”, cum scrie Nichita Stănescu în
poezia unsprezecea elegie. Poezia Odă (în metru antic) sintetizează filozofic marile
A

probleme ale existenţei umane: cunoaşterea şi autocunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia

cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă
cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

studiat, din seria:titlu,

de compoziţie și

acorzi poetic, figuri semantice(tropi), motive poetice: a

de limbaj, semnificative pentru textul

+
Titlul, prima ofertă de lectură, macrosemnul paratextual spre care converg toate
semnificațiile textului, anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul
transmis prin discursul liric. În cazul poeziei eminesciene, titlul relevă antiteza dintre sensul
cuvântului „odă”, specia literară cu adânci rădăcini în lirica antichităţii (cum de altfel
precizează şi paranteza) care înseamnă laudă, imn de slavă, şi tristeţea profundă a poetului,
ființa de geniu ce nu poate ferici pe cineva și nici nu poate fi fericit, viziune filozofică
schopenhaueriană.
Mihai Eminescu creează, în poezia Odă (în metru antic), un limbaj artistic expresiv
nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi
sintactic. Verbele din prima strofă, aflate la imperfect - „nu credeam”, „nălţăm” -; proiectează
acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu
Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul „a muri” cu valoare atemporală,
definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.
Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă,
bruscă, surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor „răsărişi”, „băui” şi de
repetarea pronumelui personal de persoana a l-a singular, „tu”, care sugerează apariţia
femeii în viaţa bărbatului: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de
dulce...”. Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistică a poeziei prin cele două
construcţii oximoronice „dureros de dulce" şi „voluptatea morţii”.
O inedită şi surprinzătoare subtilitate stilistică ce sugerează mistuitoarea combustie erotică
este construită simetric în strofele a treia şi a patra: primele două versuri din fiecare strofă
exprimă suferinţa, iar al treilea cuprinde o afirmaţie - „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate /
Apele mării” - şi, respectiv o interogaţie poetică „Pot să mai reînviu luminos din el ca /
Pasărea Phoenix?”
În textul poetic se disting relaţiile de simetrie, prin dispunerea armonioasă a conjuncţiei
„când” la începutul fiecărui vers al strofei a treia, având rol eufonic şi accent ideatic.
Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie șintactică de la începutul versurilor, „De-al
meu propriu vis” şi „Pe-al meu propriu rug”, amplifică torturanta combustie interioară,
remarcabile în acest sens fiind şi cuvintele din câmpul semantic al termenului metaforic
„foc”: „ard”, „a-l stinge”, „mă topesc”, „flăcări”.
În ultima strofă verbele se află la imperativ - „vino”, „redă-mă” sugerând aspiraţia
-,
omului de geniu spre redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii
întregului pierdut în tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o
„nepăsare tristă”.
Încheiere: Discursul poetic evidențiază faptul că viziunea despre lume alui
Eminescu poartă amprenta romantismului cu evidente influențe schopenhaueriene, de unde
șiipostaza omului de geniu dar, se remarcă modul original în care poetul particularizează
natura geniului. Spre deosebire de geniu lui Schopenhauer, a cărui existență este, în
totalitate, antarctică, geniul eminescian experimentează o formă de
imperturbabilă,
cunoaștere pe baza afectelor, emoțiilor puternice, pasiunilor devastatoare.
orei dintre
două războaie
celeenntervalul dintre cele
două războaie ))
"Intervalul dintre cele
k
mondiale se '|mondi
,

"'

'două războaie
caracterizează, în caracterizează, în
plan autohton, plan autohton,
printr-o efervescenţă printr-o efervescenţă plan autohton,
culturală, grație culturală, grație
multitudinii de curente multitudinii de
culturale, cenacluri, curente culturale,
ideologii literare, cenacluri, ideologii
reviste, apărute în literare, reviste,
această perioadă. apărute în această
Alături de Tudor perioadă.
Arghezi sau lon Alături de Lucian
Barbu, Lucian Blaga Blaga sau lon
se înscrie, prin Barbu, Tudor
întreaga sa creație Arghezi se înscrie,
literară, în estetica prin întreaga sa
modernistă. Spre creație literară, în
deosebire de estetica modernistă.
contemporanii săi, Spre deosebire de
însă, Lucian Blaga contemporanii săi,
optează pentru însă, Tudor Arghezi
optează pentru
mondiale se
caracterizează, în
printr-o efervescenţă
culturală, grație
multitudinii de
curente culturale,
cenacluri, ideologii
literare, reviste,
apărute în această
perioadă.
Alăturide Lucian
Blaga sau Tudor
Arghezi, lon Barbu
se înscrie, prin
întreaga sa creație
literară, în estetica
modernistă. Spre
deosebire de
contemporanii săi,
însă, lon Barbu
optează pentru
Reprezentativă Reprezentativă Reprezentativă
pentru viziunea pentru viziunea pentru viziunea
despre lume a lui
Lucian Blaga este
| despre lume alui
Tudor Arghezi este
despre lume
a
Barbu este opera
lui lon

opera literară „Eu nu opera literară „Flori literară „Din ceas

strivesc corola de de mucigai”, o

|
dedus", o
minuni a lumii”, o
creație-sinteză de
creație-sinteză de
teme, idei -|
creație-sinteză de
și motive teme, idei și motive
| |

teme, idei și motive „|

literare moderniste, literare moderniste,
literare moderniste, publicată în publicată în
publicată în deschiderea deschiderea
„Joc
deschiderea volumului itlu volumului
volumului
- debut m dii f
E
în
sibilă încadrarea
EEE
Evidenţierea a două
trăsături care fac
posibilă încadrarea
Evidenţierea a două
trăsături care fac
posibilă încadrarea
xtului poetic studiat textului poetic textului poetic studi
tr-un curent studiat într-un curent într-un curent
ultural/literar: cultural/literar: cultural/literar:
n primul
dimensiunearând, primul dimensiunea
rând, n primul rând,
dimensiunea
modernistă a textului modernistă a modernistă a textului
blagian se textului arghezian se barbian se
evidențiază tocmai evidențiază tocmai evidențiază tocmai

EEE
prin caracterul său de prin caracterul său prin caracterul său
ars poetica, poezia de ars poetica, de ars poetica,
înscriindu-se în seria poezia înscriindu-se poezia înscriindu-se
artelor poetice din în seria artelor în seria artelor
perioada interbelică. poetice din perioada poetice din perioada
Arta poetică este un interbelică. Arta interbelică. Arta

RI
text programatic în poetică este un text poetică este un text
care poetul își programatic în care programatic în care
exprimă crezul său poetul își exprimă poetul își exprimă
artistic, un act artistic crezul său artistic, crezul său artistic, un
asumat. Așadar, un act artistic act artistic asumat.
discursul liric asumat. Așadar, Așadar, discursul liric
intelectualizat reflectă discursul liric intelectualizat
raporturile dintre eul intelectualizat reflectă raporturile
liric și lume, eul liric și reflectă raporturile dintre eul liric și
propria creație, dintre eul liric și lume, eul liric și
respectiv lume și lume, eul liric și propria creație,
creația lirică” Eul
expresionist
propria creație,
respectiv lume și
respectiv lume și
creația lirică'"Poetul
exacerbat, dionisiac, creația lirică""„Flori matematician afirma_-
extatic se vrea într-o de mucegai” că există un „punct
permanentă contopire evidențiază tema înalt al geometriei
cu Marele Tot, cu
Marele Anonim.
creației/cunoașterii
în criză, motivul
unde
se întâlnește
cu poezia”.
În al doilea rând, scrisului ca În al doilea rând,
opțiunea poetului meșteșug (poeta modernitatea poeziei
pentru metaforele faber), lui lon Barbu se
revelatorii reprezintă imposibilitatea reflectă și în
o altă trăsătură a accesului la opțiunea poetului
modernismului de tip inspirația divină și pentru un limbaj
expresionist. În acest decăderea funcției metaforic,
 E
sens, organizare: a transfiguratoare a
E
EEE ata
ambiguizat, ermetic. *

ideilor poetice se face poeziei. Așa cum însuși i

în jurul unei imagini În aldoilea rând, George Călinescu
realizate prin opțiunea poetului afirma, la lon Barbu
comparația amplă a pentru estetica „poezia este închisă
elementului abstract,
de ordin spiritual
urâtului, căutând să vulguluiși necesită -
descopere valențe '* inițiere”. Mesajul se
(mister, întuneric, estetice în aspectele creează sub ochii
taină, adâncimi), cu urâte ale realului. cititorului iar
un aspect al lumii Tudor Arghezi descifrarea acestuia
materiale (flori, ochi, impune o viziune devine sinonimă cu o
buze, morminte). complementară inițiere în tainele
despre lume care ascunse ale Poeziei.
presupune
transcendența
goală, dezintegrarea
universului, poetica
golului,
materializarea
spiritualului (în
opoziție față de
concepția tipic
simbolistă —

spiritualizarea
materialului) —
antisimbolismul
arghezian.
Prezentarea modului Prezentarea modului Prezentarea mo
în care tema se în care tema se în care tema se
eflectă în textul reflectă în textul reflectă în textul
oetic studiat, prin poetic studiat, prin poetic studiat, prin
omentarea a două comentarea a două comentarea a două
agini sau idei imagini sau idei imagini sau idei
oetice: oetice: oetice:
aceeași ordine de aceeași ordine de n aceeași ordine de
n
idei, pentru că este o
idei, pentru că este o idei, discursul
artă poetică, poemul artă poetică, poemul poeziei „Din ceas,
se centrează pe tema se centrează pe dedus...” abordează
condiției artistului prin tema condiției o tematică specifică
raportare la artistului prin artelor poetice
cunoaștere: Structura raportare la procesul moderne: creația,
celor 20 de vi și condiția
i
scrierii și poiesisul
organizate într-o instrumentele atipice artistului. Incipitul
singură strofă („Când mi s-a tocit introduce tema
olimorfă fi
poate
asimilată unui
unghia îngerească”;
„ȘI m-am silit să
creației în raport cu
timpul. Poetul caută
demers scriu cu unghiile de în real, în timpul
argumentativ: teză, la mână stângă”), subiectiv al
antiteză, sinteză.
Prima secvență lirică
cât
șiprin trimiterea
la finalitatea creației
contingentului (lumii
fenomenale),
surprinde ipostaza artistice („Sunt frumosul ca obiect al
poetului care se stihuri fără an/Stihuri artei, pe care-l
imaginează ca un de groapă/De sete oglindește în
călător care-și de apă/Și de foame intimitatea spiritului
parcurge propriul de scrum,/ Stihurile și a sensibilităţii
parcurs existențial de acum"). sale,
învăluit în mister: Structural transformându-l
i

„tainele ce le într-un „joc secund,

Secvențalirice,
întâlnesc/ în calea [5 secvențe mai pur” (circumscris
mea”. se inițială timpului obiectiv al
Conjuncţia
coordonatoare
contureazăîn jurul
unui câmp semantic
lumii numenale,
lumii ideilor pure).
adversativă „dar” al claustrării, al Poetul rupe
delimitează o altă spațiului oprimant imaginea
secvență poetică, în care devine celula contingentului
care accentul se creației („Le-am scris („tăind”) pentru a
mută de pe „lumina cu unghia pe crea o alta nouă,
altora” pe „lumina tencuială/Pe-un înlătură
mea”. În opoziție perete firidă
de materialitatea
Prezentarea modului Prezentarea modului Prezentarea mo
în care tema se în care tema se în care tema se
eflectă în textul reflectă în textul reflectă în textul
oetic studiat, prin poetic studiat, prin poetic studiat, prin
mentarea a două comentarea a două comentarea a două
agini sau idei imagini sau idei imagini sau idei
oetice: oetice: oetice:
aceeași ordine aceeași ordine de n aceeași ordine de
n
idei, pentru că este o
idei, pentru că este o idei, discursul
artă poetică, poemul artă poetică, poemul poeziei „Din ceas,
se centrează pe tema se centrează pe dedus...” abordează
condiției artistului prin tema condiției o tematică specifică
raportare la artistului prin artelor poetice
cunoaștere: Structura raportare la procesul moderne: creația,
celor 20 de versuri scrierii și poiesisul și condiția
organizate într-o instrumentele atipice artistului. Incipitul
singură strofă („Când mi s-a tocit introduce tema
olimorfă poate
Esimilătăunul fi unghia îngerească”;
„ȘI m-am silit să
creației în raport cu
timpul. Poetul caută
demers scriu cu unghiile de în real, în timpul
argumentativ: teză, la mână stângă”), subiectiv al
antiteză, sinteză. cât și prin trimiterea contingentului (lumii
Prima secvențălirică la finalitatea creației fenomenale),
surprinde ipostaza artistice („Sunt frumosul ca obiect al
poetului care se stihuri fără an/Stihuri artei, pe care-l
imaginează ca un de groapă/De sete oglindește în
călător care-și de apă/Și de foame intimitatea spiritului
parcurge propriul de scrum,/ Stihurile și a sensibilităţii
parcurs existențial de acum”). sale,
învăluit în mister: Structural
i
transformându-l
„tainele ce le într-un „joc secund,
întâlnesc/ în calea [5secvențe lirice. mai pur” (circumscris
mea”. ecvența inițială se timpului obiectiv al
Conjuncţia conturează în jurul lumii numenale,
coordonatoare unui câmp semantic lumii ideilor pure).
adversativă „dar” al claustrării, al Poetul rupe
delimitează o altă spațiului oprimant imaginea
secvență poetică, în care devine celula contingentului
care accentul se creației („Le-am scris („tăind”) pentru a
mută de pe „lumina cu unghia pe crea o alta nouă,
altora” pe „lumina tencuială/Pe-un înlătură
mea". În opoziție perete de firidă materialitatea
 ă
*

| evidentă cu „lumina goală,/Pe întuneric, grosieră pentru a

altora” (cunoașterea în singurătate”). Cea reține ideea,
paradisiacă, de-a doua secvență generalul („Din ceas,
catafatică, apolinică), vizează o serie de dedus”). Aspectele
capabilă să distrugă trimiteri biblice („Cu concrete ale realității
un univers plasat sub

de
puterile („creasta”, „cirezile *

„semnul misterului, neajutate/Nici agreste”) sunt

mea”,
rara
în cazane
sr
le

„lumina taurul, nici de leul, oglindite „mântuit

metaforă pentru nici de vulturul/Care azur”. Oglinda nu '
cunoașterea au lucrat redă însă fidel
luciferică (apofatică, împrejurul/Lui Luca, imaginea captată, ci
dionisiacă), are rolul lui Marcu și lui o transfigurează, o
de a potența tainele loan”), care purifică, o mântuie
universului. sugerează absența pentru a reda
Secvența finală inspirației divine
și esențialul,

|
1
marchează planul deposedarea general-umanul, ce
concluziei, introdus
prin raportul de
poetului de
privilegiile creației. În
poate fi încadrat
într-un timp etern
ste?

cauzalitate. Universul iconografia creștină, (obiectiv, al lumii

se circumscrie celor patru numenale).
viziunii plenare a evangheliști le sunt Dacă ă
prim

ființei, grație nevoii asociate animale surprinde atât o

de contemplație („sub simbolice: lui Matei — definiție a poeziei,
ochii mei”) şi a imaginea unui bărbat cât și elemente
magiei erosului („căci (care semnifică evidente de poiesis,
întruparea), lui cel de-
i
eu iubesc”). Fra
Enumerația celor Marcu — leul (simbol catren se centrează
patru metafore („în al puterii pe condiția artistului.
flori, în ochi, pe buze împărăteşti), lui Luca Poetul este numit
ori morminte”) — taurul (imagine a inițial „Nadir latent!”,
exprimă poziția jertfei), iar lui loan = metaforă ce
privilegiată a omului vulturul (care desemnează starea
în raport cu lumea, „o înfățișează inactivă, latentă a
și
taină în taină”, pogorârea Sfântului artistului, asemenea
simbolizează Duh”). Secvența a unui Demiurg înainte
cosmosul ca o treia („Sunt stihuri de creație. Acesta
imensă corolă fără an/Stihuri de trebuie să
minunată, ale cărei groapă/De sete de depășească starea
petale se hrănesc din apă/Și de foame de de nadir pentru a
tainicul pământului scrum,/ Stihurile de ajunge la starea de
și
dar din misteriosul acum”) surprinde,
prin intermediul unei
zenit. Artistul are
menirea, consideră
sufletomenesc, "ample enumerății, lon Barbu, de a
deschis spre înalt. diversitatea conferi ordine și
â
metaforelor închise sens lumii: „Poetul
în versurile ridică însumarea/ De
argheziene. Cea harfe răsfirate”).
de-a patra secvență Poezia, arta însăși,
lirică („Când mi s-a presupune un „zbor
tocit unghia invers”, dinspre
îngerească/Am planul exteriorului,
"

lăsat-o să crească/ spre lumea

Şi nu mi-a crescut — interioară a ființei.
——
Sau nu.o.maiam-
'cunoscut”) atestă. 4
“T
—_—

pierderea inspirației
divine, surprinzând,
„attotodată, o violență
paroxistică a
—_

așteptării,
coroborată cu
neputința de a scrie.
Finalul poeziei
revine, simetric, la
ideea absenței
salvării, a mânii
stângi (exprimând, în
concepția populară,
răul, contraponderea
t
divinității),
înfățișarea lumii în
năruire și a
transcendenței
goale: „Era
întuneric...m-am silit
să scriu cu unghiile
de la mână stângă”
 Analiza, la alegere,
două elemente de
compoziție şi de
a Analiza, la
alegere, a două
elemente de :
imbaj, semnificative
pentru textul studiat, pi
limbaj, semnificative
pentru textul studiat,
compoziție şi
limbaj,
de X

din seria: titlu, din seria: titlu, semnificative

|=
|.
imaginar poetic, imaginar poetic, figuri pentru textul fe

figuri semantice(tropi), studiat, din seria:

semantice(tropi), motive poetice: titlu, imaginar
,
motive poetice: poetic, figuri

"Titlul, prima ofertă

| PTitlul, prima ofertă de |
de lectură,
macrosemnul
TRENT paratextual spre care
converg toate
semnificațiile
textului, anticipează
ideea poetică, fiind în
strânsă corelaţie cu
mesajul transmis prin
discursul liric *?
În cazul poeziei
blagiene, titlul,
constituit sub forma
unui enunţ declarativ,
deschide un orizont
de aşteptare
avertizând cititorul
asupra rolului marcat
subiectiv al
discursului liric,
trăsătură
expresionistă. Eul
rostitor se plasează
lectură, macrosemnul |
semantice(tropi),
motive poetice:
paratextual spre care
converg toate Ufittul, prima
semnificațiile textului, ofertă de lectură,
anticipează ideea macrosemnul
poetică, fiind în paratextual spre
strânsă corelaţie cu care converg toate
mesajul
APP prin
discursul liric. In cazul
semnificațiile
textului,
poeziei argheziene, anticipează ideea
titlul deschide un poetică, fiind în
orizont de aşteptare, strânsă corelație
prin referința cu mesajul
intertextuală la transmis prin
„Florile răului”, discursul liric. În
creaţia lui Charles cazul poeziei
Baudelaire. Însă, la barbiene, titlul
Tudor Arghezi deschide un
existența vitalitatea,
, orizont de
puritatea nu doar că aşteptare, prin
sunt afectate (caz în metafora „ceas”,
care florile ar fi fost stabilind raportul
cu mucegai, la fel ca dintre artă şi timp.
la G. Bacovia cu ale Păstrând
sale flori de plumb), ci general-umanul
 orgolios în centrul
universului sensibil,
litota (idee redată
prin negarea
contrariului)
exemplificând refuzul
adoptării cunoaşterii
luciferice (apolinice,
catafatice) şi,
chiar mucigaiul (răul,
trivialul, grotescul)
înfloreşte ceea ce
presupune
răsturnarea
completă, definitivă
a lumii şi a creației.
"Versurile
(„dedus”), poezia
devine atemporală
putând fi
încadrată într-un
prezent etern.
Astfel, discursul
liric surprinde
ideea conform
căreia, prin actul

Boti
unic
inițiale

implicit, intenția de a sugerează poetica creator, lumea

proteja misterele absenței, „unghia” cu reală, efemeră

L
lumii. care
se scrie, este salvată în

poetic
„peretele din firidă spațiul poeziei, al
goală” rămân jocului secund,
de metafore ale decăderii teritoriu imaginar

“metaforă
„arghezian
remarcat simbolul
central al textului,
element de recurenţă
în întreaga lirică a lui
umanului, dar şi ale al experienţelor
forței poeziei de a spirituale pure, o
accede la copie perfectă,
profunzimea/ geometrizată a

E
Lucian Blaga — complexita-tea lumii.
lumina — ca existenței.
revelatorie
metaforei
La nivelul
(opusă (Asintaxismul-(,„Sau
plasticizante, nu o mai am poetice, este de
podoabă cu valoare cunoscut”) şi tehnica remarcat, în
exclusiv estetică, ingambamentului primul rând,
lipsită de componentă reprezintă formal simbolul central al
metafizică) pentru dispariția „unghiei textului —
cunoaştere. Metafora îngerești”, metaforă a — ca motiv literar

mundană — „corola de creației inspirate, a recurent în lirica

minuni” — sugerează armoniei universului, barbiană. Acest
perfecțiunea ' a firescului existenţei. simbol central
universului iar sugerează ideea
“încheiere:

este
"enumerăţia „în flori, secţionare
în ochi, pe buze ori
morminte” conotează
Imaginarul („tăind”) între
două planuri: cel
cele patru vârste ale
existenţei umane:
copilăria, prin
fragilitatea florilor,
adolescența, prin
nevoia de cunoaştere
reliefată de ochi,
maturitatea erosului,
datorită buzelor,
respectiv vârsta
senectuții,
premergătoare „Marii
Treceri”.
Viziunea
expresionistă asupra
lumii se trădează şi
prin elementele de
prozodie: la fel ca în
pictura de factură
expresionistă , unde
linia fină a desenului
permite exprimarea
a
aproape violentă a
culorii, în poezia
blagiană, versul
neregulat (liber) şi
tehnica :
ingambamentului
favorizează
exprimarea plenară a
sentimentelor
subiectului liric,
dincolo de orice
în literatura română,
axat în special pe
valorile pozitive ale
creației şi ale
existenței. Prin creația
argheziană are loc
sincronizarea cu
viziunea occidentală
despre lume, Tudor. *"
Arghezi fiind primul
creator autohton care
exprimă subtil şi
expresiv criza omului
modern (decăderea
creației,
transcendența goală,
proximitatea morţii,
estetica urâtului) care
nu-şi mai găseşte
echilibrul nici în
universul
transcendent
(ezitarea între credință 1 trece dincolo de
şi tăgadă), nici în
imediatul vieţii (atins
de morbul distrucţiei).
real, contingent,
efemer -lumea
fenomenală — şi
cel imaginar, al
ideilor pure,
esențelor perene —
lumea numenală.
'
De asemenea, tot
la ideea de
oglindire face
trimitere şi
metafora
„grupurile apei”,
simbol al genezei
noului univers al
Poeziei. În ultima
strofă, metafora
mării desemnează
existența, rolul
artistului fiind
acela de a se
istovi pentru a
aparențele lumii
spre o lume a
esențelor, spre
„cântecul ascuns
al mării”.
Limbajul
ermetic, inedit,
destructurat
sintactic este o
caracteristică a
ultimei etape a
creației barbiene.
Efectul de
 constrângeri formale contrariere rezidă
clasice. în alăturarea unor
termeni aparent
Încheiere: incompatibili

Imaginarul
'blăgian în aduce
semantic, în
amestecarea
prim-plan iubirea ca tuturor registrelor
limbii, inclusiv a
"

formă de
cunoaştere, generând jargonului
o diferențiere capitală matematic;
faţă de categoriile neologisme ca
negative manifestate „nadir” stau

poetic
în lirica europeană alături de termeni
(criza omului cu un puternic
modern, decăderea caracter religios
creației, „mântuit”, ori de
transcendența goală, cuvinte cu tente
proximitatea morții, arhaice „a istovi”,
estetica urâtului). „a desăvârşi”. De
asemenea se
Spre deosebire de suprapun tipuri
„psalmistul arghezian, diferite de
care se zbate imaginar: cel
dilematic între mitologic (harfa
credință şi tăgadă, eul este aluzie la
expresionist blagian mitul lui Orfeu,
percepe universul ca cirezile agreste —
o armonie a trimitere la mitul
contrariilor, transhumanței) cu
existența fiind pentru cel realist.
el lumină şi umbră, oezia
fuziune a opozițiilor barbiană este o
dezechilibrante lirică
pentru mulți alţi intelectualizată, o
creatori. poezia a esențelor,
golul şi criza
existențială, pe
 care le traversează
omul modern,
fiind puse în
evidență prin
utilizarea unui
limbaj încifrat,
ermetic.
 =
[NTRODULE RE
Perioada marilor clasici, căreia îi aparţine Mihai Eminescu alături de Ioan Slavici, Ion Creangă
LL. Caragiale, este una foarte importantă în evoluţia literaturii române, prin modelele literare propuse
şi
generațiilor următoare. În această perioadă, lirica este reprezentată magistral, de romantismul eminescian.
Aceasta se individualizează prin abordarea unor teme specifice, a unor motive de referință, primatul
fanteziei şi al imaginației creatoare, antiteză la diverse niveluri ale textului. Criticul literar Edgar Papu
susține că opera lui Eminescu se înscrie ăn universalitate, contribuind la dezvoltarea romantismului prin
trăirea departelui, erotomorfism- natura eminesciană este erotizată, seduce ca o femeie, devenind o

din
întruchipare a principiului cosmic feminin, cosmicizarea omului- dacă la alți romantici cosmosul este
antropomorfizat, la Eminescu omul tinde să devină elînsuşi cosmos.
Romanismul se constituie ca mişcare artistică şi literară la sfărşitul secolului al XVIII-lea şi

primele decenii ale secolului al RIX“lea, ta o reacție împotriva clasicismului.“De aceea, conformi
romantismului, lirică nu este rezultatul raţiunii, ci al sentimentului, al fanteziei creatoare, iar în creațiile Li
epice personajul nu treebuie să fie rege sau nobil, ci un erou excepţional, infățişat în situații excepţionale.
Ca stare de spirit şi atitudine general-umană, romantismul înseamnă sensibilitate, interiorizare,
ubiectivism, natură visătoare, elegiac-meditativă şi, mai ales, înseamnă fantezia creatoare pe care Carl
Jung a definit-o ca ”idee-forţă” şi complex de reprezentări căruia nu îi corespunde nici un conținuţ
creativ primordial care se opune raționalismului, mimesisului şi
rigorilor formale ale clasicismului.
Poemul „Luceafărul” a apărut la n,
Literare:România-Jună” Viena; fiind apoi reprodus în
revista literare” la
„Cofivorbiri
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch.
Eminescu valorifică inițial acest basm în perioada studiilor berlineze, răzbunarea nu i-se pare potrivită
pentru superioara ființă nemuritoare. Între 1880-1883, poemul este prelucrat în cinci Variante succesive,
schema epică devenind pretextual alegoric al meditației romantice. Alături de sursele folclorice ale
poemului, poetul valorifică sursele mitologice şi izvoare filozofice.

“Luceafarul” este o alegorie pe

4
:

vei a
asupra condiției umane duale. Cea
tema geniului, dar şi o meditaţie
__mai veche interpretare a poemului îi aparţine lui Eminescu însuși. Din acest punct de vedere, poemul
poate fi considerat alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea,
personajele, relațiile dintre ele sunt transpusem într-o suită de metafore, personificări şi
simboluri.poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară şi
nefericită, opusă omului comun. “Luceafărul” este, aşa cum afirmă Tudor Vianu, în studiul său despre
acest poem, din volumul ”Eminescu”,”o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui
aEminescu le-a produs mai înainte”. Afirmația lui Vianu pune în evidență complexitatea acestei creații
şi
eminesciene, fapt demonstrat chiar şi numai de geneza poemului de izvoarele folosite de marele poet.
Titlul, element paratextual cu rol anticipativ, face referire, în plan denotativ, la steaua cea mai
strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În plan alegoric, Luceafărul devine pentru poet simbol al omului
de geniu dotat cu
o inteligență superioară, însetat de absolut, capabil să-şi depăşească limitele şi să se
sacrifice pentru iubire. Poemul iustrează lirismu obiectiv, personajele fiind considerate, după cum afirmă
Tudor Vianu, drept voci ale poetului, măştile lui, eul poetic proiectându-se în diverse ipostaze lirice,
corespunzătoare propriilor contradicții.
și
catel
aspectul genurilor şi
ale poemului sunt vizibile la toate nivelurile: structural, textul este construit
pe baza antitezei prin alternarea planului terestru cu cel cosmic; teme şi
motive; relația geniu-om comun;
al speciilor. Poemul prezintă şi elemente propria unor specii ca: idila, pastelul,

de
meditaţia, satira, elegia. Elementele clasice sunt echilibrul compozițional, simetria, armonia şi caracterul

structura
gnomic.

43
de
şi ele, configurate prin strategii specifice modelului narativ
sunt,

de organizare a discursului. Cele două planuri terestru-uman și cosmic-universal, aflate în antiteză

romantică, tind să se apropie sau să se delimiteze, într-o icomoziție de un echilibru clasic, figurând un
model închis, sferic al poeziei. Dispus în patru unități compoziționale, textul poetic se organizează ca o

BE
structură polifonică, pe mai multe „voci”. Strategia ambiguizării induce multiplicarea „vocilor” narative
şi, implicit, a punctelor de vedere, prin prezența personajelor-focalizator. La fel de complexe sunt temele
şi motivele romantice care se împletesc sub semnul aceleiaşi fantezii creatoare tema condiției geniului si
tema cunoaşterii prin Eros şi a iubirii imposibile. Compoziția romantică se realizează prin opoziția
planurilor cosmic şi terestru şi a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Simetria
compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în

mitic
Msca
din
prima parte şi in ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru, iar partea a treia este

planul
consacrată planului cosmic. —

emil

“Partea
PAFEE
tablou, debutează cu portetul fetei de împărat, individualizată prin
strofe,

descendența nobilă, purotatea şi frumusețea ieșită din comun “o prea frumoasă fată”. Debutul plasează

constituit
poemului
incapabilă
povestea de dragoste întru-unstimp “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, amintind de

"Compoziția
punctul de plecare al textului, basmul popular. Fata de împărat este surprinsă într-o ipostază v

contemplativă, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr, care, la rândul lui, o îndrăgeşte pe

tânără. Fiecare dintre aceştia aspiră la un element compensatoriu pentru propria existență ființa
pământeană spre absolut, iar spiritul superior spre materialitate. Cadrul nocturn, romantic, favorabil
şi
visului, susținut de motivul serii, al castelului, al zurătorului al oglinzii. Fata îi cere astrului să coboare
în lumeaei şi pentru a- răspunde fetei, Luceafărul se
întruchipează într-un tânăr voievod/cu păr de aur
îi
depășească
moale”, cu faţa străvezie. El cere tinerei să-şi lase lumea, să-i fie mireasă şi să-l urmeze în palate de
mărgeam de pe fundul oceanului. fata îl refuză pe Luceafăr,
condiția,
săsşi

„dar

resimțind acut diferențele dintre ei. Dragostea fetei nu se sitinge odată cu acest episod, întrucât ea îl
cheamă din nou pe Luceafăr pentru a-i lumina viata.

două urmăreşte, într-un cadru-prin excelență terestru,

acum Cătălina, și pajul Cătălin “băiat din flori şi de pripas”.
idila dintre fata de împărat, numită
Între
se
ei înfiripă o dragoste comună,
lumească, iar dialogul dintre cei doi relevă condiția lor de muritori incapabili să se autodepăşească. Chiar
atunci când Cătălina îi mărturiseşte atracția față de Luceafăr, Cătălin îşi continuă pledoaria pentru
dragostea lumească și,
într-un limbaj comun, dar caracterizat de inocența adolescenței, îi propune o
alternativă banală, pe măsura condiției lor de muritori: “tu eşt copilăasta e.../ hai şi-om fugi lume,/ în
doar ni s-or pierde urmele/ şi nu ne-or sti
numele,// căci vom fi cuminţi,/ vom fi voioşi teferi,/ vei şi
pierde dorul de părinţi/ și visul de luceferi”. ă

“Partea'a
treiailustrează cosmic. Plecat în căutarea Demiurgului, Luceafărul străbate nu doar
cosmice,
imensitățile şi la momentrul
ci timpul, ajungând până cosmogenezei “vedea, ca-n ziua cea de-
ntâi/ cum izvorau lumine”. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion fapt ce sugerează
că numai acestaîi cunoaşte esenţa. În cele din urmă, Luceafărul renunță la pasiunea vinovată, lui
înțelegând că trebuie să-şi assume în totalitate condiţia. Este realizată aici o antiteză amplă între lumea
 oamenilor
şi cea a ființelor fără moarte, primii fiind victimele hazardului, suspuşi voinței oarbe de trăi.
Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de ordinea firească a
lumii.

e
“Partea este construită
gimggindanos
Cuplul Cătălina-Cătălin este surprins
prima, prin gasi

aa
în planul natruii, într-un cadru romantic, sub crengile de tei
orite, în singurătate, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. În final, Luceafărul redevine el
însuşi, cee ace implică renunțarea la iluzia fericirii pământeşti, iar cei doi muritori deescoperă că
dragostea trupească nu reprezintă un remediu pentru chemarea departelui. Cătălin îşi pierde inocenţa de
copil al naturii, dobândind natura duală a omului obişnuit, în natura şi spiritul coexistent într-un raport

7-8
antagonic şi paradoxal. Declaraţia lui de dragoste este exprimată prin metaforele “noaptea mea de
patimi”, “iubirea mea de-ntâi” şi îl proiectează într-o altă lumina decât aceea din partea a doua a
poemului.
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanţă ci mişcarea ideilor şi tumultul
sentimentelor. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea

patra
tonului minor cu cel major. Muzicalitatea elegiac,meditativă, este data şi de particularitățile prozodice
masura versurilor de silabe, ritmul iambic, rima incrucişată. La nivel morfologic, dativul etic şi
„ativul posesiv susțin tonul de intimidate. Formele arhaice ale verbelor accentuează atmosfera fabuloasă
specifică basmului. La nivel stilistic, oaieni este constituit pe baza alegoriei, dar sia a antitezei între
omul de geniu şi oamenii comuni. ae =

imn
Sensurile alegorice ale poemului sunt dublate de
o reţea de simboluri filosofice, dezvăluind
alteritatea spiritului romantic dar si a omului modern. De-constriuind ”povestea”, Eminescu creează o
structură poematică modern, care poate fi “citită” ca un basm cult, “basm al ființei” (C. Noica) sau ca un
poem allegoric pe tema condiției geniului, ca un poem de meditație filosofică asupra condiției umane, ca
un poem liric, ilustrând o “lirică a măştilor” (T. Vianu) ori ca un poem metafizic. Posibilitatea de a
interpreta atât de diferit aceeaşi creaţie, aducând în sprijinul aserţiunilor diferite, chiar aceleaşi secvenţe
textuale, este generate de resursele de simbolizare și de ambiguizare ale narativului poetic.

Tot ca o trăsătură romantică, interferența de specii literare, aproape toate aparţinând genului liric,
chiar dacă poemul are o formă narativ-dramatică. Idila pastorală, prezentată în tabloul al doilea, relatează
_povestea de dragoste dintre Cătălin şi Cătălina, iar meditaţia filozofică din tabloul al treilea urmăreşte
drumul Luceafărului spre Demiurg discursul argumentativ al acestuia menit să-l convingă pe'Hyperion
şi

să renunțe la dorința omului comun, incapabil să se ridice la înălțimea unor idei superioare, dar şi a
geniului, a cărui condiție eternă este ireversibilă și nu se poate realiza nici din punctul de vedere al
cunoaşterii, nici pe plan afectiv. “Luceafărul” este o capodoperă a creaţiei eminesciene şi prin stilul
abordat de poet, prin imaginarul poetic tipic romantic
şi prin perfecțiunea formei, poemului fiind
îndelung cizelat. Astfel, poetul i-a dat o limpezime desăvârşită, folosind epitete, comparații şi metafore,
mai ales în fragmentele descriptive, în care fie fixează un cadru cismic sau terestru, fie realizează scurte
portrete ale personajelor.

locale, prin ilustratea condiției de geniu, poemul Luceafărul, sinteză a operei poetice
eminesciene, armonizează teme şi motive romantice, atitudini romantice de imaginar poetic şi procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale etrnității/morții şi ale temporalității/vietii. Desăvârşit prin
formă
şi prin viziunea poetică în care sunt închise tulburătoare înțelesuri, poemul eminescian oglindeşte
în sine, dincolo de toposuri specifice imaginarul poetic romantic.
 „Riga Crypto şilapona Enigel”

Eco s0sTI

Barbu, pe numele său adevăfat Barbilian, este un poet reprezentativ av

Ion
prin ambiguizarea concentrată a discursului liric prin forme
ic

stilistice nemaipomenite. Poctul refuză „poezia leneşă” şi aderă la poezii ermetice,

închise ce deţin o mare putere ambiguă. Fiind şi matematician, acesta introduce

Dan
“Ion
noţiuni din domeniu în poemele sale, alături de o altă ramură, filosofia. Asociază
lirismul cu gemetria, susținând că geometria este o întruchipare a realității
obiective.
Modernismul este o mişcare amplă ca durată și structură şi concentrează idea de
novație, de opunere a tradiționalismului, subliniând puterea sentimentală și
intelectuală a firii umane. Modernismul românesc este introdus de către Eugen
"Lovinescii în mişcarea “Sburătorul” şi cuprinde următoarele etape: etapa
,

avangardistă ce urmăreşte curente precum dadismul, futarismul. A doua etapă, este

a poeziei eclectice ce împrumută elememte ale tradiționalismului formându-le într-
o manieră nouă. Reprezentanți ai acestei etape sunt autori precum Tudor Arghezi şi
Lucian Blaga. Ultima etapă a modernismului românesc este etapa poeziei ermetice
ce susține expunerea sentimentelor şi formelor de cunoaştere printr-un mesaj
extrem de calificat al unui limbaj puternic ermetizat. Reprezentantul acestei Stăpe

a
este însuşi Ion Barbu. :

inițial în anul 19
şi
i

mai apoi
el”, reprezentativă
în ciclul
lui

Uvendeurode,
Barbu,
volumul Joc
apare

secund, anul 1930. Creaţia presupune imposibilitatea iubirii dintre două specii
diferite într-o viziune modernă asupra lumii. „Riga Crypto si lapona Enigel”
întruchipează două personaje antagonice de proveniență, cu scopuri opuse
imposibile de unit. Personajul uman lapona Enigel, este un dornica de cunoaştere,
şi
în
aspiranta a evoluției intelectuale, timp ce Riga Crypto este un personaj al
intuiției, al gândirii momentului.

“Titlul:poeziei este format din două nume, similar cu cel al operelor arhaice precum
Romo
şi Julieta, dar presupune o condiție de diferență dintre două specii, regnuri.
Riga Crypto este „regele ciupearcă” al speciei criptogramă din regiunea nordică
Laponia, iar numele de Enigel provine din latinescul „angeles”, înger.
și
“Tema'operfei sugerează imposibilitatea îndeplinirii afective între cei doi, dublată de
tema cunoaşterii şi tema iubirii. Dorința laponei Enigel de a merge spre sud, spre
zone calde unde soarele străluceşte puternic este o constantă a ideii cunoaşterii, în
antiteză cu rațiunea adaptată de Riga Crypto, dornic al îndeplinirii erotice,
accentuând tema iubirii.

fe, structurate pe mai multe părți,

cu înțelesuri diferite, precum prima parte reprezintă dialog
„nuntaşul fruntaş” în care cel din urmă îi cere să zică „povestea aa un menestral
dintre Lapona
şi
Enigel/ şi Crypto-regele ciupearcă!” Astfel, se creează o povestire în povestire iar
menestrelul trist iese din viaţa cotidiană. A doua parte prezintă întâlnirea celor
două personaje eponime, cunoaşterea acestora şi respingerea laponei. Riga Crypto
este bâfit şi ocărit de către ființele regnului, este văzut ca şi „sterp” din cauza
refuzului de a înflori. Lapona Enigel provine din regiunea nordică, venită pe
plaiurile Rigăi Crypto cu scopul de a-și aduce renii prin procesul de traushumaută.
Crypto îi sugerează acesteia să meargă după fragi cu el, o cheamă la îndeplinirea
erotică, dar Lapona Enigel îl refuză, susținând că ea va merge „mai la vale”, adică
ş
spre sud pentru a-şi atinge scopul. Crypto este frânt de refuzul Laponei şi îi
propune să meargă împreună mai la vale. Lapona refuză din nou, neconsiderând
benefică iubirea dintre două ființe cu ranguri diferite. Crypto sfârşeşte prin a
deveni o ciupercă otrăvitoare, şi urmând a se căsători cu un personaj de acelasi
rang, Măselărița.

E
este valorificată prin trei i
celal
mi

Opera
soarelui, al nunții al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui
drum inițiatic, iar popasul în ținutul rigăi este o probă, trecută pri
anast
nunții pe o treaptă inferioară. Aspiraţia solară a laponeisugere
EIB
faptul că
se află pe treapta lui Mercur, iar chemările personajului alegoric, Riga
sunt ale cercului Venerii. Frigul ținutului polar, perfecțiunea geometrică a apei
cristalizate configurează treapta rațiunii pure, în timp ce impuritatea cercului
Venerii este sugerată de spațiul în care se amestecă elementele primordiale.
La nivel stilistic, textul este alcătuit din numeroase inversiuni şi interjecţii folosite
în prima parte a poemului, susţinând oralitatea textului. Limbajul puternic neînțeles
este datorat metaforelor şi comparațiilor dublate de epitete, ale simbolurilor şi
formelor de ambiguizare. Rolurile inversate ale personajelor şi relația acestora
formează o trimitere la poemul lui Mihai Eminescu „Luceafărul”, opera urmând a
fi definită ca un „Luceafăr întors”. ,
ilie. + literar „Riga Crypto şi lapona Enigel”, semnat de Ion Barbu,
deţine un caracter modernist prin viziunea asupra lumii adaptată de poet. Ion Barbu
şi
se defineşte ca un poet ermetic, trăsătură ce se regăseşte în operele temele
acestuia. Imposibilitatea îndeplinirii afective a celor două personaje, prin setea de
cunoaştere a laponei și gândirea intuitivă a lui Riga Crypto, formează viziunea
autorului asupra societății, în mod ermetic.
 “Testament”
De Tudor Arghezi

Tudor'Arghezi se remarcă în
literatura română printr-o diversitate tematică inedită,

de
cuprinzând în universul liric poezii ce elogiază vârsta inocenței, creativității
Piticilor”,
opere ce ilustrează dimensiunea și
religioasă

precum „Prefață”-din „Țară

legătura cu divinitatea prin psalmi şi reuşeşte să ofere domensiuni dure cuvântului

în arte poetice cu substraturi profunde precum „Flori
Este
mucigai”.

întemeietorul „esteticii-urâtului” în literatura română, preluată de la scriitorul

francez Charles Baudelarie din volumul „Florile răului”, iar George Călinescu
remarcă despre modul de împletire a lexemelor că este „surprinderea suavității prin

Poezia
expresia de mahala”.
Modernismul este o mişcare literară amplă; care cuprinde toate curentele
-
postromantice, reprezentanții acestei mişcări respingând tradiția şi militând pentru
inovaţie şi independență în artă. Modernismul românesc a fost dezvoltat de către
Eugen Lovinescu, prin intermeidul revistei şi cenaclului literar “Sburătorul”.
Poezia modernă, astfel, a venit ca o reacţie împotriva tradiționalismului,
continuând noutatea adusă în literaturră de către curentele simbolism şi pasianism.
Categoriile de poezii moderniste sunt cea avangardistă, o formă externă a
modernismului European, cu curente precum dadaismul şi
suprarealismul, poezia
pură, ermetică, incifrată, înaintată de Ion Barbu în literature română şi poezia
eclectică.

eclectică este tipul de poezie care urmăreşte curentul modernist şi idealurile

sale, dar ține cont şi de anumite elemente ale mişcării tradiționale, cum ar fi
anumite elemente de prozodie, precum rima, la care se adaugă un lirism al
descrierii. Această poezie, care combină elemente moderniste şi tradiționaliste, a
fost înaintată în literatura noastră de poeţi precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga.
”,semnată de Tudor Arghezi, a apărut în deschiderea volumului
„Cuvinte-potrivite”, publicat în anul 4927. Aceasta reprezintă o artă poetică
complexă ce tratează tripla problematică transfigurarea socialului în artistic,
şi
estetica urâtului relația dintre sursa de inspirație și actul creator. ffema este ceaa
creației, pusă pe seama metamorfozării valorilor tradiționale în unde artistice.
reprezintă, din punct de vedere denotativ, un act juridic ce stipulează
de
viziunea despre lume, moderniste sunt, de asemenea, şi temele şi motivele literare
ale operei, preocuparea pentru menirea poeziei, tema creațieiîn general, iar şi
motive foarte originale, precum laitmotivul poeziei şi al cărţii, motivul revoltei şi
cel al metamorfozei trudei fizice în trudă intelectuală. Tehnica baudelariană a
esteticii urâtului intră în categoria caracteristicilor moderniste, tehnică întâlnită şi

“În
în alte texte argheziene, precum „Flori

mucigai”, susținând că poezia poate

create din orice, iar limbajul trebuie să provină din cele mai variate registre
fi
stilistice, pentru a evoca sentimentele de revoltă, de îndurerare. Limbajul folosit,
cum a fost menționat, este unul extrem de variat, cuvitele care aparțin registrului
sobru, dovadă fiind metaforele folosite în opera. În privința metaforelor, doar
pentru termenul de poezie întâlnim metafore precum hrisovul cel dintâi, Dumnezeu
de piatră, slovă de foc. Obiectele care definesc truda fizică şi intelectuală, se află în
antiteză. De asemenea, şi epitetele “seară răzvrătită”, “durere surdă” şi amară”
ajută la îmbogățirea limbajului artistic. Din punct de vedere al prozodiei, este
păstrată doar rima ca element traditional, ritmul şi măsura sunt tipic moderniste,
şi
fiind prezentă tehnica ingambamentului.
concluzie, poctul îşi duce la bun sfârşit rolul de pocta faber, sau de poet-făurar,
meşteşugar în opera, reuşind să transforme toate simbolurile urâtului, inesteticului,
durerii suportate de către cei care au venit înaintea lui într-un estetic original,
nemaiîntâlnit în literature română, un estetic preluat din operele lui Charles
Baudelaire. Astfel, prin analiza operei sale, putem deduce faptul că Tudor Arghezi
este un adevărat modernist eclectic, promovând modernismul, dar păstrând
anumite aspecte ale tradiționalismului.
În
dr
sedii PEOMB"
Bis
OD*

'G. Bacovia: „Plumb?”

contextualizatoare
Considerat o primă formă de manifestare a modernității în artă, simbolismul se

rând,
cristalizează în Franța sfârșitului de secol al XIX-lea, originile curentului fiind strâns legate
de manifestările, în pictură, ale impresionismului. În plan autohton, curentul simbolist

despre
'

a-două
marchează prima formă de sincronizare a literaturii române cu cea europeană, grație

activității desfăşurate de Alexandru Macedonski la revista „Literatorul”. Alături de Dimitrie

Anghel, Ştefan Petică sau Ion Minulescu, George Bacovia se revendică, prin întreaga sa

(informații
simbolism):
Introducerea
creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

(Reprezentativă pentru viziunea despre lume a lui George Bacovia este opera literară
„Plumb”, o creaţie-sinteză de teme, idei şi motive literare simboliste, publicată în deschiderea
volumului cu titlu omonim din 1916.

“Evidenţierea trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent culturalliterar: »

primul la fel ca Charles Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric,

corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, culoare, sunet se-ngână

şi-şi răspund” (Corespondenţe). astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei
naturi reificate sub puterea plumbului (sicriele sunt de plumb, natura întreagă poartă „funerar

veşmânt”), în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele
eului fiind siluite sub puterea metalului tanatic (,„„Dormea întors amorul meu de plumb”).
al
În
doilea
„Muzica
poeții simbolişti caută să îndepărteze poezia de pictură şi să o apropie de

de
muzică, întrucât, aşa cum afirma toate!”. George Bacovia
a
Verlaine,

aderă la acest principiu estetic de creație, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiţia simbolului
central (plumb) şi a conjuncţiei coordonatoare „şi” îi conferă discursului o muzicalitate
tristă, apăsătoare şi monotonă, asemenea unui marş funebru.

Paul
rând
înainte
Ac. În aceeaşi ordine de idei, pentru că este o artă poetică, poemul se centrează pe tema

condiției artistului care traversează tripla criză specifică omului modern. Structural, poemul
se împarte în două secvențe lirice, corespunzătoare celor două catrene. Prima secvenţă lirică
surprinde ipostaza poetului damnat la o existenţă solitară, societatea însăşi fiind imaginată ca
un cavou. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu,
coroanele fiind de „plumb”. În secvenţa lirică finală, este observabilă o criză a sinelui,
ipostaza artistului care-şi resimte realitatea interioară de „plumb”. Metafora „aripile de
plumb” sugerează criza comunicării ființei cu transcendenţa, zborul frânt, căderea-n abis,
imposibiltatea evadării/înălțării din acest spațiu claustrofob, decadent.

oezia „Plumb” fructifică o tematică în conformitate cu imaginarul simbolist, în varianta

sa decadentă: condiția artistului, moartea şi iubirea. Tema morţii este surprinsă încă din
incipitul discursului poetic, unde verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”,
sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia cu nioartă . În viziunea
eului decadent, moartea nu mai este percepută, la fel ca la romantici, “un univers
compensatoriu, o formă de salvare a ființei. Bacovia anunță „ruptura de utopia romantică”, în
sensul în care, pentru el, viața şi moartea devin sinonime.
 Titlul, prima ofertă de lectură, macrosemnul paratextual spre care converg toate
semnificaţiile textului, anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis
prin discursul liric.

În cazul poeziei bacoviene, cuvântul-titlu este format, din punct de vedere fonctic, din patru
consoane care închid vocala „u”. Este sugerată, astfel, ideea de univers închis, în care ființa
se simte captivă, damnată definitiv la o existenţă solitară. Din punct de vedere morfologic,
cuvântul-titlu este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat. În acest fel, cititorul este
avertizat asupra faptului că universul imaginat de Bacovia este unul al obiectelor, în care
orice formă de viață este anulată.

La nivelul motivelor poetice, este de remarcat simbolul central al textului — plumbul —

care prin repetiție îşi relevă caracterul de laitmotiv. Asemenea lui Stephane Mallarme: care
muta accentul pe sugestie, respingând numirea explicită („A numi un obiect înseamnă a
suprima trei sferturi din plăcerea pe care ti-o da un poem, plăcere care constă în bucuria de
a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru! ”), George Bacovia recurge la acest
simbol pentru a sugera anumite stări. Metal greu, gri-cenuşiu, inodor, toxic acesta sugerează

apăsarea sufletească, monotonia, lipsa de vitalitate, spleen-ul ontologic. Imaginarul poetic

tipic simbolist este reprezentat prin cultivarea corespondenței dintre planul exterior, al
apocalipsei (primul catren) şi planul interior, al sentimentelor degradate (al doilea catren).

Încheiere: Bacovia reprezintă momentul apogeului simbolismului românesc, creaţia

sa conferind amploare ideatică şi valoare estetică marilor problematici simboliste:

muzicalitatea dizarmonică, sugerarea, dezintegrarea lumii şi a individului, deschiderea spre

modernism prin „strigătul mut” din a doua strofă (trăsătură expresionistă).