Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tanar, infasurat in manta-mi,

Ochii mei ?naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce?
Pana-n fund baui voluptatea mortii
Ne-nduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari?
Pot sa mai re-nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii tulburatori din cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linisiti, pe mine
Mie reda-ma!
Introducere
Poezie a maturitatii depline, " ODA IN METRU ANTIC , apare in anul 1883, in editi
a princeps a "Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata
lui Napoleon (prima versiune din 1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfoz
ari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma defin
itiva (1881-1882). In varianta finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a
instrainarii ireversibile a omului de geniu.
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucen
icia la scoala antica" pe care poetul o face prin traduceri si exercitii de vers
ificatie peste care suprapune propria experienta sufleteasca, devenind astfel "u
n desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spiri
tuala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele
cele mai pure."
Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.
Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a o
dei clasice. Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi de
fineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a o depasi.Oda (in metru antic
) , ca mai toate poeziile eminesciene, a cunoscut un proces indelungat de elaborar
e, care cuprinde sapte variante inaintea formei finale. Punctul de plecare l-a c
ostituit Oda pentru Napoleon , avand initial unsprezece strofe, care ulterior, in u
rma unui proces de subiectivare si concentrare (Perpessicius), are cinci catrene,
cu elemente de elegie erotica, meditatie si ruga de mantuire. In succesiunea de
variante se modifica tema, tonalitatea lirica si dimensiunea poemului: de la tit
anism la geniu, de la erou la poet si apoi la om, de la imaginea vanitatii Cezar
ului la imaginea poetului suferind din iubire si apoi la ruga de mantuire a omul
ui, de la adresarea directa (discurs liric la pers. a II-a) la monolog (confesiu
nea la pers. I), de la tonalitatea de oda la aceea elegiaca. Poemul pastreaza in
sa titlul, metrul antic si cateva motive centrale: singurateatea, indiferenta, n
emurirea, visul.
Titlul este sugestiv o creatie in sine

(Paul Cornea) concentrand toate semnificati

ile simbolice si filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroi
lor, personalitatilor avand tonul trimfal, retoric. Structural, datorita dispune
rii timpurilor verbale, poezia infatiseaza un ciclu existential complet, in patr
u secvente poetice: atitudinea contemplativa din trecut (strofa I), intalnirea c
u experienta fundamentala (strofa a II-a), prezentul trairii (strofele III-IV),
proiectia in viitor si ruga (strofa a V-a).
Strofa I, primul vers, Nu credeam sa-nvat a muri vreodata , sintetizeaza atitudinea
fundamentala a poemului prin structura si semnificatie. Poetul simte aparteneta
la ordinea cosmica prin atitudinea contemplativa cand moartea, departe de om fi
ind, pare inexistenta. Aceasta atitudine contemplativa, Ochii mei naltam visator
la steaua singuratatii , fiind de natura romantica, regimul verbal de imperfect, t
imp al evocarii proiectand naratiunea in illo tempore .
Strofa a II-a este marcata de perfectul simplu care dinamizeaza actiunea, poetul
aflandu-se sub semnul unei emotii puternice datorata de intalnirea neasteptata
cu iubirea, Cand deodata tu rasarisi in cale-mi , care produce un dezechilibru sufl
etesc. Pierderea echilibrului inseamna si pierderea de sine, de unde si aparitia
suferintei dureros de dulce care distruge sentimentul de aparteneta la Marele Tot
, astfel poetul se lasa cuprins de iubire si de voluptatea mortii.
Strofa a III-a exprima patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, desi mit
ologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici N
essus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de sotia s
a, Deianira, impotriva centaurului Nessus - il ucide. Cu ultimele puteri, Nessus
o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lu
i, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercule moare in chinuri
cumplite. incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, s
uferinta mortii fiind astfel ingrozitoare). Tot astfel, sufletul poetului este m
istuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eulu
i liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a IV-a. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge mo
mentul culminant al suferintei, combustia erotica fiind la apogeul chinurilor in
care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu prop
riu rug, ma topesc in flacari...". Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta r
ecastigarii unei vieti purificatoare prin ardere, adica prin iubire, intrebanduse daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pa
sari: "Pot sa mai re-nviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de re
integrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de t
recerea-in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncin
ata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata
e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existent
a umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum
scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Oda (in metrii antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existe
ntei umane: cunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii
fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cal
e de cunoastere si mai ales de autocunoastere.
Procedee artistice. Minai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un
limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea meta
forica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, alia
te la imperfect ("nu credeam", "'naltam"), proiecteaza actiunea conjunctivului "
sa-nvat" intr-un trecut relativ in care poetul se simtea contopit cu Cosmosul, s
tare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, de
finind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recen

ta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasari

si", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu ,
care sugereaza' aparitia femeii in viata barbatului ("Cand deodata tu rasarisi
in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce"). Expresivitatea stilistica a strof
ei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "d
ureros de dulce" si "voluptatea mortii". In Ultima strofa verbele se afla la imp
erativ ("vino", "reda-ma"), sugerand aspiratia omului de geniu spre redobandirea
identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in
tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "ne
pasare trista".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile
texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concent
rare a profundelor idei filozofice exprimate.
Referinte critice
Aceeasi otrava curge prin versurile celor doi poeti, cu toate ca Lenau e mai dir
ect si mai simplu, iar Eminescu, mai plin de umbra sa augusta, statuar, sorbind
voluptatea rece a eternitatii (si constient, totodata, dincolo de sensul estetic
al personalitatii sale si de valoarea sa morala, de divinitatea actului poemati
zarii, cum spune in alta parte: Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode..
. Scrisoarea V). El se consuma in erosul ideal, in visul nebun al mortii eterne,
nazuind la indiferenta care trebuie inteleasa ca finalitate tragica a genialita
tii. (Ion Negoitescu Poezia lui Eminescu, in Scriitori moderni, Ed. Eminescu, 19
96,) Poezia greceasca a optat, in genere, pentru un ritm care se deosebea de cel
al graiului de toate zilele prin regularitate si masura, prin organizarea metri
ca a maselor sonore, prin dislocari de accent, prin deformari de rostire. Graiul
aparea astfel inscaunat intr-o speciala demnitate. O data cu ivirea popoarelor
postantice, dispare tendinta spre plasticizare nobila, tipica si masurata si apa
re inclinarea spre interiorizare, spre vibratia sufleteasca muzicala, pe de o pa
rte, spre accentuarea unei viguroase si individualizate barbatii, pe de alta par
te. Concomitent, graiul poetic ia o infatisare mai demonstrativ muzicala. Se inf
iripa rima la popoarele romanice si versul aliterativ la cele germanice, iar alt
erarile metrice si dislocarile de accent ale poeziei antice pier tot mai mult.
Ritmul, metrul, rima nu sunt valori absolute ale graiului poetic. Sa atragem in
examenul comparativ si graiul poetic al atator poeti moderni, un grai miscat in
ritm foarte liber si adesea lipsit de rima. Modul se preteaza din calea-afara la
revelarea misterelor in coordonatele unui anume stil. Aritmia si lipsa de rima
isi au aici rostul lor, iar golul pe care il aduc e compensat prin belsugul inve
rsiunilor sintactice si mai ales prin abundenta metaforei propriu-zise, a unei m
etafore de un relief si de o indrazneala careia graiul poetic de metru antic sau
cel rimat nu sunt obligate sa-i puna alaturi ceva asemanator. Graiul poetic mod
ern se incheaga dintr-o substanta vizionara mult mai vartoasa decat graiul poeti
c grec sau graiul strabatut de ecouri rimate