Sunteți pe pagina 1din 9

Oda in metru antic

de Mihai Eminescu

arta poetica filozofica


creatie lirica de factura clasica

"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;


Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii
Cand deodata tu rasarisi
In cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce...
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Nenduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,


Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,


Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatorldin cale,


Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!"

1
Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic", "Oda"
lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces de gestatie
de aproape zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune
in metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand
acelasi motiv poetic al maririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. In versiunile urmatoare,
se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii,
sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel
mai impresionant vers scris vreodata in limba romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare
abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima variants pana la forma definitiva, poezia isi schimba
tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de proportii titaniene"
(D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se modifies de la 13 strofe la 5
strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883).
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala
antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a suprapus propria
experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu
originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele
mai pure."
Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care inseamna
lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor
prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii.

Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si
mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul
mistuitor, construind imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca este in noi ceva mai adanc decat
noi insine, asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se manifesta, asadar,
lirismul subiectiv.
Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai profund
gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie
trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului.
Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre elemente cosmice
definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii." Verbele din prima
strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat"
intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate
de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic,
provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i
trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea
imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia antica
ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii
unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira,
impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste
pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si
inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o
smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit
de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu
poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul
culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul
agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...".
Simbolul pSsarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere, adica
prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a
miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a
fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia
regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/

Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta
umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu
in poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane:
cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet
fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de
autocunoastere.
Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj artistic
expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si
sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza
actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu
Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporaia, definind un
fenomen continuu, ce pandeste omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca,
surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea
pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata
barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea
stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros
de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie erotica
este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa exprima
suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si,
respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu
valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale
iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de
geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in
tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al meu
rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma,
scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume:
"Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".

"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare
ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice
exprimate.

2
Incadrarea in perioada literara si curent literar
Opera apartine ultimei etape de creatie a poetului Mihai Eminescu, etapa in care sunt incluse
toate marile poeme asupra carora s-a insistat, Mihai Eminescu avand nevoie de un timp indelungat
pentru a le finaliza.
Fiind conceputa riguros, intr-un tipar formal clasic, aspect identificat inca din titlu, opera are un
preponderent caracter romantic, aspect reiesit din temele si motivele literare surprinzand viziunea
poetului asupra imaginarului poetic si asocierea speciilor literare oda, elegie, meditatia. Se remarca de
asemenea, simplitatea stilistica si echilibrul constructiei versurilor.
Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea
conditie geniului.
Opera a fost publicata in editia din 1883 alcatuita de Titu Maiorescu si numita Poezii.

Geneza operei
In perioada 1872-1882, poetul a reusit sa valorifice poemul intitulat Oda pentru Napoleon in
mai multe variante, realizand o trecere de la ipostaza romnatica a Titanului la cea de poet, de fiinta
care isi cauta prin poezie starea sufleteasca interioara. Poezia devine astfel o oda a fiintei realizata prin
schimbarea titanismului in genialitate, urmarindu-se astfel tema conditiei geniului in dimensiune
poetica.

Cele 11 strofe inchinate lui Napoleon sunt metamorfozate in 5 strofe destinate poetului in care
predomina semnificatiile mitologice.

Explicarea titlului
Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste specia literara si sentimentele de preamarire
fiintelor aduse prin ea si specificul prozodic (in metru antic).
Metrul antic se intalneste in versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe
mai lungi in ideea cresterii sonoritatii poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica
poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri alterneaza
tipul de ritm dactilic si trohaic.

Tema operei si tipul de lirism


Tema operei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand formule
metaforice poetice in exprimarea subtemei iubirii, a mortii, a cunoasterii si a autocunoasterii.

Lirismul subiectiv este subliniat de forma confesiva in dimensiune lirica. Confesiunea lirica ia
tonalitate de ruga, odata si elegie, fiind sustinuta de marcile lirico-gramaticale specifice eului poetic.
Prin forma confesiva se destainuie tragismul starii poetice subliniat de structura antitetica a operei ce
evidentiaza starile deunisiace si cele de suferinta, nepasare.

STRUCTURA COMPOZITIONALA
Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4
secvente lirice: strofa 1 arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa 2 subliniaza o
experienta fundamentala care tulbura starea de echilibru, strofa a 3-a si a 4-a arata momentul existential
actual si prezent al existentei eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.

Analiza textului liric


Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce rurpinde
timpul in scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este considerata eterna
Pururi tanar, infasurat in manta-mi, mantia in care varsta este invelita sau infasurata, se crede a fi

legatura cu spatiul exterior. Poetul este definit de verbe definitorii a invata, a crede, a muri,
lipsind verbul a iubi. Sentimentele exprimate sunt de singuratate, tristete, reiesite din visatori la
steaua/ Singuratatii.
In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta
ca o suferinta mistuitoare Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce.
Poetul se caracterizeaza prin iubirea pasionala si in acelasi timp chinuitoare, folosind oximoronul
dureros de dulce. Sentimentele migreaza intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o
imaginatie regasita si in poemul Luceafarul in care, metamorfozandu-se acesta, coboara in spatiul
telurc al camerei fetei de imparat. Doar ca, Luceafarul este nemuritor, iar poetul este fiinta
nemuritoare.
Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile
primordiale intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se
lamenteaza in ipostaza de barbat indragostit Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul
inveninat de haina-i. Focul simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de
eul liric, el se afla in antiteza cu apa, strofa constituindu-se ca un raspuns al unei intrebari adresate in
urmatorul catren.
In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar
eul liric se schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine
purificator si apare ideea de renastere in conditia genialitatii Pe-al meu propriu rug, ma topesc in
flacari/Pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?.
Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de
matuire, in care fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este asemanator
Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al
manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma conditie mie reda-ma, asa cum Luceafarul isi
constientizeaza postura geniala si eu am lumea mea ma simt nemuritor si rece.