Odă in metru antic

de M. Eminescu

Poezie a maturităţii depline, "Odă in metru antic”, apare in anul 1883, in ediţia princeps a
"Poeziilor" lui M. Eminescu. Iniţial, textul a fost o odă dedicată lui Napoleon (prima versiune din 1873-
1874). A suferit apoi numeroase metamorfozări; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au rămas cinci strofe
in forma definitivă (1881-1882). In varianta finală, textul a devenit o odă a singurătăţii, a înstrăinării
ireversibile a omului de geniu.
Eul liric se confesează se intoarce in trecut, când considera că tinereţea e veşnică. In acel moment,
din trecut, moartea pare inexistentă, iar el, poetul era convins de apartenenţa sa la cele veşnice: "Nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat in manta-mi". Echilibrul sufletesc se destramă
atunci când se iveşte dragostea, cu suferinţa ei "dureros de dulce". Intensitatea sentimentului e sugerată
prin repetarea pronumelui de persoana a II-a: "tu" ("Când deodată tu răsărişi in cale-mi"). Strofa se
îmbogăţeşte stilistic prin construcţiile oximoronice: "dureros de dulce" şi "voluptatea morţii". Odată cu
trăirea sentimentului de dragoste, pentru poet începe o suferinţă nesfârşită; apare acum şi perspectiva
morţii: "Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare".
Ideea sacrificiului prin iubire este ilustrată in următoarele două strofe cu exemple clasice din
mitologia antică; patima datorată iubirii, femeii, este devoratoare: poetul (eul liric) îşi simte sufletul
mistuit de o patimă erotică la fel de puternică precum chinurile fizice in care au murit Nessus şi Hercules
din pricina intrigilor unei femei. Poetul (eul superior) nutreşte iluzia că ar putea renaşte din propria-i
cenuşă (asemenea păsării Phoenix), că ar putea să se înalţe in sferele celeste, intr-un timp nedefinit, unde
să-şi reînnoiască eternitatea.
In finalul poeziei este invocată liniştea care nu poate să apară decât după ce dispare cauza suferinţei,
dragostea. Perspectiva ce se arată este moartea, "moartea-iubită", văzută ca mijloc de contopire cu marele
univers. Cursul pe care-l urmează omul intre viaţă şi moarte este punctat de două verbe: "a învăţa" şi"a
murii", acesta din urmă încheind periplul omului in plan terestru. "Nepăsare trista”, expresie a unei
atitudini apolinice, face trimitere la atracţia Luceafărului, "nemuritor si rece".
Finalul poeziei, "Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!" sugerează o recăpătare a
identităţii, o reîntoarcere in sine. Liniştea presupune o acceptare a destinului. Trăirile poetului sunt ale
omului in general; la început nu acceptă ideea de moarte, apoi se revoltă, după care intervine liniştea
trecerii in neant. Dar prin moarte, sufletul omului se întoarce la spiritul universal. In ipostaza de geniu,
poetul, deşi fiinţă efemeră, tânjeşte după existenţa eternă.
Odă in metru antic = elegie romantică pe tema fortuna labilis (a sorţii schimbătoare)
Oda = specie a genului liric in care se dă curs unui elan admirativ pentru o idee, o persoană sau un
eveniment

Oda lui M Eminescu este închinată omului de geniu condamnat să trăiască intr-o lume ostilă, in care
resimte cu multă durere "trecerea". Poetul, omul de geniu speră că moartea il va ocoli, nu-i va distruge
individualitatea eu-lui; speră că va renaşte asemenea păsării Phoenix.

M. Eminescu foloseşte vers safic; strofa safică = trei versuri lungi (safice) şi unul scurt numit
adoneu. Vers safic: doi trohei iniţiali, un dactil şi doi trohei finali:
'_ v/'_ \ir_ v v/'_ v/'_ v/ vers adonic:' v v/' v/ "Mi-e redă-mă!"

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate
Poezia "Oda (in metru antic)", scrisa de unul din marii clasici al literaturii romane, Mihai Eminescu, a aparut in editia princeps
realizata de Titu Maiorescu in decembrie 1883, dupa ce a parcurs un proces complex de elaborare de aproximativ noua ani
poezia isi modifica atat tema, cat si tonalitatea lirica, cunoscand o succesiune de variante, prima fiind dedicata lui Napoleon,
erou al istoriei. Titlul "Oda (in metru antic)" indica specia genului liric in care sunt exprimate sentimente de admiratie pentru o
persoana, idee, eveniment, adica oda, care insa se poate atribui doar primelor variante ale poeziei. Desi la baza a existat intentia
de a crea o asemenea specie literara, poezia nu este o oda, ci, datorita exprimarii unui sentiment de tristete, melancolie, datorita
tonalitatii grave, se
poate afirma ca poezia este o elegie. Exista, deci o antiteza intre sensul titlului si sentimentele ilustrate in versurile poeziei, iar
metrul antic se refera tocmai la tehnica folosita in scrierea poeziei.

"Oda (in metru antic)" este o poezie filosofica pe tema iubirii, un discurs liric reflexiv orientat sper sine, lirismul subiectiv fiind
evidentiat prin prezenta marcilor eului liric care denota faptul ca se vorbeste despre o experienta personala, verbale si
pronominale de persoana I: "credea", "ochii mei", "focul meu", "pe mine / Mie reda-ma". Poezia este clasica prin normele
stilistice clare utilizate, dar si prin echilibrul compozitional, putand fi impartite in trei parti, etapele evolutiei fiind sugerate si
prin schimbarea timpului verbal. Prima strofa este corespunzatoare etapei anterioare sentimentului iubirii, deci trecutului,
sugerat prin folosirea modului indicativ imperfect ("credea", "naltam"). Poemul are un incipit brusc, fiind mai degraba
concluzia unei meditatii, care surprinde prin alaturarea celor doua verbe "sa-nvat" si "a muri", care duc initial la ideea de
moartea fizica, dar in cadrul poeziei primesc o alta semnificatie. Eul nu credea ca va cunoaste sentimentul iubirii, cu suferinta
pe care o presupune, ca va renunta la idealul si principiul sau de viata, guvernat de ratiune si singuratate.

Trecutul este surprins prin sintagma "nepasare trista" si este caracterizat prin liniste, libertate ("pururi tanar", "singuratate"),
asadar o stare de ataraxie in care sufletul e in deplina armonie, cel putin aparenta. Eul este supus unor dorinte contradictorii,
date pe de o parte de aspiratia poetului de a fi senin si de a ramane "pururi tanar" care tine de partea rationala, de gandire si
urmarea unui principiu de viata, al singuratatii, din ratiuni de cunoastere; pe de alta parte nepasarea este "trista", denota deci o
implicare prin dorinta irationala de a se implini in plan afectiv, propriu uman, fapt ce ar semnifica insa pierderea independentei
si singuratatii, considerate propice cunoasterii care reprezinta un ideal pentru eul liric: "Ochii mei naltam visatori la steaua /
Singuratatii".

Urmatoarea etapa (strofele 2-4) este corespunzatoare cunoasterii sentimentului iubirii si exprima "suferinta, dureros de dulce" a
eului poetic provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii sugerata de folosire modului indicativ prezent simplu, "deodata tu
rasarisi". in iubire se combina dulceata si durerea, evidentiate in text prin utilizarea unei sintagme oximoronice, prin alaturarea
a doi termeni aparent incompatibili. Iubirea este echivalata mortii "Pana-n fund baui voluptatea mortii / Neinduratoare"
deoarece semnifica sfarsitul unei etape din viata in care eul s-a dedicat cunoasterii rationale, geniul insingurat, refugiat in lumea
ideilor avand totusi sentimentul neimplinirii in plan uman, adica erotic. Sper deosebire de "Luceafarul" in care instaurarea
sentimentului iubirii se face intr-o etapa lenta, fiind deci o dragoste procesuala si pentru care Luceafarul are dorinta rationala de
cunoastere a iubirii, pentru care este dispus sa sacrifice propria nemurire, in "Oda (in metru antic)" aparitia iubirii surprinde si
demonteaza principiul de viata ales, tocmai din cauza ca eul nu este pregatit pentru aceasta experienta si nu este o dorinta din
cunoastere.

Iubirea inseamna, asadar moartea libertatii din trecut si presupune o dependenta sufleteasca care aduce, pe langa fericirea trairii
sentimentului, si suferinta a carei proportii este sugerata in strofa a treia, cand sentimentul s-a instaurat, fapt indicat de
utilizarea modului indicativ prezent: "ard", "nu pot". Poetul face trimitere la personajele mitice, Hercule si Nessus, care si-au
gasit tragicul sfarsit tocmai din dragoste. Nessus, unul din centauri, fiul lui Ixion, se indragosteste de Deianira, sotia lui
Hercule, fapt pentru care Hercule il raneste mortal cu una dintre sagetile sale otravitoare. inainte de a muri Nessus ii daruieste
Deianirei un filtru miraculos, care ar trebui sa i-l aduca inapoi pe Hercule, atunci cand el va dori sa o paraseasca pentru o alta
femeie. imbracand vesmantul de la Deianira, haina i se lipeste lui Hercule de corp si ia foc, iar eroul isi inalta singur un rug si
se pregateste sa moara. Ambii sufera din dragoste, Nessus fiind expresia dorintei ardente, dar neimplinite. La fel ca si cele doua
personaje mitice, eul este mistuit de patima erotica care o percepe ca un chin, focul ce il simte neputand fi stins cu "cu toate
apele marii", vers ce indica tocmai intensitatea acestui sentiment.
Strofa a patra indica suferinta cauzata de pierderea starii de liniste anterioara. Prabusirea idealului sau de viata si suferinta
trairii sentimentului iubiri ("De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet / Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari") sugereaza
antiteza intre conditia omului de geniu, guvernat de ratiune, si existenta omului obisnuit care actioneaza la nivelul materiei. Eul
se simte detasat de propria persoana prin dragoste, poetul evidentiind conditia duala a fiintei umane, paradoxul omului, care
aspira la iubire in singuratate, iar in iubire cauta reintoarcerea la liberate si independenta, la singuratate. Eul spera la o
reintoarcere la starea de ataraxie din etapa anterioara experimentari sentimentului de iubire, strofa a patra incheindu-se cu
intrebarea retorica: "pot sa mai renviu luminos din el ca / Pasare Phoenix", trimitere la pasarea fabuloasa despre care egiptenii
credeau ca s-a aruncat in foc pentru a renaste din propria cenusa. Pasarea Phoenix reprezinta un simbol, al sperantei recastigarii
unei vieti purificate.

Ultima strofa sugereaza dorinta de eliberare de starea de fapt prezenta prin folosire imperativului "piara-mi", eul rugandu-se la
o purificare si o intoarcere in prima etapa, a "nepasarii triste" si de recapatare a proprie identitati, de care se simte instrainat
prin dragoste "Piara-mi ochii turburatori din cale". Eul isi doreste o revenire la libertatea pe care o avea, sperand la regasirea
eului: "Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma", omul de geniu respingand sentimentul iubirii.

Poezia, formata din cinci strofe, este scrisa in metru antic care se caracterizeaza prin versuri lipsite de rima, bazate pe alternanta
ritmica a silabelor lungi cu cele scurte, si are o tonalitate solemna. "Oda (in metru antic)" este, deci clasica, prin normele
stilistice clare: strofa safica, strofa alcatuita din trei versuri de 11 silabe si un vers adonic de 5 silabe, format dintr-un dactil si
un troheu. Eminescu alege un model riguros pentru exprimarea sentimentelor, metrul antic fiind o concretizare a frumosului de
tip clasic, considerat un simbol al perfectiunii.

"Oda (in metru antic)" este, asadar, o poezie filosofica pe tema iubirii si sintetizeaza marile probleme ale existentei umane:
cunoasterea, dragostea, moartea, intr-un cadru riguros, avand ca sursa de inspiratie antichitatea greco-latina.