Oda in metru antic

Influente indiene si greco-latine M. Eminescu

Poemul cel mai decantat, pana la reducia incorporata a esenelor din intreaga opera a lui Mihai Eminescu este Oda ( in metru antic)"-trecand prin opt variante, dupa un indelungat travaliu. Despre aceasta druire pentru Cuvnt" si Idee", Perpessicius a realizat un studiu uimitor de minuios, evideniind ca de la o oda inchinata lui Napoleon (in perioada studiilor vieneze)-Eminescu ajunge la o ELEGIE EROTICA topita finalmente intr-o LITANIE A EULUI DEVORAT de PATIMA CUNOATERII, RENVIAT si UCIS deopotriv de CUVNT. Chiar substantivul impus de titlu: Oda" se incarca de sensuri ironice pline de marasm. Deci aceasta capodopera din 1883, a fost revelata fundamental prin GENEZA ei (de ctre Perpessicius).

Pana recent s-au pastrat unele aprecieri: O admirabila Oda in metru antic, una singura o avem de la Eminescu. E scrisa in strofe de patru versuri nerimate, cu incantatoarea cadena a unui versus adonicus in sfarsitul fiecrei strofe"- Titu Maiorescu (intr-un raport academic, din 1891). G. Calinescu, grind despre Clasicismul gnomic", tehnica interioara" apreciaza poezia ca o urmare a unor studii harnice de versificaie latina, fcute pe temeiul lui Horatiu".

Al. Philippide (in 1975) imbogateste refleciile preciznd ca insemnat este fondul Odei in metru antic"- acest fond nu are nimic comun cu poezia lui Horatiu si nici chiar cu firea poeziei antice in general.
1

Ramane insa interesant faptul ca Eminescu a fost atras de forma poeziei latine - forma pe care a incercat sa o impamanteneasca in romnete.

Oda in metru antic", creaie de excepie publicata in 1883, este in esena o capodopera, avand mai multe variante. Considerata de Perpessicius "una dintre cele mai mari realizari ale lirismului eminescian", ea ramane un sanctuar inchis pentru muli prin simbolurile si metaforele ei. Poetul preia elemente ale clasicismului autohton, imbogatindu-le tematic si filozofic si nu in mica masura va prelua si elemente mitice din clasicismul altor culturi (indiene, egiptene, ebraice, eline, latine, din culturile nordice).

In Oda in metrul antic" viziunea poetica eminesciana e marcata de Vedele si Upamisadele indiene, de invataturile buddiste si greco-latine. Renunrile, retragerea din lume, toate avand la baza rul ca substanta venica lasa loc unui tragism adanc. Intuirea doctrinelor renunrii" presupune prezentarea unui intreg complex ideatic. Renunrile in

Oda in metrul antic" au loc la nivel teluric pentru ca aici se gaseste efemerul, falsele deveniri in opoziie cu Luceafarul" in care au loc la nivel astral, uranic.

Ataraxia cu vechi nuane buddiste (Budda, Epictet, Epicur, Horatiu), convertirea unor mituriNessus, Hercule, pasarea Pheonix, iluzia tinereii venice si sentimentul morii cu ideea retragerii in sine a geniului" (Edgar Papu) impacarea cu propriul destin, cu aceasta arta de a sti sa mori - scientia moriendi, izolare, nepasare pe linia horatiana (nil admirari), resemnare stoica. Spre deosebire de Horatiu, Eminescu va folosi epitetul trista" (nepasare trista").

Daca textul poetic este o "oda a iubirii", a solitudinii si a indiferentei trufae, a morii" (Alain Gouilermou) o elegie clasica, cu rdcini in vechile culturi, suferina si tragismul exprimate prin personaje mitice ( Nessus, Hercul) pun problema unor lucide si ndelungate zbateri ale eului creator. Poetul insusi iniial se crede venic, nemuritor, dar, prin cunoatere si suferina, invata treptat sa moara.
2

Ispitit de voluptatea morii, chinuit ca Nessus si Hercul, eroi mitici, proiectandu-se in flcri", pe propriul rug" poetul invoca nepasarea trista" sa poata" muri linitit". Imaginea poetica a zbuciumului sufletesc se construiete in aceasta poezie din aceleai elemente cu ale alegoriei Luceafrului". Din inaltimea lui, fericit ca zeii, poetul s-a cobort pe pamant pentru a rspunde ispitei , "dureros de dulce" a iubirii dar, otrvit de voluptatea morii neinduratoare dorete iarasi nepasarea trista prin care se regasaste ca geniu nemuritor, in propria sa natura, neaj ungnd sa se cunoasca prin reflectarea lui intr-o alta fptur muritoare, in actul iubirii. Ideea poeziei este ca poetul se simte mistuit de propriul vis, topindu-se in flcri pe propriul sau rug, ademenit de de suferina dureros de dulce", cuprins de voluptatea morii neinduratoare. Iar daca legea vieii e ca roata vieii se invarteste venic, privind venica devenire a lumii prin propriul sau cuget care-1 mistuie pe soclul singuratatii lui, el intelege ca dramele omului sunt si ele trecatoare caci, dupa cum nu exista o oprire a fericirii, nu exista nici o oprire a durerii, astfel ca reinviind luminos din propriul sau vis, el nu exclude o noua voluptate a morii neinduratoare, precum nici dictonul horatian nil admirare" nu exclude placerea trecatoare.

Suferina e ca si in Luceafarul" urmarea coborrii poetului in lumea amagitoare a formelor devenirii fara oprire, a unei renunrii la nemurirea incremenita pe
soclul

singuratatii lui, pentru a gusta

din voluptatea morii neinduratoare, intrnd in valurile vieii mereu curgtoar e, simboluri ale trecerii tuturor
prin lume. La baza pesimismului sau poetic a stat filosofia eleata. Poetul, pana cand nu credea ca va

muri vreodata" isi malta ochii vistori ctre steaua smguratatii.

Dupa ce suferina i-a ieit in cale, el a baut voluptatea morii pana la fund. De atunci, poetul nu a mai putut stinge focul sau cu toate apele marii. De visul propriu se vaieta mistuit, iar pe rugul propriu se topete in flcri. El vrea sa fie cuprins de nepasarea trista si spre a putea muri vrea sa fie redat siesi, propriei personalitati. Ideea de a se cauta pe sine, de a fi chinuit si de a muri cum vrea e o dorina stoica. Amintirea lui Nessus si Hercul ne intereste mai bine inclinarea ctre mitologia greaca. E mitul centaurului essus si al eroului Hercul:

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus Ori ca Hercul inveninat in haina-i Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate

Apele marii"

Din mitologie aflam ca Nessus era un centaur si ca a fost rnit mortal de o sageata trimisa de Hercule: Nessus vroise sa-i rapeasca soia, pe Dejanira. Acea sageata fusese inmuiata in sngele hidrei din Lerna. Nessus nu murise ars de viu iar versul: Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus" este ambiguu.

Grupul de cuvinte ard de viu" nu se aplica in mod strict dect versului urmtor: Ori ca Hercul inveninat de haina-i". Hercule e cel care a ars de viu, neputand sa-si smulg de pe corp haina otrvit pe care Dejanira o primise de la Nessus ca talisman de fidelitate si pe care ea i-a trimis-o lui Hercule ca sa-1 pedepseasca pentru ca a parasit-o. Eminescu, cunoscnd bine

mitologia se simea de doua ori victima: Nessus si Hercule totodata, el era pe de o parte invins
\

de un rival mai fericit dect el, iar pe de alta parte, torturat pana la moarte de o femeie iubita. Aceste doua chinuri i se pareau ca simbolizeaz propria sa suferina, dar intr-un mod foarte vag.

Modelul Odei lui Eminescu este cunoscuta oda a poetesei Psappho adresata zeiei Afrodita, oda care a cunoscut o lunga traditie in literatura noastra. Influenta greceasca se observa si in elementele de amanunt, ca epitetul dulce - amara" ( echivalentul lui dureros de dulce") care se da iubirii. Mantia in are poetul se infasura fericit pana a nu invata sa moara ("pururi tanar, infasurat in manta-mi") venea din recuzita filozofilor stoici si cinici ce adoptasera haina de exerciiu a spartanilor, prin care vroiau sa-si exprime dispreul pentru viata organica si indiferenta fata de lumea externa. Se imbracau cu haina nepsrii, ei care puneau fericirea adevarata nu in bunurile materiei, ci in echilibrul interior, si mai ales in virtute. Aceiai haina va fi insusita de primii memahi ai cretinismului cu care ii placea poetului sa se asemene.

Pe ei ii evoca poate in versul: infasurat in manta-mi"

Hercule urca pe muntele Eta si isi face un rug ca sa arda pentru ca era innebunit de durere, incercand sa smulg haina ce se lipise de piele. Poian, tatal lui Filoctet i-a dat foc pentru ca ceilali nu vroiau. Zeus il scoate din flcri si-1 asaza pa culmea olimpica, alaturi de ceilali nemuritori. Ultima comparaie o face cu pasarea Phoenix, a desertului arabic, pasare care, dupa ce traia cateva secole, isi facea singura seama arzandu-se pe rug. Ea renastea din propria cenua. Epitetul luminos" nu e intamplator. Fenixul avea pe cap o creasta scnteietoare. Puful gatului ii era aurit, iar restul fulgilor erau purpurii. Avea coada alba, iar ochii ii luceau ca doua stele. In epoca cretinismului primitiv, fenixul era interpretat ca simbol al iubirii.

Oda in metru antic" aparuta in ediia lui Maiorescu, a fost scrisa cel puin in prima forma cu zece ani mai devreme si primul manuscris, redactat la ftefflin poarta titlul Oda pentru Napoleon". Aceasta este construita pe o antiteza: un ocean inconjoara leaganul copilului corsican, un alt ocean inconjoara singurtatea morii lui. Cele doua peisaje marine incadreaza viata imparatului, ea insasi asemanatoare unui ocean. Napoleon e prezentat trist si gnditor, indiferent fata de lacrimile si dorinele lumii. Cezarul este nepstor fata de toate si nu va fi micat nicioadata de nimic, cu excaptia unei zile cand descoper ca este singur si ca visul sau s-a sfarsit. Nu-i mai ramane dect sa se priveasca in aceasta oglinda: oceanul.

Napoleon coboara de pe piedestal infasurat in mantia sa, se amesteca cu poporul, apoi isi reia locul acolo sus pentru a atepta omagiile secolelor. Prin geniul sau si poetul se simte omologul Imparatului cuceritor.

In ultima versiune, exilatul nu mai e Napoleon, ci poetul. El pastreaza decorul marin si pe cel mitologic din elementele iniiale, cateva date psihologice vechi, cum este tristetea misterioasa care vine dinuntru, refuzul de a admira ceva, imnul inchinat singuratatii considerata mai intai ca un chin, apoi ca o mntuire. Personajul Napoleon e complet uitat, cel care ne vorbete si ne destainue drama existentei sale este un poet: sufletul sau exilat pe pamant, o insula pierduta in ocean, s-a contopit cu padurea, cu cerul marin, cu singurtatea.

In ultima varianta, Oda se scurteaza. Eminescu elimina urmele concrete ale meditatiei napoleoniene. Poetul cauta mantuirea in retragere si singuratate.

Oda (in metrul antic)" atinge cea mai inalta distilare ctre ESENA FIINETEI, dezvoltnd o intreaga dialectica existeniala. Eminescu pleaca de la o repudiere a romantismului pentru a ajunge ia acel existenialism difuzat"- (Edgar Papu). Interogatia retorica, intensifica sentimentul suferinei existeniale - ( de pe-al meu propriu rug") - Pot sa mai reinviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?". In fiina sa coexista , anulandu-se si potetandu-se reciproc, doua tendinte contrare : una expansiva , dar de ordin cosmic, mitologic, romantic, si alta introspectiva, autoanalitica, pana la sondarea abisala, existentialista a flintei. Tema geniului superior si neinteles din Luceafarul" se suprapune, fuzionnd, cu cea a omului anonim alienat de propria-i contemplare in eul luntric - (F. Bailesteanu)

Patima devoratoare, care-i da lui Eminescu sentimentul exilatului de pamant, neimplinit in marile sale aspiraii spre absolut, il reveleaza salvarea prin moarte. Ataraxia stoica se conjuga cu voluptatea morii", cu nepasarea trista" - izbucnind intr-o anatema. Tonalitatea

blestemului, suna incantatoriu, intr-un amestec tulburtor de ruga, implorarea, dorina de a

\

reintra in condiia iniiala, inele se vrea in inele pur al inceputului"- ....pe mine / Mie redama!". Aici simim parca un plns de proporii cosmice:

Piara-mi ochii tulburi din cale, Vino iar in san, nepasare trista;

Ca sa pot muri linitit, pe mine Mie reda-m!"

Poezia nu poate fi o elegie pentru o iubire disparata, ea este un plns universal ca o fantana. A incetat sa mai fie o drama particulara si a devenit una etern umana. A incetat sa mai fie o spovedanie si a devenit o Oda. Una din cele mai robuste si mai riguroase din cate au fost in stare sa se nasca, in, prin si pentru cuvnt" - ( F. Bailesteanu). Cele patru stele cardinale care ard pe firmamentul poeziei eminesciene sunt: gandirea, visul, cntecul si plnsul.

Mihai Eminescu este un mare poet universal : Universalitatea este o inima individuala, puternica si sonora ale crei batai istorice se aud pe orice punct al globului, precum si in viitor" (G. Calinescu).