Comentariu Mihai Eminescu – pe scurt

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu s-a dedicat scrierii unor opere de adâncime filosofică în care a meditat asupra
condiției omului. Printre operele de factură filosofică pot fi amintite: „Odă (în metru antic)”,
„Mortua est”, „Glossă”, „Scrisoarea I”, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă creație
poetică eminesciană, trebuie amintit poemul filosofic „Luceafărul”. Publicat pentru prima
dată în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună”, este un poem epico-
lirico-dramatic, un amplu poem filozofic, în care întâlnim un pastel terestru și cosmic, acestea
fiind contopite într-o creație lirică a devenirii și a aspirației sublime.

Elementele romantice, poemul Luceafărul

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina grădina de
aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi
izvoare filozofice (antitezele dintre geniu şi omul comun, din filosofia lui Arthur Schopenhauer).
Imaginarul poetic este creat prin utilizarea elementelor specifice romantismului. Iubirea se naște
lent din starea de contemplație și de visare. În cadrul nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema poemului este romantică, problematica
geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze
ale cunoașterii: geniul și omul comun. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul, sinteză a operei
eminesciene. Armonizează împlinirea prin eros cu meditația filosofică asupra condiției omului de
geniu. Le îmbină cu aspecte fantastice ale naturii terestre și cosmice.

Relația dintre Luceafăr și fata de împărat

Iubirea se prezintă sub două aspecte, primul este cel cosmic (fata de împărat și Hyperion) și cel
de-al doilea este terestru (Cătălin și Cătălina). Titlul poemului se referă la motivul central al
textului, „Luceafărul”, care susține alegoria pe tema romantică a geniului în lume. Geniul văzut
ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește două mituri.  Mitul românesc
al stelei călăuzitoare și grecesc, al lui Hyperion („cel care merge pe deasupra”), sugerând prin
aceasta natura duală a personajului de tip romantic.

Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată
ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, este realizat prin superlativul
absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”. Poetul scoate în evidenţă unicitatea terestră.
Fata de împărat reprezintă pământul însuşi. De asemnea se fac comparaţiile: „Cum e Fecioara
între sfinţi/ Şi luna între stele”, care propun o posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre
înălţimile astrale.
Tabloul I
Tabloul I, Povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafărul este creată prin uilizarea
procedeului romantic antitetic: o fantastică poveste de iubire între două ființe din lumi diferite.
Prin caracterizarea celor doi, înțelegem care este viziunea asupra celor două condiții antitetice.
Relația pe care se creează întreaga structură a poemului. Contemplând de la fereastra dinspre
mare a castelului, Luceafărul de seară se îndrăgostește de o prea frumoasă fată de împărat. În
concepția fetei Luceafărul este un spirit. Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este
că fata este omul de rând care aspiră la absolut.
Metamorfoza pune la contribuție mituri cosmogonice, astfel la prima întrupare, Luceafărul ia o formă
angelică, are părinții cerul și marea: „- Din sfera mea venii cu greu/Ca să-ți urmez chemarea./Iar cerul
este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea.”O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i oceanul, fata îl refuză,
deși frumusețea lui o impresionează puternic: