Luceafărul – de Mihai Eminescu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale unui text poetic studiat,
aparţinând lui Mihai Eminescu

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar
sau într-o orientare tematică;

 Mihai Eminescu se încadrează în perioada marilor clasici;

 Curentul literar din care face parte poemul „Luceafărul”: romantismul
 Două trăsături:
1. prezența temelor (condiția omului de geniu, iubirea, timpul, natura) și a motivelor specific romantice
(luceafărul, noaptea, visul, castelul, marea, cerul, luna, stelele, codrul, teiul etc);
2. poemul dezvoltă o serie de antiteze (cosmic/terestru, vis/realitate, viață/moarte, înger/demon etc.)
3. cele două metamorfoze ale lui Hyperion;
4. amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și a genurilor literare (epic, liric, dramatic).

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;

 Luceafărul însumează mai multe teme;

 Tema centrală este romantică și constă în condiția omului de geniu în raport cu iubirea și cunoașterea;
 E ilustrată tema iubirii neîmplinite dintre Luceafăr și fata de împărat, dar și dragostea împlinită, terestră prin
cuplul Cătălin-Cătălina;
 La romantici tema iubirii se împletește cu cea a naturii;
 Tema folclorică reiese din principala sursă de inspirație, basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur”;
 Inspirația populară este completată de cea filosofică, poetul preia de la Arthur Schopenhauer antiteza dintre omul
de geniu și omul de rând.
 comentarea a două imagini/idei poetice (de exemplu: povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafăr care
se desfășoară într-un cadru romantic, întâlnirea care nu e reală, ci are loc în vis, portretul fetei de împărat,
chemările fetei, întruparea Luceafărului, renunțarea la nemurire etc.)

– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit,
relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 Titlul se referă la motivul central al textului, Luceafărul, simbol al omului de geniu, o ființă singuratică și
nefericită. Cuvântul Luceafăr provine din lat. Lucifer care înseamnă purtător de lumină, iar Hyperion își are
originea în limba greacă (hyper eon), cel care merge pe deasupra. După Homer, Hyperion este chiar Soarele.
Titlul reunește și mitul românesc al stelei căzătoare.
 Incipitul trimite la sursa de inspirație și debutează cu o formulă specifică basmului ,,A fost odată ca-n povești/A
fost ca niciodată”, plasând povestea într-un timp mitic.
 Poemul e alcătuit din 98 de strofe, structurate în 4 tablouri. Simetria compozițională se realizează prin alternarea
celor două planuri: terestru-uman și universal-cosmic. Primul tablou prezintă povestea de dragoste dintre fata de
împărat și Luceafăr, al doilea tablou surprinde idila dintre Cătălina și Cătălin, al treilea tablou cuprinde călătoria
lui Hyperion la Demiurg, ruga și refuzul, iar ultimul ilustrează fericirea cuplului omenesc, superioritatea
Luceafărului și retragere în lumea căreia aparține pentru totdeauna.
 Versurile sunt grupate în catrene, ritmul este iambic, rima încrucișată, iar măsura versurilor de 7-8 silabe.
Limbajul artistic eminescian se remarcă prin expresii și cuvinte populare (,,împle”, ,,sară”, ,,străluce”),
neologisme (,,demon”, ,,himeric”), metafore (,,cununi de stele”, ,,palate de mărgean”), epitete (,,vânăt giulgi”,
,,negre vițele-i de păr”, ,,fața albă”), interjecții (,,mări”, ,,ia”).

1
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui Mihai Eminescu

Luceafărul – de Mihai Eminescu

- poem filosofic, de factură romantică -

Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului românesc și se încadrează în perioada
marilor clasici. Luceafărul, cea mai cunoscută operă a poetului, a fost publicat prima dată, în 1883, în Almanahul
Societății Academice Social-Literare ,,România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista ,,Convorbiri literare” și
ulterior inclus în unicul volum antum eminescian, intitulat ,,Poesii”.
Tipologie: Este un poem filosofic și romantic, construit pe principiul antitezei și al alegoriei.
Pentru elaborarea poemului, Mihai Eminescu a folosit o serie de izvoare: folclorice, filosofice, culturale și
biografice.
Tema folclorică reiese din principala sursă de inspirație, basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur”,
cules de germanul Richard Kunisch, într-o călătorie a sa prin Țările Române. Eminescu valorifică acest basm în perioada
studilor berlineze, dar modifică anumite lucruri și în mod special finalul, deoarece răzbunarea nu i se pare potrivită cu
superioritatea omului de geniu.
Rădăcinile folclorice sunt relevate și prin mitul Zburătorului, prezent în primul tablou prin visul erotic al fetei de
împărat, care ajunsă la vârsta dragostei își imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică și demonică.
Inspirația populară este completată de cea filosofică, poetul preia de la Arthur Schopenhauer antiteza dintre omul
de geniu și omul de rând. Sunt valorificate motive din mitologia greacă, indiană și creștină, dar Eminescu se inspiră și
din propria-i viață, ridicată la rangul de simbol. Criticul Tudor Vianu consideră toate personajele poemului drept ,,voci”
sau măști ale poetului: Hyperion – omul de geniu, Cătălin – omul comun, trăsăturile obișnuite ale bărbatului îndrăgostit,
Cătălina – cea care tânjește spre absolut, Demiurgul – forța universală.
Luceafărul însumează mai multe teme: condiția omului de geniu, iubirea (neîmplinită/ aspirația către o iubire
ideală și dragostea terestră), timpul (efemer și etern), natura (pastel cosmic și terestru).
Viziunea romantică e dată de prezența temelor, de antiteze (cosmic/terestru, vis/realitate, viață/moarte,
înger/demon etc.), de motivele literare (luceafărul, noaptea, visul, castelul, marea, cerul, luna, stelele, codrul, teiul etc.),
de metamorfozele lui Hyperion, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și a genurilor literare (epic,
liric, dramatic).
Titlul se referă la motivul central al textului, Luceafărul, simbol al omului de geniu, o ființă singuratică și
nefericită. Cuvântul Luceafăr provine din lat. Lucifer care înseamnă purtător de lumină, iar Hyperion își are originea în
limba greacă (hyper eon), cel care merge pe deasupra. După Homer, Hyperion este chiar Soarele. Titlul reunește și mitul
românesc al stelei căzătoare.
Structură: Poemul e alcătuit din 98 de strofe, structurate în 4 tablouri. Simetria compozițională se realizează
prin alternarea celor două planuri: terestru-uman și universal-cosmic.
Primul tablou prezintă povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafăr, al doilea tablou surprinde idila
dintre Cătălina și Cătălin, al treilea tablou cuprinde călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și refuzul, iar ultimul
ilustrează fericirea cuplului omenesc, superioritatea Luceafărului și retragere în lumea căreia aparține pentru totdeauna.
Poemul debutează cu o formulă specifică basmului ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”, plasând
povestea într-un timp mitic. Apare imaginea fetei de împărat, de o mare frumusețe ,,o prea frumoasă fată, portretul ei
evidențiază unicitatea, armoia trăsăturilor fizice, condiția nobilă, puritatea: ,,Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/
Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.
Privind Luceafărul seară de seară de la fereastra dinspre mare a castelului, fata se îndrăgostește de el: ,,Îl vede azi,
îl vede mâni, Astfel dorința-i gata”. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut.
La rându-i, Luceafărul, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor: ,,El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade
dragă fata”. Atmosfera este romantică, iubirea ia naștere treptat din starea de contemplație și visare, în cadru nocturn.
Iubirea fetei are un accent de cotidian, pe când cea a Luceafărului e profundă și are nevoie de un lung proces de
,,cristalizare”.
Întâlnirea nu este reală, ci se petrece în visul fetei. Gesturile dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire: ,,Și
când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce,/ I-atinge mâinile pe piept,/I-nchide geana dulce”, iar epitetul cu valoare
de oximoron din versurile ,,Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” redă intensitatea şi delicateţea iubirii
Luceafărului.
La chemarea fetei: “O dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!”, Luceafărul se întrupează într-un
,,tânăr voievod, fiu al cerului și al mării. Frumusețea sa este angelică, ,,păr de aur moale”, ,,umerele goale”, “umbra feţei
2
străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, dar strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al morţii: “Luceşti
fără de viaţă/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui și îi oferă statutul de stăpână a
întinderilor de ape: ,,Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”.
Fata, deși impresionată de frumusețea Luceafărului, se teme de nemurirea lui și refuză să-l urmeze: O, ești frumos, cum
numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată. (...) Căci eu sunt vie, tu ești mort.”
La a doua chemare a fetei ,, – Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/
Și viața-mi luminează!", Luceafărul se naște din noapte și soare și se arată fetei ,,trist și gânditor, din cauza primului
refuz. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru, ,,marmoreele braţe”, ,,ochii mari şi minunaţi”.
Din nou, paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii:
,,Privirea ta mă arde”. Luceafărul îi adresează fetei invitația la nemurire și îi oferă lumea lui, cosmosul: ,,O, vin', în
părul tău bălai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele”. Fata simte că el aparține unei
lumi necunoscute, de care se teme și îl refuză din nou, însă îi cere să se sacrifice pentru ea și să devină muritor: ,,Tu te
coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine.". Luceafărul, din iubire, este capabil să coboare la condiția de muritor: ,,Da, mă
voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege”.
În cel de-al doilea tablou, ce se desfășoară într-un spațiu terestru, fata de împărat își pierde caracterul unic și
devine Cătălina. Ea se îndrăgostește de Cătălin, un servitor de la palat ,,un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”.
Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeasi categorie: a omului comun.
Portretul lui Cătălin este realizat în antiteza cu cel al Luceafarului: ,„viclean copil de casă”, „baiat din flori și de pripas, /
dar îndrăzneț cu ochii”. ,, cu obrăjei ca doi bujori”. Legătura sentimentală ia naștere cu rapiditate, este o altă ipostază a
iubirii, opusă celei ideale. Băiatul își încearcă norocul, iubirea fiind pentru el un joc, asemănat cu o vânătoare: ,,Cum
vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul,/Când ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațu”l. Deși la început își
mărturisește dorul pentru Luceafăr, Cătălina alege împlinirea erotică alături de Cătălin.
Cel de-al treilea tablou redă zborul Luceafărului către Demiurg, către origini. Spațiul parcurs de Luceafar este
o călatorie regresivă temporal, momenul dinaintea nașterii lumii: ,,Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a
cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”. Timpul curge altfel în Cosmos: ,,căi de mii de ani treceau/
În tot atâtea clipe. Odată ajuns la Demiurg, Luceafărul îi să-l dezlege de nemurire: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul
din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.”
Cererea sa este refuzată fiindcă Lucefărul se născuse odată cu lumea, face parte dintr-o ordine primordială a
cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Moartea Luceafărului ar presupune moartea lumii. Demiurgul îi
explică Luceafărului absurditatea dorinței și îi ține un discurs despre importanța statutului său de nemuritor.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion, semn că îi cunoaște adevărata identitate. Este pusă în
antiteză lumea muritorilor, al căror destin se bazează pe noroc, și cea a omului de geniu, capabil de a împlini idealuri
înalte.
Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedind încă o dată superioritatea Luceafărului și
în iubire: ,,Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă."
În ultimul tablou apare din nou antiteza dintre spațiul terestru și cel cosmic. Într-un cadru natural, romantic, în
liniștea codrului, depare de lume, sub lumina lunii, învăluiți de mirosul florilor de tei, Luceafărul îi vede pe cei doi
îndrăgostiți. ,,Îmbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia astrului și îi adresează o a treia oara chemare, de data aceasta
modificată, Luceafărul semnificând acum steaua norocului: ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!"
Luceafărul nu mai răspunde acestei chemări, atitudinea lui este una de interiorizare a sinelui, de indiferență și
detașare. Fata își pierde frumusețea, puritatea și unicitatea de la început, devenind un chip de lut: „Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”
Luceafărul se retrage în lumea lui și își exprimă disprețul față de incapacitatea omului comun de a-și depăși
limitele: ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece."
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul Luceafărul împletește teme și motive romantice, simboluri ale
eternității și ale morții. Hyperion trăiește o dramă, geniul câștigă eternitatea, dar plătește prin izolare, prin nefericire,
după cum nota autorul pe o filă de manuscris ,,El n-are moarte, dar n-are nici noroc...”
Versurile sunt grupate în catrene, ritmul este iambic, rima încrucișată, iar măsura versurilor de 7-8 silabe.
Limbajul artistic eminescian se remarcă prin expresii și cuvinte populare (,,împle”, ,,sară”, ,,străluce”), neologisme
(,,demon”, ,,himeric”), metafore (,,cununi de stele”, ,,palate de mărgean”), epitete (,,vânăt giulgi”, ,,negre vițele-i de
păr”, ,,fața albă”), interjecții (,,mări”, ,,ia”).
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra
condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească).
3
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui George Bacovia

Plumb – de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul (de debut) cu același titlu, publicat în anul
1916, și îl definește.
Simbolismul este curentul literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva
romantismului. Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moréas în articolul-manifest, „Le symbolisme”. Precursor al
simbolismului în Franța este considerat Charles Baudelaire, prin volumul de versuri ,,Florile răului”. Poezia
„Corespondenţe” este esenţială pentru înţelegerea principiilor curentului simbolist.
În România, simbolismul a apărut sub influența revistei „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski, care s-a
evidențiat mai mult ca teoretician al acestui curent și mai puțin ca simbolist. Publicate în perioada interbelică, volumele
lui Bacovia aparțin unei faze târzii a simbolismului, cu deschidere spre modernism.
Poezia „Plumb” este o elegie (exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte) și se încadrează în lirica
simbolistă prin: teme și motive, cromatică, simboluri, sugestie, tehnica repetițiilor, stări și atitudini specifice.
Tema centrală a poeziei o constituie condiția nefericită a eului liric care trăiește într-o societate superficială,
limitată, ce nu reușește să-l înțeleagă. O temă secundară este moartea, sugerată prin folosirea cuvintelor din aceeași sferă
semantică: „sicriu”, „mort”, „somn”, „dormeau adânc”, „cavou”, „coroane”, „veșminte funerare”, „era vânt” etc.
Apare și tema naturii, cadrul natural este trist, dezolant, mohorât, la fel ca sufletul eului liric.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranță și tragică, lumea fiind imaginată ca un imens cimitir. Lirismul
subiectiv este redat prin exprimarea directă a sentimentelor și prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: forme
verbale și pronominale la persoana I singular: ,,stam singur", ,,am început", ,,să strig", ,,meu".
Titlul poeziei este un simbol întrucât un termen concret sugerează o serie de stări sufletești abstracte. Plumbul
este un metal greu, maleabil, de culoare cenușie ce simbolizează: apăsare sufletească, monotonie, angoasă, singurătate,
captivitate, moarte.
Cuvântul ,,plumb”, apare de șase ori în poziții simetrice și devine laitmotiv prin repetare. George Bacovia
afirmă: ,,În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine acestă
culoare. [...]. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben.”
Cromatica este doar sugerată în această poezie, prin prezența elementelor funerare - griul contribuie la reliefarea
unui decor sumbru, pustiu, fără viață.
Poezia este construită pe baza unei confesiuni lirice, fiind alcătuită din două catrene și două planuri ale
existenței: unul exterior – evidențiat prin elementele de decor (sicrie, coronae, flori, cavou, veșminte funerare) și unul
interior – sugerat de sentimentul de iubire care îi provoacă poetului: nevroză, deprimare, disperare, dezolare.
Prima strofă exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăiește poetul. Starea de solitudine
(singurătate) a eului liric este exprimată de sintagma ,,stam singur”, care alături de celelalte simboluri creează pustietate
sufletească. Sicriele de plumb, veșmintele funerare, coroanele, florile, cavoul sunt elemente ale decorului funerar ce
evidențiază iminența morții.
Totul este împietrit, încremenit (,,Dormeau adânc sicriele de plumb”), singurul element care sugerează mişcarea
este vântul, însă produce efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau coroanele de plumb".
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Lumea obictuală este și ea marcată de împietrire. Florile transmit ideea de frumusețe, gingășie, culoare, viață, însă
asociate cu plumbul sugerează moartea, degradarea tristețea: ,,flori de plumb”.

4
 Stofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de moartea iubirii. Cuvântul „întors" constituie
misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu faţa spre apus: ,,Dormea întors
amorul meu de plumb".
Metafora ,,amorul meu de plumb" sugerează sentimente apăsătoare, moartea afectivității. Disperarea poetului
este ilustrată prin verbul strig, iar starea de solitudine este accentuată de repetarea sintagmei ,,stam singur”. Încercarea de
salvarea este iluzorie: ,,și-am început să-l strig”. Metafora ,,aripi de plumb” semnifică imposibilitatea înălțării, zborului,
prăbușire, cădere surdă și grea.
Verbele, aproape toate la imperfect: „dormeau”, „stam”, scârțâiau”, „atârnau” prelungesc, parcă, într-un timp
infinit starea poetului și agonia naturii.
Ambiguitatea, o caracteristică a limbajului poetic modern, este produsă de multiplele semnificații ale simbolului
plumb: sicrie de plumb –împietrire, flori/coroane de plumb – moarte, degradare, amor de plumb – înstrăinarea iubirii,
aripi de plumb – zbor în jos.
Sugestia este folosită pentru a crea impresia de coșmar, prin imagini auditive, vizuale, tactile. Poezia „Plumb”
are construcție riguroasă, cu rimă îmbrățișată și măsură fixă de 10 silabe.
În concluzie, poezia „Plumb” se încadrează în lirica simbolistă, dar realizează și trecerea la modernitate prin:
simboluri, cromatică, sugestie, ambigutate, repetarea obsedantă, condiția artistului într-o lume ostilă, monotonă, rece și
sufocantă.

5
 Testament
de Tudor Arghezi
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
răzvrătită - revoltată
hrisov - act domnesc care servea, ca titlu de proprietate
sarică - manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase de lână, pe care o poartă oamenii de la
munte, mai ales ciobanii
oseminte - oase care rămîn după moartea unei finite
plăvan - (Pop.; despre boi și vaci) Cu părul alb-gălbui sau alb-cenușiu;
a ivi - a scoate la iveală, a arăta
ocară - vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva
a isca - a se naște
6
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui Tudor Arghezi

Testament de Tudor Arghezi

- artă poetică modernă-

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi deschide volumul de debut al autorului „Cuvinte potrivite”, publicat
în anul 1927.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă viziunea despre lume, despre menirea literaturii şi despre
rolul artistului în societate.
Poezia se încadrează în modernism prin: estetica urâtului, încălcarea regulilor prozodice (strofe inegale,
măsura și ritmul variază), ambiguitatea limbajului, noutatea metaforei, raportul dintre inspirație și tehnica poetică,
dar are și elemente de tradiționalism (legătura dintre generații, tematica socială, religioasă, motivul testamentului,
rima împerecheată).
Titlul „Testament” are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. Sensul propriu (denotativ)
desemnează un act juridic prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai
ales în legatură cu transmiterea averii sale. Sensul figurat (conotativ) face trimitere la Vechiul și Noul Testament în
care sunt concentrate învaţăturile proorocilor şi apostolilor.
Tema face referire la creația literară (rodul harului divin şi al trudei) lăsată moștenire urmașilor-cititori.
Lirismul este subiectiv fiind redat prin exprimarea directă a sentimentelor și prin mărcile lexico-gramaticale
ale eului liric: forme verbale și pronominale la persoana I și a II-a singular și plural: ,,eu”, ,,am ivit”, ,,să urci”, ,,să
schimbăm”, ,,mei”, ,,mea” etc.
Textul poetic este structurat în cinci secvențe/strofe lirice inegale și este conceput ca un monolog adresat de
tată unui fiu spiritual căruia îi lasă o moştenire ,,cartea”, metaforă ce desemnează opera literară.
Incipitul conține ideea unei moștenirii spirituale, nu materiale, :,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte /
Decât un nume adunat pe-o carte". Epitetul ,,seara răzvratită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care
se leagă de generaţiile viitoare, prin "carte".
Enumeraţia ,,râpi şi gropi adânci" sugerează greutățile, drumul dificil al cunoaşterii străbătut de înaintaşi:
,,Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci”. Cartea –motivul central al poeziei- devine o ,,treaptă” în
desăvârşirea cunoaşterii: ,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
În strofa a doua ,,cartea", creaţie elaborată cu trudă de poet, devine cartea de căpătâi a urmaşilor (,,hrisovul
vostru cel dintâi") şi trebuie prețuită de generaţiile viitoare fiindcă are o valoare fundamentală, asemeni Bibliei, este
un document al existenţei şi al suferinţei stămăşilor.
Strofa a treia – sugerează o evoluţie spirituală. Munca fizică este transformată în muncă intelectuală. Astfel
„sapa” – unealtă folosită pentru a lucra pământul devine ,,condei” – unealtă de scris, iar „brazda” devine
„călimară”.
Autorul aplică asupra cuvintelor aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul.
Limbajul rustic, popular, ,,graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” se transformă în ,,cuvinte potrivite” (metaforă
ce desemnează poezia ca trudă, și nu ca inspirație divină). Efortul poetic presupune timp îndelungat: ,,Şi, frământate
mii de săptămâni/Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”.
Prin artă, cuvintele se metamorfozează, dar își păstrează forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din
versurile: ,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.”
În concepția lui Arghezi cuvântul are forță, este atotputernic, poate să mângâie, să aline sau să pedepsească:
,,Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, iar opera literară capătă valoare justițiară: ,,Am luat cenuşa morţilor
din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
În strofa a patra, apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie (simbolizată prin ,,vioară"): ,,Durerea noastră surdă si amară/O gramadii pe-o singura
vioară.”
Arghezi introduce în literatură română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez
Charles Baudelaire: "Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri noi". Astfel, poetul consideră că
orice aspect al realității, frumos sau urât, poate constitui materialul poetic. Poezia reprezintă pentru Arghezi şi un
mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: "Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor /
Odrasla vie-a crimei tuturor".

7
 Ultima strofă evidentiază faptul că muza, arta contemplativă, ,,Domniţa" ,,pierde" în favoarea meşteşugului
poetic: ,, Întinsă lenesă pe canapea,/Domniţa suferă în cartea mea”.
Poezia este o îmbinare armonioasă între har divin, inspiraţie, talent “slova de foc” şi efort, trudă poetică “slova
făurită”: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”.
Condiţia poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”; artistul este un “rob”, un truditor al
condeiului şi se afla în slujba cititorului, “Domnul”.
Limbajul poetic arghezian constă în asocieri surprinzătoare de cuvinte: arhaisme: ,,hrisov”, cuvinte
populare: ,,gropi”, ,,râpi”, ,,pe brânci”, ,,plăvani”, termeni religioşi: ,,credinţă”, ,,icoane”, „Dumnezeu”,
neologisme: ,,obscur”. Sunt prezente seriile antonimice: ,,când să-mbie, când să-njure”, jocul timpurilor verbale
(viitor: ,,nu-ți voi lăsa”, prezent: ,,așteaptă”,,suferă”, trecut: ,,am ivit”,,,am prefăcut”,,,am luat”,,,făcui”).
Apare o succesiune de metafore: ,,carte”, ,,cuvinte potrivite”, ,,vioară”, ,,slova de foc”, ,,slova făurită” etc.
dar și alte figuri de stil precum: comparația („Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”)
epitetul („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”,) oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând
întreagă dulcea lui putere”), enumerația (,,râpi și gropi adânci”).
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri,
cu metrica de 9-11 silabe și ritm variabil; rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
În concluzie, poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei
interbelice, modernism și tradiționalism.

8
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

corolă - totalitate petalelor unei flori, partea cea mai frumoasă a florii/ cerc, perfecțiune;
mister - taină, secret, enigmă, ceea ce este încă necunoscut, neînțeles, nedescoperit sau nepătruns de
rațiune
a spori - a face să crească, a mări, a înmulți.
neînțeles - inexplicabil, tainic, misterios, neclar

9
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

- artă poetică modernă-

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” de Lucian Blaga deschide volumul de debut al autorului
„Poemele luminii”, publicat în anul 1919.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propria viziunea despre lume, despre arta literară şi despre
rolul artistului în societate.
Poezia se încadrează în modernism prin: încălcarea regulilor prozodice (măsura variabilă, vers liber,
ingambament - scrierea fără majusculă la începutul versului), metafora revelatorie, cele două modalități de cunoaștere
a lumii: paradisiacă și luciferică, redarea elementelor abstracte prin aspecte concrete, influențele expresioniste
(prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă).
Titlul este o metaforă revelatorie ce face referire la cunoașterea luciferică (poetul nu distruge misterul și
taina universului). Pronumele personal ,,eu" exprimă atitudinea eului liric în fața marilor taine/ mistere ale universului
optând pentru păstrarea, protejarea lor. Verbul la forma negativă ,,nu strivesc" indică refuzul cunoaşterii de tip
raţional. Metafora revelatorie ,,corola de minuni a lumii", imagine a perfecţiunii, prin ideea de cerc, semnifică
misterele universului.
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora ,,lumina". În concepția lui Blaga cunoașterea lumii
este posibilă numai prin iubire. Enumerația de metafore revelatorii desemnează temele din lirica blagiană: viața
,,flori", iubirea ,,buze", moartea ,,morminte".
Discursul liric se organizează în jurul motivelor literare: misterul (laitmotiv), lumina, întunericul, luna (cu o
funcție schimbată față de romantism).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul este subiectiv, sentimentele sunt transmise în mod direct, apar
mărcile eului liric: forme verbale și pronominale de pers. I, sg. „eu”, „iubesc”, „nu strivesc”, „nu ucid”, adjectivul
posesiv de persoana I : „calea mea”, „ochii mei”.
Compozițional, poezia are două secvențe, marcate prin scrierea cu majusculă.
Prima secvență este alcătuită din primele 5 versuri, exprimă atitudinea eului liric în fața misterelor lumii.
Cea de-a doua secvență, cuprinde 15 versurile și se concentrează asupra antitezelor (opoziția dintre cele două
tipuri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă).
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său se întregește cu versurile finale (relație de
simetrie compozională): „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ (…) căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.”
Textul poetic este construit pe baza unor opoziții: ,,eu - alții”, ,,lumina mea – lumina altora”, ,,flori, ochi,
buze, morminte – corola de minuni a lumii”.
Pronumele personal ,,eu” - marca subiectivității - devine cuvânt-cheie prin frecvență și semnificații și
desemnează poetul, artistul, creatorul de frumos, iar ,,alții” face referire la oamenii de știință.
Se creează astfel, două modalități de cunoaștere a lumii: cunoașterea luciferică (poetică) - ,,lumina mea” (eu
cu lumina sporesc a mea sporesc a lumii taină) – specifică eului liric, artiștilor, cei care prin contemplare aplifică
misterele și cunoașterea paradisiacă - ,,lumina altora”( Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns) -
specifică oamenilor de știință, cei care prin intermediul gândirii raționale, logice, distrug misterele.

10
 Enumerația ,,flori, ochi, buze, morminte” cuprinde înfățișările concrete ale misterelor. Florile semnifică viața,
frumusețea, prospețimea, ochii trimit cu gândul la cunoaștere, buzele reprezintă comunicarea, senzualitatea, iubirea,
iar mormintele sunt reprezentări ale morții. Substantivul calea este metaforă pentru drumul vieții pe parcursul căruia
se ivesc miracole: ,,flori, ochi, buze, morminte”.
,,Corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie ce face referire la tainele universului.
Poetul potențează misterele lumii la fel cum luna amplifică taina nopții: ,,şi-ntocmai cum cu razele ei albe
luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu…”
Ultimele două versuri sunt introduse de conjuncția ,,căci” și au rolul unei concluzii pentru întregul text poetic,
și anume potențarea misterului. Cunoașterea poetică, luciferică este un act de contemplație (,,tot… se schimbă…sub
ochii mei”) și de iubire (,,căci eu iubesc”).
La nivelul morfologic sunt foarte importante mărcile eului liric. Pronumele personal la peroana I singular
„eu” apare de şase ori aflat în permanentă opoziţie cu pronumele nehotărât „alţii”. Această repetare reprezintă o
exacerbare a eului creator.
Pronumelui personal ,,eu” îi sunt atribuite verbe precum: ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”, ,,îmbogățesc”, ,,iubesc”.
Pentru ,,alții” există un singur verb: ,,sugrumă”, dar se subînțelege că: ,,alții strivesc, ucid, nu îmbogățesc, nu iubesc”.
Verbul de bază este „iubesc” deoarece numai prin iubire misterul poate fi protejat.
La nivel stilistic se remarcă figurile de stil: metafora revelatorie, enumerația, comparația amplă (şi-ntocmai
cum cu razele ei albe luna), epitetul (,,razele albe”, ,,întunecata zare”, ,,sfânt mister”).
Discursul poetic dezvoltă un întreg câmp semantic al misterului, al tainei: ,,corola de minuni a lumii”,
,,tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”, ,,vraja nepătrunsului ascuns”, ,,adâncimi de întuneric”, ,,taina nopţii”,
,,întunecata zare”, ,,largi fiori de sfânt mister”, ,,tot ce-i nenţeles”, ,,nenţelesuri şi mai mari”, ,,flori”, ,,ochi”,
,,buze”, ,,morminte”.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” de Lucian Blaga reprezintă o artă poetică modernă prin
intermediul căreia eul liric își asumă atitudinea de protector al misterului, iar interesul se concentrează pe relația poet-
lume și poet-creație. Sentimentul poetic este de contopire cu misterele universale, iar actul poetic are rolul de a le
accentua frumusețea.

Vers liber - fără rimă sau ritm şi cu o măsură inegală

Revelatorie - care dezvăluie, descoperă sau duce la descoperirea unui adevăr ascuns, a unui secret;
Exacerbare – accentuare, intensificare a unui sentiment, stări.

11
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui aparținând lui Ion Barbu

Riga Crypto și Lapona Enigel - de Ion Barbu

Riga Crypto și Lapona Enigel scrisă de Ion Barbu a fost publicată inițial în 1924 și inclusă apoi în volumul
,,Joc secund” din 1930.
Deși intitulată ,,baladă”, este o poezie modernistă, un poem alegoric, un ,,Luceafăr întors” ce evidențiază
incompatibilitatea dintre două lumi/regnuri; diferența față de poemul eminescian constă în faptul că rolurile sunt
inversate, ființa superioară fiind cea feminină. Se pune accentul pe problematica cunoașterii: riga Crypto dorește să-și
depășească statutul, dar în final constată că acest lucru este imposibil.
Titlul este alcătuit din numele celor doi protagoniști: riga (rege) Crypto (ascuns/ cripogamă) și lapona
(locuitoare a țării ghețurilor) Enigel (nume cu rezonanță nordică, angel, înger) și trimite cu gândul la marile povești de
dragoste din literatura universală ,,Romeo și Julieta”, ,,Tristan și Isolda”. Modernismul poemului barbian se manifestă
prin numele şi ipostaza partenerilor.
Tema ilustrează o dragoste neîmplinită, interzisă, imposibilă deoarece membrii cuplului sunt antagonici (fac
parte din regnuri diferite): Crypto trăiește într-un spațiu umed, răcoros, fiind rege al ciupercilor, iar Enigel este o ființă
ce vine din ținuturi înghețate și aspiră la soare și lumină.
Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel este structurată în 27 de strofe, cele mai multe catrene, dar există şi
altele de câte cinci, şase sau şapte versuri.
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând o nuntă. Una este
împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, care nu se va împlini între Riga și Lapona, în final modificându-se
protagoniștii, Riga Crypto căsătorindu-se cu măselărița. Formula compozițională este a povestirii în ramă, a poveștii
în poveste. Există un prolog, povestirea fantastică și un epilog moralizator.
Prologul conturează atmosfera de la ,,spartul nunții”, când menestrelul este rugat de un ,,nuntaș fruntaș” să
cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto și a laponei Enigel: ,,Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele-
ciupearcă!”. Povestea mai fusese spusă și cu alte ocazii, dar de data aceasta e schimbată tonalitatea: ,,Cu foc l-ai zis
acum o vară/ Azi zi-mi-l stins, încetinel”.
Povestea fantastică debutează cu prezentarea lui Crypto și a lumii din care provine. Regele ciupercilor
trăiește într-un spațiu umed, ,,în pat de râu şi-n humă unsă”, fiind bârfit şi ocărât de supuşi, pentru că e „sterp”,
„nărăvaş” şi „nu voia să înflorească”.
În antiteză cu el este descrisă lapona Enigel, o ființă solară ce pleacă dintr-un spațiu rece, ,,din ţări de gheaţă
urgisită”, în căutarea soarelui și a luminii. Portretul ei exprimă fragilitate, delicatețe, gingășie: ,,Laponă mică,
liniştită...”
Ducându-și renii de la iernat la pășunat, Enigel poposește în poiana regelui Crypto unde adoarme : ,, Pe trei
covoare de răcoare/ Lin adormi”, iar în vis îi apare Riga Crypto. Pentru că membrii cuplului fac parte din regnuri
diferite, nu pot comunica în plan real. Întâlnirea are loc în visul fetei, la fel ca în poemul ,,Luceafărul”.
Reprezenant al unui plan inferior, Crypto îi adresează laponei trei chemări la nuntire și este refuzat de
fiecare dată.
În prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi cu
„fragi”, elemente ale împărăției vegetale: ,,- Enigel, Enigel,/ Ţi-am adus dulceaţă, iacă./ Uite fragi, ţie dragi/ Ia-i şi
toarnă-i în puiacă.” Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”.
Prin a doua chemare, regele-ciupearcă merge până la sacrificiul de sine și îndeamnă fata să îl culeagă din
universul căruia aparține: „- Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu
mine.” Al doilea refuz este susţinut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând”, „plăpând”, „necopt” – „Lasă.
Aşteaptă de te coace.”
Crypto, mai face o încercare și îi cere laponei să facă ea însăși un sacrificiu, să-și uite idealul și să devină
parte din lumea lui vegetală: ,,Lasă-l, uită-l, Enigel,/ În somn fraged şi răcoare.”
Cu toate că tentaţia iubirii este copleşitoare: „Rigă Crypto, rigă Crypto, / Ca o lamă de blestem/ Vorba-n
inimă-ai înfipt-o!”, Enigel nu poate accepta ideea rămânerii în ,,umbra de care mult se teme”, dar nici pe regele Crypto
nu-l poate lua cu ea.
Fata își mărturisește aspiraţia spre absolut „Mă-nchin la soarele-nţelept”. Opoziţia „soare - umbră”, pune în
evidenţă incompatibilitatea lor. Soarele este simbolul existenţei spirituale, al împlinirii umane, în antiteză cu umbra,

12
simbol al existenţei instinctuale, sterile, vegetative. Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona
refuză descântecul rigăi, deşi regretă şi plânge.
Finalul este trist. Surprins de razele soarelui, Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare și este obligat să
rămână alături de făpturi asemenea lui ,,Laurul-Balaurul” și ,,măsălarița”. El rămâne printre buruieni otrăvitoare și
incapabil de înălțare, se căsătorește cu ,,măsălarița-mireasă”.
Epilogul este moralizator și face trimitere la ființele doborâte de o aspirație mult prea mare față de mărginita
lor putere. Crypto e distrus de propriul său vis pentru că a încercat să intre într-o lume inaccesibilă lui.
Poetul prezintă drama incompatibilități și legea nemiloasă a iubirii (supraviețuiește cel puternic, iar cel slab
este sacrificat).
Poezia impune o viziune modernă prin încălcarea convențiilor de construcție, este utilizată povestirea în
ramă - formulă specifică epicului în proză - , ambiguitatea, elementele-simbol, limbaj narativ, caracter alegoric și
filosofic, ipostaza măștilor lirice.
Motivele literare prezente sunt: soarele (astrul cunoașterii, al vieții, dar numai pentru laponă, căci pentru
rigă înseamnă moarte), nunta (are dublă ipostază, a împlinirii și a eșecului), ,,sufletul-fântână” (în care se oglindește
însuși soarele, asigură nemurirea), visul.
Prozodia la început este tradițională, dar pe parcurs devine modernă: versurile au măsură variabilă, de la 5
la 9 silabe, rima este o îmbinare savantă între rimă încrucişată, îmbrăţişată şi monorimă, strofele sunt inegale.
Imaginarul poetic se particularizează și prin limbajul folosit. Apar cuvinte poulare, deformate (,,beteli”,
,,funtă”, ,,ciupearcă”, ,, mânătarcă”) ce aduc rezonanţe străvechi, ca şi cum povestea s-ar rosti din alte timpuri,
inversiuni (,,mult-îndaratnic”, ,,zice-l-aș”, ,,rogu-te”, ,,des cercetat”), epitete metaforice (,,menestrel trist”, ,,vinul
vechi”, ,,cântec larg”, ,,laponă mică, liniștită”, vocative (,,- Nuntaș fruntaș”, ,,-Enigel, Enigel”, ,,Rigă spân”).
Repetarea numelui ,,-Enigel, Enigel” sugerează afecțiune, familiaritate și creează impresia unei invocaţii mistice.
Realțiile de simetrie sunt reprezentate de cele trei chemări-descântec ale rigăi și de cele trei refuzuri ale fetei.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate prin prezența antitezei: ființa superioară și cea inferioară, portretele membrilor
cuplului, rațiune (Enigel)/ instinct (Crypto), soare/umbră, vis/realitate, uman/vegetal, firav/puternic, uman/nonuman,
desemnând elementele celor două lumi aflate în contrast.
Viziunea despre lume a lui Barbu se construiește pe idealul atingerii absolutului, iubirea fiind o cale de acces
spre înțelegerea sensului mai adânc al lumii.

Menestrel = muzicant, cântăreț popular

Puiacă = vas, coș
Laur = veninoasă cu miros neplăcut
Măselariță = plantă otrăvitoare

13
 Particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând lui Nichita Stănescu

„Leoaică tânără, iubirea” – de Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sarit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme...

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu face parte din volumul O viziune a sentimentelor,
apărut în 1964 și este o confesiune lirică, o artă poetică erotică specifică neomodernismului, în care eul liric este
puternic marcat de intensitatea sentimentului de iubire.
Poezia se încadrează în neomodernsim prin: asocieri metaforice surprinzătoare, ambiguitatea sensurilor,
perspectiva profund subiectivă a eului liric, trăirea profundă a sentimentelor, expresivitatea limbajului, prin
concretizarea abstractului (iubirea, sentiment abstract, asociată cu leoaica, element concret) etc.
Tema poeziei o constituie iubirea, consecințele pe care le are dragostea asupra eului liric.
La nivel structural, textul este organizat 3 secvențe lirice, de dimensiuni diferite, care arată fazele iubirii:
pânda, devorarea și constatarea metamorfozei ireversibile a ființei. Poezia e construită pe mitul vânătorii ritualice.
Titlul presupune o comparație eliptică și inversată, iubirea fiind asemănată cu o leoaică tânără. Titlul are de
asemenea valențe metaforice, iubirea fiind o „leoaică” ce are drept caracteristici: agresivitate, forță, agilitate, libertate,
instinctualitate.
Titlul se reia la începutul primei strofe, ideea centrală fiind aceea a unei iubiri inevitabile, primejdioase,
neașteptate. Verbele din sfera semantică a agresivului: „mi-a sărit în față”, „mă pândise” ,„m-a mușcat de față”

14
„colții albi mi i-a înfipt în față” sugerează că iubirea apare brusc, fără puterea de a se interveni. Iubirea se manifestă
într-un mod violent, lăsând urme vizibile asupra eului, care este supus astfel unei transformarii reversibile.
Semnele acestei apariții neașteptate rămân pe față, sugerându-se că iubirea se citește pe chipul îndrăgostitului
sau că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse. Se remarcă mărcile eului liric exprimat prin pronumele personale la
persoana întâi „mi”,„mă”,„-m”.
Eul poetic este conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste care-l „pândise-n încordare mai
demult”, dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic, aibă atâta forță devastatoare. Izolarea versului „mai demult”
concentrează atenția asupra pândei, asupra pregătirii momentului.
Strofa următoare este centrată pe relația eului liric (îndrăgostitului) cu lumea. Prin adverbul de timp „deodată”
se marcheaza transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit care devine un fel de „centrum mundi” (un centru al lumii).
Natura este receptată cu alte dimensiuni, totul se transformă sub influența iubirii, căci sufletul prins în mrejele iubirii
are intuiția unei lumi perfecte, imaginată „ca un cerc de-a dura”, cercul fiind un simbol al perfecțiunii: „Şi deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura”.
Privirea și auzul se înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei supreme, a extazului percepute cu toate simțurile. Se spune că ciocârlia este pasărea ce zboară
cel mai sus și are un viers cu totul aparte.
Eul liric este dominat de noul sentiment neașteptat care-l copleșește: „Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat
în două.” Curcubeul, ca un simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar și fascinant precum
iubirea.
În a treia secvență se prezintă urmările acestei transformări prin care a trecut poetul. Sub puterea devastatoare
a iubirii, simțurile se estompeaza: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie.”
Eul liric nu se mai recunoaște, se simte confuz și bulversat.
Leoaica nu mai e una oarecare, ci „arămie”. Eul liric știe că iubirea e perfidă, are „mișcările viclene”, dar fericirea
trăită acum vine după o lungă perioadă ternă a vieții, un desert care capătă brusc strălucire. Mișcările vicleneși lente
induc ideea maturizării sau a consumării sentimentelor erotice: „trece-alene/ o leoaică aramie/ cu mişcările viclene.”
Iubirea învinge timpul, dând energie și profunzime vieții „încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”, dar eul liric poate
fi și nesigur, nu știe cât timp iubirea îl va fericit. În poezie apare o simetrie realizată prin cele doua imagini ale iubirii-
leoaică, la începutul și la sfârșitul textului poetic. Relațiile de opoziție se manifestă în cea de-a doua secvență poetică,
la nivelul metamorfozei ființei – durerea mușcăturii – și la nivelul universului – devenit sferoid: „Colții albi mi i-a
înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față.// Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura”.
Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susținută de oralitatea stilului, realizată prin cuvinte și expresii
din limbajul colocvial: „mă pândise”, „i-a înfipt”, „de-a dura”, „țâșni”, „alene”. Verbele aflate la perfectul simplu,
timp propriu poveștilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, cu efecte puternice asupra
îndrăgostitului: „se făcu”,„țâșni”, „o-ntâlni”.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă prin care Nichita Stănescu sugerează că
de fapt sensul iubirii este însuși sensul lumii.

15
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” – de Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista ,,Convorbiri literare”, la 1
august 1877.
Autorul, care face parte din epoca marilor clasici, pornește în construirea basmului de la modelul folcloric, dar
adaugă - conform propriei viziuni -elemente noi, ce conferă basmului calitatea de operă cultă.
La fel ca în basmul popular, reperele spațio-temorale sunt vagi, nedeterminate (,,era odată, într-o țară”),
apar cifrele magice (3, 12, 24), obiectele miraculoase (,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”),
simboluri și motivele narative (împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug,
pădurea-labirint, podul, probele inițiatice, demascarea răufcătorului, căsătoria). Sunt prezente clișeele compoziționale:
formula inițială ,,Amu cică era odată”, care marchează intrarea în fabulos, formule mediane ,,Și merse el ce merse”,
care au rolul de a delimita secvențele narative, formula finală ce readuce cititorul în lumea reală ,,Și a ținut veselia
ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă.”
Este respectat modelul structural al basmului: o stare inițială de echilibru (un crai are trei feciori), apariţia
unui factor perturbator (scrisoarea), acțiunea de recuperare a echilibrului (maturizarea eroului), restabilirea echilibrului
(demascarea Spânului) și răsplătirea eroului (căsătoria și încoronarea).
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupa răului, dar și procesul de inițiere al fiului de crai.
Spre deosebire de basmul popular unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii
cu dialogul și descrierea.
Opera se încadrează în realism prin: umanizarea fantasticului, crearea unor tipologii umane (Harap-Alb
reprezintă naivul, omul lipsit de experiență, Spânul parvenitul, Sf. Duminică omul înțelept), tehnica detaliului,
narațiunea la persoana a III-a. Ion Creangă tratează fantasticul în mod realist: personajele, de la Harap-Alb la cei
cinci tovarăși care-l însoțesc, se comportă și vorbesc ca niște țărani humuleșteni. Protagonistul nu este înzestrat
însușiri supranaturale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare, el are calități și defecte, învață din greșeli și
progresează. Personajele – purtătoare ale unor valori simbolice - îndeplinesc, ca și în basmul popular, o serie de
funcții (protagonit, antagonist, ajutoare, donatori), dar sunt individualizate prin atribute exterioare și prin limbaj.
Limbajul lui Creangă este popular, moldovenesc, apar regionalisme (,,dupuros”, ,,buhai”, ,,dăbălăzate”)*,
fraze ritmate (,,La plăcinte înainte, la război înapoi”;), zicători, proverbe, introduse în text prin expresiile „vorba
ceea”, „vorba cântecului”, „vorba unei babe” (,,vorba ceea: Apără-mă de găini, ca de câini nu mă tem!, ,,Cine poate
oase roade, cine nu, nici carne moale”).
Se remarcă exprimarea locuțională („Numai eu ii vin de hac”, „a început să mâne porcii la jir”), abundența
detaliilor și jovialitatea, plăcerea povestirii.
Umorul, o altă particularitate a basmului cult, este provocat prin: exprimarea poznașă, mucalită (,,să trăiască
trei zile cu cea de-alaltăieri!”), combinații neașteptate de cuvinte (,,Tare-mi ești drag! Te-aș băga în sân, dar nu
încapi de urechi”), caracterizări pitorești (Gerilă, Ochilă), poreclele personajelor ( Buzilă, Păsărilă, țapul cel roș),
utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă (,,buzișoare” „băuturică”) etc.
Oralitatea stilului constă în impresia de spunere a textului în fața unui public și se realizează prin: exclamații,
interogații, interjecții, dativul etic (,,Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap!”), expresii narative tipice (,,şi atunci”,
,,şi apoi”, ,,în sfârşit”, ,,după aceea”), frecvența proverbelor și a zicătorilor etc.
Narațiunea la persoana a III-a este este realizată de un narator omniscient și omniprezent, dar nu și
obiectiv pentru că intervine adesea prin comentarii sau reflecții: ,,Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator să spun povestea și
vă rog să ascultați!”.
Acțiunea este simplă și lineară, construită dintr-o serie de episoade și poate fi structurată pe momentele
subiectului. Conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui.
Titlul este un oximoron ce sugerează condiția duală a protagonistului: rob, slugă (harap) de origine nobilă
(Alb).
Subiectul basmului urmărește modul în care personajul principal, Harap-Alb, parcurge un drum al inițierii, la
finalul căreia devine împărat (bildungsroman).
Situația inițială (expozițiunea) prezintă o stare de echilibru: un crai avea trei feciori. Tulburarea
echilibrului (intriga) constă în faptul că Verde împărat, care stăpânea la cealaltă margine a pământului, îi scrie fratelui
său, craiul, să-i trimită pe cel mai vrednic dintre feciorii săi pentru a-l lăsa urmaș la tron, deoarece el avea numai fete.

16
 Acțiunea de recuperare a echilibrului (desfășurarea acțiunii) cuprinde mai multe episoade. Craiul își supune
fiii unei probe a curajului și-i așteaptă îmbrăcat într-o piele de urs sub un pod. Podul simbolizează trecerea la o altă
etapă a vieții și se face într-un singur sens. Mezinul depășește aceată probă cu ajutorul calului năzdrăvan și a sfaturilor
primite de la Sfânta Duminică, deghizată în cerșetoare.
Episodul alegerii calului arată imaturitatea mezinului când se lasă înșelat de aparențe și îl alungă din cauza
înfățișării, încălcând sfatul primit de la Sfânta Duminică. Se dovedește a fi impulsiv atunci când lovește calul
slăbănog ce se repezise la tava cu jăratic și îi zice ,,ghijoacă urâcioasă”, dar îndată ce îi descoperă puterile
supranaturale îl numește ,,dragul, meu tovarăș” sau ,,căluțul meu”.
Înainte de a pleca la drum, craiul îl sfătuiește să nu aibă de-a face cu omul spân și cu omul roș. Ajungând într-
o pădure fără ieșire, tânărul se dovedește neascultător și tocmește ca slugă un spân.
Spânul îl ademenște pe fiul craiului să intre într-o fântână ca să se răcorească, îl închide acolo, îl obligă să facă
schimb de identități, îi dă numele Harap-Alb și îl pune să jure pe paloș că i se va supune până când va muri și iar va
învia. Fântâna, în plan simbolic, este un spaţiu al renaşterii, iar jurământul include și condiția eliberării.
În această secvență, naratorul surprinde prin caracterizare directă, naivitatea și lipsa de experineță a
mezinului: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.”
Ajunși la curtea împăratului Verde, spânul îi pregătește trei probe inițiatice: să aducă sălăți din Grădina
Ursului, pielea și capul cerbului bătute cu nestemate și să o pețească pe fata împăratului Roș.
Cu ajutorul calului și a Sfintei Duminici, eroul trece primele două încercări.
Din a treia probă decurg alte probe la care îl supune împăratul Roș: noapea petrecută în casa de aramă, ospățul
exagerat, alegerea macului de nisip, straja nocturnă, identificarea fetei.
Sprijinit de: crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor și de prietenii săi - Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-
Lăți-Lungilă, Harap-Alb duce la bun sfârșit și această încercare. Cu cât încercările sunt mai grele, cu atât eroul
dovedește calități necesare unui viitor împărat: generozitate, înțelepciune, curaj, milă, prietenie.
Fata impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb sau turturica ei să aducă apă vie, apă moartă și trei smicele de
măr duce de unde se bat munții în capete. Calul reușește să o păcălească pe turturică și îi aduce fetei cele cerute.
La curtea împăratului Verde, farmazoana* îl demască pe Spân și dezvăluie faptul că Harap-Alb e adevăratul
moștenitor (punctul culminant). Răzbunător, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar fata împăratului îl învie cu ajutorul
obiectelor magice, eliberându-l de sub jurământ. Decapitarea eroului reprezintă finalul inițierii, având semnificația
coborârii în Infern.
Spânul este ucis de calul năzdrăvan, semn că rolul său a luat sfârșit. Deznodământul constă în refacerea
echilibrului, protagonistul își recapătă identitatea, se căsătorește cu fiica împăratului Roș și urmează la tron unchiului
său.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (realizate de către narator, de către alte personaje, prin
autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relația cu celelalte personaje, nume etc.) Protagonistul este
prezentat în trei ipostaze: neinițiat/ novice (mezinul familiei), supus inițierii (Harap-Alb) și inițiat (împărat). Eroul
parcurge un drum al maturizării, presărat de diferite probe și obstacole, în care dobândește valori morale și etice
necesare unui bun conducător.
,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult ce are ca particularități umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.

*dupuros = (despre animale, în special cal) cu părul mare, încâlcit, neîngrijit, murdar, cu răni pe trup și cu păr rar.
*buhai = taur
*dăbălăzate = (despre buze) lăsate în jos, deformate
*farmazoană = vrăjitoare

17
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” – de Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista ,,Convorbiri
literare”, la 1 august 1877.
Subiectul urmărește modul în care personajul principal și eponim al basmului, Harap-Alb,
parcurge un drum al inițierii, la finalul căreia devine împărat (bildungsroman). Protagonistul întruchipează
binele și este un personaj atipic acestui tip de scriere. Nu este înzestrat însușiri supranaturale, asemenea lui
Făt-Frumos din basmele populare, ci este construit în mod realist, sub aspect moral are calități și defecte,
învață din greșeli și progresează.
Din punct de vedere social, protagonistul este înfățișat la început ca fiind mezinul craiului, făcând
parte dintr-o familie de viță nobilă. După întâlnirea cu Spânul își pierde acest statut și devine slugă, ca mai
apoi să își recapete identitatea și să ajungă împărat. Psihologic, reprezintă tânărul în formare, având la
început o personalitate slabă, o fire introvertită.
Eroul se confruntă cu doi antagoniști, după avertismentul tatălui: ,,să te ferești de omul roș, iară mai
ales de cel spân”.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (de către narator, de către alte personaje, prin
autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relația cu celelalte personaje, nume etc.)
Inițial, fiul cel mic al craiului este timid, rușinos, lipsit de curaj și nu are îndrăzneala de a-i propune
tatălui să-și încerce norocul, după ce frații lui n-au reușit să treacă proba curajului. Incapabil să distingă
esența de aparență, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerșetoare fără să bănuiască înțelesul ascuns
al cuvintelor ei. În momentul alegerii calului, se lasă din nou înșelat de aparențe și îl alungă din cauza
înfățișării, încălcând sfatul primit de la Sfânta Duminică. Se dovedește a fi impulsiv atunci când lovește
calul slăbănog ce se repezise la tava cu jăratic și îi zice ,,ghijoacă urâcioasă”, dar îndată ce îi descoperă
puterile supranaturale îl numește ,,dragul, meu tovarăș” sau ,,căluțul meu”.
Trecerea podului semnifică pentru mezinul craiului trecerea la o altă etapă a existenței, iar afundarea
în necunoscut reprezintă un act de curaj. Neinițiat, se rătăcește în pădurea-labirint, dovedind că mai are
multe de învățat. Uită repede povața craiului și își ia drept călăuză un spân, ce îl supune prin vicleșug.
O trăsătură a personajului reiese din secvența în care antagonistul îl închide într-o fântână și îi
cere să facă schimb de identitate. Naratorul surprinde prin caracterizare directă, naivitatea și lipsa de
experineță a mezinului: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.”
Caracterizarea directă e realizată și de către celelalte personaje: fetele împăratului au pentru el o
simpatie, mai ales că ,,are o înfăţişare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos”. Împăratul Verde
îi recunoaște vrednicia și spune că: ,,Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca HarapAlb, aș
pune-o la masă cu mine”. Spânul îi zice ,,slugă netrebnică” și ,,slugă vicleană” exprimându-și astfel ura, dar
și teama de a nu fi dat în vileag. Sfânta Duminică îl numește ,,luminate crăișor” sau îi spune că este ,,slab de
înger” și ,,mai slab decât o femeie” atunci când se plânge de greutatea probelor.
Autocaracterizarea sugerează caracterul său: ,,de mic sunt deprins a asculta de tata”.
Spânul îi dă numele de Harap-Alb (caracterizare prin onomastică), un oximoron ce sugerează
condiția duală a protagonistului: rob, slugă (harap) de origine nobilă (Alb). Contrastul alb-negru
evidențiază armonizarea defectelor și a calităților umane. Până în momentul în care este botezat de Spân
nu se precizează numele mezinului, el nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu de crai.
Devenit sluga spânului, îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi supunere faţă de
stăpânul său, întrucât jurase pe paloş că va fi credincios până când va muri și iar va învia.
Pe parcurs începe să înțeleagă că aparențele înșală și își ia cinci tovarăși de drum chiar dacă
aceștia sunt urâți, caraghioși, iar la prima vedere îi par nepricepuți.

18
 Dovedește bunătate față de albinele pe care le ajută necondiționat, este responsabil și protejează
viața furnicilor, punându-se pe sine în pericol.
Cu cât încercările sunt mai grele, cu atât eroul dovedește calități necesare unui viitor împărat:
generozitate, înțelepciune, curaj, milă, prietenie. Naratorul nu oferă multe informaţii despre aspectul fizic și
îi construiește un portret moral, iar Harap-Alb evoluează prin intervenția decisivă a personajului negativ.
Calul năzdrăvan l-ar fi putut duce în zbor până la curtea împăratului Verde, fără ca mezinul să mai
rătăcească prin pădurea-labirint, sau l-ar fi putut ucide pe Spân mult mai devreme, dar evoluția protagonistul
spre maturizare nu ar fi fost posibilă.
Spânul îi pregătește trei probe inițiatice și îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea și capul
cerbului bătute cu nestemate și să o pețească pe fata împăratului Roș.
Din a treia probă decurg alte probe inițiatice la care îl supune împăratul Roș: noapea petrecută în
casa de aramă, ospățul exagerat, alegerea macului de nisip, straja nocturnă, identificarea fetei.
Sprijinit de ajutoare și donatori, Harp-Alb reușește să le ducă la bun sfârșit. Îi este loial Spânului,
rezistând tentației de a se îmbogăți prin vinderea pielii cu nestemate a cerbului. Chiar dacă se îndrăgostește
de fată, este onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate.
Moartea fizică îl eliberează pe Harap-Alb de sub jurământ, își recapătă identitatea și pentru
vrednicia lui primește răsplata: nunta și împărăția.
Protagonistul este prezentat în trei ipostaze: fiul craiului, mezinul familiei (neinițiat/ novice), Harap-
Alb (supus inițierii) și împăratul (inițiat).
Autorul pornește în construirea basmului de la modelul folcloric, dar adaugă - conform propriei
viziuni -elemente noi, ce conferă basmului calitatea de operă cultă.
La fel ca în basmul popular, reperele spațio-temorale sunt vagi, nedeterminate (,,era odată, într-o
țară”), apar cifrele magice (3, 12, 24), obiectele miraculoase (,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă
moartă”), simbolurile și motivele narative (pădurea-labirint, podul, fântâna, împăratul fără urmași,
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele inițiatice, demascarea răufcătorului,
nunta) și sunt prezente clișeele compoziționale.
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupa răului, dar și procesul de inițiere al fiului de crai.
Ion Creangă tratează fantasticul în mod realist, limbajul este popular, apare umorul și oralitatea
stilului.
Limbajul lui Creangă este popular, moldovenesc, apar regionalisme (,,dupuros”, ,,buhai”,
,,dăbălăzate”)*, fraze ritmate (,,La plăcinte înainte, la război înapoi”;), zicători, proverbe, introduse în text
prin expresiile „vorba ceea”, „vorba cântecului”, „vorba unei babe” (,,vorba ceea: Apără-mă de găini, ca
de câini nu mă tem!, ,,Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”). Se remarcă exprimarea
locuțională („Numai eu ii vin de hac”, „a îceput să mâne porcii la jir”), abundența detaliilor și jovialitatea,
plăcerea povestirii.
Umorul, o altă particularitate a basmului cult, este provocat prin: exprimarea poznașă, mucalită (,,să
trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri!”), combinații neașteptate de cuvinte (,,Tare-mi ești drag! Te-aș băga
în sân, dar nu încapi de urechi”), caracterizări pitorești (Gerilă, Ochilă), poreclele personajelor ( Buzilă,
Păsărilă, țapul cel roș), utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă (,,buzișoare” „băuturică”) etc.
Oralitatea stilului constă în impresia de spunere a textului în fața unui public și se realizează prin:
exclamații, interogații, interjecții, dativul etic (,,Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap!”), expresii narative
tipice (,,şi atunci”, ,,şi apoi”, ,,în sfârşit”, ,,după aceea”), frecvența proverbelor și a zicătorilor etc.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient și omniprezent, dar nu și
obiectiv pentru ca intervine adesea prin comentarii sau reflecții: ,,Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator să spun
povestea și vă rog să ascultați!”.
Conflictul principal prezintă lupta între forțele binelui (Harap-Alb) și cele ale răului (Spânul,
împăratul Roș). Acțiunea este simplă, lineară și respectă modelul structural al basmului.
Eroul parcurge un drum al maturizării, presărat de diferite probe și obstacole, în care dobândește
valori morale și etice. El nu reprezintă doar tipul voinicului, ca în basmele populare, ci este un om ,,de soi
bun” (George Călinescu).
19
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” – de Ion Creangă

Harap-Alb/ Spânul

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista ,,Convorbiri literare”, la 1
august 1877.
Subiectul urmărește modul în care personajul principal și eponim al basmului, Harap-Alb, parcurge un
drum al inițierii, la finalul căreia devine împărat (bildungsroman). Spânul nu este doar un persoaj negativ, ci și
mijocul prin care fiul de crai ajunge să parcurgă etapele inițierii.
Relația dintre cele două peronaje – Harap-Alb și Spânul – este de inițiat și inițiator.
Protagonistul întruchipează binele și este un personaj atipic acestui tip de scriere. Nu este înzestrat însușiri
supranaturale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare, ci este construit în mod realist, sub aspect moral are
calități și defecte, învață din greșeli și progresează.
Din punct de vedere social, eroul este înfățișat la început ca fiind mezinul craiului, făcând parte dintr-o familie
de viță nobilă. După întâlnirea cu Spânul își pierde acest statut și devine slugă, ca mai apoi să își recapete identitatea și
să ajungă împărat. Psihologic, reprezintă tânărul în formare, având la început o personalitate slabă, o fire introvertită.
Spânul, ca orice antagonist, are doar defecte, fiind caracterizat prin viclenie, ipocrizie, lașitate, înzestrat cu o
personalitate puternică pusă în slujba răului. Îl numește pe Harap-Alb ,,slugă netrebnică” și ,,slugă vicleană”
exprimându-și astfel ura, dar și teama de a nu fi dat în vileag.
Relația dintre Harap-Alb și Spân este scoasă în evidență prin intermediul secvențelor semnificative.
Mezinul are un caracter neformat, ca vârstă poate fi situat la granița dintre adolescență și maturitate, în timp ce
Spânul are o experiență de viață. Profită de naivitatea fiului de crai și îl atrage fără prea mult efort într-o capcană.
Strategia lui e foarte simplă: varsă apa din plosca stăpânului său și îl prostește exact ca pe un copil să intre în fântână
ca să se răcorească, îl închide acolo, îl obligă să facă schimb de identități.
Naratorul surprinde prin caracterizare directă, naivitatea și lipsa de experineță a mezinului: ,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i
se poate întâmpla”.
Spânul îi dă numele de Harap-Alb, un oximoron ce sugerează condiția duală a protagonistului: rob, slugă
(harap) de origine nobilă (Alb). Până în momentul în care este botezat de Spân nu se precizează numele mezinului, el
nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu de crai.
Devenit sluga spânului, îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi supunere faţă de stăpânul său,
întrucât jurase pe paloş că va fi credincios până când va muri și iar va învia.
Prima lectie pe care involuntar o învață de la noul său stăpân constă în anularea orgoliului și acceptarea
umilinței de a fi o slugă: ,,tu să șezi la grajd, nedezlipit, și să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap”.
Naratorul nu oferă multe informaţii despre aspectul fizic și îi construiește un portret moral, iar Harap-Alb
evoluează prin intervenția decisivă a personajului negativ.
Spânul îi pregătește trei probe inițiatice și îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului
bătute cu nestemate și să o pețească pe fata împăratului Roș.
Acestea au rolul de a-l maturiza, dobândind valori morale și etice. Îi este loial Spânului, rezistând tentației de
a se îmbogăți prin vinderea pielii cu nestemate a cerbului. Chiar dacă se îndrăgostește de fată, este onest, își respectă
jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate.
Finalul basmului este semnificativ pentru relația dintre cele două personaje. Spânul îl acuză pe Harap-Alb
că a divulgat secretul și îi retează capul. Moartea fizică îl eliberează pe erou de sub jurământ, își recapătă identitatea și
pentru vrednicia lui primește răsplata: nunta și împărăția. Spânul este ucis de cal, semn ca inițierea a luat sfârșit.
Calul năzdrăvan l-ar fi putut duce în zbor până la curtea împăratului Verde, fără ca mezinul să mai rătăcească
prin pădurea-labirint, sau l-ar fi putut ucide pe Spân mult mai devreme, dar evoluția protagonistul spre maturizare nu
ar fi fost posibilă.
Protagonistul este prezentat în trei ipostaze: fiul craiului, mezinul familiei (neinițiat/ novice), Harap-Alb
(supus inițierii) și împăratul (inițiat).

20
 Mijloacele de caracterizare utilizate în construcția celor doua personaje sunt cele consacrate: caracterizarea
directă (de către narator, de către alte personaje, prin autocaracterizare) și indirectă (prin fapte, gânduri, relația cu
celelalte personaje, nume etc.)
Atât Harap-Alb, cât și Spânul se exprimă regional, prin proverbe și expresii populare, limbajul pe care-l
folosesc cele două personaje dezvăluie aceeași origine, fac parte dintr-un univers rural.
Autorul pornește în construirea basmului de la modelul folcloric, dar adaugă - conform propriei viziuni -
elemente noi, ce conferă basmului calitatea de operă cultă.
La fel ca în basmul popular, reperele spațio-temorale sunt vagi, nedeterminate (,,era odată, într-o țară”),
apar cifrele magice (3, 12, 24), obiectele miraculoase (,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”), motivele
narative (împăratul fără urmaș, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, pădurea-labirint, podul,
probele inițiatice, demascarea răufcătorului, căsătoria) și sunt prezente clișeele compoziționale.
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupa răului, dar și procesul de inițiere al fiului de crai.
Ion Creangă tratează fantasticul în mod realist, limbajul este popular, apare umorul și oralitatea stilului.
Personajele – purtătoare ale unor valori simbolice - îndeplinesc, ca și în basmul popular, o serie de funcții
(protagonit, antagonist, ajutoare, donatori), dar sunt individualizate prin atribute exterioare și prin limbaj.
Limbajul se remarcă prin exprimarea locuțională („Numai eu ii vin de hac”, „a îceput să mâne porcii la
jir”), folosirea: regionalismelor (,,dupuros”, ,,buhai”, ,,dăbălăzate”)*, cuvintelor populare, frazelor ritmate (,,La
plăcinte înainte, la război înapoi”), zicătorilor, proverbelor, introduse în text prin expresiile „vorba ceea”, „vorba
cântecului”, „vorba unei babe” (,,vorba ceea: Apără-mă de găini, ca de câini nu mă tem!)
Umorul, o altă particularitate a basmului cult, este provocat prin: exprimarea poznașă, mucalită (,,să trăiască
trei zile cu cea de-alaltăieri!”), combinații neașteptate de cuvinte (,,Tare-mi ești drag! Te-aș băga în sân, dar nu
încapi de urechi”), caracterizări pitorești (Gerilă, Ochilă), poreclele personajelor ( Buzilă, Păsărilă, țapul cel roș),
utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă (,,buzișoare” „băuturică”) etc.
Oralitatea stilului constă în impresia de spunere a textului în fața unui public și se realizează prin: exclamații,
interogații, interjecții, dativul etic (,,Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap!”), expresii narative tipice (,,şi atunci”,
,,şi apoi”, ,,în sfârşit”, ,,după aceea”), frecvența proverbelor și a zicătorilor etc.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient și omniprezent, dar nu și obiectiv
pentru ca intervine adesea prin comentarii sau reflecții: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să
ascultați!”.
Conflictul prezintă lupta între forțele binelui (Harap-Alb) și cele ale răului (Spânul, împăratul Roș).
Acțiunea este simplă, lineară și respectă modelul structural al basmului: o stare inițială de echilibru (un crai are trei
feciori), apariţia unui factor perturbator (scrisoarea), acțiunea de recuperare a echilibrului (maturizarea eroului),
restabilirea echilibrului (demascarea Spânului) și răsplătirea eroului (căsătoria și încoronarea).
Spânul este un rău necesar, are rolul unui pedagog fiindcă în absența sa, maturizarea fiului de crai ar fi fost
imposibilă. Importanța Spânului în viața lui Harap-Alb este subliniată și de spusele calului: „Și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Perechea protagonist-antagonist, specifică basmului, se concretizează prin opoziția de ordin moral naivitate-
viclenie, dar și de ordin social om de rând-fiu de crai, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în raportul
învățăcel-mentor.

21
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Ioan Slavici

,,Moara cu noroc” – de Ioan Slavici

Opera ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul de debut ,,Novele din popor”, din anul
1881.
Aparține speciei literare nuvela, având dimensiune medie, un singur fir narativ, conflict unic, concentrat,
intrigă riguros construită, personaje relativ puține, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal decât
pe acțiune.
Este o nuvelă psihologică deoarece urmărește transformările sufletești, morale și comportamentale ale lui
Ghiță, frământările interioare, dorințele contradictorii (conflictul interior), apar tehnici de investigare psihologică.
Se încadrează în realism prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, stil,
tehnica detaliului, verosimilitate (precizarea unor toponime reale: Ineu, Arad, Oradea etc.), personaje tipice pentru o
anumită categorie socială (cizmarul, cârciumarul, jandarmul, porcarul etc.), caractere umane (tipul personajului
diabolic, cu un caracter puternic - Lică; tipul personajului slab, influențabil - Ghiță), prezentarea realității societății
ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
,,Moara cu noroc” are o construcție simetrică, se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, la început fiind
un avertisment, iar la final având rol moralizator (relația incipit-final).
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Conflictul interior este puternic, de natură psiologică: în sufletul lui Ghiţă se dă o luptă între două dorinţe
puternice și contradictorii: să rămână om cinstit sau să se îmbogăţească. Conflictul exterior prezintă confruntarea cu
personajul antagonist, Lică.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un
narator detașat, omniscient și omniprezent.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, cîrciuma Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (furtul, nelegiuirea şi
crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paşte. Timpul și spațiul sunt bine precizate: în ținuturile din zona Aradului, lângă Ineu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane, are un subiect concentrat, care
cuprinde o serie de evenimente structurate pe momente ale subiectului.
Locul acțiunii este plasat la cârciuma Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii
și înconjurată de pustietăţi întunecoase.
Inițial aici fusese o moară, dar pentru că toți drumeții se opreau aici pentru odihnă și popas ,,moara a încetat a
mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă pentru drumețul oboist”. Mai târziu, arendașul a zidit o nouă cârciumă, iar
vechea moară a rămas părăsită „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul!”.
Semnele abandonării anticipează destinul tragic al familiei. Cele cinci cruci, două de piatră și trei de lemn,
care stau înaintea morii sunt un alt semn prevestitor. Pentru drumeț sunt „semne care vestesc că aici locul e
binecuvântat”, însă, în realitate, prevestesc moartea.
În expozițiune este prezentat Ghiță, un cizmar sărac, care dorește să-și schimbe condiția socială și ia în arendă
cârciuma Moara cu noroc, fără să țină cont de sfatul primit de la soacra sa: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”. Incipitul marchează mentalitățile diferite ale
personajelor : bătrâna are o experiență de viață, pune pe primul loc liniștea și fericirea familiei, în timp ce Ghiță este
tânăr și își dorește bunăstare.
Mutându-se la Moara cu noroc cu soția, soacra și cei doi copii, Ghiță devine repede cunoscut, iar afacerile
mergeau atât de bine, încât până și bătrâna se simțea întinerită de bucurie.
Apariţia lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei,
dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă (intriga).
Lică îşi impune de la început regulile comportându-se ca un stăpân și îi condiționează lui Ghiță rămânerea la
han prin colaborarea în afaceri necurate. Deși cârciumarul realizează că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia
lui, dar nu se poate sustrage tentației îmbogățirii.

22
 Nuvela urmărește procesul de dezumanizare al lui Ghiță. Mai întâi, cârciumarul îşi ia toate măsurile de
apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini şi angajează încă o slugă, pe
Marţi, „un ungur înalt ca un brad”, însă toate acestea se dovedesc inutile pentru că din momentul apariţiei lui Lică
începe procesul iremediabil de transformare.
Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea
cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa
urme vinete pe braţ”.
Dornic să facă avere se transformă în complicele Sămădăului, primește banii obținuți de el prin tâlhărie și
crime, acceptă să îi schimbe luând camătă jumătate din sumă, jură strâmb la procese, este anchetat în două rânduri
fiind bănuit de complicitate la jefuirea arendașului și la crimă. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are
familie şi copii pentru că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică.
Un episod semnificativ pentru tema nuvelei îl reprezintă momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a
degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele
Sămădăului. Pleacă după jandarmul Pintea, gândindu-se că îl va prinde pe Lică cu banii însemnați asupra sa.
Speră însă până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a
Sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea, într-un gest de răzbunare, Ana i se
dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în
haine bărbăteşti".
Deznodământul este tragic. La întoarcere Ghiță nu îl mai găsește pe Lică, realizează că Ana l-a înșelat și o
ucide. Scena este descrisă cu detalii minuțioase pentru a evidenția patima, cruzimea și nebunia care au pus stăpânire
pe omul obsedat de înavuțire și răzbunare. Sămădăul își dă seama că și-a uitat șerparul cu bani la han și se întoarce
însoțit de oamenii lui. Ghiță este ucis de Răuț, omul lui Lică care ,,îşi descarcă pistolul în ceafa cârciumarului”.
Lică poruncește să se dea foc hanului. Pintea îl zărește la lumina focului, iar Sămădăul pentru a nu cădea viu
în mâinile jandarmului se sinucide izbindu-se, în goana calului, de un stejar. Pentru a nu se afla că i-a scăpat și de data
aceasta, Pintea îi aruncă trupul în râu. Nuvela se încheie simetric cu vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama
destinului: ,,Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată".
Focul care mistuie totul are rol purificator, curăță locul de relele care se înrădăcinaseră acolo.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - realizate de narator, celelalte personaje și
autocaracterizare și indirecte – prin fapte, gesturi, limbaj, relații. Apar modalităţi de caracterizare a personajului şi de
investigare psihologică: introspecția (autoanaliza), monologul interior, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii
și a tonului vocii.
Portretul fizic al lui Ghiță este aproape absent, redus la câteva detalii, la început („înalt și spătos”), pentru că
accentul e pus pe transformările sufletești. Lică rămâne ,,un om rău și primejdios”, ce marchează nefast destinul
tuturor celor care intră în contact cu el. Ana suferă transformări interioare, dinr-o femeie devotată casei, care a intuit
din prima clipă caracterul malefic a lui Lică, ajunge să-și înșele soțul. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt
bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Stilul nuvelei este sobru, concis, limbajul este popular, regional, ardelenesc. ,,Moara cu noroc” de Ioan
Slavici este o nuvelă realistă - prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică în care accentul nu
cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior. Naratorul
pătrunde până în conștiința personajelor, notându-le stările, frământările și incertitudinile.
Teza morală care se desprinde din conținutul nuvelei este că setea de îmbogățire cu orice preț distruge
echilibrul interior și liniștea familiei.

23
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Ioan Slavici

,,Moara cu noroc” – de Ioan Slavici

(Ghiță)

Opera ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul de debut ,,Novele din popor” (1881) și
ilustrează, prin intermediul personajului Ghiță, consecințele lăcomiei, ale setei de înavuțire.
Personajul principal, Ghiță, reprezintă tipul cizmarului sărac care dorește să se îmbogățească, de aceea
decide să arendeze cârciuma Moara cu noroc. La începutul nuvelei apare ca un personaj tipic, un om care aspiră la
schimbarea statului financiar și social, dar pe parcurs de dezumanizează, oscilând între două dorinţe puternice și
contradictorii: să rămână om cinstit sau să se îmbogăţească.
Transformările morale și psihologice ale lui Ghiță au ca punct de plecare nemulțumirea profundă față de
statutul social pe care îl deține.
Acesta este căsătorit cu Ana, au împreună doi copii, locuind în același timp cu soacra sa. Bun meseriaş, om
harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să strângă bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe care să repare cizmele
oamenilor.
Fără să țină cont de sfatul primit de la soacra sa: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”, Ghiță se mută cu familia la Moara cu noroc. Incipitul marchează
mentalitățile diferite ale personajelor: bătrâna are o experiență de viață, pune pe primul loc liniștea și fericirea familiei,
în timp ce Ghiță este tânăr și își dorește bunăstare.
Portretul fizic al personajului este aproape absent, redus la câteva detalii („înalt și spătos”), pentru că
accentul e pus pe transformările sufletești.
Apariția lui Lică Sămadaul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior, al lui Ghiță.
Trăsătura dominantă a lui Ghiță este slăbiciunea. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol
pentru el şi familia lui, tentaţia îmbogăţirii este mult mai mare: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în
tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". În ciuda acestui fapt,
cârciumarul îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi
câini şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”, însă toate acestea se dovedesc inutile.
Dornic să facă avere devine complicele Sămădăului, primește banii obținuți de el prin tâlhărie și crime,
acceptă să îi schimbe luând camătă jumătate din sumă, jură strâmb la procese, este anchetat în două rânduri fiind
bănuit de complicitate la jefuirea arendașului și la crimă.
La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii pentru că nu-şi poate asuma total
riscul îmbogăţirii alături de Lică.
Personajul este caracterizat atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și
indirecte – prin fapte, gesturi, limbaj, relații. În afara modalităților tradiționale de caracterizare, apar tehnici de
investigare psihologică: introspecția (autoanaliza), monologul interior, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii
și a tonului vocii.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea
pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de
el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare
directă).
Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de
Ana și față de copii.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în
felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi
subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi
spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe
tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine".

24
 Tot în mod direct îl caracterizează și Ana. Dezgustată de laşitatea lui Ghiţă, într-un gest de răzbunare, aceasta
i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în
haine bărbăteşti".
Caracterizarea directă e făcută și de Pintea: ,,Tare om ești tu, Ghiță… (…) Și eu îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi
putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală”; replica jandarmului denotă transformarea protagonistului.
Un episod semnificativ pentru involuția lui Ghiţă este atunci când ajunge pe ultima treaptă a degradării
morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele Sămădăului.
Decăderea totală a cârciumarului se petrece atunci când o ucide pe Ana. Scena este descrisă cu detalii
minuțioase pentru a evidenția patima, cruzimea și nebunia care au pus stăpânire pe omul obsedat de înavuțire și
răzbunare.
Conflictul interior este puternic, de natură psiologică, iar conflictul exterior prezintă confruntarea cu
personajul antagonist, Lică.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un
narator detașat, omniscient și omniprezent.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, cîrciuma Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (furtul, nelegiuirea şi
crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paşte. Timpul și spațiul sunt bine precizate: în ținuturile din zona Aradului, lângă Ineu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane, are un subiect concentrat, care
cuprinde o serie de evenimente structurate pe momente ale subiectului.
Locul acțiunii este plasat la cârciuma Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii
și înconjurată de pustietăţi întunecoase.
,,Moara cu noroc” are o construcție simetrică, se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, la început fiind
un avertisment, iar la final având rol moralizator (relația incipit-final).
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Stilul nuvelei este sobru, concis, limbajul este popular, regional, ardelenesc. ,,Moara cu noroc” de Ioan
Slavici este o nuvelă realistă - prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică în care accentul nu
cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior. Naratorul
pătrunde până în conștiința personajelor, notându-le stările, frământările și incertitudinile.
Teza morală care se desprinde din conținutul nuvelei este că setea de îmbogățire cu orice preț distruge
echilibrul interior și liniștea familiei.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima
pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării
morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

25
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Ioan Slavici

,,Moara cu noroc” – de Ioan Slavici

(Lică)

Opera ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul de debut ,,Novele din popor” (1881) și
ilustrează consecințele lăcomiei, ale setei de înavuțire. Asocierea lui Ghiță cu Lică Sămădăul duce în final la
dezumanizarea și distrugerea sa, dar și a familiei sale.
Lică Sămădăul este personajul secundar, realist, negativ, ce exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă
o fascinaţie diabolică.
Naratorul îl înscrie de la început într-o anumită categorie socială, aceea a porcarilor. Aparent el este
sămădău , șef al pocarilor, dar în realitate este șeful tâlharilor.
1

Personajul este caracterizat atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și
indirecte – prin fapte, gesturi, limbaj, relații.
Portretul său fizic este detaliat, personajul fiind caracterizat în mod direct de narator încă de la prima
apariţie: „un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele
dese şi împreunate la mijloc”. Vestimentația sa îngrijită și scumpă contrastează puternic cu ocupația sa de porcar:
,,Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă camașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi 2 de argint şi bici de
carmajin3, cu codoriştea4 de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe5 de aur’’.
Tot în mod direct îl caracterizează și Ana, care intuiește că Lică e "om rău și primejdios.
Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o
singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi
de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi".
Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol".
Un episod semnificativ pentru construcția personajului are în vedere prima sa apariție, atunci când îşi
impune cu fermitate regulile, în felul acesta autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... multe se zic despre
mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite... Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles".
Lică are o doză de diabolism ce reiese din propria marturisire: "Știu numai că mă aflam la strâmtoare când
am ucis cel dintâi om. […] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel
dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când'.
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le
transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el: "Pe om nu-l stăpânești decât cu pacatele lui, și tot omul
are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-l deie de
gol și faci cu el ce vrei..."
Astfel, se foloseşte de patima lui Giţă pentru bani și îl atrage în afacerile lui necurate, profită de fascinaţia pe
care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască.
Lică, un caracter puternic a cărui patimă este să devină stăpân peste sufletele oamenilor, are și el o slăbiciune
care îl va duce în cele din urmă la pieire: ,, E însă o slăbiciune de care mă tem (…) De femei, ba chiar mai rea decât
aceasta, de o singură femeie’’.
În momentul în care Ana, căzută în păcat, se agață de el cu disperare și îl roagă să nu o lase la han fiindcă nu
mai poate da ochii cu soțul ei, Lică o respinge ,,și-o dete, așa cam în silă, cu cotul la o parte”.
Construit din lumini și umbre, personajul are în structura sa morala și anumite calități: este generos cu cei
care-l sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, însă se dovedește neînduplecat cu trădătorii, elocventă în
acest sens fiind uciderea femeii care se ocupa de vânzarea lucrurilor furate de el și care este pedepsită pentru ca a
îndrăznit să-și oprească un lanț de aur care-i plăcuse.
Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiță în
situația de a-și ucide soția, iar Ghiță va muri ucis de Răuț tot din ordinul lui Lică.
Scena sinuciderea lui Lică este semnificativă pentru forța lui interioară și nemăsuratul lui orgoliu, care-i dau
tăria de a-și zdrobi capul de tulpina unui stejar, preferând să moară decât să cadă viu în mâinile lui Pintea.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un
narator detașat, omniscient și omniprezent.

26
 Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, cîrciuma Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (furtul, nelegiuirea şi
crima).
Conflictul interior este puternic, de natură psiologică: în sufletul lui Ghiţă se dă o luptă între două dorinţe
puternice și contradictorii: să rămână om cinstit sau să se îmbogăţească. Conflictul exterior prezintă confruntarea cu
personajul antagonist, Lică.
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paşte. Timpul și spațiul sunt bine precizate: în ținuturile din zona Aradului, lângă Ineu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane, are un subiect concentrat, care
cuprinde o serie de evenimente structurate pe momente ale subiectului.
Locul acțiunii este plasat la cârciuma Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii
și înconjurată de pustietăţi întunecoase.
,,Moara cu noroc” are o construcție simetrică, se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, la început fiind
un avertisment, iar la final având rol moralizator (relația incipit-final).
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Stilul nuvelei este sobru, concis, limbajul este popular, regional, ardelenesc. ,,Moara cu noroc” de Ioan
Slavici este o nuvelă realistă - prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică în care accentul nu
cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior. Naratorul
pătrunde până în conștiința personajelor, notându-le stările, frământările și incertitudinile.
Lica este un personaj plat, ce nu evoluează în plan psihologic, moartea sa violentă reprezintă o pedeapsă
pentru încălcarea legilor morale, dar și un semnal moralizator.

Sămădău1 - ,,sămădăul“, porcar și el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De
aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la
turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca și
care știe să afle urechea grăsunului pripășit chiar și din oala cu varză. – cap. III
bumbi2 – nasturi
carmajin3 - piele vopsită în roșu-închis
codoriște4 – coada biciului
ghintulețe5 – ornamente (în context) ghint = Șanț spiralat din țeava unei arme.

27
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Ioan Slavici

,,Moara cu noroc” – de Ioan Slavici

Ghiță - Lică

Nuvela realistă, de factură psihologică, ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul de
debut ,,Novele din popor” (1881)
Prin intermediul personajul principal, Ghiță, autorul ilustrează consecințele lăcomiei, ale setei de
înavuțire. Lică Sămădăul marchează nefast destinul lui Ghiță și contribuie la dezumanizarea și distrugerea sa, dar și a
familiei sale.
Ghiță reprezintă tipul cizmarului sărac care dorește să se îmbogățească, de aceea decide să arendeze
cârciuma Moara cu noroc. La începutul nuvelei apare ca un personaj tipic, un om care aspiră la schimbarea statului
financiar și social, dar pe parcurs de dezumanizează, oscilând între două dorinţe puternice și contradictorii: să rămână
om cinstit sau să se îmbogăţească. Transformările morale și psihologice ale lui Ghiță au ca punct de plecare
nemulțumirea profundă față de statutul social pe care îl deține.
Lică Sămădăul este personajul secundar, realist, negativ, ce exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă
o fascinaţie diabolică. Naratorul îl înscrie de la început într-o anumită categorie socială, aceea a porcarilor. Aparent el
este sămădău1, șef al pocarilor, dar în realitate este șeful tâlharilor.
Ghiță este căsătorit cu Ana, au împreună doi copii, locuind în același timp cu soacra sa. Bun meseriaş, om
harnic, blând şi cumsecade, acesta doreşte să strângă bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe care să repare cizmele
oamenilor. Fără să țină cont de sfatul primit de la soacra sa: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba,
nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”, Ghiță se mută cu familia la Moara cu noroc. Incipitul marchează
mentalitățile diferite ale personajelor: bătrâna are o experiență de viață, pune pe primul loc liniștea și fericirea familiei,
în timp ce Ghiță este tânăr și își dorește bunăstare.
Portretul fizic al personajului este aproape absent, redus la câteva detalii („înalt și spătos”), pentru că
accentul e pus pe transformările sufletești.
Lică este individualizat printr-un portret fizic detaliat ce evidențiază și trăsăturile morale (asprimea, răutatea).
Personajul e caracterizat în mod direct de narator ca fiind: „un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu
mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc”. Vestimentația sa îngrijită și
scumpă contrastează puternic cu ocupația sa de porcar: ,,Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă camașă subțire și
albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmaji3, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu
ghintuleţe de aur’’.
O scenă ilustrativă pentru relația dintre personaje constă în apariția lui Lică Sămadaul la Moara cu noroc,
moment ce tulbură echilibrul interior al lui Ghiță. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi
familia lui, tentaţia îmbogăţirii este mult mai mare: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui
Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". În ciuda acestui fapt, cârciumarul îşi ia
toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini şi angajează
încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”, însă toate acestea se dovedesc inutile.
Dornic să facă avere devine complicele Sămădăului, primește banii obținuți de el prin tâlhărie și crime,
acceptă să îi schimbe luând camătă jumătate din sumă, jură strâmb la procese, este anchetat în două rânduri fiind
bănuit de complicitate la jefuirea arendașului și la crimă.
O altă scenă semnifiativă pentru destinele personajelor este duminica de Paște, când Lică îi cere lui Ghiță să
i-o lase pe Ana pentru o noapte. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, cârcimaul îşi aruncă soţia, drept
momeală, în braţele Sămădăului, ajungând astfel pe ultima treaptă a degradării morale.
Pleacă după jandarmul Pintea, gândindu-se că îl va prinde pe Lică cu banii însemnați asupra sa. Speră însă
până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a Sămădăului. Dezgustată
însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în
ciuda nelegiuirilor comise, e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti".
Decăderea totală a cârciumarului se petrece atunci când o ucide pe Ana. Scena este descrisă cu detalii
minuțioase pentru a evidenția patima, cruzimea și nebunia care au pus stăpânire pe omul obsedat de înavuțire și
răzbunare.
Cele două personaje sunt caracterizate atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin
autocaracterizare, cât și indirect – prin fapte, gesturi, limbaj, relații. În afara modalităților tradiționale de

28
caracterizare, Ghiță este portretizat prin tehnici de investigare psihologică: introspecția (autoanaliza), monologul
interior, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea
pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de
el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" . Devine mohorât,
violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana și față de copii.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în
felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi
spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe
tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine".
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, astfel, se foloseşte de patima lui
Giţă pentru bani și îl atrage în afacerile lui necurate, profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-
o să i se dăruiască.
Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol".
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un
narator detașat, omniscient și omniprezent.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, cîrciuma Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (furtul, nelegiuirea şi
crima).
Conflictul interior este puternic, de natură psiologică, iar conflictul exterior prezintă confruntarea cu
personajul antagonist, Lică.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paşte. Timpul și spațiul sunt bine precizate: în ținuturile din zona Aradului, lângă Ineu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane, are un subiect concentrat, care
cuprinde o serie de evenimente structurate pe momente ale subiectului.
Locul acțiunii este plasat la cârciuma Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii
și înconjurată de pustietăţi întunecoase.
,,Moara cu noroc” are o construcție simetrică, se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, la început fiind
un avertisment, iar la final având rol moralizator (relația incipit-final).
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Stilul nuvelei este sobru, concis, limbajul este popular, regional, ardelenesc. ,,Moara cu noroc” de Ioan
Slavici este o nuvelă realistă - prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică în care accentul nu
cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior. Naratorul
pătrunde până în conștiința personajelor, notându-le stările, frământările și incertitudinile.
Finalul pune în lumină antiteza caracter slab-caracter tare. Ghiță este ucis, devine o victimă, iar Lică dintr-
un orgoliu nemăsurat se sinucide, preferând să moară decât să cadă viu în mâinile lui Pintea. Moartea violentă a
personajelor reprezintă o pedeapsă pentru încălcarea legilor morale, dar și un semnal moralizator: goana după
înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familei.

29
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Liviu Rebreanu

,,Ion” – de Liviu Rebreanu

Publicat în anul 1920, ,,Ion” scris de Liviu Rebreanu, este un roman realist-obiectiv, de inspirație rurală,
simetric, interbelic și social având caracter monografic.
Aparține speciei literare romanul prin amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe planuri, conflict complex,
personaje numeroase al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul
operei.
Aparține realismului prin: tematica socială, alegerea unor personaje tipice, obiectivitatea perspectivei
narative, tehnica detaliului, veridicitate, stil sobru, impersonal. Romanul are o compoziție sferică: incipitul și finalul
descriu drumul care intră și iese din satul Pripas.
Acțiunea este localizată în timp și spațiu (satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea), se
desfășoară cronologic și are ca început și sfârșit câte o zi de duminică. Narațiunea este la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și omniprezent. Subiectul e construit prin tehnica planurilor paralele
(lumea țărănească și intelectualii satului). Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectualității, pe
cei doi „stâlpi" ai comunității: învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Tema o constituie drama țăranului care dorește să aibă pământ. Problematica pământului se împletește cu
tema iubirii și cu tema destinului.
Titlul este dat de numele personajului principal, Ion, care devine exponent al țărănimii prin dragostea pentru
pământ, dar se individualizează prin modul în care îl obține și prin obsesia bolnăvicioasă față de avere.
Romanul e alcătuit din două părți: ,,Glasul pământului” și ,,Glasuri iubirii” (ce fac referire la cele două
,,voci” interioare care se manifestă succesiv, nu simultan) și 13 capitole cu titluri semnificative.
Conflictul central e determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde averea condiționează
respectul comunității. Conflictul exterior între Ion și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior: situația de a
alege între iubirea și avere. Conflictele secundare au loc între Ion și George Bulbuc pentru Ana, sau între Ion și
Simion Lungu pentru o brazdă de pământ.
Opera debutează cu descrierea drumului care intră în satul Pripas și introduce cititorul în viața satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Personificat cu ajutorul verbelor („se desprinde”, „aleargă”, „coteşte
brusc”, „înaintează vesel”), drumul face referire simbolic la destinul lui Ion.
Subiectul e centrat în jurul protagonistului, Ion Pop al Glanetașului, flăcăul chipeș, harnic, inteligent, dar
sărac, care își sacrifică iubirea din dorința de a se îmbogăți.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului se află la horă, în curtea Todosiei,
văduva lui Maxim Oprea. În acest moment, al expozițiunii, sunt prezentate cele mai importante personaje ale
romanului (Ion, Ana, Florica, George, Vasile Baciu, familia învățătorului Herdelea, preotul Belciug).
Așezarea privitorilor reflectă relațiile și grupurile sociale: țăranii bogați, săracii, femeile, intelectualii satului.
Rolul horei în viața satului este de a facilita intemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic.
Episodul care marchează începutul conflictului constă în hotarârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la
joc, deși o place pe Florica cea săracă, Cele două femei conturate antitetic reprezintă cele două obsesii ale personajului
principal: averea și iubirea: ,,Florica era săracă... Ana avea locuri și case și vite multe”.
Venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește
„hoț” și „tâlhar” pentru că ,,sărăntocul” umblă sa-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie
intriga romanului.
Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului. Ion o seduce
pe Ana, o lasă însărcinată și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Nunta celor doi este momentul în care
glasul pământului se intersectează cu cel al iubirii. Pentru o clipă, îi trece prin minte un gând nebunesc: ,,Ce-ar fi dacă
aș lua pe Florica și-am fugi amandoi în lume, să scap de urâțenia asta?”, dar imediat îi vin în minte pământurile: ,,și
să rămân tot calic, pentru o muiere…”.
O scenă semnificativă pentru iubirea față de pământ este cea în care, Ion, amețit de fericire, îngenunchează și
sărută pământul: ,,fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe
pământul ud. Şi-n sărutarea această grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”
Ion înțelege că odată cu averea trebuie să o accepte și pe Ana și începe să o urască: ,,privea și se mira c-a
putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete

30
cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă.” I se părea o străină și nu îi vedea să creadă că ,,în
pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui”. După nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal
și o tratează cu indiferență.
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte și în sufletul lui Ion reînvie patima pentru Florica: ,,Ce
folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău”. Florica se căsătorește cu George și se bucură de norocul
pe care îl are, cu toate că gândul îi stă tot la Ion.
Ana conștientizează că soțul său o iubește pe Florica, iar ea a fost doar o modalitate de a intra în posesia
pământului și hotărăște să se sinucidă. Rămas fără mamă, copilul se îmbolnăvește din cauza proastei îngrijiri și moare.
Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion mustrări de conştiinţă şi nici moartea copilului fiindcă viaţa lor nu reprezintă
decât o garanţie a proprietăţii pământurilor.
Glasul iubirii pentru Florica devine tot mai puternic și îl determină pe Ion să se întâlnească pe ascuns cu
aceasta. Deznodământul este tragic: George îl ucide cu sapa, după ce îl surprinde noaptea în curtea lui. Florica
rămâne singură, George este arestat, iar averea lui Ion ajunge în posesia bisericii.
În planul intelectualității, acțiunea prezintă mai multe evenimente: rivalitatea dintre preot și învățător,
conflictul lui Herdelea cu autoritățile austro-ungare, preotul Belciug construiește o nouă biserică în sat.
Opera se încheie cu imaginea satului adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici și descrie drumul care iese
din satul Pripas. Hora, la fel de aprinsă ca cea de la începutul romanului, dovedește că viața își urmează cursul firesc,
iar timpul nepăsător acoperă totul.
Personajele realiste sunt tipice pentru o anumită categorie socială: Ion – țăranul sărac, obsedat de pământ,
Ana – fata bogată, dar neatrăgătoare, Florica – țăranca frumoasă, fără zestre, Vasile Baciu – țăranul îmbogățit etc.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - realizate de narator, celelalte personaje și
autocaracterizare și indirecte – prin fapte, gesturi, limbaj, relații. La începutul romanului naratorul îi construiește lui
Ion un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic ca mă-sa”, iubeşte munca: „munca îi era dragă, oricât ar fi
fost de aspră” şi pământul: „pământul îi era drag ca ochii din cap”, dar prin atitudinea față de Ana se
dezumanizează treptat.
Momentul în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și sărută pământul, ilustrează apoteoza iubirii sale: ,,
fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n
sărutarea această grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”
Stilul narativ este neutru, impersonal, autorul respectă autenticitatea limbajului regional. Sunt prezentate
aspecte monografice ale lumii rurale – obiceiuri, tradiții, relații de familie, statutul femeii în societate etc., iar
detaliile toponimice sunt reale (Bistrița, Armadia, Cluj, Jidvița etc.), fapt ce oferă verosimilitate (credibilitate).
,,Ion” este considerat primul roman realist-obiectiv de tip modern din literatura română, în care scriitorul
renunță la imaginea idilică a satului și prezintă universul rural în mod realist.

31
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Liviu Rebreanu

,,Ion” – de Liviu Rebreanu

Ion

Publicat în anul 1920, ,,Ion” scris de Liviu Rebreanu, este un roman realist-obiectiv, de inspirație rurală,
simetric, interbelic și social având caracter monografic.
Ion Pop al Glanetașului este personajul principal, realist și eponim al romanului și se înscrie în tipologia
țăranului sărac, însetat de pământ, dar și în tipul arivistului. Deși este căpetenia tinerilor din Pripas, statutul său
inferior, de om sărac nu îi poate oferi demnitate, de aceea Ion e obsedat să își schimbe condiția socială.
Este un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă
şi cinism.
Iniţial, este descris cu o serie de calităţi, dar în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat.
Personajul este caracterizat atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și
indirect – prin fapte, gesturi, limbaj, comportament, relația cu celelalte peronaje.
La începutul romanului naratorul îi construiește un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic ca mă-
sa”, iubeşte munca: „munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră” şi pământul: „pământul îi era drag ca ochii din
cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa de a-l avea este motivată: „Toată isteţimea lui plăteşte cât o
ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…” Imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în
antiteză cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos.
Ion este văzut diferit de celelalte personaje ale romanului (tehnica pluralității perspectivelor), fiind
caracterizat în mod direct: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț” (doamna Herdelea),
„ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic […] te ții mai deștept decât toți, dar umbli numai după blestemății”
(preotul Belciug), ,,Ion e arțăgos ca un lup nemâncat” (George). Pentru Vasile Baciu, Ion este ,,hoț”, ,,sărăntoc”,
,,fleandură” și ,,tâlhar”, pentru Ana este ,,Ionică, norocul meu”.
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior: „Mă moleșesc ca obabă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie … Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu
piciorul norocului pentru niște vorbe…”
Capitolul ,,Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare. Pentru o clipă, îi trece
prin minte un gând nebunesc: ,,Ce-ar fi dacă aș lua pe Florica și-am fugi amandoi în lume, să scap de urâțenia
asta?”, dar imediat îi vin în minte pământurile: ,,și să rămân tot calic, pentru o muiere…”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale, gânduri, mimică, gesturi, comportament, relația cu
celelalte personaje etc.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, și dorește să se răzbune. Este
orgolios, iar pământul îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane, îi oferă o poziție onorabilă în ierarhia socială
și respectul sătenilor.
Isteţ, silitor, Ion trezise simpatia învăţătorului Herdelea, care îl considera capabil de a-şi schimba poziţia:
„Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul
Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala din Armadia, să-l facă domn.”. Băiatul renunţă însă la scoală, pentru că
pământul îi era mai drag decât cartea.
Setea de pământ și viclenia sunt trăsături dominante ale personalității sale.
O scenă semnificativă penru lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe
locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea” (începutul obsesiei).
De la Simion Lungu luase doar câteva brazde de pământ, dar el doreşte şi mai mult, de aceea vede în căsătoria
cu Ana soluţia.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata ajunsese deja
de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este ,,semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător,
conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise.
Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a face o foaie de zestre. După nuntă începe coşmarul
Anei fiind bătută şi alungată atât de Ion, cât şi de tatăl său. Prin intervenţia lui Belciug, Vasile îi dă toate pământurile
lui Ion, la notar.

32
 Iubeşte pământul mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci i-a fost
mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la
Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…”
Agresiv și răzbunător, Ion se simte frustrat Ion când află că Florica se mărită, are impresia că ,,cineva i-ar fi
furat cea mai bună și mai mare delniță de pământ”.
La început, Ion se simte mic și neînsemnat în fața pământurilor pe care nu le are ,,cât un vierme pe care-l
calci in picioare", dar după ce intră în posesia lor se simte puternic, ca un uriaș ,,Se vedea acum mare şi puternic că
un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”.
Momentul în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și sărută pământul, ilustrează apoteoza iubirii sale: ,,
fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n
sărutarea această grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte și reînvie patima pentru Florica. Brutalitatea faţă de Ana
este înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea ei nu-i trezeşte mustrări de conştiinţă şi nici moartea copilului fiindcă viaţa
lor nu reprezenta decât o garanţie a proprietăţii pământurilor (cinism).
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru cu Ana: „o strânge la
piept cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte
„cu sânge rece”. Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit:
pământul sau femeia. Uneori e brutal și cu tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut averea.
Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă va putea intra
oricând. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George.
Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în
curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare
morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi.
Acțiunea este localizată în timp și spațiu (satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea), se
desfășoară cronologic și are ca început și sfârșit câte o zi de duminică. Narațiunea este la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și omniprezent. Romanul are o compoziție sferică: incipitul și finalul
descriu drumul care intră și iese din satul Pripas. Subiectul e construit pe baza alternanței planurilor narative
(lumea țărănească și intelectualii satului).
Tema o constituie drama țăranului care dorește să aibă pământ. Prolematica pământului se împletește cu
tema iubirii și cu tema destinului.
Titlul este dat de numele personajului principal, Ion, care devine exponent al țărănimii prin dragostea pentru
pământ, dar se individualizează prin modul în care îl obține și prin obsesia bolnăvicioasă față de avere.
Romanul e alcătuit din două părți: ,,Glasul pământului” și ,,Glasuri iubirii” (ce fac referire la cele două
,,voci” interioare care se manifestă succesiv, nu simultan) și 13 capitole cu titluri semnificative.
Conflictul central e determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde averea condiționează
respectul comunității. Conflictul exterior între Ion și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior: situația de a
alege între iubirea și avere. Conflictele secundare au loc între Ion și George Bulbuc pentru Ana, sau între Ion și
Simion Lungu pentru o brazdă de pământ.
Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. George Călinescu afirma că ,,în planul creației Ion este o
brută. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu averea”.

33
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Liviu Rebreanu

,,Ion” – de Liviu Rebreanu

Ion - Ana

Publicat în anul 1920, ,,Ion” scris de Liviu Rebreanu, este un roman realist-obiectiv, de inspirație rurală,
simetric, interbelic și social având caracter monografic.
Ion Pop al Glanetașului este personajul principal, realist și eponim al operei și se înscrie în tipologia
țăranului sărac, însetat de pământ, dar și în tipul arivistului. Deși este căpetenia tinerilor din Pripas, statutul său
inferior, de om sărac nu îi poate oferi demnitate, de aceea Ion e obsedat să își schimbe condiția socială.
Ana, persoajul seundar, este fata cu zestre, singura fiică a unuia dintre cei mai înstăriți săteni – Vasile
Baciu – și se identifică cu condiția femeii supuse de la țară, în termenii lui Gerorge Călinescu ,,o zestre, două brațe de
lucru, o producătoare de copii”.
Astfel, statutul social îi așază la polii opuși ai ierarhiei sociale.
O scenă reprezenativă pentru relația celor două personaje constă în hotărârea lui Ion de a lua la joc pe Ana
cea bogată, deși o place pe Florica, fata cea săracă. Este tandru cu Ana: „o strânge la piept cu mai multă gingăşie,
dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, dar nu pentru că o iubește, ci pentru că are zestre.
Dându-i întâlnire Anei în dosul șurii, pentru a fi feriți de cei de la horă, Ion o privește cu atenție și o consideră
neatrăgătoare, iar gândul îi zboară brusc la Florica.
Cele două femei conturate antitetic reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea și iubirea:
,,Florica era săracă... Ana avea locuri și case și vite multe”. Portretele lor sunt realizate în opoziție, din perspectiva
flăcăului care le compară. Despre Ana gândește la coasă: ,,Cât e de slăbuță și de urâțică!... Cum să-ți fie dragă?, o
privește ,,văzând-o cum se clatină în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, în timp ce Florica apare ,,cu fața rumenă, plină
și zâmbitoare, ca o ispită”.
În încordarea lui de a obține averea se confruntă cu Vasile Baciu care nu vrea să-și mărite fata cu un
,,sărăntoc”: ,,Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură.”
Ion găsește modalitatea prin care să-l forțeze pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de soție, o seduce, o lasă
însărcinată și apoi se înstrăinează. Sarcina Anei devine vizibilă, fata îndură rușinea și bătăile groaznice ale tatălui care
se vede obligat să accepte căsătoria, iar Ion rămâne indiferent la suferința ei: ,,Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată
zdravăn, că i se cade! adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care-i înnegri toată fața.”
Un alt episod semnificativ pentru relația dintre Ion și Ana are loc în capitolul ,,Nunta", care îl surprinde pe
Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare. Pentru o clipă, îi trece prin minte un gând nebunesc: ,,Ce-ar fi
dacă aș lua pe Florica și-am fugi amandoi în lume, să scap de urâțenia asta?”, dar imediat îi vin în minte
pământurile: ,,și să rămân tot calic, pentru o muiere…”.
Abia acum Ion înțelege că odată cu averea trebuie să o accepte și pe Ana și începe să o urască: ,,privea și se
mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu
pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă.” I se părea o străină și nu îi vedea să creadă că
,,în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui”. Nu e de mirare că, în timpul propriei nunți, Ion își încleștează
degetele în șoldurile pline ale Floricăi și își închipuie că ea e mireasa lui.
Ana, în schimb, nu se gândea decât la el, uitase de rușine, bătăi și suferințe și îi rostea numele cu bucurie, ca
un vis împlinit: ,,Ionică, norocul meu”.
Orfană de mamă, crescută de un tată căzut în patima beției, Ana simte iubirea pentru Ion ca o compensație
pentru lipsurile copilăriei, are nevoie de afecțiune și atenție, dar căsătoria cu el îi va aduce moartea.
Chiar și în momentul în care e pe cale să nască, Ana nu are înțelegere din partea lui Ion: ,,Afurisită muiere!
Bombăni Ion... Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!”. Odată
obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte și reînvie patima pentru Florica. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită
cu indiferenţă. Ana conștientizează că soțul său o iubește pe Florica, iar ea a fost doar o modalitate de a intra în
posesia pământului și în minte i se instalează gândul sinuciderii: ,,- Am să mă omor, Ioane! Bărbatul nu se uită la ea.
Se înfurie însă deodată (...) - Da omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine!”
Sinuciderea ei nu-i trezeşte lui Ion mustrări de conştiinţă şi nici moartea copilului fiindcă viaţa lor nu
reprezintă decât o garanţie a proprietăţii pământurilor (cinism).
Și moartea lui Ion este violentă, George îl ucide cu sapa, după ce îl surprinde noaptea în curtea lui.

34
 La începutul romanului naratorul îi construiește lui Ion un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic
ca mă-sa”, iubeşte munca: „munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră” şi pământul: „pământul îi era drag ca
ochii din cap”, dar prin atitudinea față de Ana se dezumanizează treptat.
Ion este văzut diferit de celelalte personaje ale romanului (tehnica pluralității perspectivelor), fiind
caracterizat în mod direct: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț” (doamna Herdelea),
„ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic […] te ții mai deștept decât toți, dar umbli numai după blestemății”
(preotul Belciug), ,,Ion e arțăgos ca un lup nemâncat” (George). Pentru Vasile Baciu, Ion este ,,hoț”, ,,sărăntoc”,
,,fleandură” și ,,tâlhar”, pentru Ana este ,,Ionică, norocul meu”.
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior: „Mă moleșesc ca obabă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie … Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu
piciorul norocului pentru niște vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale, gânduri, mimică, gesturi, comportament, relația cu
celelalte personaje etc.
Ana și Ion sunt personaje cu trăsături antitetice: blândețe/brutalitate, devotament/egoism, iubire/nteres,
caracter slab/caracter tare.
Acțiunea roanuluieste localizată în timp și spațiu (satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-
lea), se desfășoară cronologic și are ca început și sfârșit câte o zi de duminică. Narațiunea este la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și omniprezent. Subiectul e construit prin tehnica planurilor paralele
(lumea țărănească și intelectualii satului). Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectualității, pe
cei doi „stâlpi" ai comunității: învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Tema o constituie drama țăranului care dorește să aibă pământ. Problematica pământului se împletește cu
tema iubirii și cu tema destinului.
Titlul este dat de numele personajului principal, Ion, un nume reprezenativ pentru mediul rural din care
provine.
Romanul e alcătuit din două părți: ,,Glasul pământului” și ,,Glasuri iubirii” (ce fac referire la cele două
,,voci” interioare care se manifestă succesiv, nu simultan) și 13 capitole cu titluri semnificative.
Conflictul central e determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde averea condiționează
respectul comunității. Conflictul exterior între Ion și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior: situația de a
alege între iubirea și avere. Conflictele secundare au loc între Ion și George Bulbuc pentru Ana, sau între Ion și
Simion Lungu pentru o brazdă de pământ.
Opera debutează cu descrierea drumului care intră în satul Pripas și introduce cititorul în viața satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Personificat cu ajutorul verbelor („se desprinde”, „aleargă”, „coteşte
brusc”, „înaintează vesel”), drumul face referire simbolic la destinul lui Ion.
Subiectul e centrat în jurul protagonistului, Ion Pop al Glanetașului, flăcăul chipeș, harnic, inteligent, dar
sărac, care își sacrifică iubirea din dorința de a se îmbogăți.
În finalul romanului, Ion este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală,
răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. Ion este o
victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. George Călinescu afirma că ,,în planul creației Ion este o brută. A batjocorit o
fata, i-a luat averea, a împins-o la spanzurătoare și a rămas în cele din urmă cu averea”.

35
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Mihail Sadoveanu

,,Baltagul” – de Mihail Sadoveanu

,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-mitic și
tradițional. Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ,,Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-
un câne…”
Opera se încadrează în curentul realism prin: monografia lumii pastorale, reperele spațiale - veridicitatea unor
toponime, tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ, obiectivitate. Aspectul mitic este dat de gesturile
rituale ale Vitoriei, tradițiile pastorale, prezența miturilor, simbolistica numelor etc.
Romanul ,,Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având
în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Tema rurală este dublată de tema
călătoriei inițiatice și justițiare.
Parcurgerea drumului/ labirintului are diferite semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, într-o anchetă detectivistică, iar pentru Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de inițiere
(bildungsroman).
Timpul este vag precizat, prin repere din calendarul religios: ,,aproape de Sf.Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10
martie”. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satul de câmpie,
Cristești, în Balta Jijiei.
Personajele înfățisează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul
secolului al XX-lea: Vitoria Lipan - femeia voluntară, munteanca, soția de cioban, Gheorghiță - reprezintă generația
tânără, Nechifor Lipan - este caracterizat în absență, Minodora - fiica receptivă la noutățile civilizației, moș Pricop -
ospitalitatea, părintele Dănila - autoritatea spirituală în satul arhaic, baba Maranda - credința în superstiții.
Romanul e alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate, în raport cu tema calatoriei, în trei părți:
constatarea absenței și pregătirile de drum; căutarea soțului dispărut; găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea
făptașilor.
Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan si cei doi ucigași ai soțului ei, Calistrat Bogza
și llie Cuțui, a căror vinovăție o dovedește la parastas.Vitoria trăiește și un puternic conflict interior cauzat de
dispariția lui Nechifor Lipan. Apare și conflictul între tradiție și modernitatea care începe să pătrundă în lumea satului
(Vitoria reprezintă tradiția, iar copiii sunt receptivi la noutățile civilizației).
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea se face la persoana a III-a, de către naratorul omniprezent și
omniscient. Al doilea narator este Vitoria, la paratas.
Titlul ,,Baltagul” face trimitere la toporul cu două tăișuri, un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei, dar
și instrument al dreptății. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Incipitul romanului este o legendă despre ocupațiile și modul de viață al păstorilor și al altor neamuri, pe
care o spunea Nechifor la ,,cumătrii și nunți”. Legenda, cu rol de prolog, este rememorată de Vitoria în absența soțului
și anticipează destinul acestuia.
În expozițiune se prezintă satul Măgura Tarcăului și schiță de portret fizic a Vitoriei, care toarce pe prispă și
se gândește la întârzierea soțului său, plecat la Dorna să cumpere oi.

36
 Îngrijorată, nevasta cere sfatul preotului, dar merge și la baba Maranda, vrăjitoarea satului. O mulțime de
semne rău-prevestitoare o determină să creadă că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva rău: îl visează întors cu spatele,
trecând o apă neagră, cocoșul cântă cu ciocul spre poartă, dând semn de plecare, iar norul de deasupra Ceahlăului e
mai negru ca de obicei.
O secvență semnificativă pentru tema operei cuprinde pregătirea spirituală și acțiunile întreprinse de Vitoria
înainte de a pleca în căutarea soțului: ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la
mânăstirea Bistrița, anunță autorităților dispariția soțului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, o lasă
pe Minodora la Mănăstirea Văratic și îi încredințează un baltag sfințit lui Gheorghiță.
Partea a doua conține drumul parcurs de Vitoria și de fiul său, Gheorghiță. Pe traseul reconstituit, ei participă
la un botez la Borca și la o nuntă la Cruci. Ordinea acestor mari momente din viața omului sugerează Vitoriei
înmormântarea din final.
Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și Sabasa. Cu ajutorul lui Lupu,
câinelui regăsit în curtea unui gospodar, munteanca descoperă rămășitele lui Lipan într-o râpă, în dreptul Crucii
Talienilor. Craniul era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă. Coborârea în
râpă și veghea nocturnă a mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghiță.
O altă secvență relevantă este cea de la parastas, în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, fapt
ce îi surprinde pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul își recunoaște vina, însă al doilea devine agresiv. Este
lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfâșiat de câinele Lupu, și, astfel, se face dreptate.
În deznodământ, ucigașul Calistrat Bogza îi cere iertare Vitoriei și recunoaște fapta: l-au omorât pentru a-i
fura oile. Epilogul cuprinde planurile Vitoriei în legătură cu familia ei.
Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic și prezintă o lume rurală tradiționalistă,
care trăiește după reguli străvechi și respinge inovațiile modernității.

37
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Mihail Sadoveanu

,,Baltagul” – de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan

Vitoria Lipan, personajul principal din romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, întruneşte calităţile
fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor
strămoşeşti şi a datinilor.
Ca statut social, Vitoria Lipan este o munteancă din Măgura Tarcaului, puternică și aprigă, nevasta
ciobanului Nechifor Lipan și mama a doi copii, Gheorghiță și Minodora. Oamenii din sat îi spun simplu ,,nevasta”,
identificând-o prin rolul ei social, iar cei din afară îi spun ,,munteanca”, caracterizând-o în raport cu originea sa, cu
vestimentația și cu obiceiurile pe care le are.
Psihologic și moral, este o femeie înzestrată cu o inteligență nativă deosebită și cu spirit justițiar, stăpânește
cu dibăcie arta disimulării, este credincioasă și atentă la semnele naturii sau la visele premonitorii.
Mijloacele și procedeele de caracterizare sunt diverse, eroina este portretizată atât direct, cât și indirect.
În mod direct naratorul schițează câteva trăsături fizice ale personajului, folosind ca mod de expunere
descrierea. Vitoria Lipan cucerește prin frumusețea neobișnuită din privire: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe
neobișnuită în privire; ,,Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului. (...) Acei ochi aprigi și
încă tineri căutau zări necunoscute.” Scriitorul se oprește asupra trăsăturilor care sugerează zbuciumul ei interior:
,,privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită și care o copleșeau”. Dispariţia lui Lipan îi
ocupă toate gândurile: „Ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta”, iar rostul vieţii ei devine găsirea bărbatului: „N-am
să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”.
O trăsătură dominantă a acestui personaj complex este inteligența. Este o femeie neştiutoare de carte, dar
înzestrată cu o inteligenţă nativă deosebită. Vitoria reușeste să reconstituie drumul parcurs de Lipan, să afle adevărul
și să demaște ucigașii în fața autorităților, la parastas. Cu o logică impecabilă, prin vorbe înţepătoare şi aluzive, ea îi
constrânge pe făptaşii crimei să mărturisească adevărul. Calistrat Bogza este uluit de exactitatea detaliilor și
recunoaște că: „a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”. Talentul detectivistic o transformă înt-un ,,Hamlet
feminin”, după cum spune George Călinescu.
Dovedește o mare pricepere în descifrarea sufletului și gândurilor oamenilor: ,,eu te cetesc pe tine, măcar că
nu știu carte”, îi spune lui Gheorghiță care este uimit de puterea mamei sale: ,,mama asta trebuia sa fie fermecătoare,
cunoaște gândul omului”.
Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și Sabasa. Cu ajutorul lui Lupu,
câinelui regăsit în curtea unui gospodar, munteanca descoperă rămășitele lui Lipan într-o râpă, în dreptul Crucii
Talienilor. Craniul era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă.
Vitoria este o femeie credincioasă ce respectă cu sfințenie datinile și obiceiurile
strămoșești. Înainte de a pleca la drum, Vitoria cere sfatul părintelui Daniil, merge la mănăstirea Bistrița, se roagă la
icoana Sfintei Ana, ține post negru 12 vineri, se spovedește, se împărtășește și o lasă pe Minodora la Mănăstirea
Văratec.
Vitoria este și superstițioasă, o mulțime de semne rău-prevestitoare o determină să creadă că lui Nechifor i s-
a întâmplat ceva rău: îl visează întors cu spatele, trecând o apă neagră, cocoșul cântă cu ciocul spre poartă, dând semn

38
de plecare, iar norul de deasupra Ceahlăului e mai negru ca de obicei. Pentru a afla veşti despre soţul ei, Vitoria merge
și la baba Maranda, vrăjitoarea satului.
Dragostea constantă pe care i-a purtat-o lui Nechifor, o motivează să-și asume această misiune complicată:
,,fusese dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”; ,,Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag și acum”.
Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate. În relația cu Minodora este autoritară, și o creşte în
spiritul respectului faţă de datinile străbune. Îi reproşează că nu manifestă suficient respect faţă de obiceiuri și îi
interzice adoptarea formele noi de conduită: ,,în legea noastră ai să trăieşti şi tu”.
Cu Gheorghiţă se arată mai tolerantă, pentru că-l vede sfios şi nesigur, dar când îşi dă seama că Gheorghiță
va trebui să ia locul tatălui său, îl expune unui proces dificil și forțat al maturizării. La început, Vitoria a crezut că-l
poate trimite pe flăcău singur, dar din întrebările lui îşi dă seama că n-ar fi ştiut cum să procedeze. Hotărăşte astfel să
meargă împreună, pentru a-l deprinde să se descurce în situaţii inedite, în împrejurări chiar periculoase și găsește
mijloacele potrivite „ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze”.
Protagonista este caracterizată indirect și prin numele simbolic pe care îl poartă, Vitoria semnifică biruința și
anunță victoria din final a dreptății, în spiritul căreia acționează.
Un prim element de structură este perspectiva narativă obiectivă, naraţiunea se realizează la persoana a III-
a, de către un narator omniscient, obiectiv. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului când reconstituie
crima.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său propriu,
baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar,
reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Romanul e alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate, în raport cu tema călătoriei, în trei părți:
constatarea absenței și pregătirile de drum; căutarea soțului dispărut; găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea
făptașilor.
Timpul este vag precizat, prin repere din calendarul religios: ,,aproape de Sf.Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10
martie”. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satul de câmpie,
Cristești, în Balta Jijiei.
Romanul ,,Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având
în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Tema rurală este dublată de tema
călătoriei inițiatice și justițiare.
Vitoria reprezintă tipul femeii voluntare. Femeie hotărâtă, curajoasă, inteligentă, este un exponent al lumii
arhaice, dar și o individualitate, prin însușirile sale: spiritul răzbunare și perspicacitatea unui detectiv.

39
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Mihail Sadoveanu

,,Baltagul” – de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan – Gheorghiță

Vitoria Lipan, personajul principal din romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, este o țărancă din satul
Măgura Tarcăului, soția oierului Nechifor Lipan și mama a doi copii, Gheorghiță și Minodora.
În mod direct naratorul schițează câteva trăsături fizice ale personajului, folosind ca mod de expunere
descrierea. Vitoria Lipan cucerește prin frumusețea neobișnuită din privire: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe
neobișnuită în privire; ,,Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului. (...) Acei ochi aprigi și
încă tineri căutau zări necunoscute.” Scriitorul se oprește asupra trăsăturilor care sugerează zbuciumul ei interior:
,,privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită și care o copleșeau”.
Drama intervine în viața ei atunci când Nechifor Lipan pleacă la Dorna pentru a cumpara niște oi și nu se mai
întoarce. O mulțime de semne rău-prevestitoare (îl visează întors cu spatele, trecând o apă neagră, cocoșul cântă cu
ciocul spre poartă, dând semn de plecare, iar norul de deasupra Ceahlăului e mai negru ca de obicei) o determină să
creadă că soțului ei i s-a întâmplat ceva rău și nu mai e în viață. Dragostea constantă pe care i-a purtat-o lui Nechifor,
o determină să plece în căutarea lui pentru a-i face o înmormântare creștinească și pentru a face dreptate, pedepsindu-i
pe ucigași. În această călătorie va fi însoțită de fiul ei, Gheorghiță.
Plecarea este pregătită cu multă grijă, femeia îngrijindu-se să lase totul în ordine în urma ei.
Gheorghiță, personaj secundar în roman, este unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase
Dumnezeu" şi din care le rămăseseră doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care ,,îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori
în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”.
Portretul lui Gheorghiță este realizat în mod direct de către narator, scoțând în evidență asemănarea dintre
mamă și fiu. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat, avea ochii căprii ai Vitoriei, un zâmbet frumos
ca de fată şi abia ,,începea să-i înfiereze mustăcioara". După datina oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o
,,bondiță înflorită", pe care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în chimir".
La început, Vitoria a crezut că-l poate trimite singur pe flăcău în căutarea lui Lipan, dar din întrebările lui îşi
dă seama că n-ar fi ştiut cum să procedeze. Hotărăşte astfel să meargă împreună, pentru a-l deprinde să se descurce în
situaţii inedite, în împrejurări chiar periculoase și găsește mijloacele potrivite „ca mintea ei să ajute şi braţul lui să
lucreze”. Îl atenţionează că vârsta ingenuităţii s-a încheiat, fiindcă tragedia pe care o anticipa va schimba cursul vieţii
întregii familii.
Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța și
frica, îl învață să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii, să fie ferm și hotărât în acțiunile sale.
O secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Vitoria și Gheorghiță
descoperă osemintele lui Nechifor. Întrebând din sat în sat, Vitoria își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și
Sabasa. Cei doi îl găsesc în curtea unui gospodar pe Lupu, câinele credincios al lui Lipan, care îi conduce spre o râpă,
în dreptul Crucii Talienilor. Gheorghiță coboară primul și găsește rămășițele tatălui său. Vitoria analizează cu atenție
indiciile și își dă seama că moartea oierului fusese una violentă, craniul era spart de o lovitură de baltag. Munteanca
are un rol important în maturizarea fiului său atunci când îl lasă peste noapte să vegheze osemintele lui Lipan.
O altă secvență sugestivă în ceea ce privește relația dintre cele două personaje este cea a praznicului.

40
 Inteligentă și calculată, „un Hamlet feminin” (G. Călinescu), Vitoria reconstituie crima pe baza propriilor
deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și
a autorităților. Îi cere baltagul lui Calistrat Bogza și îl acuză indirect: „- Gheorghițǎ - vorbi cu mirare femeia - mi se
pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Bogza își pierde cumpătul, se repede la
flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel, tânărul răzbună moartea tatălui și face dreptate. Inițierea
flăcăului se încheie în acest moment, el fiind pregătit să-și asume rolul de cap al familiei, în locul lui Nechifor.
Caracterizarea celor două personaje se face și în mod indirect, prin numele pe care îl poartă. Vitoria semnifică
biruința și anunță victoria din final a dreptății, în spiritul căreia acționează.
Gheorghiță poartă numele secret al tatălui său (rebotezat Nechifor pentru a fi păzit de boli), acel nume de taină
pe care îl rostea uneori Vitoria și pe care îl stigă cu disperare în momentul coborârii în râpă. Gheorghiță este și numele
diminuat al sfântului care a ucis balaurul.
Un prim element de structură este perspectiva narativă obiectivă, naraţiunea se realizează la persoana a III-
a, de către un narator omniscient, obiectiv. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului când reconstituie
crima.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său propriu,
baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar,
reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Romanul e alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate, în raport cu tema călătoriei, în trei părți:
constatarea absenței și pregătirile de drum; căutarea soțului dispărut; găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea
făptașilor.
Timpul este vag precizat, prin repere din calendarul religios: ,,aproape de Sf.Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10
martie”. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satul de câmpie,
Cristești, în Balta Jijiei.
Romanul ,,Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având
în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Tema rurală este dublată de tema
călătoriei inițiatice și justițiare.
Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este atât una de mamă-fiu, cât și una de inițiator-inițiat, fapt ce iese în
evidență cu prilejul călătoriei în căutarea lui Lipan. Inteligența Vitoriei și curajul lui Gheorghiță asigură restabilirea
adevărului și pedepsirea ucigașilor.

41
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei” – de George Călinescu

Romanul ,,Enigma Otiliei”, publicat în anul 1938, aparține perioadei interbelice și este al doilea dintre cele
patru romane publicate de George Călinescu.
Aparține speciei literare romanul deoarece are o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, conflict
complex, personaje numeroase al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și de întâmplările ce constituie
subiectul operei.
Este un roman realist-balzacian, obiectiv, modern, citadin, simetric și interbelic.
Aparține curentului realist prin: temă, crearea unor personaje tipice, tehnica detaliului, veridicitate, stil sobru,
impersonal. Autorul se inspiră din opera sciitorului francez Balzac, de la care preia motivul orfanului și al
paternității, tematica (prezintă o societate degradată moral sub puterea banului, căsătoria din interes), și descrierile
minuțioase (mediul, portretele personajelor).
Romanul are o compoziție sferică (incipitul și finalul coincid): realizată prin situarea personajului Felix Sima
pe strada Antim. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și
omniprezent.
Reperele spațio-temporale sunt clar stabilite, chiar în incipitul romanului, prin metoda realist-balzaciană:
,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, pe strada Antim din București.
Subiectul e construit prin înlănțuire, respectându-se cronologic faptele (prezentate pe parcursul câtorva ani).
Tema romanului o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ca teme
secundare, balzaciene, sunt prezentate: paternitatea, tema banului și tema iubirii.
Titlul inițial al romanului a fost ,,Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale autorul îl schimbă și accentuează
misterul eroinei. Otilia rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o
descifreze și să găsească explicații plauzibile pentru comportamentul ei.
Scriitorul însuși face câteva considerații despre titlu, spunând că: ,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede
că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi
de afecțiune”.
Conflictul operei este de natură succesorală și urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenire. Conflictul
erotic are în vedere rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Compozițional, romanul e alcătuit din douăzeci de capitole structurate pe două planuri narative:
dezbinarea familiei Tulea care vrea să intre în posesia averii lui moș Costache și maturizarea tânărului Felix Sima,
care înainte de a deveni medic parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenței (caracter de bildungsroman).
Acțiunea debutează într-o seară de vară, pe strada Antim, când Felix Sima sosește din Iași în București pentru
a studia Facultatea de Medicină. Strada Antim și arhitectura casei lui moș Costache sunt surprinse de narator prin
detalii semnificative.
Tânărul de 18 ani, rămas orfan, este lăsat în grija unchiului și tutorelui său Costache Giurgiuveanu, un bătrân
avar. Ajuns la adresa indicată, Felix este întâmpinat într-un mod bizar de moș Costache, căci acesta se teme de străini
și pretinde că nu știe cine e tânărul: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.”
Din această situație neobișnuită îl salvează Otilia Mărculescu, fiica vitregă a bătrânului, crescută fără acte de
adopție legală.
Otilia îl conduce în casă, unde sub pretextul unui joc de table și cărți, sunt reunite aproape toate personajele
romanului.
Astfel, Felix îi cunoaște pe membrii familiei Tulea, ce locuiesc în vecinătate: Aglae – sora lui Costache,
Simion – soțul acesteia, și cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică Rațiu, Titi și Aurica. La masă se află și
prietenul de familie Leonida Pascalopol, un moșier rafinat, de vreo 50 de ani.
Felix se îndrăgostește de Otilia, adolescenta de 18-19 ani, dar este gelos pe Pascalopol, o prezență nelipsită
din preajma ei. La rândul său, și Otilia îi mărturisește lui Felix iubirea, dar consideră că tânărul trebuie să se realizeze
mai întâi profesional și abia apoi să se căsătorească.
Plimbările cu trăsura, mofturile și capriciile satisfăcute cu generozitate de Pascalopol, o determină pe Otilia să
plece cu el la Paris și să-i devină soție.

42
 Din acel moment Felix nu o mai întîlnește niciodată pe Otilia. Aceasta îi trimite de la Paris câteva rânduri prin
care justifică alegerea făcută, considerând că ar fi fost un obstacol în cariera lui: ,,Cine a fost în stare de atâta
stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Alegerea ei, neexplicată de narator,
menține misterul personajului: este interesată de averea lui Pascalopol sau capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
După despărțirea de Otilia, Felix continuă să studieze cu seriozitate, devine medic și profesor universitar și se
căsătorește într-un ,,chip care se cheamă strălucit, și intră, prin soție într-un cerc de persoane influente”. Otilia va
rămâne pentru el o amintire, o imagine a eternului feminin enigmatic.
În celălalt plan, al luptei pentru moștenire, clanul Tulea cunoaște declinul familial.
Aglae nu reușește să pună mâna pe averea lui moș Costache deoarece Stănică Rațiu fură banii bătrânului de
sub saltea, provocându-i moartea.
Simion înnebunește și ajunge la un ospiciu unde e abandonat de întreaga familie.
Stănică Rațiu divorțează de Olimpia și o preferă pe Georgeta, o femeie ușoară, dar prezentabilă care îi va
înlesni relațiile cu lumea bună din București.
Titi, fiul retardat, se îndreaptă spre demență și este o copie a tatălui. Aurica rămâne nemăritată și nerealizată
erotic, invidioasă și rea, ea este o copie degradată a mamei.
În epilog, se prezintă întâlnirea dintre Felix și Pascalopol, în tren. Aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea
Otiliei de a-și trăi tinereațea, iar ea a devenit soția unui conte exotic.
Moșierul afirmă despre ea că: ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, în timp ce
Felix constată că ,,nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuși”.
În fotografia pe care i-o arată Pascalopol lui Felix, acesta nu mai regăsește chipul de altădată al Otiliei, ci „o
doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică…un aer de platitudine feminină stingea totul”. Imaginea ei de acum spulberă cu totul imaginea
enigmaticei adolescente.
Romanul se încheie simetric. Revenit pe strada Antim, aproximativ zece ani mai târziu, Felix își aduce aminte
de seara sosirii lui în capitală, când Costache l-a întâminat cu replica: ,,Aici nu stă nimeni”.
Pentru portretizarea personajelor, G. Călinescu alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei
pentru a deduce trăsăturile de caracter. Prin intermediul detaliilor sunt prezentate aspecte fizice semnificative în plan
real: fizionomia, vestimentația, coafura, gesturile, timbrul vocii. P
Autorul realizează tipologii precum: moș Costache - avarul, Aglae - ,,baba absolută, fără cusur în rău”;
Aurica - fata bătrână, Simion - dementul, Titi - retadatul, Stănică - arivistul, Otilia - cocheta, Felix – ambițiosul,
intelectualului, Pascalopol – moșierul, aristocratul rafinat.
Portretul Otiliei este realizat în mod direct, de către narator, alte personaje și prin autocaracterizare, dar și
indirect prin fapte, gesturi, comportament, vestimentație, relația cu celelalte personaje. În afara modalităților
tradiționale de caracterizare, apar și tehnici moderne: tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul) și
comportamentismul.
Romanul ,,Enigma Otiliei” se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene prin: naratorul omniscient ce
folosește tehnica detaliului , prin crearea unor tipologii umane, prin prezentarea burgheziei bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea, dar George Călinescu depășește balzacianismul prin elemente moderne (ambguitatea
personajelor).

43
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei” – de George Călinescu

Caracterizarea Otiliei Mărculescu

Otilia Mărculescu este personajul principal, realist și eponim al romanului ,,Enigma Otiliei” de George
Călinescu, și reprezintă tipul cochetei, dar și al eternului feminin enigmatic.
Este fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, crescută de acesta fără acte de adopție legală.
Rămasă orfană de mamă, din copilărie, fata se bucură de afecțiunea și protecția lui Costache și Pascalopol.
Portretul Otiliei este realizat în mod direct, de către narator, alte personaje și prin autocaracterizare, dar și
indirect prin fapte, gesturi, comportament, vestimentație, relația cu celelalte personaje. În afara modalităților
tradiționale de caracterizare, apar și tehnici moderne: tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul) și
comportamentismul.
În manieră balzaciană, naratorul o descrie astfel: „fata părea să aibă vreo 18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul
mic și ochii foarte albaștri, arată și mai copilaroasă între multele bucle și gulerul de dantelă(...) în trupul subțiratic,
cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect (...) era o stăpânire desăvârșită de femeie.”
Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, evidențiază: frumusețe, delicateţe, tinereţe, farmec,
cochetărie: „... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţiratică, îmbrăcată
într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu
francheţe un braţ gol şi delicat...”.
Otilia este un personaj complex și contradictoriu, fiind privită în mod diferit (tehnica oglinzilor paralele) de
celelalte personaje ale romanului: Moş Costache o iubeşte și o numește „Otilica”, „fe-fetiţa mea”, Felix o vede
„adorabilă, atrăgătoare, cultă, talentată, o fată admirabilă, superioară” pe care n-o înțelege, Pascalopol o priveşte pe
Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern şi ce e viril” în sentimentele lui; o
consideră „o mare ștrengăriță cu temperament de artistă”, îl încântă şi îl emoţionează, „e ca o rândunică”.
Aglae o consideră „o zănatică”, „o dezmăţată”, „o stricată”, care suceşte mințile bărbaților de familie, iar
Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi. Pentru Stănică Raţiu, Otilia este o femeie cu „spirit
practic”, care ştie să se descurce în viaţă: „deşteaptă fată!”.
Comportamentul Otiliei este derutant pentru că trece brusc de la o stare la alta, dar tânăra enigmatică
dovedește o autocunoaștere desăvârșită a propriei firi: ,,Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr
când sunt contrariată”. Este conștientă de relativitatea frumuseții: ,,noi nu trăim decât cinci-șase ani !... pe urmă am
să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”.
Camera ei o definește în totalitat și sugerează indirect firea eigmatică prin amestecul de: dantele, cutii cu
pudră, parfumuri, păpuși, bucăți de ciocolată mușcate cu dinții, romane, partituri toate aruncate în dezordine. În seara
sosirii lui Felix, pentru că nu are o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate camera ei. Este un prilej pentru
felix de a descoperi o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
Personajul este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba
din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund raţională
şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători.
Inconsecvența o reprezintă: ,,Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte [...]
şi-l scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil. Altă dată Otilia fu nemulţumită de gospodăria Marinei şi,
punându-şi un şorţ înainte, se aşeză serios pe treabă. Dar se plictisi curând”.
Trăsătura dominantă a Otiliei este spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului.
O secvență narativă care evidențiază misterul protagonistei este cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix:
merge noaptea în camera lui pentru a-i dovedi iubirea, iar a dimineața pleacă la Paris cu Pascalopol.
Fata oscilează, între Felix și Pascalopol, două ipostaze masculine diferite, optând, în cele din urmă, pentru
moșier. Justifică decizia, prin câteva rânduri adresate lui Felix, și consideră că ar fi fost un obstacol în cariera lui:
,,Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui
viitor.” Alegerea ei, neexplicată de narator, menține misterul personajului: este interesată de averea lui Pascalopol sau
capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
Ea rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o descifreze și
să găsească explicații plauzibile pentru comportamentul ei. În epilog, Pascalopol mărturisește că i-a redat libertatea de

44
a-și trăi tinereațea: ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, iar ea a devenit soția unui conte
exotic.
În fotografia pe care i-o arată Pascalopol lui Felix, peste ani, acesta nu mai regăsește chipul de altădată al
Otiliei, ci „o doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu
era fata nebunatică…un aer de platitudine feminină stingea totul”. Imaginea ei de acum spulberă cu totul imaginea
enigmaticei adolescente.
Romanul are o compoziție sferică (incipitul și finalul coincid): realizată prin situarea personajului Felix Sima
pe strada Antim. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și
omniprezent.
Reperele spațio-temporale sunt clar stabilite, chiar în incipitul romanului, prin metoda realist-balzaciană:
,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, pe strada Antim din București.
Subiectul e construit prin înlănțuire, respectându-se cronologic faptele (prezentate pe parcursul câtorva ani).
Tema romanului o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ca teme
secundare, balzaciene, sunt prezentate: paternitatea, tema banului și tema iubirii.
Compozițional, romanul e alcătuit din douăzeci de capitole structurate pe două planuri narative: dezbinarea
familiei Tulea care vrea să intre în posesia averii lui moș Costache și maturizarea tânărului Felix Sima, care înainte
de a deveni medic parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenței (caracter de bildungsroman).
Titlul inițial al romanului a fost ,,Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale autorul îl schimbă și accentuează
misterul eroinei. Otilia rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o
descifreze și să găsească explicații plauzibile pentru comportamentul ei.
Autorul mărturisește că Otilia nu are nicio enigmă, cum sugerează titlul romanului: ,,Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge,
dându-i,totuşi, dovezi de afecțiune”.
Conflictul operei este de natură succesorală și urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenire. Conflictul
erotic are în vedere rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Otilia este un personaj ,,rotund” (nu poate fi caracterizat succint și exact), aflat în continuă transformare, care
surprinde prin trăsăturile contradictorii și ilustrează complexitatea feminității.

45
 Relația dintre personaje într-un text narativ studiat aparținând lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei” – de George Călinescu

Otilia-Felix

Felix și Otilia, intelectalul în formare și femeia enigmatică, alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează
tema iubirii în roman.
Rămas orfan, tânărul Felix vine de la Iași în București pentru a studia Facultatea de Medicină și este lăsat în
grija unchiului și tutorelui său Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar. În casa acestuia va trăi iubirea adolescentină
pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este o tânără de vreo 18-19 ani, fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu,
crescută de acesta fără acte de adopție legală. Rămasă de mică orfană de mamă, Costache o crește ca pe fata lui, însă
faptul că este avar îl împiedică să o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret , viitorul. Este o tânără cu
temperament de artistă, studentă la Conservator. Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind
capabilă de emoții puternice, trecând brusc de la o stare la alta, uneori împrăștiată și visatoare, alteori dând dovadă de
maturitate și luciditate.
O primă secvență ilustrativă pentru relația dintre cei doi, reiese încă din scena sosirii lui Felix la București.
Ajuns la adresa indicată, Felix este întâmpinat într-un mod bizar de moș Costache, căci acesta se teme de străini și
pretinde că nu știe cine e tânărul. Replica Otiliei e salvatoare ,,Dar, papa, e Felix!” și îl scoate pe băiat din
încurcătură. Ea îl primește plină de căldură și îl protejează.
Primul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva tânărului care vede spre capătul scării: „... un cap
prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte
largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol
şi delicat...”.
În seara venirii lui Felix, pentru că nu are o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate camera ei. Este un
prilej pentru Felix de a descoperi o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei. Camera ei o definește în totalitat și
sugerează indirect firea eigmatică prin amestecul de: dantele, cutii cu pudră, parfumuri, păpuși, bucăți de ciocolată
mușcate cu dinții, romane, partituri toate aruncate în dezordine.
Încă imatur, Felix se îndrăgostește de Otilia și o transformă într-un ideal feminin. El are nevoie de certitudini,
iar comportamentul derutant al fetei îl descumpănește. Însuși scriitorul justifică misterul personajului feminin prin
prisma imaturității lui Felix, când afirmă că: ,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de
20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi de afecțiune”.
Otilia recunoaște cu sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă și se autocaracterizează astfel:,,Eu am un
temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
Otilia îi mărturisește lui Felix iubirea, dar consideră că tânărul trebuie să se realizeze mai întâi profesional și
abia apoi să se căsătorească.
Plimbările cu trăsura, mofturile și capriciile satisfăcute cu generozitate de Pascalopol, o determină pe Otilia să
plece cu el la Paris și să-i devină soție.
O altă secvență narativă care evidențiază relația celor două personaje este cea a ultimei întâlniri dintre ea și
Felix, înaintea plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol. Acest episod accentuează misterul personajului: merge
noaptea în camera lui Felix pentru a-i dovedi iubirea, iar a dimineața pleacă la Paris cu Pascalopol. Fata oscilează,
între Felix și Pascalopol, două ipostaze masculine diferite, optând, în cele din urmă, pentru moșier. Din acel moment
Felix nu o mai întîlnește niciodată pe Otilia. Aceasta îi trimite de la Paris câteva rânduri prin care justifică alegerea
făcută, considerând că ar fi fost un obstacol în cariera lui: ,,Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă
şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Alegerea ei, neexplicată de narator, menține misterul personajului:
este interesată de averea lui Pascalopol sau capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
După despărțirea de Otilia, Felix își realizează ambițiile profesionale, continuă să studieze cu seriozitate, devine
medic și profesor universitar și se căsătorește într-un ,,chip care se cheamă strălucit, și intră, prin soție într-un cerc de
persoane influente”. Otilia va rămâne pentru el o amintire, o imagine a eternului feminin enigmatic.
La sfârșitul romanului, în fotografia pe care i-o arată Pascalopol lui Felix, acesta nu mai regăsește chipul de
altădată al Otiliei, ci „o doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era

46
Otilia, nu era fata nebunatică…un aer de platitudine feminină stingea totul”. Imaginea ei de acum spulberă cu totul
imaginea enigmaticei adolescente.
Pentru portretizarea personajelor, G. Călinescu alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei
pentru a deduce trăsăturile de caracter. Prin intermediul detaliilor sunt prezentate aspecte fizice semnificative în plan
real: fizionomia, vestimentația, coafura, gesturile, timbrul vocii.
Felix Sima este caracterizat în mod direct de către narator încă de la începutul romanului: ,,Fața îi era însă
juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea
măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”
În cazul Otiliei, detaliile fizionomice evidențiază feminitate, inocență și frumusețe: „fata părea să aibă vreo 18-
19 ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arată și mai copilaroasă între multele bucle și gulerul de
dantelă (...) în trupul subțiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect (...) era o stăpânire desăvârșită de
femeie.”
Pentru relizarea portretului Otiliei, în afara modalităților tradiționale de caracterizare (direct, de către
narator, alte personaje și prin autocaracterizare, dar și indirect prin fapte, gesturi, comportament, vestimentație,
relația cu celelalte personaje), apar și tehnici moderne: tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul) și
comportamentismul (fapte, gesturi, replici).
Personalitatea ei se manifestă diferit în conștiința celorlalte personaje: Moş Costache o iubeşte și o numește
„Otilica”, „fe-fetiţa mea”, Felix o vede „adorabilă, atrăgătoare, cultă, talentată, o fată admirabilă, superioară” pe
care n-o înțelege, Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e
patern şi ce e viril” în sentimentele lui; o consideră „o mare ștrengăriță cu temperament de artistă”, îl încântă şi îl
emoţionează, „e ca o rândunică”. Aglae o consideră „o zănatică”, „o dezmăţată”, „o stricată”, care suceşte mințile
bărbaților de familie, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi. Pentru Stănică Raţiu, Otilia este
o femeie cu „spirit practic”, care ştie să se descurce în viaţă: „deşteaptă fată!”.
Romanul are o compoziție sferică (incipitul și finalul coincid): realizată prin situarea personajului Felix Sima
pe strada Antim. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și
omniprezent. Reperele spațio-temporale sunt clar stabilite, chiar în incipitul romanului, prin metoda realist-
balzaciană: ,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, pe strada Antim din
București.
Subiectul e construit prin înlănțuire, respectându-se cronologic faptele (prezentate pe parcursul câtorva ani).
Tema romanului o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ca teme secundare,
balzaciene, sunt prezentate: paternitatea, tema banului și tema iubirii.
Compozițional, romanul e alcătuit din douăzeci de capitole structurate pe două planuri narative: destinl
tânărului Felix Sima, care înainte de a deveni medic parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenței (caracter de
bildungsroman) și lupta familiei Tulea pentru averea lui moș Costache.
Conflictul operei este de natură succesorală și urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenire. Conflictul
erotic are în vedere rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei. Titlul inițial al
romanului a fost ,,Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale autorul îl schimbă și accentuează misterul eroinei. Otilia
rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o descifreze și să găsească
explicații plauzibile pentru comportamentul ei.
Autorul mărturisește că Otilia nu are nicio enigmă, cum sugerează titlul romanului: ,,Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge,
dându-i,totuşi, dovezi de afecțiune”.
Deși îl iubește pe tânăr, Otilia decide să îl părăsească, nedorind să fie un obstacol în cariera lui. Pentru Felix,
chipul fetei rămâne pentru totdeauna învăluit în mister, o imagine derutantă, un vis al iubirii adolescentine.

47
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” – de Camil Petrescu

Opera ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a fost publicată în anul
1930 și aparține speciei literare roman deoarece are o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, conflict
complex, personaje numeroase al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și de întâmplările ce constituie
subiectul operei.
Este un roman psihologic, modern, subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei
narative, raportul dintre timpul cronologic și timpul psiholgic, memoria afectivă, introspecția, narațiunea la persoana I,
anticalofilismul, dar și autenticitatea trăirii.
Perspectiva narativă e subiectivă, romanul este scris sub formă de jurnal și reprezintă o confesiune a
personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine
Textul narativ este structurat în 13 capitole și două părţi precizate încă din titlu: „Ultima noapte de
dragoste”- ce face referire la iubirea matrimonială eșuată dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela - și „întâia noapte de
război” – care urmărește experiența de pe front din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua se bazează pe amintirile reale ale scriitorului care a participat la luptele din Primul Război
Mondial.
Cuvântul noapte repetat în titlu redă simbolic necunoscutul, incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și
absurdul.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trăiește prin două experienţe fundamentale:
iubirea şi războiul.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul,
fiind un pasionat al certitudinii absolute.
Opera debutează printr-un artificiu compozițional și se deschide cu imaginea lui Ștefan Gheorghidiu pe front.
În incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: primavara anului 1916, între Bușteni și
Predeal.
Protagonistul, și în același timp naratorul întâmplărilor din roman, Ștefan Gheorghidiu, asistă la popota
ofițerilor la o discuție despre dragoste și infidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a
ucis nevasta infidelă a fost achitat de tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorise din dragoste cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la
Facultatea de Litere. Povestea lor de iubire începe, după cum mărturisește Ștefan, dintr-un orgoliu: deși nu-i plăceau
deloc blondele, se simte măgulit când Ela începe să-i acorde atenție.
După căsătorie, cei doi duc un trai modest, aproape de sărăcie, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primește de la unchiului său Tache.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela într-o femeie emancipată, devine atrasă de viața luxoasă, de
petrecerile nocturne, iar Ștefan simte ,,cum zi de zi femeia mea se înstrăinează.” Sub influența Anișoarei, verișoara lui
Ștefan, Ela pătrunde în lumea mondenă, aparent lipsită de griji.
Un episod semnificativ pentru tema romanului îl reprezintă excursia la Odobești, atunci când se declanșază
criza de gelozie a lui Ștefan. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn
G. (Grigoriade), care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el, la masă și în mașină, gesturile familiare (mănâncă
din farfuria lui, îi toarnă vin în pahar, comandă amândoi clătite etc.) sunt ocazii de observație atentă și frământare
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferință: ,,în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav,
cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă.”
Începând din acest moment viața cuplului se desfășoară prin succesive acumulări de tensiune, împăcări și
despărțiri.
Într-o astfel de criză, Gheorghidiu aduce acasă „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”
pentru a-și demonstra că ,,tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicol să suferi atât de

48
mistuitor, pentru atât de puţin lucru.” Ela îl părăsește, iar el o caută și se simte cu sufletul golit de mizeria degradării
în care se aflau amandoi, se împacă și petrec o lună de vis la Constanța.
Sosind pe neașteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua săptămâni, nu-și găsește soția
acasă, iar drama se amplifică. Ela sosește acasă pe la opt dimineața, el o alungă fără să-i asculte explicațiile, îi
propune să divorțeze, iar ea acceptă. Împăcarea are loc după ce Ștefan răsturnând din greșeala un teanc de cărți,
găsește un bilet de la Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât soțul ei plecase la moșie și îi era urât
să doarmă singură. Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese el de la Azuga.
Concentrat pe front, Ștefan trăiește chinuit de gelozie. Obține cu greu o permisie și merge la Ela, care se
mutase la Câmpulung pentru a-i fi aproape. Aici trăiește alături de ea, ultima noapte de dragoste. Ela încearcă să-l
convingă să-i treacă o parte din bani pe numele ei, pentru a se asigura în cazul morții lui pe front.
Totul se întunecă definitiv când Gheorghidiu îl zărește întâmplător, pe stradă, în Câmpulung, pe domnul G.,"venise
pentru ea aici, îi era deci sigur amant."
Protagonistul trăiește o dramă pe care reușește să o depășească prin implicarea într-o experiență mult mai
puternică: războiul. Partea a doua a romanului ilustrează imaginea de groază de pe front. Această nouă experiență
(lipsa hranei, frigul, iminența morții, suferința aproapelui) îl marchează profund pe Ștefan și îl face să conștientizeze
ce înseamnă adevărata suferință. Drama războiului anulează drama iubirii.
Un alt moment semnificativ pentru relația celor doi îl reperezintă finalul romanului. Pe front, Ştefan
Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Se întoarce acasă, în Bucureşti și o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu
luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”.
Găsește o scrisoare anonimă, prin care e avertizat că ,,nevasta dumitale te înșală ca o târfă cu un individ
Grigoriade", dar constată cu surprindere că nu-i pasă: „ sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.
Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la
lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu analiza şi interpretarea.
Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate,
fraze scurte.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman modern
de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi
războiul) și prin complexitatea personajelor.

49
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” – de Camil Petrescu

Ștefan Gheorghidiu

Opera ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a fost publicată în anul
1930 și este un roman psihologic, modern, subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei
narative, raportul dintre timpul cronologic și timpul psiholgic, memoria afectivă, introspecția, narațiunea la persoana I,
anticalofilismul, dar și autenticitatea trăirii.
Perspectiva narativă e subiectivă, romanul este scris sub formă de jurnal și reprezintă o confesiune a
personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine
Textul narativ este structurat în 13 capitole și două părţi precizate încă din titlu: „Ultima noapte de
dragoste”- ce face referire la iubirea matrimonială eșuată dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela - și „întâia noapte de
război” – care urmărește experiența de pe front din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua se bazează pe amintirile reale ale scriitorului care a participat la luptele din Primul Război
Mondial.
Cuvântul noapte repetat în titlu redă simbolic necunoscutul, incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și
absurdul.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trăiește prin două experienţe fundamentale:
iubirea şi războiul.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul,
fiind un pasionat al certitudinii absolute. Opera debutează printr-un artificiu compozițional și se deschide cu imaginea
lui Ștefan Gheorghidiu pe front. În incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: primavara
anului 1916, Prahova, între Bușteni și Predeal.
Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Ștean speră să găsească în Ela idealul său de iubire şi
feminitate către care aspira cu toată fiinţa și încearcă să o modeleze pe după propriul tipar de perfecțiune.
Fire pasională şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale
chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire:
„Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic”.
Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă chinuiam
lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.
Portretul fizic este vag prezentat „eram înalt și elegant”, nepunându-se accentul înfățișare, ci pe trăirile
interioare.
Caracterizarea directă prin intermediul altor personaje apare rar: „Ești de o sensibilitate imposibilă!” (Ela),
,,ai sa-ti pierzi averea. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci în
afaceri nicio brânză” (Nae Gheorghidiu).
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte
personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă,
introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei.
Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la
Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela.
Protagonistul, și în același timp naratorul întâmplărilor din roman, Ștefan Gheorghidiu, asistă la popota
ofițerilor la o discuție despre dragoste și infidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a
ucis nevasta infidelă a fost achitat de tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorise din dragoste cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la
Facultatea de Litere. Povestea lor de iubire începe, după cum mărturisește Ștefan, dintr-un orgoliu: deși nu-i plăceau
deloc blondele, se simte măgulit când Ela începe să-i acorde atenție.

50
 Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. „Începusem totuși să fiu măgulit de
admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
După căsătorie, cei doi duc un trai modest, aproape de sărăcie, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primește de la unchiului său Tache.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela într-o femeie emancipată, devine atrasă de viața luxoasă, de
petrecerile nocturne, iar Ștefan simte ,,cum zi de zi femeia mea se înstrăinează.” Sub influența Anișoarei, Ela pătrunde
în lumea mondenă, aparent lipsită de griji, pe care Ștefan o disprețuiește.
Atitudinea soției care seimplică cu îndârjire în discuțiile despre bani îl surprinde în mod dureros: „Aș fi vrut-o
mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de
energic interesată.”
Tot din orgoliu, Ștefan refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de
intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamnetul superficial al dansatorilor mondeni apreciați de Ela.
Un episod semnificativ care ajută la caracterizarea personajului îl reprezintă excursia la Odobești, atunci
când se declanșază criza de gelozie a lui Ștefan. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată
unui anume domn G. (Grigoriade), care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el, la masă și în mașină, gesturile familiare (mănâncă
din farfuria lui, îi toarnă vin în pahar, comandă amândoi clătite etc.) sunt ocazii de observație atentă și frământare
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferință: ,,în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav,
cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă.” Începând din acest
moment viața cuplului se desfășoară prin succesive acumulări de tensiune, împăcări și despărțiri.
Într-o astfel de criză, Gheorghidiu aduce acasă „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”
pentru a-și demonstra că ,,tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicol să suferi atât de
mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”
Protagonistul trăiește o dramă pe care reușește să o depășească prin implicarea într-o experiență mult mai
puternică: războiul. Partea a doua a romanului ilustrează imaginea de groază de pe front. Această nouă experiență
(lipsa hranei, frigul, iminența morții, suferința aproapelui) îl marchează profund pe Ștefan și îl face să conștientizeze
ce înseamnă adevărata suferință. Drama războiului anulează drama iubirii.
Deşi ar fi putut să evite participareala război, profitând de averea sa, Ştefan se înrolează voluntar, dar nu din
patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior.
Un alt moment semnificativ pentru caracterizarea lui Ștefan îl reprezintă decizia din finalul romanului, de a o
părăsi pe Ela lăsându-i toată averea: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale
la amintiri. Adică tot trecutul”.
Întors de pe front, o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta
la fel”. Găsește o scrisoare anonimă, prin care e avertizat că ,,nevasta dumitale te înșală ca o târfă cu un individ
Grigoriade", dar constată cu surprindere că nu-i pasă: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.
Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie:
intelectualul însetat de absolut care trăiește drama inadaptării sociale.

51
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” – de Camil Petrescu

Ștefan Gheorghidiu și Ela

Opera ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a fost publicată în anul
1930 și este un roman de analiză psihologică, modern, subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea
perspectivei narative, raportul dintre timpul cronologic și timpul psiholgic, memoria afectivă, introspecția, narațiunea
la persoana I, anticalofilismul, dar și autenticitatea trăirii.
Perspectiva narativă e subiectivă, romanul este scris sub formă de jurnal și reprezintă o confesiune a
personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește dominat de incertitudini.
Textul narativ este structurat în 13 capitole și două părţi precizate încă din titlu: „Ultima noapte de
dragoste”- ce face referire la iubirea matrimonială eșuată dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela - și „întâia noapte de
război” – care urmărește experiența de pe front din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua se bazează pe amintirile reale ale scriitorului care a participat la luptele din Primul Război
Mondial.
Cuvântul noapte repetat în titlu redă simbolic necunoscutul, incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și
absurdul.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trăiește prin două experienţe fundamentale:
iubirea şi războiul.
Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul,
fiind un pasionat al certitudinii absolute. Opera debutează printr-un artificiu compozițional și se deschide cu imaginea
lui Ștefan Gheorghidiu pe front. În incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: primavara
anului 1916, Prahova, între Bușteni și Predeal.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut. Personajul speră să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu
toată fiinţa și încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de perfecțiune.
Ela, personajul feminin al romanului este creația integrală a minții personajului masculin. Cititorul o
descoperă pe Ela din perspectiva lui Ștefan, din propriile lui concepții, de aceea nu se poate pronunța asupra
infidelității ei. Din punct de vedere social, Ela este o fată modestă, orfană, crescută de o mătușă. Trăsăturile fizice
sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă în mod direct de personajul-narator: "blondă,
ochii mari, albastri, vii ca niște întrebări de cleștar". Portretul fizic al lui Ștefan este vag prezentat „eram înalt și
elegant”, nepunându-se accentul înfățișare, ci pe trăirile interioare.
Discuția de la popota ofițerilor declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de
cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşală.”
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorise din dragoste cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la
Facultatea de Litere. Povestea lor de iubire începe, după cum mărturisește Ștefan, dintr-un orgoliu: deși nu-i plăceau
deloc blondele, se simte măgulit când Ela începe să-i acorde atenție. Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe
care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente,
și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
După căsătorie, cei doi duc un trai modest, aproape de sărăcie, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primește de la unchiului său Tache.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela într-o femeie emancipată, devine atrasă de viața luxoasă, de
petrecerile nocturne, iar Ștefan simte ,,cum zi de zi femeia mea se înstrăinează.”
Un episod semnificativ pentru relația dintre cei doi protagoniști o reprezintă excursia la Odobești, atunci când
se declanșază criza de gelozie a lui Ștefan. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui
anume domn G. (Grigoriade), care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el, la masă și în mașină, gesturile familiare (mănâncă
din farfuria lui, îi toarnă vin în pahar, comandă amândoi clătite etc.) sunt ocazii de observație atentă și frământare

52
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferință: ,,în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav,
cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă.”
Începând din acest moment viața cuplului se desfășoară prin succesive acumulări de tensiune, împăcări și
despărțiri.
Într-o astfel de criză, Gheorghidiu aduce acasă „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”
pentru a-și demonstra că ,,tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicol să suferi atât de
mistuitor, pentru atât de puţin lucru.” Ela îl părăsește, iar el o caută și se simte cu sufletul golit de mizeria degradării
în care se aflau amandoi, se împacă și petrec o lună de vis la Constanța.
Sosind pe neașteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua săptămâni, nu-și găsește soția
acasă, iar drama se amplifică. Ela sosește acasă pe la opt dimineața, el o alungă fără să-i asculte explicațiile, îi
propune să divorțeze, iar ea acceptă. Împăcarea are loc după ce Ștefan răsturnând din greșeala un teanc de cărți,
găsește un bilet de la Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât soțul ei plecase la moșie și îi era urât
să doarmă singură. Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese el de la Azuga.
Concentrat pe front, Ștefan trăiește chinuit de gelozie. Obține cu greu o permisie și merge la Ela, care se
mutase la Câmpulung pentru a-i fi aproape. Aici trăiește alături de ea, ultima noapte de dragoste. Ela încearcă să-l
convingă să-i treacă o parte din bani pe numele ei, pentru a se asigura în cazul morții lui pe front.
Totul se întunecă definitiv când Gheorghidiu îl zărește întâmplător, pe stradă, în Câmpulung, pe domnul
G.,"venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant."
Protagonistul trăiește o dramă pe care reușește să o depășească prin implicarea într-o experiență mult mai
puternică: războiul. Această nouă experiență (lipsa hranei, frigul, iminența morții, suferința aproapelui) îl marchează
profund pe Ștefan și îl face să conștientizeze ce înseamnă adevărata suferință. Drama războiului anulează drama
iubirii.
Un alt moment semnificativ pentru relația celor doi îl reperezintă finalul romanului. Pe front, Ştefan
Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Se întoarce acasă, în Bucureşti și o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu
luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”.
Găsește o scrisoare anonimă, prin care e avertizat că ,,nevasta dumitale te înșală ca o târfă cu un individ
Grigoriade", dar constată cu surprindere că nu-i pasă: „ sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.
Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la
lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
prin caracterizare indirectă, care se desprinde în mod special din relația cu Ela, fapte, gânduri, limbaj, gesturi și
atitudini. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă,
introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei. Ela îl caracterizează în mod direct astfel: „Ești de o sensibilitate
imposibilă!”.
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției, dar transformările la care
au fost supuși produce o ruptură în relația lor și are loc separarea definitivă.

53
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui Marin Preda

,,Moromeții” – de Marin Preda

Romanul „Moromeții” de Marin Preda este alcătuit din două volume, apărute la distanță de 12 ani unul de
altul: primul în 1955, iar cel de-al doilea în 1967.
Este un roman obiectiv, social și rural din perioada postbelică, fiind publicat după încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial.
Aparține curentului realist deoarece abordează atât teme tradiționale precum viața satului și a familiei, cât și
teme moderne, precum criza comunicării, deruralizarea, relația omului cu timpul și a umanității cu istoria.
Apar personajele tipice. Personajul principal, Ilie Moromete, este exponentul țăranului român care trăiește
într-o perioadă istorică în schimbare, stilul său de viață fiind influențat de schimbările ce apar în satul tradițional din
acea vreme.
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii sunt precizate cu exactitate, în manieră realistă, încă din incipit:
satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o
perioadă în care ,,timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”
Romanul corespunde realismului și prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator obiectiv,
omniscient și omniprezent, ce relatează evenimentele la persoana a III-a.
Titlul evidențiază faptul că romanul se concentrează pe imaginea unei familii. (destămarea acesteia reflectă
destrămarea satului tradițional).
Tema centrală o constituie drama țăranului care trăiește destrămarea familiei sale și a gospodăriei
tradiționale. Apare și tema timpului/istoriei care aduce schimbări majore în viața oamenilor. O altă temă este criza
comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia sa.
Simetria compozițională a primului volum e dată de ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul
operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea vieții tihnite, când „timpul nu mai avea răbdare”.
Planurile narative ale romanului sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează, așa cum se
întâmplă în romanul ,,Ion” al lui Rebreanu. Există un plan al familiei Moromete, centrul întregii narațiuni, și un plan al
celorlalte familii din sat (Bălosu, Țugurlan etc.)
Debutul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii: Ilie Moromete – tatăl, cu zece
ani mai mare decât soţia sa, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi: Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora
li se adăugaseră două fete: Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Scena cinei surprinde un moment semnificativ din viața familiei Moromete. ,,Moromeţii se află strânşi în
tindă, în jurul unei mese mici, joase, şi rotunde, pe nişte scăunele cât palma, unul lângă altul după fire şi neam.”
Poziția la masă reflectă locul în familie al fiecăruia.
Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în
orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. Catrina stătea întotdeauna lângă vatră, aproape de oalele cu
mâncare, iar lângă ea îi avea pe pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copiii făcuți cu Moromete. Niculae, care nu avea
scaun, se așează turcește pe pământ. Locul lui Moromete reflectă autoritatea și încercarea de a păstra echilibrul:
,,stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe
fiecare.”
Atmosfera este tensionată fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri ce mocnesc să izbucnească în
conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei.
Un prim conflict este între Moromete și fiii cei mari: Paraschiv, Achim și Nilă, izvorât dintr-o modalitate
diferită de a înțelege lumea. Aceștia își disprețuiesc tatăl care are concepții conservatoare și îi reproșează că nu știe să
facă bani. Au impresia că Ilie economiseşte banii obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre fetelor şi pentru
a-l da la şcoală pe Niculae. Aceste nemulțumiri sunt alimentate de Maria (Guica), sora lui Moromete, nemulţumită de
căsătoria fratelui ei cu Catrina. Ea ar fi vrut să se îngrijească de gospodăria Moromeților şi de copii, ca să poată avea
pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei.
Un alt conflict izbucnește între Ilie și soția sa, Catrina. Moromete vânduse un pogon din lotul Catrinei,
promițându-i în schimb, acte pe casă. Acest fapt un se întâmplă, iar Catrina trăiește cu teama că la bătrânețe va fi
alungată de fiii vitregi.

54
 Un conflict secundar apare între Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul dorește să meargă la școală, dar
tatăl nu vrea să-i plătească studiile și îl trimite cu oile.
Datoriile la bancă, plata foncierei şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie
să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte.
Tăierea salcâmului, săvârșită duminica în zori de zi, în timp ce în cimitir femeile își plângeau morții, capătă
accente tragice. Salcâmul e ca un centru al lumii, un „axis mundi”, copacul edenic, simbol al gospodăriei tradiționale,
al rostului străvechi. Înalt, impunător, el oferă măreție, iar după tăierea sa totul pare să devină mai mic, chiar și
Moromete.
Alte scene importante în roman sunt: secerișul, discuțiile din poiana lui Iocan, serbarea, plata foncierii etc.
Fiii cei mari doresc să ducă un trai independent și hotărăsc să fugă la București, luând cu ei oile, caii, toți banii
și cele mai bune covoare. Dornic să-și reuneasca familia, Moromete se apucă de negoț, are un câștig bun și pleacă în
căutarea băieților la Bucrești, dar aceștia refuză să revină în sat.
Dezbinarea familiei îl schimbă radical pe Moromete, acesta se însingurează, rupe legatura cu foștii prieteni, își
pierde veselia, devine agresiv și de nesuportat pentru Catrina, care îl părăsește. Nilă moare în razboi, în bătalia de la
Cotul Donului, iar Paraschiv moare de tuberculoză. Niculae își continuă studiile, ajunge inginer horticultor și se
însoară cu Mărioara lui Adam Fântână, care este asistentă medicală.
Anii' 50 aduc în viața satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniștilor la putere și de
colectivizare.
Moartea lui Ilie Moromete, la aproape 80 de ani, simbolizează dispariția țărănimii tradiționale.
„Moromeții” de Marin Preda este o operă complexă ce analizează diverse teme, fiind un roman al familiei, dar
și o monografie a satului românesc în perioada interbelică și postbelică.

55
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Marin Preda

Ilie Moromete

Ilie Moromete, personajul principal şi eponim din romanul „Moromeții” de Marin Preda, este
reprezentantul țărănimii tradiționale, un personaj fascinant, cu umor fin, superior, dar un inadaptat. Pentru el, a
avea pâmânt reprezintă un factor de echilibru. Spre deosebire de Ion a lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de
lăcomie, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertății materiale și
spirituale, de aceea încearcă să-l păstreze intact pentru a-l lăsa moștenire copiilor.
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călarașu, modelul său
literar : „Scriind , totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și
maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil și
profound pentru toată viața.”
Ilie Moromete este primul țăran filozof din literatura română, frământările despre soarta ţăranilor dependenţi
de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă.
Deși este caracterizat din punct de vedere fizic, în mod direct (chipul osos, cu fruntea lui bombată și cu ochii
feriți sub arcade puternice și drepte etc.), accentul cade pe reliefarea trăsăturilor morale, intelectuale.
Fire autoritară, Ilie Moromete este ,,capul familiei" numeroase greu de ţinut în frâu, având în vedere şi
conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului „stând deasupra
tuturor" şi stăpânind „cu privirea pe fiecare".
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a
sta la taclale (în tovărăşia lui Cocoșilă pierdea ceasuri întregi) spre supărarea Catrinei: ,,Eşti mort după şedere şi după
tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”
Modalităţile tradiţionale de caracterizare, directă şi indirectă, sunt completate de tehnici moderne de
realizare a portretului moral al acestui personaj, precum analiza psihologică, monologul interior, gestica, mimica. Deși
iubește să discute cu ceilalți, Moromete obișnuiește să dialogheze și cu propria persoană. De aceea, se retrage deseori
în spatele curții pentru a medita motivând că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui Moromete, el încercând să tărăgăneze orice
decizie sau atitudine care nu-i convenea. Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în
majoritatea scenelor din roman. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete răspunde:
,,Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că s-ar putea
să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul.
Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din cauza logicii sale "sucite", cum îi spune Catrina. După
plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o ,,ciudată voioşie” şi-i mărturiseşte lui Bălosu ,,l-am păcălit cu două
sute de lei [...] i-am dat numai o mie [...]. Bălosu se uita Ia el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea."
Ironia ascuţită, umorul, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz
conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române.
Când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl trezește pe Nilă în zorii zilei, iar când acesta întreabă:
„De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem?", Moromete răspunde: „Aşa, ca să se mire proştii!".
După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv, Moromete îl pune pe Nilă să-i răspundă, care, citându-l pe
tatăl său, îi spune cu bucurie: „Ca să se mire proştii". Trimiţând pe Nilă să vină cu caii pentru a căra salcâmul tăiat pe
trei sferturi, acesta aduce caii chiar în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar Moromete exclamă cu umor:
"Adică da!... Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei".
De asemenea, atunci când vorbește cu Scămosul despre plecarea fiilor cei mari susține că ar fi dorit să îi
întrebe: „De ce să fugiți, frățioare? Încet nu puteți să mergeți? Prin aceste vorbe, Moromete încearcă să dea impresia
că nu este afectat atât de mult de ceea ce fac copiii lui.
Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune : „Te duseşi în grădină sate odihneşti, că până acum
stătuşi!" sau certând fetele, care se duseseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească masa: „Dacă vă iau de
păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă".
Ilie Moromete trăiește două drame: drama paternității și cea a pământului. În realitate, el își iubește copiii,
dar își ascunde sentimentele pentru a-și păstra statutul de tată autoritar. Dragostea față de Niculae este evidențiată în

56
momentul în care băiatul ia premiul întâi la școală și este cuprins de o criză de friguri. Gesturile de tandrețe față de fiul
său sunt redate cu stângăcie tocmai pentru că tatăl autoritar nu obișnuia să le arate fiilor că îi iubește.
Bătaia cu parul, aplicată băieţilor, este o ultimă şi disperată încercare de a-şi salva autoritatea, aflată în
scădere.
Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputința de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleșesc pe
Moromete, aflat între “tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Dezbinarea familiei îl schimbă radical pe Moromete, acesta se însingurează, rupe legatura cu foștii prieteni, își pierde
veselia.
„Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era puțin trasă. Nasul i se prelungea din fruntea boltită
în jos, spre bărbie, scurt și drept, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții.¨
În finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau
la drum pe stănoagă. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinrte la salut. Nu mai fu auzit povestind”.
Ilie Moromete de acum semăna cu „capul de huma arsă”, pe care i-l modelase cândva din lut Din Vasilescu,
nu mai participa la adunările din Poiana lui Iocan, care „lipsite însă de omul lor () aveau să-și piardă și ele curând
orice interes” .
Prăbuşirea lui Moromete coincide cu prăbuşirea salcâmului.
Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de
ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până
când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă.
Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filpzofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le
adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă".
Moartea lui Ilie Moromete, la aproape 80 de ani, simbolizează dispariția țărănimii tradiționale.
Tema centrală a romanului o constituie drama țăranului care trăiește destrămarea familiei sale și a
gospodăriei tradiționale. Apare și tema timpului/istoriei care aduce schimbări majore în viața oamenilor. O altă temă
este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia sa.
Titlul evidențiază faptul că opera se concentrează pe imaginea unei familii (destămarea acesteia reflectă
destrămarea satului tradițional).
Simetria compozițională a primului volum e dată de ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul
operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea vieții tihnite, când „timpul nu mai avea răbdare”. Prespectiva
narativă este obiectivă, naratorul omniscient și omniprezent relatează evenimentele la persoana a III-a.
Planurile narative ale romanului sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează, așa cum se
întâmplă în romanul ,,Ion” al lui Rebreanu. Există un plan al familiei Moromete, centrul întregii narațiuni, și un plan al
celorlalte familii din sat (Bălosu, Țugurlan etc.)
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii sunt precizate cu exactitate, în manieră realistă, încă din incipit:
satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o
perioadă în care ,,timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”
Prin intermediul personajului Ilie Moromete, prototipul țăranului conservator, Marin Preda ilustrează destinul
unei lumi tradiţionale care se stinge în faţa schimbărilor istorice.

57
 Relația dintre două personaje dintr-un text narativ aparținând lui Marin Preda

,,Moromeții” – de Marin Preda

Ilie Moromete și Catrina

Ilie Moromete, personajul principal şi eponim din romanul „Moromeții” de Marin Preda, este
reprezentantul țăranului tradițional. El este ,,capul familiei”, o familie numeroasă, greu de ținut în frâu, având în
vedere conflictele ce mocneau între membrii ei, conflicte gata să explodeze. Moromete s-a recăsătorit după ce a rămas
văduv și are din căsătoria anterioară trei fii: Paraschiv, Achim și Nilă.
Catrina, a doua soție a lui Ilie Moromete, este un personaj secundar și se înscrie în tipologia femeii simple,
cu rol casnic, specific oricărei femei în epoca respectivă, fără putere de influență în societate. Ea mai fusese căsătorită,
dar soțul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se
de apă la plămâni. Murind în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina este
împroprietărită, ca „văduvă de război”. Din prima căsnicie ea are o fiică, pe nume Alboaica, ce a rămas la foștii socrii.
Împreună cu Moromete, Catrina mai are trei copii: două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de
doisprezece ani.
Moromete era cu 10 ani mai mare decât soția sa, Catrina, iar naratorul îl caracterizează direct: ,,Moromete
avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva.”
Între cei doi soți ia naștere un conflict pornit de la faptul că Moromete vinde în timpul foametei de după
primul război, o bucată de pământ din lotul Catrinei și îi promite în schimb acte pe casă, dar amână promisiunea
temându-se de reacția fiilor din prima căsnicie. Femeia trăiește cu teama că la bătrânețe va fi alungată de fiii vitregi
care începuseră să o urască. Tocmai de aceea, când află ca Ilie a mers la București în căutarea băieților, Catrina îl
părăsește pe Moromete, mutându-se la fiica din prima căsătorie.
O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a cinei, descrisă chiar la
începutul romanului. Autoritatea lui Moromete este evidențiată, prin poziția privilegiată: ,,statea parcă deasupra
tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare.”
Catrina stătea întotdeauna ,,lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, (…)
iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita”. Locul ei la masă arată rolul pe care îl deține: se ocupa
de treburile casnice, de gospodărie, de creşterea copiilor, împărţindu-şi puterile între muncile câmpului şi gospodărie.
Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei de mâine, Catrina este reprezentativă
pentru condiţia femeii în mediul rural din perioada dintre cele două războaiemondiale.
O altă secvență semnificativă este cea a tăierii salcâmului. Datoriile la bancă, plata foncierei şi traiul zilnic al
unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Hotărăşte
de unul singur să vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte și nu cere părerea soției în luarea deciziilor. Catrina are
o atitudine umilă, când revine de la biserică, vede salcâmul doborât şi înțelege că Moromete este forțat de împrejurări
să îl vândă.
Deși Catrina este supusă autorităţii soţului, încearcă să-i influenţeze hotărârile. Este singura care îl susține
pe Niculae să meargă la școală și este gata să sacrifice din nou din partea sa de pământ pentru educația băiatului, în
timp ce Moromete consideră că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Ea intervine la Ilie și pentru a-l lăsa pe Achim
cu oile la Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat.
O trăsătură imporantă de caracter a lui Ilie Moromete este ironia, care se manifestă și față de soția sa, prin
faptul că nu îi ia în considerare spusele și tratează totul superficial. Atunci când Duțulache, câinele familiei, fură
brânza, Catrina se supără, dar Moromete zice să-i dea și apă. Ilie ironizează și preocupările bisericești ale Catrinei, dar
nu uită să se închine înainte de fiecare masă.
Viețile celor doi se separă, cu timpul instituindu-se o criză a comunicării: femeia este preocupată de treburile
gospodărești și se consolează prin participarea la slujbele bisericești, iar pentru Moromete prioritare sunt ieșirile la
poartă, pe stănoaga podiștii, discuțiile cu apropiații și întâlnirile politice din poiana lui Iocan. Plăcerea de a vorbi a lui
Moromete stârnea deseori mânia Catrinei: ,,Eşti mort după şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de
care nu te mai saturi!”

58
 Catrina este unul dintre puţinele personaje ale cărui coordonate, faţă de primul volum, nu se schimbă în linii
mari. În schimb, pe Moromete dezbinarea familiei îl schimbă radical: se însingurează, rupe legatura cu foștii prieteni,
își pierde veselia, nu mai răspunde cu multe cuvinte la salut, nu mai povestește.
Tema centrală a romanului o constituie drama țăranului care trăiește destrămarea familiei sale și a
gospodăriei tradiționale. Apare și tema timpului/istoriei care aduce schimbări majore în viața oamenilor. O altă temă
este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia sa.
Titlul evidențiază faptul că opera se concentrează pe imaginea unei familii (destămarea acesteia reflectă
destrămarea satului tradițional).
Simetria compozițională a primului volum e dată de ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul
operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea vieții tihnite, când „timpul nu mai avea răbdare”. Prespectiva
narativă este obiectivă, naratorul omniscient și omniprezent relatează evenimentele la persoana a III-a.
Planurile narative ale romanului sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează, așa cum se
întâmplă în romanul ,,Ion” al lui Rebreanu. Există un plan al familiei Moromete, centrul întregii narațiuni, și un plan al
celorlalte familii din sat (Bălosu, Țugurlan etc.)
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii sunt precizate cu exactitate, în manieră realistă, încă din incipit:
satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o
perioadă în care ,,timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”
Romanul reliefează o poveste despre degradarea familiei patriarhale, destinul Moromeților este pus în relație
cu marile transformări sociale și politice care au marcat dispariția satului și a țăranului tradițional.

59
 Particularități ale unui text dramatic studiat aparținând lui I.L. Caragiale

,,O scrisoare pierdută” – de I. L. Caragiale

Piesa ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național
din București, la 13 noiembrie 1884. Ca specie literară este o comedie realistă de moravuri politice în care sunt
prezentat cu rol moralizator defecte umane și aspecte ale societății contemporane autorului.
Face parte din curentul literar realismul prin: încadrarea personajelor în tipologii umane, veridicitate, indici
de spațiu și timp, tehnica detaliilor, ironie, înfățișarea realității societății românești etc.
Personajele sunt realizate în viziunea clasică încadrându-se într-o tipologie comică și având o trăsătură de
caracter dominantă: Zoe – tipul adulterinei și al cochetei, Trahanache – tipul încornoratului, al ticăitului, Tipătescu –
tipul amorezului, al don juan-ului, Cațavencu – tipul arivistului și demagogului, Farfuridi și Brânzovenescu – tipul
prostului, Pristanda – tipul servilului incult, Cetățeanul turmentat – tipul alegătorului.
Actiunea e plasată: ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul sec. XIX, pe durata a
trei zile. Repere spațio-temporale sunt, totuși, vag exprimate pentru a avea efect de generalizare a evenimentelor de
acest fel, care s-ar putea petrece în orice loc.
Piesa e structurată în patru acte și mai multe scene.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Scrisoare de amor pierdută e folosită ca
armă de șantaj atât de Nae Cațavencu, cât și de Agamemnon Dandanache pentru obținerea funcției de deputat.
Tema operei constă în prezentarea unor aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
electorale) și de familie (triunghiul amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Acțiunea comediei se desfășoară pe fondul agitat al unei campanii electorale pentru funcția de deputat.
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere dată între două grupuri politice opuse: partidul
liberal - care îl sprijină pe Farfuridi – și gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae Catavencu (avocat și
directorul ziarului ,,Răcnetul Carpaților”). Conflictul secundar e reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care
se teme de trădarea prefectului.
Partidul liberal, aflat la guvernare, este condus de Zaharia Trahanache şi reprezentat în județ de prefectul
Ștefan Tipătescu. Nae Cațavencu, aflat în opoziție, este susținut de „dăscălime” și „popime”.
Scena initială din actul I prezintă discuția dintre polițaiul orașului Ghiță Pristanda și prefectul Ștefan
Tipătescu care citește un articol din ziarul ,,Răcnetul Carpaților” în care este aspru criticat fiind numit vampir.
Ghiță îi relatează apoi prefectului misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, aceea de a-i spiona pe
inamicii politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu. Astfel îl auzise pe avocatul Cațavencu
spunând celorlalți membri ai partidului independent că se află în posesia unui document compromițător (,,scoate o
scrisorică din portofel") cu ajutorul căruia îi va forța pe cei aflați acum la putere să-l susțină în alegerile apropiate.
Poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba pentru că închiseseră geamurile. Tipătescu îi
ordonă să afle despre ce e vorba.
Acțiunea propriu-zisă porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori compromiţatoare pentru
stâlpii puterii locale.
Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, are o relație amoroasă ascunsă, cu Zoe Trahanache, soția prietenului
său cel mai bun. Din neglijență, Zoe pierde scrisoarea de amor care-i fusese adresată de Ștefan. Ea îi mărturiseşte lui

60
Tipătescu faptul că pierduse scrisoarea în seara întâlnirii, atunci când plecase de la el: ,,poate să fi scos batista pe
drum și mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar”.
Pierdut de Zoe, documentul compromițător este găsit de Cetățeanul turmentat care lucrase la poștă, de aceea
vrea să ducă scrisoarea ,,andrisantului”, numai că nu e profund cinstit și merge la lumina unui felinar să o citească.
O primă secvență importantă pentru ilustrarea temei este cea în care Nae Cațavencu îl îmbată pe Cetățeanul
turmentat, îi fură scrisoarea și o transformă în instrument de șantaj. Nae Cațavencu amenință că o va publica în ziarul
„Racnetul Carpaților”, unde era director, dacă nu primește sprijin politic în vederea obținerii funcției de deputat.
Intră în scenă Zaharia Trahanache care povestește foarte revoltat prefectului că fusese chemat de Nae
Cațavencu pentru a-i arata o scrisoare de amor adresată Zoei chiar de Tipătescu.
Trahanache consideră că scrisoarea e falsă, deși scrisul seamană atât de bine, încât „să zici și tu că e a ta, dar
să juri, nu altceva, să juri!”, dar Tipătescu se teme că va fi dezvăluită relația amoroasă dintre el și Zoe.
O altă secvență e reprezentantă de încercările personajelor implicate de a rezolva această problemă.
Tipătescu ordonă arestarea lui Cațavencu și percheziționarea casei acestuia, Zoe de teamă că va fi compromisă public,
exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii lui Cațavencu, iar Trahanache găsește o
poliță falsificată prin care Cațavencu fură banii asociației și încearcă să răspundă șantajului cu șantaj.
Când totul părea rezolvat, de la Bucureşti se cere, fără explicații, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume
necunoscut: Agamemnon Dandanache. În timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, poliţaiul Pristanda pune la
cale un scandal, ,,o încăierare” în urma căreia Cațavencu pierde pălăria în căptușeala căreia se afla ascunsă scrisoarea.
Pălăria ajunge în mâinile Cetățeanului turmentat și fiindu-i mică îi scoate căptușeala, iar în interior găsește scrisoarea
și i-o înapoiază Zoei.
Dandanache relatează împrejurarea prin care a ajuns pe lista electorală: se folosește tot de o scrisoare de amor
pierdută. Mișelia personajului constă în faptul că, deși îi este îndeplinită dorința, nu înapoiază scrisoarea, ci o
pastrează, pentru că ,,mai trebuie s-aldată...”.
Finalul comediei este fericit, piesa se încheie într-o atmosferă de carnaval.
Agamemnon Dandanache este ales în unanimitate. Cațavencu, rămas fără arma șantajului și de teamă că va fi
compromis public din pricina poliței falsificate se îmbrățișează cu vechii adversari politici și acceptă să conducă
petrecerea dată în cinstea noului ales.
Comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale ilustrează contrastul dintre aparență și esență într-o
societate degradată și vicioasă.

61
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic studiat aparținând lui I.L. Caragiale

,,O scrisoare pierdută” – de I. L. Caragiale

Ștefan Tipătescu

Ștefan Tipătescu, unul din personajele principale ale comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale,
este prefectul județului, stâlp al puterii conservatoare, și întruchipează tipul donjuanului, al primului amorez, al
cuceritorului de inimi.
Tipătescu este cel mai puțin marcat comic, fiind spre deosebire de celelalte personaje un om instruit, educat,
dar imoral deoarece are o relație amoroasă ascunsă cu Zoe Trahanache, soția prietenului său Zaharia. Povestea de
dragoste începe încă din momentul în care ea se căsătorește cu neica Zaharia, așa cum bărbatul încornorat observă
cu naivitate: ,,pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu
trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău...”
Trăsătura dominantă a personajului este impulsivitatea care iese în evidență în actul I, atunci când
Trahanche îi face o vizită matinală și îi spune că scrisoarea sa de amor adresată Zoei se află în posesia lui Nae
Cațavencu. Neștiind cum să reacționeze, Tipătescu este derutat, confuz și nervos. Prin intermediul didascaliilor sunt
surprinse stările personajului: „turburat rău”, „în culmea agitaţiei”, „înfuriat” „fierbând mereu”.
Se plimbă agitat și îl amenință pe Cațavencu: „O să-i rup oasele mizerabilului!”, „Îl împuşc! îi dau foc!”, „să
mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea!”, „Infamul! Canalia!”.
Trahanache își exprimă opinia despre Tipătescu, caracterizându-l în mod direct: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”
Comicul de situație rezultă din faptul că soțul încearcă să-l linișteașcă pe amant, spunând că scrisoarea e falsă,
deși scrisul seamană atât de bine, încât „să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”
Intrarea în scenă a Cetățeanului turmentat, care dezvăluie cum a intrat Cațavencu în posesia scrisorii, îl înfurie
din nou pe Tipătescu: „Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea?; (apucându-l şi zguduindu-l)
Mizerabile! Ce ai făcut?”.
O altă secvență care evidențiază caracterul protagonistului se află în actul al II-lea, după ce Cațavencu este
arestat și adus în casa prefectului. Ascunzându-și cu greu disprețul și furia, Tipătescu încearcă să recupereze scrisoare
oferindu-i alte funcții importante: avocat al statului, primar și chiar o moșie din marginea orașului. Negocierea cu
Cațavencu subliniază mentaliatatea de stăpân, prefectul are la dispoziția sa județul pe care-l confundă cu
propria moşie. Dintr-o scenă monologată a lui Pristanda reiese că Tipătescu abuzează de funcția sa pentru a găsi
scrisoarea compromițătoare „am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoții de cai”.
Când Cațavencu refuză, singura lui dorință fiind de a ajunge deputat, Ștefan izbucnește și devine de
necontrolat: „Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... (se repede, ia un baston de lângă
perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e
scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine!”

62
 Întâlnirea celor doi se încheie cu o iminentă încăierare, oprită de Zoe, care intervine și printr-un șantaj
emoțional: „Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?... Spune!... ” îl convinge să accepte
candidatura lui Cațavencu.
Propunerea pe care i-o face Zoei („Să fugim împreună”) este o soluție în care, probabil, nici el nu crede, dar
care i se potrivește, el fiind un om al reacțiilor extreme. De dragul unei femeii iubite sacrifică o carieră promițătoare la
București, așa cum remarcă Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la
Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult…”
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată și prin observaţiilor celorlalte personaje: „moșia, moșie,
foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda) „vampir, unul care
suge sângele poporului”( Cațavencu)
Infatuat, are o părere foarte bună despre calitățile sale de om politic: „mi-am sacrificat cariera şi am rămas
între d-voastră, ca să vă organizez partidul -căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată
să fiţi un partid”(autocaracterizare).
Caracterizarea prin nume este și o sursă a comicului. Prenumele cu rezonanță istorică, Ștefan, este înlocuit
de cunoscuți cu diminutivul Fănică, ceea ce pune în contrast apareța (Ștefan șeful, conducătorul județului) și
esența/realitatea (Fănică, bărbatul slab în fața femeii). Tipătescu poate proveni de la tip, el fiind tipul amorezlui.
Acțiunea comediei e plasată: ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul sec. XIX,
pe durata a trei zile. Repere spațio-temporale sunt, totuși, vag exprimate pentru a avea efect de generalizare a
evenimentelor de acest fel, care s-ar putea petrece în orice loc.
Piesa e structurată în patru acte și mai multe scene.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Scrisoare de amor pierdută e folosită ca
armă de șantaj atât de Nae Cațavencu, cât și de Agamemnon Dandanache pentru obținerea funcției de deputat.
Tema operei constă în prezentarea unor aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
electorale) și de familie (triunghiul amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere dată între două grupuri politice opuse: partidul
liberal - care îl sprijină pe Farfuridi – și gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae Catavencu (avocat și
directorul ziarului ,,Răcnetul Carpaților”). Conflictul secundar e reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care
se teme de trădarea prefectului.
Incipitul este tip ex-abrupto*, deoarece acțiunea e prezentată în plină tensiune dramatică. Finalul este închis,
conflictul se rezolvă și comedia se încheie într-o atmosferă de veselie generală.

*
ex-abrupto = dintr-o dată, brusc, pe nepregătite

63
 Relația dintre două personaje dintr-un text dintr-un text dramatic studiat aparținând lui I.L. Caragiale

,,O scrisoare pierdută” – de I. L. Caragiale

Zoe-Tipătescu

,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este comedie de moravuri ce satirizează defecte umane și
prezintă aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor electorale) și de familie (triunghiul
amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti, autorul creează tipuri umane memorabile, tipologii unice în
literatura română. Prin intermediul cuplului Zoe-Tipătescu este evidențiat contrastul comic dintre aparență și esență.
Ștefan Tipătescu, unul din personajele principale ale comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale,
este prefectul județului, stâlp al puterii conservatoare, și întruchipează tipul donjuanului, al primului amorez, al
cuceritorului de inimi.
Zoe, singurul personaj feminin al piesei, este soția lui Trahanache, amanta lui Tipătescu și ilustrează
tipul adulterinei și al cochetei. În cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea deţine controlul și reprezintă raţiunea.
Este o femeie inteligentă, ambițioasă și autoritară, are o personalitate puternică și e preocupată să-și păstreze
imaginea de doamnă distinsă din societatea burgheză.
Tipătescu este cel mai puțin marcat comic, fiind spre deosebire de celelalte personaje un om instruit, educat,
dar imoral deoarece are o relație amoroasă ascunsă cu Zoe Trahanache, soția prietenului său Zaharia. Povestea de
dragoste începe încă din momentul în care ea se căsătorește cu neica Zaharia, așa cum bărbatul încornorat observă
cu naivitate: ,,pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu
trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău...”
Acțiunea piesei se învârte în jurul pierderii unei scrisori de amor pe care Tipătescu i-o trimite Zoei. Din
neglijență, Zoe pierde scrisoarea de amor care-i fusese adresată și îi mărturiseşte lui Tipătescu faptul că pierduse
scrisoarea în seara întâlnirii, atunci când plecase de la el: ,,poate să fi scos batista pe drum și mi-a căzut scrisoarea: le
aveam tot într-un buzunar”.
Pierdut de Zoe, documentul compromițător este găsit de Cetățeanul turmentat de la care, îmbătându-l, îl
sustrage Nae Cațavencu și îl transformă într-o armă de șantaj. Nae Cațavencu amenință că o va publica în ziarul
„Racnetul Carpaților”, unde era director, dacă nu primește sprijin politic în vederea obținerii funcției de deputat.
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre Tipătescu și Zoe este cel din actul II, când Zoe, speriată de
şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să-i sprijine candidatura. Zoe trece de la lacrimi, la
amenințări şi invocă fapul că imaginea ei va fi compromisă public. Tipătescu este dominat psihologic de la început
până la sfârşit. Soluţiile sale - fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu - sunt total ignorate de Zoe care, cu
ajutorul farmecelor sale feminine „Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?... Spune!..”, îl
convinge să accepte candidatura lui Cațavencu.
Un alt episod semnificativ pentru relația dintre cele două personaje are în vedere faptul că Tipătescu, de
dragul unei femeii iubite sacrifică o carieră promițătoare la București, așa cum remarcă Trahanache: „Credeţi d-
voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la
dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult…”

64
 Portretele celor doi sunt conturate prin modalitățile de caracterizare specifice personajului dramatic (prin
intermediul acțiunii, prin limbaj, nume, notațiile autorului, intervenția directă a altor personaje).
Trăsătura dominantă a lui Tipătescu este impulsivitatea care iese în evidență în încercarea de a obține
scrisoare. Prin intermediul didascaliilor sunt surprinse stările personajului: „turburat rău”, „în culmea agitaţiei”,
„înfuriat” „fierbând mereu”.Trahanache își exprimă opinia despre Tipătescu, caracterizându-l în mod direct: „E
iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” Zoe pozează într-o fire
sensibilă, leșină, trece cu ușurință de la o stare la alta, este prefăcută și speculează sentimentele de dragoste.
Caracterizarea prin nume este și o sursă a comicului. Prenumele cu rezonanță istorică, Ștefan, este înlocuit
de cunoscuți cu diminutivul Fănică, ceea ce pune în contrast apareța (Ștefan șeful, conducătorul județului) și
esența/realitatea (Fănică, bărbatul slab în fața femeii). Tipătescu poate proveni de la tip, el fiind tipul amorezlui. Zoe
are un nume scurt, care începe cu o consoană sonoră, ce sugerează faptul că e o femeie puternică, autoritară, îşi
cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Diminutivul familiar coana Joițica evidențiază contrastul comic
dintre aparență și esență.
Acțiunea comediei e plasată: ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul sec. XIX,
pe durata a trei zile. Repere spațio-temporale sunt, totuși, vag exprimate pentru a avea efect de generalizare a
evenimentelor de acest fel, care s-ar putea petrece în orice loc.
Piesa e structurată în patru acte și mai multe scene.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Scrisoare de amor pierdută e folosită ca
armă de șantaj atât de Nae Cațavencu, cât și de Agamemnon Dandanache pentru obținerea funcției de deputat.
Tema operei constă în prezentarea unor aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor
electorale) și de familie (triunghiul amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere dată între două grupuri politice opuse: partidul
liberal - care îl sprijină pe Farfuridi – și gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae Catavencu (avocat și
directorul ziarului ,,Răcnetul Carpaților”). Conflictul secundar e reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care
se teme de trădarea prefectului. Incipitul este tip ex-abrupto*, deoarece acțiunea e prezentată în plină tensiune
dramatică. Finalul este închis, conflictul se rezolvă și comedia se încheie într-o atmosferă de veselie generală.
Personajele sunt realizate în viziunea clasică încadrându-se într-o tipologie comică și având o trăsătură de
caracter dominantă: Zoe – tipul adulterinei și al cochetei, Trahanache – tipul încornoratului, al ticăitului, Tipătescu –
tipul amorezului, al don juan-ului, Cațavencu – tipul arivistului și demagogului, Farfuridi și Brânzovenescu – tipul
prostului, Pristanda – tipul servilului incult, Cetățeanul turmentat – tipul alegătorului.
Existența acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza aspecte ale societății și defecte umane. Deși
sunt personaje tipice, Tipătescu și Zoe, nu sunt realizate schematic de către autor, ci privite în complexitatea lor.

65
 Particularități ale unui text dramatic studiat aparținând lui Marin Sorescu

,,Iona” – de Marin Sorescu

Subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri”, „Iona” - piesa de debut a autorului - a fost
publicată în 1968 în revista „Luceafărul” și face parte, alături de „Paracliserul” și „Matca” din trilogia intitulată „Setea
muntelui de sare”.
Textul se încadrează în categoria teatrului modern, prin mai multe trăsături caracteristice: dispariția
conflictului și a intrigii, reinterpretarea mitului, apariția personajului idee/simbol, îmbinarea comicului şi a tragicului,
inserarea liricului în text (metaforele-simbol, numeroase imagini cu încărcătură lirică), lipsa precizării perioadei
istorice, situarea în atemporal etc.
Face parte din curenul literar neomodernism prin: ambiguitate, ermetism, prin textul cu multiple posibilități
de interpretare a simbolurilor, elucidarea absolută fiind imposibilă etc.
Tema piesei este filozofică, ilustrează singurătatea ființei umane și strigătul tragic al individului însingurat,
care face eforturi disperate pentru a-și regăsi identitatea.
Conflictul exterior lipsește, regăsindu-se doar cel interior, ce reprezintă neliniștile și revolta omului modern.
Titlul piesei se află în strânsă legătură cu sursa de inspirație: mitul biblic al Iona din Vechiul Testament. Spre
deosebire de personajul biblic, cel creat de Marin Sorescu nu săvârșește niciun păcat și se află încă de la început ,,în
gura peștelui”, fără posibilitatea eliberării. Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (eu) şi „na”, cu
sensul familiar al lui „ia”, denumind personajul piesei care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În mod cu
totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane,
precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde.
Apare monologul dialogat, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot
timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.
Incipitul piesei îl prezintă pe Iona stând în gura unui pește și aruncând năvodul în apă. Iona este un pescar
ghinionist, care, deși își dorește să prindă peștele cel mare, prinde numai „fâțe” și pentru a rezolva neputința
impusă de destin, își ia întotdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peștii care au mai fost prinși o dată. Întinderea
imensă de apă, marea, sugerează: libertate , aspirație, iluzie și chiar deschidere spre un orizont nelimitat. Marea e plină
„de nade, tot felul de nade frumos colorate”, care sugerează capcanele, sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante,
pericolele acestora asupra existenţei umane.
O secvență ilustrativă pentru tema singurătății este cea în care Iona se strigă, își cheamă ,,dublul’’, dar
constată că este înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: ,,Gata şi cu ecoul meu... - Nu mai e, s-a
isprăvit. - S-a dus şi ăsta. - Semn rău.” simbolizează pierderea sinelui. În prefața cărții, Marin Sorescu notează: „Cred
că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-
na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io.
Io în vreo limbă veche înseamnă: eu”.
În finalul tabloului, gura peștelui se închide și Iona ajunge în stomacul acestuia, un spațiu închis, sufocant din
care va încerca să evadeze.
Tabloul al II-lea se petrece în „interiorul Peştelui I”, în întuneric. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia
supravieţuirii. Monologul dialogat conține puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale,
„de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd
timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”.
Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi constată lipsă de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că
„ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, de unde reiese ideea că este necesară o selecţie a lucrurilor
importante în viaţă.
Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se
odihnească vântul și pescărușii. „Construcţia grandioasă” ar fi singurul lucru bun pe care l-ar fi făcut în viaţa lui.

66
 Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său, Peştele I. Ideile asupra
căruia meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume: „dacă într-adevăr sunt mort şi-acum
se pune problema să vin iar pe lume?”.
Apar doi figuranţi care „nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe
care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin. Iona devine
încrezător, „o scot eu la cap într-un fel”, apoi cu ajutorul cuţitului începe să spintece burţile peştilor, închipuindu-și că e
o unghie mare şi puternică „ca de la piciorul lui Dumnezeu”.
O altă secvență semnificativă este cea în care Iona adresează o scrisoare mamei sale, în care o roagă să îl mai
nască o dată: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna
esenţialul. Scrie mesajul cu propriul sânge, tăindu-și o bucata de piele din podul palmei stângi. Asemenea
naufragiaților, el pune biletul într-o bășică de pește, dar tot el îl găsește, ca semn al singurătății absurde în
care se învârtește în societatea modernă.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”. Este singur pe o plajă murdară,
înconjurată de burți de pește: „un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Are „barba
lui lungă şi ascuţită” - un indice de timp: a trecut o viață de când omul încearcă zadarnic să găsească o soluție.
Respiră acum alt aer, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”. Este singur
în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona
se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată.
Îşi aminteşte numele/ propria identitate: „Eu sunt Iona” și constată că a greşit drumul, „totul e invers”.
Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din
propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea
sinelui şi simbolizează un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”.
Gestul sinuciderii trebuie înțeles tot din punct de vedere simbolic: Iona a găsit calea, iar aceasta se afla în sine.
„Iona” este o parabolă alegorică, textul este presărat cu mesaje ascunse în metafore, limbajul este încărcat cu
simboluri și concepte ce trebuie descifrate cu atenție. Gesturile protagonistului sunt cele care transmit cel mai bine
mesajul operei.
Piesa „Iona” de Marin Sorescu este o dramă existențială, o meditație asupra condiției umane, în special asupra
singurătății: „Am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.” (Marin Sorescu)

67
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic aparținând lui Marin Sorescu

,,Iona” – de Marin Sorescu

Personajul principal al textului, de fapt singurul personaj, este un pescar, pe nume Iona, simbol al omului
modern prins fără voia lui într-o capcană din care încearcă să evadeze.
Eroul lui Marin Sorescu este un pescar ghinionist. Deși își dorește să prindă peștele cel mare, Iona prinde
numai „fâțe” și pentru a rezolva neputința impusă de destin, își ia întotdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peștii
care au mai fost prinși o dată.
Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ,,Ca orice
om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu
stabilește legături de comunicare reale cu aceștia.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește, mai degrabă, stare, este singurătatea. De altfel,
Marin Sorescu mărturisește despre personajul său „Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit
de singur.”
În piesă există multe secvențe simbolice care ilustrează singuratea absolută a personajuluil. În tabloul I, Iona
se strigă, își cheamă ,,dublul’’ până răgușește, dar constată că este înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului
ecou: ,,Gata şi cu ecoul meu... - Nu mai e, s-a isprăvit. - S-a dus şi ăsta. - Semn rău.” simbolizează pierderea sinelui.
În prefața cărții, Marin Sorescu notează: „Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul.
Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate
de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io. Io în vreo limbă veche înseamnă: eu”.
În tabloul al III-lea, Iona e deopotrivă expeditor și destinatar al scrisorii trimise. Pescarul adresează o scrisoare
mamei sale, în care o roagă să îl mai nască o dată: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne
scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul. Scrie mesajul cu propriul sânge, tăindu-și o bucata de piele din podul
palmei stângi. Asemenea naufragiaților, el pune biletul într-o bășică de pește, dar tot el îl găsește, ca semn al
singurătății absurde în care se învârtește în societatea modernă.
Ultimul tablou e în întregime ilustrativ pentru solitudinea deplină. Iona este singur pe o plajă murdară,
înconjurată de„un șir nesfârșit de burți”, cei doi pescari nu îi răspund, iar amnezia îl împiedică, temporar, să mențină
legătura cu propriul trecut.
Îşi aminteşte numele/ propria identitate: „Eu sunt Iona” și constată că a greşit drumul, „totul e invers”. Soluţia
de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propriul destin,
din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui şi
simbolizează un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”.
Gestul sinuciderii trebuie înțeles tot din punct de vedere simbolic: Iona a găsit calea, iar aceasta se afla în sine.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice personajului dramatic (limbajul, gesturile, acţiunile simbolice,
indicaţiile autorului), dar apar și procedee moderne, precum monologul și introspecția.
În mod direct, Iona este caracterizat de către autor prin intermediul didascaliilor. În cadrul indicațiilor
scenice, autorul denumeşte stările de spirit prin care trece personajul principal: ,,melancolic”, ,,trist” sau ,,meditativ”.
În cel de-al patrulea tablou, autorul surprinde și câteva trăsături fizice, precum ,,Barba lui lungă ṣi ascuţită” ce
simbolizează lupta de o viață a omului modern de a evada din solitudinea la care a fost condamnat.
În mod indirect,personajul e caracterizat prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate în cadrul
monologului. Fiecare tablou al operei lui Marin Sorescu îl surprinde pe Iona în altă etapă a evoluției sale.
68
 Tema piesei este filozofică, ilustrează singurătatea ființei umane și strigătul tragic al individului însingurat,
care face eforturi disperate pentru a-și regăsi identitatea.
Conflictul exterior lipsește, regăsindu-se doar cel interior, ce reprezintă neliniștile și revolta omului modern.
Titlul piesei se află în strânsă legătură cu sursa de inspirație: mitul biblic al Iona din Vechiul Testament. Spre
deosebire de personajul biblic, cel creat de Marin Sorescu nu săvârșește niciun păcat și se află încă de la început ,,în
gura peștelui”, fără posibilitatea eliberării. Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (eu) şi „na”,
cu sensul familiar al lui „ia”, denumind personajul piesei care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În mod cu
totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane,
precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde.
Apare monologul dialogat, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot
timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.
Iona devine imaginea generică a omului modern, un personaj-alegoric ce dă naștere la profunde
interogații referitoare la: existență, moarte, singurătate, destin și, în general, la condiția umană.

69