1

Poezia filosofică
Poeziile lui Eminescu se află sub semnul filosofiei germane, cu care a venit în contact în timpul studiilor de la Berlin şi Viena. Cel mai mult a fost influenţat de
filosoful idealist german Schopenhauer, de la care a preluat viziunea pesimistă asupra lumii, care însă se potriveşte perfect cu structura interioară romantică a
poetului.
Teme filosofice prezente în poezia lui Eminescu sunt: universul, omul de geniu, istoria, timpul.
Motive filosofice prezente în poezia lui Eminescu sunt: aspiraţia către absolut, infinitul cosmic, eternitatea, antinomia dintre eternitatea universului şi efemeritatea
fiinţei umane, visul, moartea.

Luceafărul
de Mihai Eminescu
Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu a apărut în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” de la Viena.
La baza poemului stau surse de inspiraţie de origine folclorică şi filosofică. Eminescu s-a inspirat din două basme populare româneşti culese de folcloristul german
Richard Kunisch,”Fata din grădina de aur” şi „Miron şi fata fără corp”. De asemenea, valorifică în poem motivul popular al zburătorului.
Sursele filosofice se leagă de numele lui Schopenhauer,de la care a preluat tema omului de geniu şi motivul incompatibilităţii dintre geniu şi omul comun.
În esenţă, „Luceafărul” este însă un poem alegoric, pe tema dramei omului de geniu şi o meditaţie asupra existenţei umane, în care apar şi alte teme romantice
preferate de Eminescu: iubirea, natura, universul, singurătatea, timpul.
Fiind un poem alegoric, personajele devin simboluri. Luceafărul este omul de geniu, Cătălin şi Cătălina fiinţe comune, iar Demiurgul este simbolul armoniei
universale, a forţei absolute a Universului.
Criticul literar Tudor Vianu identifică cele patru personaje ale poemului cu diferitele măşti ale poetului, toate fiind ipostaze ale aceluiaşi eul liric eminescian: omul
superior, îndrăgostitul, muritorul care aspiră spre absolut, înţeleptul, gânditorul, pesimistul, etc.
Poemul are patru părţi: povestea de dragoste dintre fata de împărat şi Luceafăr; idila dintre Cătălin şi Cătălina; călătoria cosmică a Luceafărului la Demiurg, căruia
îi cere dezlegarea de nemurire; și reintegrarea personajelor în universul lor normal.
Cele patru părţi sunt structurate pe două planuri, unul uman-terestru şi altul universal-cosmic. În prima şi ultima parte planul terestru se îmbină cu planul cosmic;
în părţile a doua şi a treia cele două planuri se separă.
Poemul începe ca un basm. Fata de împărat trăieşte într-un spaţiu de basm, într-un castel la marginea mării. Unicitatea ei justifică dragostea Luceafărului.
„Fereastra” este un simbol al deschiderii spre infinit, o adevărată poartă între cele două lumi, cea terestră şi cea cosmică. Îndrăgostiţii, aparţinând unor lumi
diferite, pot comunica doar mediat.
Invocaţia fetei, care are valoarea unui descântec, debutează cu un pseudopleonasm, întrucât „jos” este lumea fiinţelor comune, în care trăieşte şi ea.
Urmează cele două metamorfoze ale Luceafărului. El apare mai întâi într-o ipostază angelică, ca Neptun, născut din mare, apoi într-o ipostază demonică, ca Apolo
sau Pluto, născut din soare. Ambele portrete conţin elemente care sugerează incompatibilitatea personajului cu lumea terestră.
Fata de împărat refuză ofertele Luceafărului, fiind conştientă de apartenenţa lor la două lumi incompatibile („eu sunt vie, tu eşti mort”; „ochiul tău mă-ngheaţă”;
„privirea ta mă arde”). Refuzul ei exprimă şi frica de necunoscut şi imposibilitatea ei de a se ridica la nivelul lui ( „Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe”).
Luceafărul formulează clar diferenţa dintre ei( „eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare”).El acceptă totuşi, din iubire, sacrificiul suprem, prin aceasta
manifestându-şi superioritatea faţă de fată.
Partea a doua reprezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina. Fata aici poartă deja un nume, ceea ce sugerează că ea şi-a pierdut unicitatea, exprimă regresia ei în
lumea fiinţelor comune. Faptul că cei doi tineri poartă variante ale aceluiaşi nume, sugerează apartenenţa lor la aceeaşi lume, ca şi versurile „Încă de mic te
cunoşteam pe tine”, „Te-ai potrivi cu mine”.
1
Apartenenţa lui Cătălin la contingent este sugerată prin statutul lui social şi familial („copil de casă”, „paj”, „copil din flori şi de pripas”), prin reliefarea unor
defecte de caracter („viclean”, „îndrăzneţ”, „se furişează pânditor”, „guraliv”, „de nimic”), prin folosirea limbajului popular şi colocvial, prin oralitatea stilului
( „copil din flori”, „bată-i vina”, „arz-o focul”, „acu-i acu”, „ia dut’ de-ţi vezi de treabă”).
Portretul tânărului este în antiteză cu cele ale Luceafărului din prima parte, care erau construite pe baza unor simboluri luate din mitologie.
Monologul lui Cătălin constituie o ars amandi (artă a iubirii), o lecţie a iubirii terestre, prezentând iubirea sub forma unui ritual, ceremonial.
Apare motivul popular al zburătorului, potrivit cu tonalitatea şi limbajul popular al acestei părţi.
Repetarea conjuncţiei adversative „dar” în monologul Cătălinei sugerează oscilaţia fetei, care este totuşi conştientă de mediocritatea ei şi de imposibilitatea
realizării iubirii cu Luceafărul („Se înalţă tot mai sus Ca să nu-l pot atinge”, „În veci îl voi iubi şi-n veci va rămânea departe”).
În finalul acestei părţi, oferta erotică a lui Cătălin (strofele 63-64) contrastează cu cea a Luceafărului din prima parte (strofele 22, 35).
Partea a treia poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice: zborul cosmic, monologul lui Hyperion şi monologul Demiurgului.
Prima secvenţă este o călătorie regresivă în timp, un drum simbolic al cunoaşterii (strofa 70), sub imperiul luminii, o cosmogonie, care prezintă naşterea
universului din haos. Conţine câteva idei ştiinţifice şi filosofice: teoria haosului iniţial, relativitatea timpului, caracterul infinit al cosmosului. Elementele acestui

1
Întâmplător, accidental- o lume care se află sub semnul hazardului, al „norocului”, în care omul nu este stăpân pe soarta sa.
 2

tablou sunt: întunericul, adâncul, luminile. Suntem la începuturile lumii, când spaţiul şi timpul nu s-au născut încă (strofa 69). Pe planul expresiei predomină
imaginile cinetice, care sugerează mişcarea („fulger nentrerupt”, „zboară”, „izvorau lumine”, etc.
Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire, în schimbul unei „ore de iubire”. „Setea de repaos” exprimă aceeaşi dorinţă de a cunoaşte iubirea telurică,
nostalgia omenescului.
În monologul Demiurgului apare prima oară numele Luceafărului: Hyperion. Este un nume de origine mitologică, care în limba greacă înseamnă „cel care merge
deasupra”. În mitologie Hyperion era un titan, fiul lui Uranus (zeul cerului) şi al Geei (zeiţa Pământului). Originea lui sugerează dubla condiţie a geniului:
spirituală (Cerul) şi terestră (Pământul).
Demiurgul este creatorul Universului, puterea supremă, simbol al armoniei universale. Cererea lui Hyperion nu se poate realiza, pentru că el face parte din ordinea
primordială a cosmosului, iar desprinderea lui din această lume ar duce din nou la haos. (strofa 75).
Monologul Demiurgului este o adevărată lecţie de filosofie despre ciclicitatea vieţii, destinul omului, care stă sub semnul hazardului „al norocului” (motivul
fortuna labilis-strofa 78 ), efemeritatea vieţii umane ( strofele 77, 80 ) şi eternitatea universului( strofele 81-82), zădărnicirea oricărei încercări de schimbare
(motivul vanitas vanitatum).
Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, drept recompensă însă îi oferă trei ipostaze ale geniului: acela de creator pe plan artistic( strofele 81-82), acela de împărat
(putere politică strofa 83) şi acela de geniu militar, conducător de oşti( strofa 84). Argumentul zdrobitor apare în final. Cu ironia specifică romanticilor, Demiurgul
îi arată inutilitatea sacrificiului său (strofa 85).
Partea a patra readuce idila dintre Cătălin şi Cătălina într-un cadru romantic, umanizat, specific eminescian (strofele 87-88).
Cei doi îndrăgostiţi nu mai poartă nume, ei devin unici prin iubirea lor. Declaraţia de dragoste a iubitului este construită dintr-un şir de metafore, este mult mai
sobră şi elegantă, ceea ce simbolizează caracterul înnobilator, sacralizator al iubirii. Ei reprezintă acum cuplul biblic, edenic, într-un peisaj paradisiac (strofele 89-
91).
Cătălina rosteşte a treia chemare către Luceafărul de pe cer, dar înlocuirea cuvântului „viaţă” cu „noroc” sugerează renunţarea ei şi acceptarea destinului fiinţelor
comune. Ea nu îi mai cere iubire,ci ocrotire.
Scurtul monolog al Luceafărului de la sfârşitul poemului subliniază ruptura definitivă dintre cele două lumi, sugerată atât gramatical, cât şi stilistic, prin antiteza
dintre „cercul vostru”, care stă sub semnul hazardului, al efemerului (al „norocului”) şi „lumea mea”, care este infinită şi eternă. Epitetul metaforic „chip de lut”
defineşte apartenenţa fetei la lumea terestră, în timp ce „nemuritor şi rece” sugerează soarta geniului, condamnat la nemurire şi singurătate. Aceeaşi idee de
solitudine este sugerată şi prin folosirea pronumelui personal la singular „eu”, în contrast cu pluralul „vostru”.
4. „Luceafărul”-poem romantic, cu elemente clasice
„ Luceafărul”este un poem romantic prin:
- amestecul de genuri şi specii literare( este un poem epic-liric-dramatic, cu elemente de elegie-strofele 58-62, pastel-strofele 87-88, idilă-strofele 89-91-93,
meditaţie-strofele 77-8o);
- folosirea unor teme şi motive romantice (teme: drama omului de geniu, natura şi iubirea, cosmogonia; motive: noaptea, luna, stele, visul, etc);
- sursele de inspiraţie folosite: folclorul şi mitologia;
-folosirea antitezei, figura de stil preferată a poeţilor romantici.
Cu toate acestea, „Luceafărul” are şi câteva elemente clasice:
-echilibrul compoziţional, simetria şi armonia textului;
-preţuirea artei antice;
-stilul limpede, clar;
2
-ataraxia ( starea de seninătate clasică);
Cele două metamorfoze ale Luceafărului stau în acelaşi timp sub semnul romantismului şi al clasicismului: al romantismului, prin portretele create, unul angelic şi
3
altul demonic, şi al clasicismului, prin trimiterile la mitologia antică greacă şi latină.
5. Pe plan stilistic, trebuie remarcată folosirea alegoriei şi a antitezei, pe baza cărora este construit întregul poem. Dintre celelalte figuri de stil predomină
metafora, epitetul, comparaţia, inversiunea, utilizate însă cu măsură, textul caracteruzându-se prin claritatea expresiei.
Limbajul, care uneori este popular, colocvial, alteori, solemn, metaforic, caracterizează contextul în care apare sau personajul care vorbeşte.
Poemul are o deosebită muzicalitate, datorită prozodiei, asemănătoare cu cea a poeziilor populare: ritmul iambic, rima încrucişată, măsura de 8-7 silabe.
„Luceafărul”a fost considerat pe drept o sinteză a creaţiei eminesciene, atât pe planul ideilor, cât şi al expresiei artistice.

2
D.E.X.-concepţie filosofică idealistă din Antichitate, care susţine că omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă linişte sufletească prin detaşare de frământările
lumii.
3
Clasicii erau mari admiratori ai Antichităţii greco-latine datorită ideii de echilibru, armonie din operele acestora; recomandau imitarea modelelor antice.