„LUCEAFĂRUL”

M. Eminescu

Autorul operei „Luceafărul” este Mihai Eminescu, poet, prozator și jurnalist român
considerat ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română, el
reprezentând „întruparea literara a conștiintei românesti, una și nedespărțită” (N. Iorga).
Romantismul este un curent artistic și literar apărut la sfârșitul secolului XVIII în Anglia
și la începutul secolului XIX în Franța ca reacție împotriva regulilor stricte ale
clasicismului. Romantismul are la bază libertatea de creație și imaginația, iar trăsăturile
principale ale acestuia sunt amestecul de genuri și specii literare, inspirația din specificul
național, evadarea din realitate, aspirația spre absolut și spre perfecțiune, folosirea
antitezei ca mijloc compozițional și tema și motivele specifice. Luceafărul se încadrează
în genul epic prin firul narativ și personaje, în genul liric prin elementele de verificație și
figurile de stil și în cel dramatic prin dialogul care dramatizează acțiunea. În esență opera
este un monolog liric, însă dialogul îi conferă caracter filosofic. Autorul se inspiră din
folklorul național, fiind prezent mitul Zburătorului, iar antiteza se află la baza întregului
poem (Luceafăr/Cătălin, Luceafăr/fată de împărat, Luceafărul în ipostaza de
demon/înger și între tablouri). Tema este specifică romantismului, anume condiția
omului de geniu, și sunt prezente numeroase motive specifice. Tipic romantice sunt și
noaptea, evadarea prin vis, dragostea neîmplinită și melanconia.
Principalele surse de inspirație au fost filosofia lui Schopenhauer, miturile indiene “Rig-
Veda” și basmul românesc “Fata în grădina de aur”.
Tema este condiția omului de geniu prezentată sub forma unei alegorii prin care apare
iubirea imposibilă între două ființe care nu aparțin aceleiași lumi.
În viziunea lui M. Eminescu, Luceafărul reprezintă ipostaza omului de geniu care, deși
nu cunoaște moarte, este condamnat să rămână veșnic singur și neînțeles. Pe de altă
parte, T. Vianu consideră că personajele sunt ipostaze ale lui Eminescu însuși, măști
lirice ale poetului.
Titlul în sens denotativ se referă astrul ceresc (planeta Venus) care se vede prima în
momentul înserării. În sens conotativ, titlul este simbol al omului de geniu.
Tipul de lirism este unul obiectiv, numit și “lirica măștilor” (T. Vianu). Poezia cuprinde
98 de catrene care au fost împărțite în patru tablouri, prezentate în antiteză între lumea
cozmică și cea terestră.
În tabloul întâi, cadrul este în principal cozmic. Acesta debutează sub semnul basmului
(“a fost odată ca-n povești”) cu portretul fetei de împărat, caracterizată prin unicitate și
superioritate din cauză aspirației acesteia spre absolut. Iubirea ce se înfiripă între
Luceafăr și fată este posibilă în vis (“iar ea vorbind cu el în somn”), iar întâlnirea celor
doi este posibilă datorită oglinzii. Apare motivul Zburătorului deoarece Luceafărul
pătrunde în camera fetei și îi tulbură somnul pentru a-și declara iubirea. Într-o noapte
fata îl chema pe Luceafăr (“cobori în jos, Luceafăr blând”) și acesta se prezintă în
ipostaza de înger “cu păr de aur moale”. Se prezintă apoi la a doua chemare a fetei sub
formă de demon, cu “negre vițele-i de păr” și “palid la față”. Cele două metamorfoze ale
Luceafărului sunt construite în antiteză. În ambele întâlniri, Luceafărul îi propune fetei
să renunțe la viața terestră pentru o viață eternă alături de el, dar aceasta refuză, ceea ce
reprezintă alegoria care stă la baza primului tablou, anume incapacitatea omului comun
de a-și depăși condiția. Luceafărul, în schimb, accepta să renunțe la nemurire pentru
iubire, ceea ce accentuează superioritatea omului de geniu. Motivele literare romantice
sunt castelul, umbra, visul, oglinda, stelele, soarele, luna și cerul.
În al doilea tablou, cadrul este uman, construit în antiteză cu primul. Apare Cătălin, băiat
viclean și îndrăzneț, care reprezintă iubirea pământeană și care este opus din toate
punctele de vedere Luceafărului. Cătălin își încearcă norocul cu fata, căreia îi este dat
numele de Cătălina, ceea ce o îndepartează tot mai mult de cadrul cozmic și de iubirea
absolută a Luceafărului. Ea la început ezită (“mai nu vrea, mai se lasă”), dar după îl
acceptă pe Cătălin, ceea ce revelă asemănarea între ființele din aceeași lume, cu
preocupări mărunte și tipic pământene. De astfel, și limbajul suferă o schimbare, fiind
mai colocvial, ceea ce desemnează dragostea posibilă între cei doi și posibilitatea fetei
de a se împlini prin iubirea alături de Cătălin. Tabloul conține un amplu pastel prin care
băiatul descrie viziunea lui asupra iubirii. Principalele motive romantice prezente în al
doilea tablou sunt codrul și izvoarele.
În al treilea tablou cadrul este cozmic și surprinde călătoria în timp și spațiu a
Luceafărului, care are ca scop renunțarea la nemurire pentru o viață terestră alături de
Cătălina. Dialogul cu Demiurgul evidențiază ideea efemerității omului în raport cu
eternitatea geniului care poate primi orice, numai moarte nu. Luceafărului îi este atribuit
numele de Hyperion pentru a-l apropria de cadrul terestru, însă cererea acestuia este
refuzată, deoarece el face parte dintr-un întreg pe care l-ar destrâma prin renunțarea la
nemurire. . Motivele romantice prezente sunt cozmogonia și destinul.
În al patrulea tablou, cadrul este mai mult terestru și surprinde întoarcerea lui Hyperion
“in locul lui menit din cer”, de unde îi putea privi pe cei îndrăgostiți adăpostiți în codru.
În acest tablou Luceafărul este chemat pentru a treia oară, însă de data asta chemarea
echivalează cu o adresare către un astru protector. Replica din final a Luceafărului
reprezintă o meditație tristă în care se enunță soarta tristă a geniului care, deși este
nemuritor, va rămâne veșnic singur și neînțeles. Motivele romantice din acest tablou sunt
cerul, noaptea, florile argintii și norocul.
Așadar, poemul “Luceafărul” ilustrează în mod amănunțit condiția omului de geniu și
armonizează temele, simbolurile și motivele romantice fiind, în viziunea lui G.
Călinescu, “vârful operei eminesciene spre care ne urcam citind creațiile mai mici”.