LUCEAFĂ RUL de Mihai Eminescu

Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este un poem filosofic, alegoric şi se înscrie în estetica
romantică. Viziunea romantică despre lume este dată de tema centrală, de relaţia geniu-
societate, de structura discursului liric, de antiteze, de motivele literare, de metamorfozele lui
Hyperion.
Tema centrală a poemului este condiţia omului de geniu ce trăieşte într-o societate meschină,
incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile. Problematica omului de geniu poetul o preia de la filosoful
german Schopenhauer, dar îşi înzestrează omul de geniu, Luceafărul, cu sentimente – iubirea
devine pentru el o cale de cunoaştere.
Tema iubirii apare în poem în două ipostaze: iubirea neîmplinită, imposibilă – cuplul fata de
împărat şi Luceafăr nu se împlineşte deoarece aparţin unor lumi diferite şi iubirea împlinită –
cuplul Cătălina şi Cătălin se împlineşte deoarece cei doi aparţin aceleiaşi lumi.
Motivele romantice : luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda susţin atmosfera de basm
şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat.
Punctul de plecare al poemului este folclorul, basmul popular românesc ,, Fata în grădina de
aur”. Eminescu păstrează formula iniţială a basmului ,, A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca
niciodată” şi personajele specifice: fata de împărat, dar modifică finalul. Dacă în basm, zmeul se
răzbună omorându-i pe cei doi, într-o penultimă variantă el le adresează doar un blestem ,, un
chin s-aveţi/ de-a nu muri deodată”, iar în varianta finală Luceafărul îi adresează fetei doar o
replică plină de înţelepciune
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor universal-cosmic şi uman-terestru
şi a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Simetria compoziţională se realizează în
cele patru tablouri ale poemului astfel: cele două planuri se interferează în primul şi în ultimul
tablou, pe când tabloul al doilea reflectă doar planul terestru, iar tabloul al treilea este consacrată
planului cosmic- călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi răspunsul.
La nivel prozodic/formal, poemul este alcătuit din 98 de strofe/catrene, măsura de 7-8 silabe,
rima încrucişată.
Poemul este structurat pe două planuri: planul uman-terestru şi planul universal-cosmic şi are
patru tablouri. Lirismul este obiectiv, un lirism al măştilor – personajele poemului devin
simboluri: fata de împărat este posibilă iubită a omului de geniu, Cătălin şi Cătălina sunt
exponenţi ai lumii comune, Luceafărul/ Hyperion şi Demiurgul exponenţi ai omului de geniu.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Formula iniţială, specifică basmului, ,, A fost
odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” avertizează cititorul/lectorul că ,, povestea” este una
fantastică: un timp mitic. Portretul fetei de împărat scoate în evidenţă unicitatea terestră. Fata de
împărat ,, o prea frumoasă fată” este simbol al purităţii ,, Cum e fecioara între sfinţi” şi unică ,,
Şi luna între stele”.
Acţiunea se desfăşoară în spaţiul închis al castelului, în camera fetei, noaptea. Formula iniţială
avertizează cititorul că povestea este una fantastică. Fata de împărat se îndrăgosteşte de Luceafăr.
Iubirea este reciprocă, dar cei doi se întâlnesc doar în somn şi vis, puntea de legătură fiind
fereastra şi oglinda. Fata ,, o prea frumoasă fată” îl cheamă de două ori pe Luceafăr. El îi
răspunde chemărilor şi se transformă/metamorfozează: prima oară în înger, se naşte din cer şi din
mare, dar este palid, a doua oară în demon, se naşte din lumină şi întuneric, cu ochii mari şi
minunaţi.
Tânăr mândru ca înfățișare, el reprezintă însuși visul erotic al unei tinere fete de împărat.
Ascultând tremurător chemarea fetei, se întrupează din mare sub forma unui tânăr angelic, cu
părul auriu și fața albă ca de ceară. A doua oară se întruchipează din a chaosului văii, cu o
înfățișare demonică cu părul negru și ochii lucind himeric. Părinții săi sunt forțele naturii – cerul
și marea, soarele, noaptea.
Luceafărul se adresează fetei într-un limbaj solemn, ale cărui sintagme reprezintă o împletire
între conceptele de timp și spațiu: sfera mea, palate de mărgean, veacuri multe, a mele ceruri,

1 dcm
 LUCEAFĂ RUL de Mihai Eminescu

cununi de stele și face, totodată distincția clară dintre cele două lumi sfera mea (spațiu
infinit), cămara ta (spațiu închis).
Luceafărul aparține unei sfere cosmice, care transcende lumea fetei de împărat. Străbaterea
imensităților spațiale este surprinsă într-o imagine de o mare forță concretizatoare.Socotindu-l
străin la vorbă și la port, lucind fără de viață, fata îl refuză și-i cere, în schimb să renunțe la
nemurire. Iar aceasta, pentru o oră de iubire, care echivalează cu o viață de om, încearcă
imposibilul, cerând Demiurgului să-l dezlege de greul negrei veșnicie.
Rugămintea de a fi un simplu muritor are dublă semnificație: simbolizează puterea de
sacrificiu a omului superior şi actul de răzvrătire față de ordinea existentă
În actul său de renunțare, trebuie să vedem dragostea față de om, dorința geniului de a trăi în
mijlocul semenilor săi. Însă neputându-se apropia de societatea în care marile valori sunt
ignorate, Hyperion alege să viețuiască în singur în sferele sale înalte.
Tabloul al II-lea. Acţiunea este plasată tot în spaţiul închis al castelului. Fata de împărat
capătă un nume: Cătălina. Apare un alt personaj, Cătălin, pajul de la curte. Portretul lui este
realizat în antiteză cu portretul Luceafărului: el este îndrăzneţ cu ochii, dar ,,Cu obrăjei ca doi
bujori/ De rumeni bată-i vina”. Cătălin îi face curte fetei şi îi propune să o înveţe ce este iubirea.
Fata de împărat îl refuză spunându-i că este îndrăgostită de luceafărul de sus, dar intuieşte
compatibilitatea dintre ei ,, Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”.
Tabloul al III-lea . Predomină planul universal-cosmic şi prezintă călătoria cosmică a
Luceafărului - tablou cosmogonic. Luceafărul capătă un nume – Hyperion, cel care merge pe
deasupra. Dialogul dintre Hyperion şi Demiurg este plin de dramatism. Hyperion îi cere tatălui
suprem să devină muritor pentru o oră de iubire, dar tatăl îl refuză aducându-i două argumente:
antiteza dintre noi şi ei, adică nemuritori/ muritori şi ordinea firească a universului nu ar mai fi
aceeaşi.
Tabloul al IV-lea. Luceafărul revine la locul lui pe cer şi priveşte uimit cuplul de îndrăgostiţi
aşezaţi într-o natură paradisiacă, ocrotitoare:sub un tei, în codru, noaptea. Fata îl zăreşte pe cer şi-
l cheamă din nou, dar pentru ai ocroti iubirea. El nu se mai transformă şi nici nu mai coboară,
doar îi adresează replica.
Având ca sursă filosofia lui Schopenhauer, opoziţia tipic romantică dintre geniu şi omul comun
este sintetizată în replica finală a Luceafărului. :,, Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau
altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece.” Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din
constatarea că relaţia om- geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a
sinelui, de asumare a condiţiei, a eternităţii şi, odată cu ea a indiferenţei, a seninătăţii, a detaşării/
ataraxiei. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele,, cercul strâmt”, iar geniul
constată că viaţa cotidiană a omului stă sub semnul norocului.
Titlul poemului, element de paratext, conţine motivul central al textului, Luceafărul, şi susţine
alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită,
opusă omului comun.
Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este un poem alegoric. Alegoria înseamnă că povestea,
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse în metafore, personificări şi simboluri. Astfel
personajele poemului devin simboluri, iar interpretarea poetului, ce nota pe marginea unui
manuscris,, Aceasta-i povestea. Iar înţelesul alegoric ce i l-am dat este că omul de geniu aici pe
pământ nu este capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit…El n-are moarte, dar n-are
nici noroc”, este elocventă.
Poemul Luceafărul este un poem romantic prin tema centrală, prin supratema timpului bivalent,
prin sursele de inspiraţie: folclorul şi filosofia, prin antiteze: omul comun/omul de geniu, noi/ei,
lumea mea/lumea voastră, înger/demon, etc.. Personajul principal, Luceafărul, este un personaj
romantic – personaj excepţional: cele două metamorfoze - înger/demon , pus în situaţi
excepţionale: el este capabil să facă sacrificiul suprem, să renunţe la nemurire, în numele iubirii.

2 dcm