Luceafărul

Introducere
 1883
 Almanahul Societății ‘România Jună’ Viena
 Apare în singurul volum de poezii al poetului
 Cunoaște o îndelungă perioadă de elaborare
 Sintetizează creația eminesceană

Cuprins
R1 ROMANTISM
 Surse folclorice + filosofice
 După cum mărturisește Eminescu la baza acestei poezii se află basmul ‘Fata
în grădina de aur’ cules de germanul Richard Kunisch în timpul călătoriei pe
care o face în Țările Romane.
 Din acest basm, Eminescu preia firul narativ (povestea de dragoste dintre o
fată de împărat și o ființă superioară, dar și nestatornicia fetei și spiritul de
sacrificiu al ființei superioare) și motivul dorinței imposibile, ’visul de
luceferi’.
 Dar Eminescu preia motivul aspirației către ideal și din al doilea basm cules
de Kunisch ‘Fecioara fără cap’, valorificând în aceași măsură și mitul
zburătorului în secvențele în care luceafărul pătrunde în visul fetei.
 Surselor de inspirație folclorică caracteristice literaturii române li se adaugă
sursele filosofice, Eminescu preluând ideile dezvoltate de Schopenhauer care
surprind dictomia dintre omul comun și geniu în lucrarea ‘Viața ca voință și
reprezentare’
 Încălcarea regulii clasice a purității genurilor
 Deși are un fir epic, o voce narativă care relatează întâmplările, personajele
care participă acțiune (fata de împărat – Cătălina, Luceafărul – Hyperion,
Demiurgul și Cătălin), deși schimbul de replici și tablourile amintesc de
dramatic în poezie există un puternic strat liric, rgăsit la nivelul discursului
fiecărui personaj, ce poate fi receptat ca simbol liric, metaforă ce sintetizează
diferite idei filosofice.
  Interferența genurilor conferă poeziei posibilități multiple de interpretare : o
poveste fantastică de iubire, o alegorie pe tema genului sau poezie simbolică,
încărcată de simboluri.
R2 TEMA ROMANTICĂ A GENULUI, căreia i se suburdonează TEMA IUBIRII
Ambele sunt dublate de o viziune romantică despre lume.
 Într omul comun și geniu există o diferență inconciliabilă (idee poetică)
 Ideea este dezvoltată pe tot parcursul poemului, dar este nuanțată în
secvența care conține monologul Demiurgului.
 Astfel, la rugămintrea Luceafărului de a deveni muritor, Demiurgul răspunde
evidențiind opziția dintre omul comun (supus destinului și cu condiție
efemeră) și geniul (nemuritor și dominat de acțiune).
 Atât Demiurgul, cât și Hyperion făcând parte din această categorie ‘Ei au
doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și
nu cunoaștem moarte’.
 Ideea era sugerată și în primul tablou, fiind susținută și de opoziția dintre
cele două planuri : cosmic și terestru.
 Deși fermecată de frumusețea ipostazei angelice și apoi demonice a
Luceafărulu, fata de împărat refuză să-și părăsească lumea, pentru a deveni
stăpână peste lumea lui, intuind incompatibilitatea dintre ei.
 Dovedindu-și natura superioară, Luceafărul se detașează de lumea
muritorilor, relevând imposibilitatea de a se împlini prin iubire ‘Ai să-nțelegi
tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare?’.
 Geniul are capacitatea de a-și depăși sfera
 La chemarea fetei, Luceafărul se smulge din universul său, întrupându-se
prima oară din cer și mare, și în ipostaza neptunică, apare ca ‘un tânăr
voievod’, deși, din punctul de vedere al fetei, este doar ‘un mort cu ochii vii’.
 Fata îi recunoaște superioritatea, însă privirea acestuia îi provoacă senzația
de îngheț ‘O ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată,/…/Și ochiul tău
mă îngheață’.
 De fiecare data, Luceafărul îi mărturisește dificultatea renașterii în plan
inferior ’Din sfera mea veni cu greu’, recunoscându-și astfel capacitatea de a
ieși din universal său.

R3 ELEMENTE DE STRUCTURĂ
 Relația dintre incipit și final
 În care este evidențiată unicitatea celor două personaje (fata de împărat și
Luceafărul).
 Formula inișială a poeziei, specifică basmului, prezintă în incipit ‘A fost odată
ca-n povești,/ A fost ca niciodată’ are rolul de a crea cadrul fabulous și
perspectiva temporală de natură mistică.
 Adverbul ‘odată’ plasează acțiunea într-un trecut îndepărtat, iar comparația
‘ca-n povești’ și ‘ca niciodată’ dovedesc unicitatea momentului.
 Unicitatea este de asemenea o trăsătură a fetei de împărat, sugerată de
superlativul ‘prea frumoasă’, sintagma ‘una la părinți’, dar mai ales de
comparația ’Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele’,
 În egală măsură, finalul este la rândul său semnificativ în conturarea viziunii
romantic
 Sub euforia iubirii, fata privește spre cer și-l zărește pe Luceafăr.
 Aceasta îl invocă pentru ultima oară : ‘Pătrunde în codru și în gând,/ Norocu-
mi luminează !’.
 Răspunsul Luceafărului este detașat, ușor ironic, chiar indiferent ce
contrastează cu atitudinea pasională manifestată în primul tablou : ‘Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Nemuritor și rece’.
 Luceafărul conștientizează condiția sa superioară și implicit imposibilitatea
de a se împlini prin iubire îi provoacă o profundă dezamagire.
 Motivele literare de natură romantică
 Eminescu valorifică pe lângă motivul lunii, al stelelor și al codrului și cel al
nopții.
 Dacă starea contemplativă a fetei este asociată visului diurn : ‘Cum e ape
coate-și razima/ Visând ale ei tâmple’, întâlnirea dintre cei doi are loc la
nivelul visului nocturn.
 Motivul îngerului și al demonului se regăsesc în descrierea sub care se arată
Luceafărul.
 Tot de inspirație romantică sunt și motivul ferestrei, simbol al evadării din
spațiul limitat al palatului spre spațiul infinit al universului cosmic, sau cel al
oglinzii, simbol al reflectării și al dilatării ființei.
Concluzie
Creația romantică ‘Luceafărul’ surprinde condiția omului de geniu, o sinteză a
creației eminesciene.