Luceafarul

Poemul apare in revista ‘’Convorbiri literare’’ in anul 1881, si in

volumul ‘’Poezii’’ din anul 1883. Acesta este un poem alegoric ce
imbina toate cele 3 genuri literare. Genul epic este sustinut de
formula de introducere specifica basmului ‘’A fost odata’’, de
prezenta unui narator care nareaza la persoana a 3-a, de existenta
personajelor, de numarul mare de verbe si de constructia gradata a
subiectului.
 In scrierea acestui poem, Eminescu apeleaza la mai multe surse
de inspiratie. Astfel, izvorul folcloric este reprezentat de
prelucrarea basmului muntenesc ‘’Fata in gradina de aur’’,
cules de Richard Kunisch, in Muntenia. De asemenea,Eminescu
prelucrează și basmul popular “Miron și frumoasa fără corp”.
Izvorul filozofic este reprezentat de influența filosofiei lui
Schopenhauer despre omul de geniu și omul comun. Astfel, în
timp ce omul de geniu se caracterizează prin
inteligență,obiectivitate, capacitatea de a și despasi sfera,
singurătatea și puterea de a se sacrifica, omul comun se
caracterizează prin Instinctualitate, realitate, subiectivitate
incapacitatea de a și depasi sfera, vointa de a trăi, sociabilitatea
și dorința de a fi fericit.
 Izvorul mitologic este reprezentat de motivele preluate de
Eminescu din mitologia greacă, indiană și creștină. Propria-i
viață ridicată la rang de simbol reprezintă izvorul biografic al
poemului.
 Tema poemului este reprezentată de cea romantică a locului
geniului în societate. La aceasta se mai adaugă iubirea și
cunoașterea. Poemul este structurat în 4 tablouri construite pe ideea
cuplului și alternanței spațiilor.Astfel, primul tablou și ultimul
surprind atât spațiul terestru cât și cel cosmic. Tabloul al doilea
surprinde planul terestru, iar tabloul al treilea prezintă călătoria
Luceafărului spre Demiurg

“Luceafărul” este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar

și o meditație asupra condiției umane duale. Geniul este căzut ca o
ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
 Caracterul alegoric este sugerat de tema romantică a geniului
în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele și relațiile
dintre ele sunt transpuse între o suită de metafore,
personificări și simboluri.
 Caracterul romantic este susținut de prezența antitezelor, de
limbajul Luceafărului, al Dmiurgului și al lui Cătălin. Geniul
aspiră spre o iubire ideală, perfectă care este pentru Hyperion
elementul care îl duce spre cunoasterea absoluta.

Viziunea despre lume a poetului este romantică si e data de temă, de

relația geniu-societate, de structură, de alternare a planului terestru
cu cel cosmic, de antiteză,de motivele literare, de imaginarul poetic,
de cosmogonii, de amestecul speciilor și de metamorfozele lui
Hyperion.
 Inceputul primului tablou este asemănător unui basm, dar
imediat textul părăsește modelul popular:”A fost odată ca în
povești/A fost ca niciodată…”. Versurile din incipit au scopul de
a ambiguiza relatia dintre real si fabulos.
  Urmează apoi portretizarea fetei de împărat care are
personalități multiple. Mai întâi, fata este singularizata în raport
cu lumea căreia îi aparține prin rang și prin frumusețe: “Din
rude mari împărătești/O prea frumoasă fată”. Ea este
singularizata: “Si era una la părinți și mândră-n toate cele/ Cum
e Fecioara între sfinți/ Si luna între stele”. Aceste versuri
subliniază puritatea, perfecțiunea în plan spiritual. Dragostea se
înfiripeaza în vis. Prin descendență fata este socotită o fiică a
cerului, ceea ce dă dreptul de a aspira spre Luceafar.

Omul comun este incapabil să se desprindă de lumea sa. Tocmai de

aceea, chemarea fetei presupune mereu coborâre, apropiere de
planul omenesc, niciodată înălțare. Luceafărul pare a înțelege
limitele fetei visătoare, căci în cele două metamorfoze își va lua de
fiecare dată chip omenesc: prima dată având înfățișarea angelica, iar
a doua oară înfățișare demonică. Fata trăiește întru un negru castel
ceea ce sugerează destinul uman.
Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu “Luceafărul”
folosit în sens conotativ și sugerează dorința omului comun de a
atinge absolutul. El unește două mituri: mitul românesc al stelei
căzătoare și mitul grecesc al lui Hyperion sugerând prin acesta natură
duală a personajului romantic.

Tabloul al doilea al poemului conturează planul terestru. Stilul

solemn al primului tablou este înlocuit, în această a doua parte printr
un ton ironic, deoarece persiflează caracterul mărginit și ușuratică al
idilei dintre Cătălin și Cătălina.
Portretul lui Cătălin este construit cu Luceafărul, fiind un
reprezentant al mediocrității spre deosebire de luceafăr. Acesta are
îndeletniciri dintre cele mai josnice:Imple cupele cu vin/ Mesenilor la
masă”. Si originea lui este precară: “Băiat din flori și de pripas”.

Portretul său fizic subliniază sănătatea, vitalul, trăsături

incompatibile cu spiritul superior “Cu obrajei ca doi bujori/ De
rumeni bata i vina”. El “se furișează pânditor” și este “guraliv și de
nimic”. Fata de împărat își pierde unicitatea, devine o muritoare
oarecare căpătând numele de Cătălina. Asemănarea celor doi prin
nume subliniază uniformitatea, apartenența la aceeași lume.
In final, Cătălin îi prezintă fetei un model existențial precar, lipsit
de strălucire:”Căci amândoi vom fi cuminți/Vom fi voioși si teferi/ Vei
pierde dorul de părinți/ Si visul de luceferi”. Partea a treia a poemului
este subordonată planului astral, tonul fiind solemn. Acest tablou
surprinde călătoria intergalactică a Luceafărului și discuția cu
demiurgul. Episodul zborului este o călătorie inversă pe axa timpului
în care Hyperion reface istoria creației. Călătoria în spațiul sideral
este și o călătorie în timp spre acel mitic:”La-nceput, pe când ființă
nu era, nici neființă”. Punctul în care ajunge Luceafărul este alcătuit
prin negație: “Nu e nimic Și totuși e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc
asemene/ Uitării celei oarbe”. Așadar, locul unde trăiește Demiurgul
este punctul zero al universului.
 Partea a doua al acestui tablou prezintă dialogul dintre
Luceafăr și Demiurg. Cuvintele pe care Luceafărul i le adresează
Demiurgului il caracterizează ca pe un nefericit, apăsat de
propria-i eternitate:”De greul negrei vecinicii/Părinte, mă
dezleagă”. Luceafărul ii cere Demiurgului să dobândească
calitatea de muritor, pentru a se bucura de o oră de iubire.
  Această oră ar deveni pentru el metafora vieții finite după care
ar trebui să urmeze repausul total. Pentru prima oară,
Demiurgul i se adresează Luceafărului pe adevăratul său nume,
Hyperion, nume care nu-i desemnează esența, reamintindu-i
natura superioară. Demiurgul respinge rugămintea lui Hyperion
căci ea ar echivala cu negarea unității dintre Unul și Tot.

In schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale

genului: ale oratorului, a gânditorului si a geniului militar. In final, el îi
argumentează Luceafărului superioritatea sa, chiar și în iubire față de
muritoarea Cătălina.
 Luceafărului i se adresează Demiurgului cu apelativul “părinte”
care subliniază condiția inferioară a Luceafărului în raport cu
Demiurgul și de care acesta este conștient.
 Demiurgul, însă, i se adresează “noi”, care are rolul de a-i oferi
Luceafărului încă un argument În încercarea de a determina să
renunțe la hotărârea sa:”Tu și eu suntem egali și, în același
timp, superiori oamenilor”. Ca ultim argument, Creatorul ii
arată pământul și pe cei doi îndrăgostiți, Cătălin și Cătălina.

 Ultima parte a poemului îmbină planul terestru cu cel cosmic.

Tonul este ironic, idila fiind privita detașat, rece. Pastelul
terestru cuprinde elemente specifice cadrului erotic
eminescian: seara, apa, luna, copacul sacru, cuplul adamic.
Acesta este cadrul romantic în care se desfășoară idila dintre
Cătălin și Cătălina.
  “Imbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și
ii adresează o a treia chemare, de data aceasta modificată:
“Cobori în jos luceafăr blând/ alunecând pe-o rază / Pătrunde-n
codru și în gând/ Norocu-mi luminează”. Aceasta nu mai este o
chemare a unei iubirii ideale, ci este o încercare de a-i proteja
iubirea fragilă, încredințându-si soarta unei stele cu noroc.

In final, geniul se izolează îndurerat de lumea comună

asumandu-si destinul de esență nepieritoare.Ironia și dispretul său se
îndreaptă spre omul comun, făptura de luat. Omul comun, incapabil
să își depășească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol
alvremeniciei, iar geniul atinge starea de perfecta liniste sufleteasca,
obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.