Luceafarul

Particularitatile unui text poetic studiat scris de Mihai Eminescu

 Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii romane alaturi de Ion Creanga,
Ioan Slavici si I.L.Caragiale, insa este considerat ultimul poet romantic in literatura
europeana. Inca de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu il
caracterizeaza ca fiind „poet in toata puterea cuvantului” intuindu-i geniul. Cu toate ca
opera eminesciana a fost conceputa intr-o perioada scurta (1870-1883) intruneste
calitatile cerute de romantici, imbinand teme si motive specifice romantismului cu
elemente autohtone apartinand specificulului national.

Poemul „Luceafarul ” este o capodopera a creatiei eminesciene asa cum afirma Tudor
Vianu, aparut in Almahanul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din
Viena, apoi in revista Convorbiri Literare si in volumul „Poesii” din 1883. Opera se
inscrie in estetica romantica prin sursele de inspiratie diverse, prin amestecul original
de genuri si specii literare, prin utilizarea procedeelor artistice variate,din care se
remarca antiteza, si prin atentia deosebita acordata sentimentelor,în special iubirii,
trăirile interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare.

Romantismul este un curent literar dezvoltat in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-

lea si in primele decenii ale secolului XIX-lea, aparut ca o reactie impotriva
clasicismului. Curentul propune un nou mod de raportare a fiintei umane la sine si la
lumea in care traieste. Astfel, daca clasicismul oglindea realitatea exterioara,noua
literatura,romantica,va deveni expresia realitatii interioare a artistului,fantezia
constintuindu-se intr-un nou mijloc de sondare a existentei.

Un aspect care face posibila incadrarea poemului in estetica romantica este

diversitatea surselor de inspiraţie. Astfel poemul are la bază surse folclorice (Basmul
popular românesc „Fata din grădina de aur" cules de germanul R. Kunsch într-o
călătorie făcută în Ţările Române), surse filozofice ( în special opera lui A.
Schopenhauer „Lumea cu voinţă și reprezentare), surse mitologice (mitologia greacă,
latină şi hindusă privitoare la naşterea universului) şi surse biografice (propria viaţă a
poetului ridicată la rang de simbol).Din basmul popular publicat de Kunisch, se
păstrează doar cadrul, ideea dragostei „peste fire” dintre o pământeancă şi o ființă
nemuritoare, precum și încercarea de dezlegare de condiţia eternă urmată de refuzul
divinității. O altă sursă de inspiraţie importantă o constituie mitologia greacă
(conform căreia cerul şi pământul se află la originea lumii, iar personajul mitologic
Hyperion este fiul Cerului), dar mai ales filosofia sau concepţia lui Arthur
Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu şi omul comun, toate acestea fiind
asimilate şi sintetizate de către poet. Se observă drama incompatibităţii dintre condiţia
omului superior şi efemeritatea nemuritorilor,poemul putand fi citit şi ca o
tulburătoare poveste de dragoste.

Un alt aspect romantic evident in poem este ilustrat prin interferența genurilor și
speciilor literar.Ca specii, Eminescu penduleaza intre basm (prin schema epică
specifică basmului și incipit), idilă (scena de dragoste dintre Cătălin şi Cătălina) elegie
(sentimentul neputinței lui Hyperion de a-şi depăși condiţia; partea a doua combină
elegia şi idila, cele două specii fiind aparent incompatibile) sau chiar meditaţia
filosofică (monologul Demiurgului cu privire la antiteza dintre omul de geniu şi omul
obișnuit). Totuși, Luceafărul rămâne un poem, specie a poeziei epice, datorită
întinderii relativ mari și a caracterului eroic, filosofic, mitologic, legendar. Poate fi
considerată, ca formulă estetică, și o alegorie pe tema condiţiei omului de geniu şi o
meditaţie asupra condiţiei umane duale (omul dominat de sentimente contradictorii).

Poemul are ca temă condiția omului de geniu raportat la iubire, trecerea timpului,
univers. lubirea se naște lent, din stare de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn,
realizat prin motivele romantice prezente la începutul poemului. Tema iubirii este
ilustrată în poemul, care poate fi impartit in patru tablouri, prin două povești de
dragoste antitetice.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema este cea în care Luceafărul merge la Demiurg
să-i ceară să fie muritor,in al treilea tablou. Luceafărul se îndrăgostește de fata de
împărat, iar pentru el iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită
sacrificiul morţii, astfel în dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion. El
cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu , Reia-mi al
nemuririi nimb/ și focul din privire/ şi pentru toate dă-mi în schimb/ o oră de iubire."
Demiurgul refuză cererea Luceafărului, constient fiind ca acesta face parte din ordinea
primordială a cosmosului: „ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte”.
Luceafărul dorește,de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său
existential.

A doua scenă reprezentativă pentru tema iubirii este descrisă in tabloul final al
poeziei. Cadrul protector, romantic, găzduiește cuplul Cătălin-Cătăllina într-o nouă
vârstă a iubirii, adâncită și maturizată. Nostalgica chemare a fetei adresată astrului
nopţii aduce o schimbare de percepţie „Cobori in jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o
rază...”. Reacţia Luceafărului , diferită de cea din trecut dovedește acceptarea legii
superioare „ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece".
Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenței sale divine, reintrând astfel în
sferele superiorității reci.

Elementele de structură și compoziție relevante pentru construcţia temei şi a

subiectului operei sunt titlul,elementele de prozodie si compozitia.
 Titlul poemului se referă la motivul central al textului, “Luceafărul” , și susține
alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și
nefericită, opusă omului comun. Titlul unește două mituri: unul romanesc, al stelei
călăuzitoare și altul grecesc, al lui Hyperion (cel care merge deasupra), sugerând prin
aceasta natura duală a personajului de tip romantic. Luceafărul este un personaj
romantic, excepțional, așadar o natură duală. Numele său poate fi considerat o deviere
fonetică de la Lucifer, în mitologia iudeo creștină, ipostază a îngerului decrezut. 

În ceea ce priveşte structura, poemul are 392 de versuri, grupate în 98 de catrene,

măsură de șapte-opt silabe, ritm iambic, structurate în patru părți: prima parte
prezintă întâlnirile dintre fata de împărat şi Luceafăr în vis, partea a doua surprinde
idila dintre Cătălin şi Cătălina, partea a treia redă zborul intergalactic al lui Hyperion
şi monologul Demiurgului, iar partea a patra, reîntoarcerea Luceafărului spre pământ.

Compoziţional, sunt delimitate două planuri spaţiale (terestru şi cosmic) şi două

planuri categoriale (omul comun și geniul), care interferează în prima și ultima parte,
în partea a doua fiind prezent doar planul terestru, dominat de omul comun, iar în
partea a treia spațiul cosmic, avându-l în prim plan pe omul de geniu, reprezentat de
Hyperion.

PRIMA PARTE debutează cu o formulă specifică basmului („A fost odată ca-n
poveşti”), care introduce cititorul într-un univers mitic . Unică, superioară este şi fata
de împărat, caracterizată prin superlativul de factură populară „prea frumoasă”, ea
fiind „una la părinţi”, comparabilă cu Fecioara şi luna, ceea ce denotă puritatea ei între
celelalte făpturi pământene. Aspiraţia fetei depăşeşte sfera umanului, căci ea se
îndrăgosteşte de o stea. Cadrul de desfăşurare a poveştii de iubire este unul romantic,
noctur, „sara”, sub lumina difuză a lunii, ca protectoare a îndrăgostiţilor, în vis,
Luceafărul revelându-i-se fetei prin oglindă, într-o dublă reflectare. Iubirea fetei apare
într-un mod spontat, cauzată de obişnuință: „Îl vede azi, îl vede mâini/Astfel dorinţa-i
gata”. În antiteză însă, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie de un lung proces de
„cristalizare” şi nu se limitează la „dorinţă”: „El iar, privind de săptămâni, îi cade dragă
fata”.

Fata îi adresează două chemări, sub formă de descântec stilizat, „Cobori în jos,
Luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând,/Şi viața mi
luminează!”,structura pleonastică „cobori în jos” sugerând, din punct de vedere
stilistic, distanţa imensă dintre cei doi. Auzind chemarea fetei, Luceafărul se
întrupează, mai întâi, din cer şi mare (apa primordială), apărându-i fetei sub chip de
înger (ipostază angelică), pare „un înger”, „un tânăr voievod/Cu păr de aur moale”, ca
o sinteză a două lumi diferite, idee accentuată de oximoronul „un mort frumos cu
ochii vii”. Exprimarea lui este sobră, rece, gravă: „Din sfera mea, venii cu greu/Ca să-ţi
urmez chemarea” şi totuşi încărcată de afecţiune, numind-o pe fată „odorul meu
nespus”, îndemnând-o să părăsească lumea muritoare, în schimbul unui univers vast
pe care ea să-l stăpânească („palate de mărgean”, lumea infinită a oceanului). Refuzul
fetei este categoric, accentuând antiteza dintre cei doi şi, totodată, dramatismul
dragostei lor, neputinţa de a unifica cele două lumi: „Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi
merge niciodată” şi izvorăşte din conştientizarea incompatibilităţii dintre planuri:
„Căci eu sunt vie, tu eşti mort/Şi ochiul tău mă-ngheaţă.” Cea de-a doua chemare
adresată de fată, identică structural cu prima, determină o nouă întrupare a
Luceafărului, total diferită de cea dintâi, el apare ca un „demon”, născut din soare şi
noapte, deşi vine „trist şi gânditor/Şi palid e la faţă”, dezamăgit de primul refuz al fetei,
el are „ochii mari şi minunaţi”, dovedind că în spatele acestor „ferestre ale sufletului”
se ascunde o conştiinţă superioară, făcând-o pe fată să afirme:,,Deşi vorbeşti pe
înţeles,/Eu nu te pot pricepe”. Deosebirea dintre cei doi este exprimată de către
Luceafăr prin perechile de antonime: „nemuritor”/,„muritoare”, dar şi de fată care
vorbeşte de opoziția „viu”/„mort”. Ea îi refuză şi de această dată, cerându-i sacrificiul
suprem în numele iubirii: „Fii muritor ca mine”. Iubirea Luceafărului depăşeşte sfera
comunului şi de aceea, în numele iubirii, acceptă condiţia inferioară de muritor: „Da,
mă voi naşte din păcat/Primind o altă lege,/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă
dezlege”.

PARTEA A DOUA prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina, acţiunea desfăşurându-se în

planul terestru. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei dintâi. Asemănarea numelor
sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie: a omului comun. Fata de împărat îşi pierde
caracterul de unicitate, devenind Cătălina.Deşi fata păstrează aspiraţia către planul
superior („mai nu vrea, mai se lasă”), devine ispitită de vorbele pajului care îi arată
„din bob în bob amorul”. Cătălin îi propune împlinirea sufletească imediată, specific
umană: „Hai ş-om fugi în lume”. Propunerea lui de a fugi în lume denotă
neconcordanţa de statut social între cei doi (fata de împărat şi băiatul „din flori”), căci
şi acesta aspiră la ceva superior rangului său. Ea acceptă, sperând măcar la fericirea de
o clipă. Portretul lui Cătălin este realizat într-un limbaj popular, familiar, în antiteză
cu portretul Luceafărului, el devenind întruchiparea teluricului (pământesc): „viclean
copil de casă”, „băiat din flori şi de pripas/Dar îndrăzneţ cu ochii”. De altfel, în întreg
tabloul, expresia populară ia locul neologismelor, monologul şi descrierea fiind
înlocuite cu dialogul facil.

PARTEA A TREIA cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către Demiurg pentru

a-i cere acestuia să-l dezlege de nemurire, acţiunea desfăşurându-se în plan
cosmic.Perfectul simplu de la început, „porni Luceafărul”, reprezintă prima sugestie a
mişcării şi induce ideea rapidităţii cu care se deplasează acesta în timp și spaţiu, ca „un
fulger” („Părea un fulger ne-ntrerupt/Rătăcitor prin ele”;). Acesta parcurge o călătorie
regresivă pe axa temporală, până ajunge în văile haosului primordial, refăcând în sens
invers istoria creaţiei Universale: „Căci unde-ajunge nu-i hotar”, neantul fiind
prezentat prin negație, „Nu e nimic şi totuși e”. Aspiraţia Luceafarului este imposibilă,
căci dispariţia Luceafărului de pe bolta cerească înseamnă schimbarea ordinii cosmice,
revenirea la haosul primordial, moartea universului. Demiurgul îi refuză cererea,
numindu-l Hyperion", cunoscându-i natura superioară. Ultimul argument al
Demiurgului este şi cel mai puternic, accentuând superficialitatea lumii terestre: „Şi
pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te,te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce
te aşteaptă”.

ULTIMA PARTE revine simetric la prezentarea planurilor terestru şi cosmic. Peisajul

romantic este animat de prezenţa a doi tineri izolaţi în mijlocul naturii ocrotitoare
(„Sedeau doi tineri singurei”), căci „natura este pentru Eminescu o martoră statornică
a iubirii.”-(Tudor Vianu). Fata, „îmbătată de amor”, adresează o ultimă chemare
Luceafărului, a treia de altfel, izvorâtă din dorinţa de ocrotire. Ea îi cere să pătrundă
„în codru” şi „în gând” pentru ca astfel să-i „lumineze” destinul. Răspunsul
Luceafărului dezvăluie conștientizarea superiorității sale și a imposibilității de a se
împlini prin iubire. Cea care, la început, era numită „odor nespus” și în numele căreia
era dispus să facă sacrificiul suprem, devine „chip de lut”, ceea ce arată apartenenţa ei
la o sferă inferioară, comună.

In concluzie, poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu dezvoltă o multitudine de

elemente romantice prin care devine emblematic pentru manifestarea acestui curent
literar în literatura română,dezvoltand tema conditiei de geniu in raport cu iubirea:
„Luceafărul este un poem despre iubire, despre iubirea care înalţă umanul spre cer sau
până la zei, despre iubirea care mişcă soarele şi alte stele”(Geroge Gana).