Baltagul

Relatia dintre doua personaje

Particularitatile unui personaj dintr-un roman relist mitic

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada
interbelică. Operele sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Fraţii Jderi”), scrieri de
factură mitică („Nopţi de Sânziene”), opere despre locuri şi întâmplări banale („Locul
unde nu s-a întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din perspectiva pescarului sau a
vânătorului („Ţara de dincolo de negură” , „Nada florilor”).

Cea mai cunoscută creaţie sadoveniană, Baltagul, apărut în anul 1930 , ilustrează
formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi problematică morală.
Reconstituind monografic viaţa muntenească din Moldova începutului de veac XX,
acest roman reprezintă o sinteză a prozei sadoveniene.

Romanul este realizat pe doua coordonate fundamentale : aspectul realist prin

caracterul monografic, prin tipologia personajelor, prin tehnica detaliului semnificativ
si aspectul mitic prin pastrarea traditiilor pastorale si prin motivul comuniunii om-
natura.

Roman al perioadei de maturitate, cuprinde mari teme sadoviene: viata pastorala,

natura, calatoria, iubirea, familia. Tema rurala a romanului traditionalist este dublata
de rema calatoriei initiatice si justitiare. Romanul prezinta monografia satului
moldovenesc de la munte, lumea arhaica a pastorilor, si are in prim-plan cautarea si
pedepsirea celor care l-au ucis de Nechifor Lipan. Insotita de Gheorghita, Vitoria
Lipan, protagonista reconstituie drumul parcurs de sotul ei, pentru descoperirea
adevarului si realizarea dreptatii.

Personajele conturate în opera lui Mihail Sadoveanu sunt complexe, reprezentative

pentru lumea pe care o înfăţişează. Nicolae Manolescu, în "Arca lui Noe", observă că
autorul a restrâns în "Baltagul" descrierea, dezvoltând acţiunea, a zugrăvit caractere
puternice, a înfăţişat meticulos satul de munteni, fără urmă de poezie în raporturile
dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri.

In opera sadoviana „Baltagul” personajul principal este Vitoria Lipan, munteanca din
Magura Tarcaului. Social, ea este sotie de cioban si mama. Femeie voluntara, Vitoria
este o gospodină care duce grijile unei case cu multe acareturi. Ea conduce familia cu
fermitate, soţul ei fiind adeseori plecat. In acest sens, ea cunoaste responsabilitatile pe
care le are vizavi de casa si copiii, tocmindu-se cu o iscusinta de negustor in vinderea
produselor si aprovizionarea casei, ingrijindu-se si de buna starea Minodorei si a lui
Gheorghita.
Psihologic, eroina impresionează prin luciditate, dar si prin personalitatea categorica
si hotarata, fiind determinata sa isi atinga scopul.Deși inițial hotărăşte să-l trimită doar
pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea şi
experiența ei de viaţă.. Ea reuşeşte să-l convingă pe Gheorghiță de necesitatea plecării
la drum, aducându-i argumentele cele mai potrivite: »[...] jucăriile au stat. De-acu
trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am sprijin și am nevoie de braţul tău.”. Este înzestrată
cu o inteligență ieşită din comun, pe care și-o manifestă într-o diversitate de
împrejurări . Superioara, culege cu abilitate informaţii de la cei din jur, pe care-i trage
de limbă, dovedind o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor.

Din punct de vedere moral, Vitoria Lipan dovedeste tenacitate, darzenie si vointa de
neinfrant,desi nu a mai fost pleacata atat de departe de locul natal niciodata. Femeia
este calma, rationala, deşi recunoaste nelinistirea provocata de disparitia sotului sau.
Pastrătoare a unor legi străvechi, cum este şi aceea conform căreia trebuie să-şi
găsească sotul şi să-l înmormânteze creştineşte, ea este minutioasa,stapana pe sine si
nu renunta la planul sau justitiar, al caror directii sunt trasate de intuitie. Astfel, odata
ce spiritul adevarului invinge, iar scopul ei este indeplinit, protagonista revine la
vechile indeletniciri si preocupari deoarece „viata isi urmeaza cursul normal”.

Gheorghiţă, unul dintre personajele principale ale romanului, este fiul Vitoriei și al lui
Nechifor Lipan, unul dintre cei „șapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu”, în
viață rămânând doar doi. EI era îndrăgit de mamă, care îl ocrotea și-l apăra ori de câte
ori „în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”. Tânărul purta „numele adevărat și
tainic al lui Nechifor Lipan”, căruia-i mostenise nu numai numele, ci și multe dintre
însușiri. Băiatul nu este vorbăreţ, dar este explicit, ştie să-i dea lămuriri mamei sale
asupra stării în care se aflau turmele rămase în bălțile Jijiei, la Cristești. Aşadar, încă de
la șaptesprezece ani, el este deja inițiat în viaţa de păstor, întrucât coborâse cu
ciobanii, cu oile, cu asinii și cu dulăii la iernat.

Din punct de vedere moral, Gheorghita este ager la minte, știutor de carte si îi dă de
ştire mamei sale despre întârzierea lui Nechifor Lipan. Scrisoarea acestuia evidenţiază
atributele sale precunm sensibilitatea, respectul filial şi credinţa în Dumnezeu : „lar
oile sunt bine„sănătoase [...] şi noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea; şi vremea-i încă
bună, şi mi-i dor de casă. Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată.” Ajuns la adolescenţă și
fiind o fire sensibilă, meditativă, Gheorghiţă îşi aminteşte nostalgic de copilăria lipsită
de griji, petrecută în mijlocul naturii, in tovărășia poveştilor spuse de ciobani. Acum,
pus în faţa altor realităţi, băiatul cugetă dureros, trist și deznădăjduit la trecerea
vârstei fericite a copilăriei: „Cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate.
Acum a intrat la slujbă grea şi la necaz.” .
Din punct de vedere psihologic,Gheorghiţă trece de la starea de inocenţă a copilăriei la
maturitate, însoțindu-și mama în tentativa acesteia de a-l găsi și de a-l pedepsi pe
asasinul tatălui său. Iniţial, nu-şi dă seama, nu înțelege intenţiile mamei: „Gheorghiță,
că pentru tine d-aci înainte începe a răsări soarele” . Educat în spiritul tradiţiei și al
respectului pentru părinți, Gheorghiţă nu îndrăznește să-și contrazică mama,
acceptând provocarea acesteia. Gheorghiță se maturizează treptat, pe măsură ce trece
de toate încercările. La începutul calatoriei este fricos,zapacit,neincrezator in
capacitatile mamei sale, ca, în final, să apară energic, plin de curaj și bărbăţie,
îndeplinind actul justiţiar.

O secventa ilustrativa pentru relatia celor doua personaje este evidenţiată într-o scenă
plină de dramatism, când aceastia descoperă osemintele lui Nechifor Lipan, într-o
prăpastie. In Sabasa, Vitoria afla de la hangiul Iorgu Vasiliu, ca in preajma sarbatorii
Mihail si Gavril, acolo a poposit o turma cu doar doi ciobani – Ilie Cutui si Calistrat
Bogza. Acesta isi da seama ca acela este perimetrul in care trupul sotului ei se poate
afla. Cand, ajutati de cainele Lupu, mama si fiul gasesc locul unde fusese pravalit
Nechifor de ucigasi, , intre Suha si Sabasa, in dreptul crucii Talienilor , la ordinul
repetat al mamei: „Coboară-te în râpă îţi spun!“ Gheorghiţă găsește rămășițele tatălu.
Cu o luciditate şi o stăpânire de sine extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte
pregătită, aprinde o lumânare şi îl lasă pe Gheorghiţă să privegheze. Aduce preotul,
sosesc apoi şi autorităţile. Iniţierea presupune o probă a curajului bărbătesc, iar
coborârea în râpă aminteşte de mitul coborârii în Infern: „Sângele și carnea lui
Nechifor Lipan se întorceau asupra lu! în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu
înţelegea din toate decât o frică strecurată in pământ în el, şi începu să vorbească cu
cânele și calul, adresându-le cuvinte fără noimă.“ Dar Gheorghiţă nu s-a maturizat pe
deplin şi de aceea caută să se îndepărteze de locul încremenit unde se aflau rămăşiţele
pământeşti ale tatălui său.

O altă scenă, semnificativă pentru relatia celor doua personaje este scena finală, cea a
parastasului, din capitolul al XVI-lea al romanului, realizată cu o artă regizorală
desăvârşită. Femeia se asigură de prezenţa celor doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie
Cuţui, dar şi de prezenţa autorităţilor. Se postează alături de Bogza pe care-l îmbie
mieros cu vin de Odobeşti, „care-i plăcea şi lui Nechifor”. După ce-l dezarmează,
trecând baltagul fiului ei, Vitoria povesteşte cu lux de amănunte cum s-a petrecut
crima şi-i deconspiră pe ucigaşi: „- Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acum”.
Bogza nu rezistă torturii şi se precipită să-şi recupereze baltagul aflat la Gheorghiţă.
Scena parastasului se transformă într-una de tribunal, în care Vitoria este pe rând,
martor, acuzator, judecător. Ea îl îndeamnă pe fiul ei să împlinească dreptatea:
„Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care l-a lovit pe tatăl
tău.” Iniţierea flăcăului este desăvârșită; el este acum pregătit să-și asume rolul de cap
al familiei, în locul lui Nechifor.
Semnificative pentru tema si viziune sunt elementele de limbaj si structura precum
titlu si modalitati de caracterizare.

Cuvântul din titlu, „Baltagul“, înseamnă topor cu două tăișuri, un obiect simbolic,
ambivalent: armă a crimei și instrument al dreptății. De remarcat că în roman același
baltag îndeplinește ambele funcții. Baltagul tânărului Gheorghiță se păstrează neatins
de sângele ucigașilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea
dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul mitic, iar acțiunea (căutarea și
diferitele popasuri) - cu motivul labirintului.

Personajele infatiseaza tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la

munte, de la inceputul secolului al XX-lea. Personajul principal Vitoria Lipan, femeia
voluntară, este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin caracterizare
directă şi indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte personaje,
nume).

Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu
mai era tânără, dar avea o frumuseță neobişnuită în privire“. Portretul moral este
complex. Prin caracterizare directă, fiul își arată uimirea în faţa inteligenței mamei:
„Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului...“.

Domină celelalte personaje prin voinţa puternică exprimată prin vorbe: „N-am să mai
am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan“, dar şi prin
fapte, gesturi, atitudini față de ceilalți. Dragostea pentru Lipan şi durerea absenței lui
sunt redate în laitmotivul rostit de femeie pe drum ca un bocet, când întreabă de
bărbatul ei: „Mie să-mi spuneți numai cine A văzut un om de la noi călare pe-un cal
negru țintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”.

Prin caracterizarea indirectă sunt prezentate stările sufleteşti şi trăsăturile morale ale
eroinei, ce reies din faptele, gesturile şi vorbele ei. Protagonista este credincioasă şi
respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de plecarea în căutarea lui Lipan, ea simte
nevoia să-şi purifice sufletul şi ţine post negru 12 zile de vineri, „fără hrană, fără apă,
fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. La popasurile pe care le face, la Borca şi
la Cruci, ea onorează ceremoniile la care asistă: „o cumătrie” şi o nuntă. Deşi
credincioasă, ea este în acelaşi timp superstiţioasă, crezând în vise şi semne
prevestitoare (îl visează pe Nechifor cu spatele întors spre ea, „trecând spre asfinţit o
revărsare de ape”). Vitoria este capabilă să descifreze semnele naturii în ale cărei
ritmuri este integrată. Ea nu măsoară timpul cu calendarul, ci cu semnele naturii:
vântul, pădurea de brazi, norii, păsările.

Eroina este o păstrătoare a tradiţiilor, respingând elementele de civilizaţie şi de

noutate, trăsătură în care poate fi recunoscut sămănătorismul. Vitoria dispreţuieşte
realizările tehnice: „în tren eşti olog, mut şi chior”. Îi impune Minodorei să păstreze
modul de viaţă tradiţional, în care nu au loc elementele venite din exteriorul
satului: ,,Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti
şi tu!”. Ca mamă, ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în
respect faţă de valorile morale şi de legile nescrise ale pământului. Ca femeie care se
confruntă cu o lume necunoscută, este lucidă, echilibrată, stăpână pe sine, având o
mare putere de adaptare şi de disimulare.

Reprezentativ pentru literatura română interbelică, romanul „Baltagul” de Mihail

Sadoveanu este o parabolă despre datorie și iubire în egală măsură.