Caracterizare de personaj – Vitoria Lipan

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere monumentale a cărei măreție constă în
densitate epică și grandoare compozițională.
Romanul „Baltagul” apărut în 1930 este un adevărat poem al naturii și sufletului omului
simplu, o Mioriță în dimensiuni mari (G. Călinescu) validând ca surse de inspirație balade
populare românești: „Șalga”-motivul femeii justițiare, „Dolca”-motivul animalului credincios,
„Miorița”-tema, conflictul, discursul epic simplu.
Opera „Batagul” este un roman tradițional, realist-obiectiv, cu intriga de roman polițist,
în care mitul intersectează aspectele monografice ale satului de la munte care trăiește sub semnul
transhumanței și al legilor nescrise ale tradiției. N. Manolescu afirmă că miturile sunt răspândite
în roman așa cum oasele lui Nechifor sunt răspândite în prăpastie. O pată de culoare în
zugrăvirea civilizații pastorale este creionată de momentele existențiale ale obștii: ritualurile
sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea, respectate cu sfințenie și descrise într-o
maniera obiectivă de-a lungul romanului.
Tema romanului este reprezentată de drumul labirintic realizat de Vitoria Lipan în
căutarea adevărului despre dispariția soțului ei, la care se adaugă marile teme sadoveniene: viața
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
Arhitectura compozițională permite încadrarea romanului în paradigma tradițională:
narațiune heterodiegetică, narator omniscient, obiectiv, focalizare zero, final închis. Principiile
compoziționale și tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănțuirii cu inserția unor
episoade retrospective. Narațiunea se realizează la persoana a III-a, de către un narator
omniscient, omniprezent, cu focalizare zero, reconstituind în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului, lumea satului și acțiunile Vitoriei. Pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale
cadrului sau elemente de portret fizic, individual și colectiv.
Titlul este sintetic și cuprinde simbolul central al textului, baltagul fiind o secure cu două
tăișuri ce amintește de principiul „coincidetia oppositorum’’, sugerând antinomiile viață -
moarte, bine - rău, feminin - masculin, Yin - Yang. Acesta devine laitmotiv al romanului,
reprezentând atât arma crimei și cea a îndeplinirii actului justițiar, cât și unealta specifică tagmei
oierilor, asemeni unui totem.   
Conflictul central exterior are loc între Vitoria Lipan și ucigașii soțului ei, Calistrat Bogza
si Ilie Cuțui. Există și un conflict secundar între mentalitatea tradiționalistă a mamei și
concepțiile moderne ale Minodorei. Frământările din sufletul Vitoriei cu privire la întârzierea lui
Lipan și înfăptuirea dreptății cauzează un conflict interior. 
Cronotopul este clar precizat, în manieră realistă, acțiunea petrecându-se în zona de
munte a Moldovei (Măgura Tarcăului, Dorna, Cruci, Borca, Suha, Sabasa, Bistrița), la începutul
secolului al XX-lea și fiind încadrată într-un ciclu pastoral, de la „Sâmedru”(toamna) până la
„Sângiorz”(primăvara).  
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist-
reconstituirea monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului și aspectul mitic- orizontul
mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradiții pastorale, precum și
comunicarea om-natură.
Vitoria Lipan este un personaj exponențial, o sinteză de spiritualitate străveche
românească, repectând cu strășnicie lumea în care „Dumnezeu a pus rânduială și semn”. Deși
este o femeie simplă, fără știință de carte, Vitoria este un erou ales, un fel de purtător al crengii
de aur, pentru că singură descoperă adevărul și pedepsește răul. Faptul ar putea fi dedus din
secvența în care ea are în mână o nuia cu care scotocește printre scândurile de la primărie, în
timp ce vorbește despre modul cum s-ar fi întâmplat omorârea soțului ei: Tare frumos are să-i
întrebe nevasta asta, și ei să răspundă de asemeni. Toate acțiunile acesteia poartă pecetea
ceremonialului, având un caracter solemn (își duce fata la mănăstire, se spovedește preotului ia
sfânta împărtășanie, sfințește baltagul pentru feciorul ei, posteste 12 vineri la rând, purificându-
se înaintea călătoriei).
Statutul social al Vitoriei este cel de soție de oier, rămasă văduvă în urma decesului
soțului său, Nechifor Lipan, casnică, mama a doi copii – Gheorghiță și Minodora.
Din punct de vedere moral, protagonista luptă în scopul îndeplinirii dreptății în urma
aflării adevărului din spatele morții prea iubitului său soț, Nechifor.
În ceea ce privește statutul psihologic, se remarcă un echilibru și o tărie de caracter
extraordinară.
Numită de către N. Manolescu o femeie în țara bărbaților, Vitoria își întregește portretul
prin a asemănarea cu alte personaje înscrise prin comportamentul lor memorabil în literatura
universală. E comparată de Perpessicius cu Antigona, eroina tragică ce nu-și găsește liniștea
până ce nu împlinește ritualul înmormântării fratelui său. Prin spiritul justițiar Vitoria apare ca un
Hamlet feminin după aprecierea lui Călinescu sau Penelopa, care țese pânza așteptării
Complexitatea sa este dovedită prin diversitatea procedeelor de caracterizare. Prin
intermediul descrierii, naratorul îi conturează direct portretul fizic: „nu mai era tânără, dar avea
o frumusețe neobișnuită în privire”. Naratorul reliefează frumusețea păstrată la cei patruzeci de
ani. Indirect, în relația sa cu copiii se dovedește tolerantă cu Gheorghiță pentru că îl vede sfios și
nesigur, ghidându-i acțiunile pe tot parcursul procesului de maturizare (Bildungsroman), fiindu-i
un mentor și un model. În schimb, cu Minodora este mai aspră, deoarece vrea s-o educe în
spiritul tradiției, pornind de la îmbrăcăminte, preocupări și comportament moral: „Îți arăt eu ție
coc, valț și năframă”
Dialogul relevă trăsăturile eroinei, căci, în discuția cu părintele Dănilă, Vitoria își
deschide sufletul, mărturisindu-și iubirea pentru soț, credința în dragostea lui, dar și durerea
ascunsă în adâncul inimii: Știe că îl doresc și nici eu nu i-am fost urâtă.
Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, Vitoria dă dovadă de calități
surprinzătoare, precum: inteligența nativă bazată pe o logică riguroasă ( „…a fost întocmai cum
a arătat femeia mortului”- Bogza), abilitatea de a intui psihologia celor din jur ( „Mama asta
trebuie să fie fermecătoare; cunoaște gândul omului”- Gheorghită). Ea știe să culeagă date
despre bărbatul dispărut, să pătrundă în mintea și sufletul oamenilor, pentru a afla adevărul
despre moartea soțului său. E vicleană la nevoie, stăpânind arta diplomației și a intuiției. Vorbele
sale dovedesc înțelepciunea : Toate pe lume arată ceva.
În ipostaza de inițiator, Vitoria devine o altă ființă, văzută prin ochii lui gheorghiță,
surprins de metamorfoza suferită: Și maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare și
parcă i-au creescut țepi de aricioaică. Rolul lui Gheorghiță în acțiune este subordonat mamei, el
fiind încă imatur, dar capabil să își asume treptat rolul important în cadrul familiei, urmaș demn
al tatălui său. Secvența coborârii în râpa de sub Crucea Talienilor pentru a veghea osemintele
tatălui este semnificativă pentru metamorfoza flăcăului, erou de bildungsroman. Băiatul se va
dovedi destoinic în momentele finale ale misiunii vindicative și răscumpărătoare, pedepsindu-i
pe vinovați: feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă de cât a
ucigașului.
Scena praznicului este semnificativă pentru victoria femeii. Cu modestie, calm răbdare și
tact, Vitoria începe o povestire, reconstruind o realitate mai pregnantă decât întâmplarea propriu-
zisă. Comportamentul său, precum și ultima replică Dumnezeu să te ierte, îi zise femeia sunt
relevante pentru atitudinea resemnată în fața sorții care , însă, nu exclude revolta eroinei față de
acest criminal. Potrivit lui Andrei Pleșu orice crimă e fatricidă , idee întărită de Gabriel Liiceanu
care afirma că În clipa în care un frate își omoară fratele, seamănul, el omoară, odată ce acesta,
și chipul după care cei doi au fost făcuți. Încă o dată, femeia își confirmă expresia directă,
tranșantă și rece care o caracterizează.
In concluzie, personajul literar Vitoria Lipan se încadrează in tipologia femeii justițiare si
hotărâte care reușește sa-si duca la bun sfârșit misiunea care i-a fost menită.