Vitoria Lipan
1
lumea aceasta, cât şi misterul morţii:„N-am să am odihnă cum n-are pârăul Tarcăului , pân’ce l-oi afla […] .
Dac-a intrat el pe celălalt tărâm , oi intra şi eu .”
Pentru soţul ei, Vitoria păstrează o iubire nealterată de timp: „era dragostea ei de douăzeci şi mai
bine de ani”; „abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe”.
Iubirea faţă de Lipan, dorinţa de a-i răzbuna moartea şi datoria de a îndeplini ritualul funerar o
mobilizează în acţiune. Ea pleacă la un drum plin de primejdii, neobişnuit pentru o femeie (Vitoria este „ o
femeie în ţara bărbaţilor”, afirmă Nicolae Manolescu). De-a lungul călătoriei, eroina demonstrează o bună
capacitate de disimulare şi discreţie în suferinţă. Atitudinea dârză a muntencei e dublată mereu de modestie
şi, adesea, de evlavie ori sfială (aşa cum cere societatea tradiţională din partea unei femei). La mânăstirea
Bistriţa, ea „salută pe sfinţi cu mare înfrângere”, „aşteptând umilită”; soţiei cârciumarului Iorgu Vasiliu îi
răspunde „cu umilinţă”, în timpul convorbirii cu subprefectul „stătea umilită” (respectuoasă) etc. Iscusită la
vorbă, îşi cumpăneşte cu abilitate cuvintele.
Principala trăsătură a acestui complex personaj rămâne, însă puterea intuiţiei. Pentru a elucida
dispariţia bărbatului său, Vitoria se foloseşte şi de semnele obiective ori instrumentele raţiunii, dar mai ales de
extraordinara ei intuiţie bazată pe credinţă, pe legătura subtilă cu natura şi pe ataşamentul emoţional faţă de
Nechifor. Inteligenţa cu care îşi ascunde intenţiile, perspicacitatea, dibăcia cu care le întinde capcane
vinovaţilor, lansând ipoteze şi supoziţii capabile să-i deruteze şi să-i incrimineze, forţa intuiţiei sunt trăsături
care justifică celebra afirmaţie a criticului G.Călinescu: „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu
metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă
drumul răzbunării”. Reconstituirea pe care eroina o prezintă, la praznic, asistenţei uluite este atât de exactă,
încât ea lasă cu adevărat impresia că a trecut hotarul dintre viaţă şi moarte: „Eu n-am fost de faţă, dar ştiu. Mi-a
spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă”. Demascarea prin înscenare e asemănătoare cu cea
pusă la cale de Hamlet după ce a aflat adevărul de la fantoma tatălui său asasinat. Ca şi Hamlet, Vitoria se pune
în slujba unei datorii înalte, supraindividuale, având misiunea morală de face ca fărădelegea să fie pedepsită.
Vitoria Lipan este, pe de altă parte, un personaj exponenţial, tipul femeii din mediul pastoral.
Perpessicius afirma, de aceea, că „Baltagul” este „romanul unui suflet de munteancă”, adică întreaga lui
substanţă monografică se regăseşte în comportamentul şi convingerile Vitoriei. G. Călinescu face, în Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, o constatare similară, considerând-o pe Vitoria „un exponent
al speţei” (al neamului său de păstori). Prin Vitoria se exprimă autoritatea tradiţiei, cutumele care trebuie
perpetuate, respectul pentru străbuni, solidaritatea cu natura etc. Numai păstrând aceste valori, lumea veche îşi
apără esenţa, iar neamul păstorilor, înzestrat de însuşi Dumnezeu cu numeroase virtuţi, poate supravieţui. De
aceea, munteanca sancţionează cu severitate orice abatere de la datină. Când Minodora devine prea interesată
de îmbrăcămintea cea nouă, „nemţească”, de „valţ” şi „coc” şi când primeşte scrisori „necuviincioase” de la
admiratorul Ghiţă C. Topor, mama o ceartă în numele tradiţiei: „Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am
ştiut de acestea şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu.” Formele noii realităţi, atinse de modernizare, sunt
înregistrate cu suspiciune şi chiar cu ostilitate de către Vitoria. Schimbarea calendarului e respinsă fiindcă
tulbură datina, trenul i se pare „ceva nedesluşit”, iar telefonul o născocire „diavolească”, încât cel care
„vorbeşte pe sârmă” săvârşeşte un mare „păcat”.
Structurile administrative ale statului sunt acceptate doar formal, nevasta lui Lipan acţionând în
numele moralei colective străvechi bazate pe „Legea Talionului” din Vechiul Testament: Ochi pentru ochi şi
dinte pentru dinte. Spirit justiţiar, Vitoria îndeplineşte astfel un mandat etic prin care se reface rânduiala
colectivă alterată de uciderea lui Lipan. Când misiunea a fost împlinită, firul existenţei familiale este reînnodat.
Desinitul romanului o prezintă pe munteancă într-un sugestiv dialog cu fiul maturizat, căruia îi transferă, după
tradiţie, rolul de cap al familiei.
Deosebit de semnificativă este şi valoarea arhetipală a eroinei. Vitoria poate fi considerată o
transpunere a „măicuţei bătrâne” din Mioriţa. Perpessicius o aseamănă cu Antigona din tragedia omonimă a
lui Sofocle. Ca și aceasta, Vitoria asumă toate riscurile şi învinge toate obstacolele pentru a împlini ritualul
înmormântării, aşa cum cere cultul morţilor. Al.Paleologu o identifică drept Isis din mitul osirian, găsind în
acest sens numeroase echivalenţe.
Personajul parcurge, într-adevăr, un drum iniţiatic înaintea căruia se supune unui ritual de purificare.
Călătoria Vitoriei se desfăşoară simultan în plan fizic şi în plan spiritual-religios. Ea ţine post negru
douăsprezece vineri, fără mâncare şi apă, într-o muţenie desăvârşită, ca un fel de moarte simbolică (o
„desfacere de lume”), pregătindu-şi sufletul să primească „poruncile divine” care o vor călăuzi. Unele semne
vin din mijlocul realului („– Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare.”), altele dintr-un
univers ocult. Aşa este visul care-i întăreşte presimţirea că Lipan e mort: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan
călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”. Între munteancă şi bărbatul ei mort
există o legătură misterioasă, iraţională.
2
În consecinţă, toate elementele mari sau mărunte care compun lumea sunt receptate de Vitoria ca
„semne”. Ea face, altfel spus, o lectură semiotică a realităţii, spre a putea „trece” pe Celălalt Tărâm. Călătoria ei
este, simbolic, un traseu labirintic, deoarece drumul din Măgura în Valea Dornelor şi, înapoi, la Muntele
Stânişoara are forma unei spirale, iar spirala este forma elementară a labirintului. Prin această călătorie în
spaţiul geografic şi în sine însăşi eroina parcurge o iniţiere în marele mister al morţii. Labirintul, cu drumurile
sale şerpuite, intersectate, cu întoarceri şi reluări, este figurat şi prin muntele Stânişoara, „muntele cu cale
şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii”. Labirintul este casa securii duble (numite în mitologia egipteană
tesla sau labrys, termen aflat în legătură etimilogică cu labirintul, şi reprezentate în roman de baltag) şi casa
Minotaurului, a monstrului care trebuie ucis. Ajunsă în centrul labirintului, adică în zona muntelui Stânişoara,
Vitoria descoperă, într-adevăr, pe asasinul monstruos, cu chip însemnat, al soţului ei, pe Calistrat Bogza.
În concluzie, prin toate însuşirile şi acţiunile, personajul îşi confirmă numele, Vitoria, formă popular-
arhaică a latinescului Victoria, însemnând „cea care învinge”. Eroina creată de Mihail Sadoveanu, personalitate
puternică şi suverană ca şi bărbatul ei, îşi depăşeşte astfel drama existenţială printr-un triumf moral .