PROBLEMA LIBERTĂȚII

ÎN FILOSOFIE
Proiect realizat de Chivescu Paula și Maneca Roxana
Conceptul de libertatea în filosofie – privire generală
◦ Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma „lipsa
constrângerilor”.
◦ Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori contradictorii). Pentru o
înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se cunoască contextul (filosofic) în care
a fost folosit.
◦ Într-o încercare de a cuprinde noțiunea de libertate în marginile unei definiții, „Enciclopedia de Filosofie
și Stiințe umane – DeAgostini”, definește libertatea ca fiind „absență a obstacolelor și a limitărilor care
garantează o voință autonomă și decizii personale în conformitate cu aceasta”. Apoi, aceeași
Enciclopedie admite că această definiție generalistă este rezultatul unei reflecții istorice în care au fost
accentuate în diferite moduri legăturile libertății cu alte noțiuni, cum ar fi: autodeterminarea, voința,
precum și relația libertății cu harul divin.
◦ Pentru interpretarea libertății ca autodeterminare, este dat
exemplu Aristotel, care în lucrarea sa „Etica nicomahică”,
distinge între acțiunile involuntare, care au loc prin
constrângere sau neștiință și cele voluntare al căror
principiu se află în persoana celui care acționează,
precizând totodată că, în afară de voința care tinde spre
bine, este nevoie și de o alegere a mijloacelor pentru a
atinge scopul și de o deliberare asupra acestor mijloace.
Poziția aristotelică a dat naștere unei semnificații
specifice a libertății, conform căreia liber este doar acela
care este cauza lui însuși. Trebuie observat în gândirea lui
Aristotel, că acesta a intuit două dimensiuni ale libertății,
dintre care una care tinde automat spre bine. El a numit-o
voință, dar noi știm că de fapt el intuia acea libertate
despre care va vorbi peste veacuri Sfântul Grigorie de
Nyssa, definind-o ca pe capacitatea omului de a se
autoconduce, de a se autodetermina.
◦ Concepția aristotelică a fost ulterior îmbrățișată și de
stoicism și epicureism, iar unele idei au ajuns până la
filosofii moderni, dintre care îl vom aminti aici pe G. W.
Leibnitz, cel care a susținut în lucrarea sa „Teodicee”, că
libertatea este caracteristica proprie acelei substanțe în
stare să se autodetermine: „Libertatea constă în
inteligență, care implică o cunoaștere distinctă a
obiectului deliberării; în spontaneitate, prin care noi ne
autoderminăm; în contingență, adică în eliminarea
necesității logice sau metafizice. Substanța liberă se
determină pe ea însăși și conform motivului binelui
perceput de intelect, care o dirijează fără să o oblige la
ceva anume”. În ceea ce privește concepția lui Leibnitz
despre libertate, putem afirma că în spatele unui limbaj
abstractizant, care nu face altceva decât să reducă
subiectul uman la substanță, se conservă în mare parte
ideea inițială a lui Aristotel, deci nici el nu este foarte
departe de o concepție creștină asupra libertății.
 Libertatea la existențialisti: Søren Kierkegaard +
Jean-Paul Sartre

◦ Dintre toate curentele filosofice, cel care s-a aplecat cel mai mult și cu o mai mare profunzime
asupra problematicii libertății umane a fost existențialismul.
◦ Enciclopedia de Filosofie și Științe Umane definește existențialismul ca pe o „mișcare
culturală și filosofică ce s-a dezvoltat în Europa occidentală, între cele două războaie
mondiale, care pune în prim plan redescoperirea existenței, înțeleasă ca mod de a fi tipic și
problematic al omului, în singurătatea sa vie”. Altfel spus, existențialismul îl așază pe om față
în față cu propria sa existență, îl invită la o izolare subiectivă în fața oglinzii ființei sale. În
existențialism omul este condamnat la reflecție dar și la singurătate.
◦ Marele minus al existențialismului, cel puțin în
latura sa franco-germană, reprezentată de Jean
– Paul Sartre și respectiv Martin Heidegger,
este acela că îmbracă haina ateismului sau a
nihilismului, excluzându-l pe Dumnezeu din
ecuația existenței omului. Au existat și
existențialiști profund creștini cum este cazul
lui Søren Kierkegaard sau F. M. Dostoievski,
care deși au mers pe aceeași idee de a analiza
existența umană în sine, totuși au afirmat de
fiecare dată că oricât de mult ar considera
omul că este măsura tuturor lucrurilor, totuși
deasupra lui se află Dumnezeu, care analizează
la rece fiecare faptă a sa, săvârșită în deplină
libertate. De altfel, tema libertății este unul
dintre laitmotivurile existențialismului, iar
maniera diferită în care aceasta va fi analizată,
va decurge firește de la diferențele de raportare
la divinitate ale celor ce o vor analiza.
◦ Jean – Paul Sartre își exprimă raportul cu divinitatea în
lucrarea sa „Existențialismul este un umanism”, lucrare menită
să lămurească și să impună ideile filosofiei existențialiste,
astfel: „Existențialismul ateu, pe care îl reprezint, este mai
coerent. El afirmă că dacă Dumnezeu nu există, există măcar o
ființă în care existența precede esența, o ființă care există
înainte de a putea fi definită de vreun concept: această ființă
este omul, sau, cum spune Heidegger, realitatea umană. Ce
înseamnă în acest caz că existența precede esența? Înseamnă că
omul există, înainte de toate, se află, se înalță în lume și se
definește doar după aceea. Conform concepției existențialiste,
omul nu poate fi definit prin faptul că la început nu este nimic.
El va exista după cum va acționa. Astfel, nu există o natură
umană pentru că nu există un Dumnezeu care să o conceapă.
Omul nu este doar cel ce se concepe, ci și cel care vrea să fie.
El se concepe doar după existență, după impulsul către
existență: omul nu este altceva decât ceea ce face din el însuși.
Acesta este principiul existențialismului”.
◦ Din aceste afirmații reiese clar că
Sartre nu este un ateu propriu-zic,
ci el alege să îl excludă pe
Dumnezeu din ecuația omului,
tocmai pentru a putea să definească
omul ca singur legiuitor asupra
ființei sale, pentru a-l elibera de
orice fel de determinare și în cele
din urmă pentru a-l expune gol și
singur în fața propriei sale
existențe. Pe filonul acestei gândiri
se fundamentează și concepția lui
Sartre despre libertate.
◦ Søren Kierkegaard - Pentru acesta, existențialismul, prin
definiție, analizează omul atât în raport cu sine însuși, dar
și în raport cu divinitatea. Analizând gândirea
existențialistă a lui Kierkegaard, Viorel Cernica afirmă:
„Aporetica existențală este centrată pe existența umană
individuală, dar nu este vorba despre un individ izolat, care
ar fi total determinat în privința vieții sale, ca animalul, ci
despre individul liber să decidă de partea cui se află: de cea
a binelui sau de cea a răului, individul ce posedă totuși
libertatea descinsă din angoasă, de fapt din dualitatea
originară a omului, omul fiind trup și suflet asistate de
Spirit. E drept, existența individuală este constrânsă de un
fel de program existențial, care poate duce în cazul în care
este urmat, către existența individuală autentică, inundată
de credință și cumpănită în funcție de divin”.
◦ Acest „program existențial” despre care vorbește
Kierkegaard nu este altceva decât „parcurgerea
de către individ a căii cuprinse între cunoașterea
de sine subiectivă referitoare la ceea ce este el
într-un anumit moment al existenței sale și
recunoașterea de sine prin suferința care apropie
de divin”. Altfel spus, este vorba despre o
existență asumată, trăită conștient, din care să se
nască mai întâi suferința, sau cum o va numi
frecvent Kierkegaard, angoasa, și descins din
aceasta conștientizarea stării de păcătoșenie care
e singura cale ce duce la o poziționare corectă a
omului în fața lui Dumnezeu. De altfel, acuta
preocupare a filosofului danez pentru
transcendență este surprinsă foarte bine în
descrierea acelui program existențial care
presupune: „pasiunea absurdului, posibilitatea
mișcării conștiinței pe verticala veșniciei, linie
ce taie orizontala timpului obiectiv, conștiința
vinovăției”
 Bibliografie și webografie
◦ Wikipedia
◦ Google images
◦ Enciclopedia de Filosofie și Stiințe umane – DeAgostini
◦ Teodicee - G. W. Leibnitz
◦ Existențialismul este un umanism – J.P. Sartre
◦ Bookhub.com
◦ Fenomenul și nimicul I – Proiectul fenomenologic- concept și aplicațiin - Viorel Cernica