Existena precede esena Vorbesc unii despre felul n care este omul.

Acel om al filosofilor cum l numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aa cum este el. Atunci cnd Sartre a vrut s defineasc existenialismul a afirmat c adepii acestei orientri sunt convini c existena precede esena. n cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat n mintea meteugarului, fie el i proiectant. n cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistm existenei noastre, nu avem o soart care s fie scris pe vreo tabl din ceruri. Venim pe lume fr a avea nicio misiune ns aceast misiune apare i se desfoar pe msur ce trim. De la nceput omul nu este nimic El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva dect ceea ce face din el, spune Sartre. Aceasta nsemn c existena precede existena. Primul efect al existenialismului este acela c l pune pe fiecare om n posesia lui nsui aa cum este, i aeaz ntreaga responsabilitate pentru existena lui direct pe umerii si. Nu soart, destin, Dumnezeu, gene, educaie. Nimic din acestea nu conteaz sau oricum conteaz mai puin dect fiecare vede atunci cnd privete n oglind. Ar fi totui bine s ne plac ceea ce gsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem. M refer mai ales la propoziia sa (a lui Sartre) c esena omului este existena sa. Aceast propoziie este asemenea unui fulger care lumineaz ntreaga scen a existenialismului. Aceasta poate fi denumit cea mai curajoas i mai disperat propoziie din ntreaga literatur existenialist. Aceasta afirm c nu exist o natur esenial a omului, cu excepia unui singur punct n care acesta poate s fac din el nsui ceea ce dorete. Omul creaz ceea ce el este. Nimic nu i este dat pentru a determina creativitatea sa. Esena fiinei sale - ar trebui nu este ceea ce el gsete; el o face. Omul este ceea ce face din el nsu;i. Curajul de a fi n sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit. (Paul Tillich - Curajul de a fi) Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <<esenta precede existenta>>. Sartre nu credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim noi sa fie. Deci <<existenta precede esenta>>, cu alte cuvinte existentialism. Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in lume>>. Aceasta este fundatia existentialismului. O lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un termen existentialist indragit, e <<absurda>>. O lume fara valori si fara sens, e o lume fara standarde comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind <<bune>> sau <<rele>>, deoarece aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera Fyodor Dostoevsky in Fratii Karamazov: <<Fara Dumnezeu, totul e permis>>. Dar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru intelegerea consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O lume absurda al carei continut ar fi gol si fara rost.

Persoana "nu precede natura" ca principiu subiectiv determinant al universalitatii obiective, asa cum l-a vrut metafizica apuseana, cu Descartes si dupa el. De asemenea, persoana "nu precede natura", asa cum stabileste Sartre, care spune ca "existenta precede esenta". Persoana nu este numai o constiinta de sine care se autodetermina mai inainte de a apuca sa fie determinata de orice fel de concept universal, adica de orice fel de natura sau esenta universala.

Atat intaietatea subiectului (ca purtator al capacitatii de rationare sau al experientei morale sau istorice), cat si intaietatea constiintei de sine (ca "departare" a sinelui de fiinta sau de esenta sa, departare pe care o creeaza constiinta, "secretand" anihilarea fiintei sale, proiectandu-si sinele in ceea ce are sa fie ca negare neintrerupta si nedeterminata a fiintei-in-sine) presupun acceptarea conceptiei rational-ontice a esentei sau a Fiintei, determinarea rational-obiectiva a "universalului", chiar daca aceasta determinare urmeaza, nu precede existenta. Cand relatia dintre esenta si existenta devine o problema de intaietate determinanta, atunci este eludata intrebarea despre Fiinta ca intrebare existentiala, cu alte cuvinte, ca transcendere a definitiilor si ca raportare la faptul de a Fi, la modul in care este ceea ce este. Heidegger a aratat ca inversarea propozitiei metafizice "esenta precede existenta" nu duce la desprinderea de cadrul metafizicii. Inversarea unui principiu metafizic ramane un principiu metafizic. Albert Camus in eseul sau Mitul lui Sisif ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit. Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad. Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de ce nu? Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila? Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi restaurate printrun simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surpriz ndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp. Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in privinta vietii lui. Romanului Strainul ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca un rau al spiritului, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii. Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e si esenta ei. Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<<Existentialist>> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest lucru e intolerabil.

Sartre nu a fost de acord cu predecesorii sai, considerand aproape toate ideile acestora fleacuri". El a respins ideea de arhetip uman. Dupa parerea lui nu poate exista o imagine predeterminata a ceea ce cineva ar trebui sa fie. Mai mult decat atat, pentru ca in esenta omul este liber de a inventa si a se reinventa pe sine. Sartre incearca sa salveze individualul de la unificarea cu generalul si, prin urmare, inceteaza sa mai existe. Mai mult decat atat, deoarece nu exista nici o ordine umana, in acelasi sens ca exista o ordine a obiectelor studiate si analizate de oamenii de stiinta, omul nu poate fi obiect de observatie sau de studiu stiintific. El este produsul original al unei libere alegeri. Singura credinta pe care o datoreaza este rezervata lui. Singura lege sau regula pe care trebuie sa o respecte este ca si-a acceptat liber propria persoana. Individul lui Sartre este si nu poate fi niciodata altceva decat ceea ce el insusi a hotarat sa devina. Prin urmare, a fi inseamna a alege, deoarece "existenta precede esenta". Ceea ce filosofii incearca sa explice este faptul ca fiecare individ trebuie sa aiba propriile sale valori. Cu alte cuvinte, el este cel care decide daca viata unui om beat este mai mult sau mai putin importanta decat viata unui presedinte. Problema ridicata de relatia dintre necesitate si libertate este rezolvata in mod unilateral in favoarea celor din urma. Cu toate acestea, Sartre nu a negat faptul ca exista anumite constrangeri inevitabile care actioneaza asupra individului: nevoia de a lucra si de a actiona in conditiile impuse de un mediu specific. Fiecare fiinta umana prezenta in aceasta lume este limitata unei situatii. In ciuda acestui fapt, filosoful a argumentat ca fiecare situatie unica este deschisa libertatii, deoarece individul insusi o alege conferindu-i o anumita semnificatie. Rolul principal este detinut de orientarea noastra subiectiva si nu de o necesitate externa. Sa meditam pe un exemplu dat de Sartre insusi: imaginati-va ca sunteti un soldat ce ia parte la un razboi. Ati putea fi tentati sa credeti ca nu aveti nicio alta optiune decat sa luptati si ca sunteti o victima a destinului. Cu toate acestea, Sartre a argumentat ca puteti alege oricand sa va predati, sa renuntati sau chiar sa va sinucideti. Prin refuzul de a opta pentru una dintre aceste solutii acceptati de fapt razboiul in toate formele sale si astfel devine propriul vostru razboi care sprijina ideea de conformare. Deoarece in orice situatie, conform cu spusele lui Sartre, fiecare individ este liber de constrangerea oricarei influente, el este, de asemenea, pe deplin responsabil pentru actiunile si deciziis ale. Deci, poti sa faci ce vrei, dar trebuie sa infrunti toate consecintele. Nu e nimeni sa te apere si singura persoana pe care trebuie sa o condamni esti tu. Greutatea totala a lumii este pe umarul tau si nimeni si nimic nu poate schimba vreodata acest lucru. In concluzie, Jean-Paul Sartre a crezut ca un om nu poate fi vinovat de acte inumane, deoarece nu exista un astfel de lucru. Fiecare miscare facuta este profund umana prin simplul fapt ca el insusi face alegerea. De fapt, fiecare situatie la care un individ participa devine situatia sa.
Pentru Leibniz, precum i pentru o anumit viziune cretin, Creaia este cea prin care Dumnezeu realizeaz trecerea de la esene la existen. Ceea ce va contesta existenialismul ateu va fi tocmai aceast anterioritate a esenei asupra existenei. Prin formula Existena precede esena, existenialismul ncearc s afirme c omul se creeaz el nsui, prin actele i opiunile sale. Cu alte cuvinte, omul nu are alt definiie dect cea pe care el i-o d el nsui.

Greaa, primul roman a lui Jean Paul Sartre, transmite subtil, aproape insidiuos concepia filozofului existenialist, ateu, despre lume i via, lund ca p retext jurnalul lui Antoine Roquentin, care-i consemneaz cu rigurozitate propriile triri. Senzaia de grea pe care o ncearc acesta ntr -o bun zi este efectul excesului de libertate, disipat doar adesea... de fug, de magie sau de fric, n contrast cu excesul de vasalitate al obiectelor, ncorsetate n imobilism, incapabile s-i atribuie esene ca omul. Faptul c omul i proiecteaz singur esena i este singurul care poate da esen lumii n ntregul ei, i adncete sentimentul nstrinrii pn la dezgust, obligndu-l fie s abdice formal n faa libertii de alegere, fie s acioneze concret mpotriva ei, n ambele situaii fr niciun rezultat. ...Atunci cnd trieti, nu se ntmpl nimic. Decorul se schimb, oamenii intr sau ies, asta e totul. nceputuri nu exist niciodat. Zilele se adaug la alte zile fr rim i fr motiv, e o adiiune interminabil i monoton. Nici sfrit nu exist.... n Fiina i Neantul, lucrarea reprezentativ a filozofului, presupoziia potrivit creia ...noi nu ne natem liberi, ci suntem condamnati la libertate.., devine obsesiv, atrgndu-l pe cititor ntr-o curs infernal cu zeci de obstacole i competitori. Omul, n viziunea lui Sartre, apare spontan... din absurd, pentru ca apoi s se constituie ca trire i existen, dar numai pentru sine, folosindu-se de sine-nsui. Existena precede, aadar, esena ( putina de a fi) i o copleete. ...Esena omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat s fie liber, i alege libertatea, esena, i-n aceasta const mreia, disperarea i nelinitea lui.... Ateu fiind, Jean Paul Sartre, respinge existena lui Dumnezeu, punnd n locul ei Fiina i Neantul, adic ceva mai mult dect o iluzie. Fr Dumnezeu nu exist scop, valoare sau sens n lume..., i pentru c Dumnezeu nu exist, aa cum susin toi existenialitii, Omul este condamnat s-i fie propriuDumnezeu... Jean-Paul Sartre afirma, dup mai bine de douzeci de ani de la scrierea romanului: "Am reuit la treizeci de ani aceast lovitur de maestru: s nscriu n La Nause existena nejustificat, slcie, a semenilor mei, i s o scot pe a mea din cauz. Eram Roquentin, artam prin el, fr nici o complezen, urzeala vieii mele ; totodat eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticl i oel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. [...] Trucat pn n oase i mistificat, scriam voios despre nefericita noastr condiie. Dogmatic, m ndoiam de toate n afar de faptul c snt alesul ndoielii; restabileam cu o mn ceea ce distrugeam cu cealalt, i vedeam n nelinite garania propriei mele liniti ; eram fericit." Dei explicaia autorului despre propriul roman pare ndeajuns de clar pentru a face prerile ulterioare s fie inutile, tind s cred c Greaa nseamn, pretenios spus, desprirea de literatur a lui Sartre. n roman exist motivaia acestei renunri, care nu pare a fi programatic. Pe lng faptul c transpune o parte din ideile existenialiste ntr-o form artistic, literar, cartea privete dintr-un unghi special relaia autor-text-scris. Scrisul nu este un act autentic, autorul trucheaz experiena existenial, distanndu -se tocmai pentru a o scrie. Ce poi simi fa de un act derizoriu, inautentic, neputincios: repulsie sau fascinaie? Jurnalul lui Roquentin nu gsete un rspuns clar la aceast ntrebare, ci numai indic alte acte derizorii i neputine: privitul n oglind, trezitul dimineaa cu tine nsui, cititul unei biblioteci n ordine alfabetic, cltoriile prin lume. Sensul lucrurilor este deformat de Grea, tot ce am putea considera uman, mrunt, confortabil devine monstruos: "Atunci m-a apucat Greaa, m-am lsat s cad pe banchet, nu mai tiam nici mcar unde m aflam; vedeam cum n jurul meu se nvrtesc ncet culorile, mi venea s vomit. i iat: de atunci Greaa nu m-a mai lsat, a persistat." Cauza pare a fi contientizarea faptului c omul este supus hazardului, c nu se poate sustrage contingenei, astfel c lumea fie devine relativ - ceea ce duce la nepsare, relaxare, indiferen, fie absurd. Conflictul acesta va fi rezolvat de Sartre n scrierile sale filosofice, el propunnd libertatea ca punct fix, neschimbtor ntr -o lume devalorizat: omul este condamnat la libertate. Romanul Greaa prezint un alt tip d e salvare, aparent paradoxal: prin scris. Momentul n care Sartre scrie Greaa este momentul n care el se angajeaz pe calea cunoaterii artistice, n ideea c scrisul este o aciune responsabil, care se sustrage hazardului. Ajungnd n acest punct, ne putem ntreba dac romanul lui Sartre aparine literaturii angajate, aa cum expune chiar autorul n Littrature et libert, susinnd responsabilitatea scriitorului fa de opera sa, fa de situarea istoric i de influena asupra cititorilor. Greaa expune n mod evident unele din ideile existenialismului ntr-o form accesibil, atractiv, dar textul rmne n zona unei ezitri mai nti ntre concept i metafor, apoi ntr -o atitudine ambigu fa de actul responsabil de a scrie.