Anii din urm

n toamna lui 1973 devine fondatorul i conductorul cotidianului de stnga Libration, dar sntatea ubred i limiteaz activitatea; n special scderea progresiv a acuitii vizuale pn aproape de orbire l mpiedic s mai scrie i l constrnge s-i angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare n 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, n vrst de 75 de ani, n urma unei embolii pulmonare. tirea morii sale provoac o vie emoie n ntreaga lume. Zeci de mii de oameni, veni i de pe toate meridianele, vor nsoi cortegiul funerar pn la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rmas faimoas remarca unui tnr ctre tatl su la sfr itul acelei zile: Am fost la manifestaia mpotriva morii lui Sartre. Considerat filozoful libert ii, zeci de volume, monografii i studii apar n fiecare an n ntreaga lume despre ideile, opera i via a sa.

Existentialismul
Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de nasterea oficiala al acestui curent, de aceea sunt denumiti precursori, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de grup. Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus, neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera fundatia curentului. Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in Club Maintenant, Paris. Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat. Ce este existentialismul? Nu exista un raspuns concret si simplu. E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata de existenta concreta a individului si a problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta de sine a omului. Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre Fritz Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale Noi cai in filozofie. Spirit, Viata, Existenta, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane. Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana sau ca manifestarea conceptual-explicita a unei atitudini existentiale. Datorita marii diversitati a conceptiilor care pot fi puse in legatura cu filosofia existentiala, nu este posibila elaborarea unei definitii globale a acestui termen. Dar notiunea permite totusi restrangerea problemei la cateva teme comune. Contingenta fiintei umane: Fiinta umana nu este o fiinta necesara; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine sa nu fie. Omul exista, pur si simplu, este o fiinta de prisos. Neputinta ratiunii: Ratiunea nu ii este de ajuns omului pentru a-si lumina destinul. Devenirea fiintei umane: Existentialismul nu e o filozofie a chietudinii; el il invita pe om sa-si

construiasca viata prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipa a starii sale prezente. Fragilitatea fiintei umane: Sunt mereu expus propriului meu sfarsit, distrugerii mele ca fiinta umana, deoarece eu nu exist ca atare decat prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasa care ne insoteste existenta. Alienarea: Omul in perspectiva sfarsitului este instrainat de el insusi, nu mai are nici stapanirea, nici posesiunea sinelui. Finitudinea si urgenta mortii: Filozofii existentialisti reactioneaza hotarat impotriva tendintei noastre de a ne ascunde acest adevar fundamental, ca existenta noastra e finita si se indreapta catre moarte. Singuratatea si secretul: Fiecare fiinta umana se simte solitara, impenetrabila celorlalti. Neantul: Existentialistii atei subliniaza ideea ca omul este o fiinta-a-neantului, el survine din neant si se indreapta catre el. Devenirea personala: Omul nu trebuie sa-si traiasca viata de pe o zi pe alta, in inconstienta fata de destinul propriu, ci trebuie sa acceada la o viata cu adevarat personala si constienta. Angajarea: Omul inseamna libertate; pentru a-si construi viata, el trebuie sa opteze, sa aleaga in permanenta, sa se angajeze in raport cu destinul sau si cu al celorlalti. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabila alegerea constienta, angajarea intr-un destin personal alaturi de ceilalti. Celalalt: Omul constata ca in realitate nu este singur: el este o fiinta alaturi de cei cu care e nevoit sa existe; fiinta umana este fiinta-impreuna . Viata expusa: Omul trebuie sa actioneze, sa indrazneasca, sa-si puna in joc viata sub permanenta privire si judecata inevitabila a celorlalti. Conform lui E. Monier, autorul lucrarii Introduction aux existentialismes, ar trebui adaugate si acestea: -liberul arbitru. -faptul ca natura umana e decisa de alegerile vietii. -o persoana devine mai buna atunci cand se lupta cu natura lor individuala, cand se lupta pentru viata. -nu exista decizii lipsite de stres si de consecinte. -exista lucruri care sfideaza ratiunea. -responsabilitatea proprie si disciplina sunt cruciale. -societatea e nenaturala, iar traditiile religioase si seculare sunt arbitrare. -dorintele lumesti sunt inutile. Bineinteles ca exista si exceptii , aceste teme sunt prezentate pentru a obtine o imagine generala a gandirii unui existentialist.

Jean-Paul Sarte

([ pol sa .t()], pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris, d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existenialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist i militant social. A influenat profund genera ia care i-a urmat, n special tineretul din perioada de dup cel de-al Doilea Rzboi Mondial, nu doar prin filozofia i opera sa literar, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele saleangajamente sociale sunt inseparabile de gndirea sa filozofic.

Jean-Paul Sartre e preocupat de actiunile individului. In general, existentialismul recunoaste faptul ca cunostintele umane sunt limitate si failibile. O persoana poate sa isi dedice viata adevarului si cautarii sale, dar asta nu inseamna ca va gasi adevarul adecvat sau ca nu il va intelege gresit. Sartre spune ca: <<Atunci cand aleg, aleg pentru toata lumea.>> Inseamna ca decizia si actiunea lui pot schimba lumea in care traieste intr-o oarecare masura. Efectele unei actiuni sunt asemenea valurilor din mare, se propaga la infinit-sau pana lovesc tarmul. Prin actiunile mele incep sa creez si sa definesc Eu-l care sunt, care e dincolo de un anumit punct, un Eu public, social. De aceea o actiune e asemenea Cutiei Pandorei, odata infaptuita si continutul actiunii eliberat in lume, el nu mai poate fi recapatat. Acest argument al lui Sartre, nu e un argument moral, ci unul ontologic, un argument al lumii, o descriere a realitatii lumii si deciziei umane. In Fiinta si Neantul , Sartre vorbeste de faurirea Eu-lui prin actiune. Adica Eu, ca om, sunt liber. Pot sa decid singur in privinta actiunilor mele. Ceea ce voi FI in final, e ceea ce decid sa fiu. Actiunile mele nu sunt triviale, ci definitivate ale Eu-lui meu. Sartre a scris o nuvela intitulata Fara iesire, in ea un barbat si doua femei se trezesc intr-o camera de hotel, in ciuda tuturor stradaniilor lor, parasirea camerei se dovedeste imposibila. Curand devin constienti de o oarecare dinamica de grup, barbatul e atras de una din femei, dar ea e lesbiana si e atrasa de cealalta femeie, care la randul ei e atrasa de barbat, care o evita. Dupa ceva timp, isi dau seama ca au murit si ca au ajuns in iad. Esenta nuvelei e <<Iadul=ceilalti oameni>>. Sartre a fost un existentialist, iar aceasta povestire e o povestire existentialista, partea cu iadul=ceilalti oameni e o consecinta directa a principiilor existentiale. Sartre e considerat existentialist, deoarece o vreme s-a considerat unul si pentru ca a incercat sa ofere o definitie termenului. Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <<esenta precede existenta>>. Sartre nu credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim noi sa fie. Deci <<existenta precede esenta>>, cu alte cuvinte existentialism. Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in lume>>. Aceasta este fundatia existentialismului. Albert Camus Albert Camus in eseul sau Mitul lui Sisif ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit.

Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad. Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de ce nu? Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila? Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi restaurate printr-un simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surpriz ndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp. Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una. Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica. Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in privinta vietii lui. Romanului Strainul ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca un rau al spiritului, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii. Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei. Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab. Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e si esenta ei. Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<<Existentialist>> inseamna sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest lucru e intolerabil.