Tema: Filosofia contemporană

Plan:
1. Caracteristica generală a filosofiei contemporane
2. Principalele curente ale filosofiei contemporane

1. Caracteristica generală a filosofiei contemporane

Filosofia contemporană reprezintă un teritoriu imens. Sfera acesteia se extinde
de la sfârşitul sec. XIX până în zilele noastre.

Caracteristicile filosofiei contemporană:

- înregistrează o ”cotitură lingvistică” în urma căreia domeniul comunicării
verbalizate, al limbii, este abordată ca un mediu fundamental al existenței, cunoașterii
și acțiunii;
- abordează finitudinea (limitarea) existenței umane ca un reper fundamental
al existenței și caută să reconstruiască întreg tabloul lumi;
- abordează sensul cunoștințelor și acțiunilor ca o problemă cheie a
cunoașterii și practicii;
- abordarea tehnicii ca un domeniu distinct al vieții;
Multe dintre filosofiile contemporane au preluat și prelucrat puncte de vedere
formulate de filosofii care au făcut trecerea de la filosofia modernă la cea
contemporană.
În filosofia contemporană apar așa curente noi ca: pozitivismul, neopozitivismul,
existențialismul, hermeneutica, personalismul, antropologia filosofică, neotomismul
ș.a.

2. Principalele curente ale filosofiei contemporane

Pozitivismul - un curent filosofic, apărut în Franța inițiatorul A.Comte ca reacție

la filosofia speculativă a epocii moderne. Conform pozitivismului filosofia modernă
a obținut succese în cunoaștere datorită cercetării metodice și experienței.
Teza principală a pozitivismului este că singura cunoaștere autentică este cea
științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin
aplicarea strictă a metodei științifice.
Filosofia pozitivă cere științei să furnizeze principiile unei ”reorganizări
sociale”. Ea are la bază o filozofie a istoriei, conform căreia istoria societății prezintă
o linie ascendentă (în creștere) pe care le succed (le urmează) ”epoci organice” –
adică epoci în care se menține ordinea socială tradițională. Societatea este ceva
supraindividual și este suma indivizilor autonomi.

1
 A.Comte susține teza determinării progresului social de ”progresul intelectual”:
schimbarea ”modului de gândire” antrenează schimbarea instituțiilor, moravurilor,
dreptului.
A.Comte descrie ”progresul intelectual” al umanității cu ajutorul ”legii celor
trei stări”, conform căror delimitează trei stadii ale istoriei intelectuale ale omenirii:
1. ”Stadiul teologic” în care spiritul uman caută esența ascunsă a lucrurilor și
recurge în explicații la forțe supranaturale;
2. ”stadiul metafizic” spiritul caută aceeași esență dar recurge la explicații la
entități abstracte;
3. ”stadiul pozitiv” renunță la căutarea originii și destinației universului și se
dedică descoperii legilor cauzale bazându-se pe experiment.
Acestea sunt niște trepte necesare ale omenirii, de la copilărie până la
maturitate.
Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume:
- pozitivismul social cu un caracter predominant practice
- pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.
Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce
progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe
domeniile ştiințelor exacte, fizica si biologia.
A.Comte pune accentul pe experiență, dar nu pe o simplă adunare de date ci
descoperirea legilor ce guvernează grupele de date și fapte ce corespund științelor
fundamentale.
A.Comte face o clasificare a științelor, ținând cont de condiția istorică a
apariției lor și de condiția dogmatică, astfel:
Matematica – cea mai veche, mai generală, m.simplă, m.independentă;
Astronomia
Fizica
Chimia
Biologia
Sociologia – cea mai nouă, m.complexă, m.puțin independentă și generală;
Psihologia – este divizată între biologie și sociologie
Gnosiologia – nu are nici un loc
Etica – este adăugată m.târziu.

Neopozitivismul –
Apare în sec. XX.
Bazele neopozitivismului au fost puse de Cercul de la Viena, pornind de la
teoriile logice ale lui Bertrand Russell. Neopozitiviștii au dat filosofiei un caracter
riguros, exact, eliminând din ea ceea ce ei numeau speculații arbitrare și înlocuindu-
le cu logica științei.
Problema principală este interacțiunea dintre filosofie și știință.

2
 Filosofia și-a pierdut însemnătatea o dată cu dezvoltarea științelor exacte.
Fiecare știință este în felul ei o filozofie. Științele dispun de noțiuni, categorii, date
concrete, iar rezultatele pot fi verificate. Filosofia operează cu noțiuni abstracte, ea
nu este o știință ci o teorie despre lume.
Existențialismul - este o doctrină filosofică și de acțiune caracterizată printr-o
accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității.
Studiază problema existenței omului și sensul ființei.
Existențialismul își are originea în lucrările lui Soren Kierkegaard, este
dezvoltat de contribuțiile lui Edmund Husserl și Martin Heidegger, devenind faimos
după sfârșitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre și
ale autorilor grupați în Franța. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic,
o morală și o doctrină de acțiune.

12 teme principale ale gândirii existențialiste

● Contingența ființei umane Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre
noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de
prisos.
● Neputința rațiunii. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina
destinul.
● Devenirea ființei umane. Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii
(liniște, tihnă, calm); el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o
transcendere (a trece dincolo, a păși peste) de fiecare clipă a stării sale prezente.
● Fragilitatea ființei umane. Sunt mereu expus propriului său sfârșit, distrugerii
sale ca ființă umană, deoarece el nu există ca atare decât prin efortul său. De aici
sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.
● Alienarea. Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are
nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
● Finitudinea și urgența morții. Filozofii existențialiști reacționează hotărât
împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența
noastră e finită și se îndreaptă către moarte.
● Singurătatea și secretul. Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă
celorlalți.
● Neantul. Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el
survine din neant și se îndreaptă către el.
● Devenirea personală. Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în
inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat
personală și conștientă.
● Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să
opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al

3
 celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de
asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin
personal alături de ceilalți.
● Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă
alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună.
Pentru M.Heidegger ființarea umană este în lume; ea Coabitează
(împreună) cu lumea. Ființarea umană și lumea se presupun reciproc. Suntem în lume
nu ca monade, ci ”împreună”. Subiectul ființării în lume nu este individual, nici
subiect general, ci ”neutru”, ”impersonal”.”Impersonalul” este sinele ascuns al
ființării specific umane. Nu ființăm noi înșine, ci prin noi ființează ceva impersonal.
Problema libertății este pusă în discuție de către J.P.Sartre – omul este liber,
absolut liber, el este chiar ”condamnat” să fie liber. A exista uman înseamnă a folosi
libertatea și a alege. Întrucât libertatea este absolută, iar responsabilitatea
nemărginită.

Hermeneutica - metodologia interpretării și înțelegerii textelor.

Denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și
interpretul ordinelor lui Zeus. Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și
al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor
clasici ai antichității greco-romane, apoi - în special - interpretarea conținutului
Bibliei. Teologii creștini s-au străduit să stabilească o metodă, prin care să se
pătrundă sensul adevărat al Scripturii și - în același timp - să ușureze înțelegerea
textelor clasice.
Conform lui Hans-Georg Gadamer cunoașterea lumii de către om și
comprehensiunea de sine a omului (puterea de a înțelege)se presupune reciproc. De
aceea, orice metodă de cunoaștere este condiționată de un ”prealabil”, de natura
înțelegerii de sine a omului. Cunoașterea științifică presupune o experiență
preștiințifică. Hermeneutica pledează pentru o metodă nouă în filosofie și știință.
Adepții hermeneuticii acordă atenție problemei studierii materialelor și documentelor
istorice. Ei declară că până în prezent se făcea greșit interpretarea istorică a
majoritatea cazurilor.
În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendința de a da un
sens comprehensibil (clar, limpede) tuturor scrierilor greu de înțeles, devine astfel o
teorie generală a regulilor de interpretare.

Personalismul - Curent filosofic care pune la baza existenței o pluralitate de

entități spirituale înzestrate cu atributele personalității și subordonate lui Dumnezeu
ca persoană supremă.
Conform filosofiei personaliste, realitatea ultimă a lumii este persoana, tot ceea
ce este, este un element în experiența persoanei. (În România personalismul energetic
de Constantin Rădulescu-Motru). După el întregul univers se poate înțelege numai
după o cercetare a persoanei, căci universul este în substanța sa energie. Persoana
este rezultat al evoluției psihosferei, al cumulărilor generațiilor anterioare și mai ales
4
c punere în valoare în deprinderi de muncă. Prin muncă se înțelege nu doar
activitatea economică. În om există atâta realitate câtă energie de muncă.
Personalitatea se caracterizează prin ”vocație”. Vocația este capacitatea de lucra
dezinteresat, original, conștiincios de a afla împlinirea prin muncă. Vocațiile sunt
pregătite de dezvoltarea generală a societății, dar poate fi și educată. Astfel, prin
autoeducație putem corecta destinul.

Antropologia filosofică – curent filosofic care oferă un tablou al lumii ce

implică cercetările despre om, încearcă să răspundă la întrebări privind esenţa omului
ca formă specifică de existenţă, raporturile sale cu natura despre relaţiile lui cu lumea
valorii si culturii, despre modul în care individul uman devine personalitate.
Întemeietorul antropologiei filosofice este considerat a fi Max Scheler.
Neotomismul – filosofia religioasă. Este considerată filosofia oficială a bisericii
catolice. Neotomismul, doctrină filosofică a catolicismului modern, este o
reactualizare a sistemului tomist, având ca scop concilierea ştiinţei contemporane cu
religia. Ca filosofie religioasă tradiţională el tratează problemele corelaţiei dintre
credinţă şi raţiune, dovada existenţei lui Dumnezeu.
În cadrul filosofiei religioase Omul, natura, galaxia sunt creația Forței Divine.
Omul trebuie să susțină credința și să facă totul pentru a-l cunoaște pe D-zeu. Nu este
negat rolul științei. Se apelează la terminologia științifică. Critică relațiile sociale
existente care duc la mizeria socială. Ei susțin că personalitatea este o substanță
spirituală activă, iar atributele ei sunt libertatea, conștiința de sine, credința. Pledează
pentru morala creștină și principiul dragostei aproapelui.
Scopul organizării politice la neotomism este împlinirea scopurilor morale,
găsirea unui echilibru între împlinirea persoanei umane și a societăţii în care trăiește.

Filosofia religioasă – se preocupă de problemele originii lumii, omului,

spiritului, vieții și morții. Ea nu neagă rolul științei. Unele centre religioase au
instituții de cercetări științifice, savanți ce studiază diferite probleme. Filosofia
religioasă luptă activ pentru libertatea omului, pentru pace, pentru relații democratice
între țări etc.
Fil. rel.-să susține rolul determinant al Forței Divine. Lumea, omul sunt creația
lui D-zeu, iar destinul omului, viața lui depind de Forța Divină, dar și de el însușii, de
credința lui, de morală, de activitatea zilnică.
Fenomenologia – concepție filosofică ce caută identificarea fundamentului
faptelor pe planul conștiinței - Edmund Husserl, care consideră că – nimic nu este dat
în cunoaștere care să nu poarte marca unui sens pe care îl imprimă conștiința. Acest
sens este fundamentul cunoașterii și realității. Studiul fundamental revine
fenomenelor. Metoda fenomenologică este opusă ”atitudinii naturale” în cunoaștere,
considerând că faptele se constituie perpetuu sub condiționarea unui ”sens” pe care îl
imprimă conștiința.

5
 Rezultatul aplicării metode fenomenologice este purificarea conștiinței de orice
determinație a lumii exterioare și aducerea ei în situația ceea ce îi este imanent (este
propriu naturii obiectului) și se impune cu evidență. Aceasta este sfera egou-lui
transcendental (cunoaștere transcendentală) – care este treapta ultimă ce se obține
prin reducția și condiționarea ultimă și inevitabilă a oricărui produs al conștiinței.
Filosofia vieții - Friedrich Nietzsche – abordează cunoașterea și viața socială din
punct de vedere al artei, iar arta din perspectiva ”vieții”. El propune ”reevaluarea
tuturor valorilor” pentru a atinge o viață autentică și dezvoltarea culturii în Germania.
Nietzsche a supus criticii cultura contemporană lui, reproșându-i absența unei
conștiințe a sensului și lipsa originalității. El arată că presupusa ordine ideală și
înrădăcinează într-o lume străbătută de suferință, pasiuni în care omul se află doar cu
sine. După el Morala este privarea de sine a individului, prototipul (model, tip, tipar)
ei este morala creștină. Se cere ”depășirea moralei”. Deviza lui era ”Fără credință în
rațiune, înapoi la viață”. Viața trebuie situată într-un orizont eliberat de orice reper,
ea însăși se i-a pe sine ca reper. Convingerea că ”D-zeu a murit” trebuie să formeze
orizontul unei noi înțelegeri de sine a omului. Omul nu trebuie să se aplece în fața
produselor spiritului său, trebuie să manifeste ”curaj”, ”plăcere pentru aventură”.
”Viața” este ”luptă”, manifestarea voinței de putere. Umanitatea trebuie să se
depășească pe sine prin crearea unor ființe mai puternice. Creația presupune
”distrugerea valorilor existente”. Nu există progres, ci numai o eternă ”reîntoarcere”.