Filosofia umanului

1. Omul ca obiect de studiu al filosofiei.

2. Problemele filosofice ale provenienţei şi existenţei omului.
3. Omul ca fiinţă bio-, socio-, psihologică: individul, personalitatea, individualitatea.
4. Problema sensului vieţii.
5. Homo oeconomicus și homo moralis

1. Omul ca obiect al analizei filosofice.

Omul este o fiinţa biosocială, esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv.
El sa evidenţiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregăti unelte de muncă şi cu ajutorul
lor de a transforma realitatea obiectivă. Omul este subiectul activităţii social-istorice şi
culturale. Creînd lumea socială şi culturală, schimbînd natura şi condiţiile de existenţă omul se
schimbă pe sine însuşi, el este propriul sau creator.
Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia, fiziologia, medicina,
pedagogia, sociologia şi filosofia). Ştiinţile concrete studiază o latură, un aspect a omului,
filosofia formează o concepţie integrală, generalizatoare despre om, ea formează acel model
teoretic ce are o importantă metodologică în studierea omului. Omul constituie o problemă
multilaterală, destul de complicată şi nu poate să nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia
abordează aşa probleme, ca specificul omului ca fenomen al lumii materiale, dialectica esnţei şi
existenţiei omului, corelaţia dintre biologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului,
problema sensului vieţii şi morţii ş.a. El este o problemă filosofică, fiindcă filosofia trebuie să
răspundă la un şir de întrebări conceptuale: cine sunt eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu
să fac?, la ce eu pot să sper?, sunt eu oate liber?, ce prezintă libertatea?, ce prezintă existenţa?,
ce prezintă viaţa? ş.a.
Omul întotdeauna a fost problemă cardinală în filosofie. În antichitate el era conceput ca
o parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi elemente a realităţii şi funcţiona după
legile universului. Omul se interpreta ca un microcosm în comparaţie cu macrocosmusul
universal. În epoca medievală omul se explica de pe poziţiile religiei ca creaţie divină, ca
realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu. Epoca modernă şi mai ales R.Descartes
interpretează omul de pe poziţiile dualismului, ca unitatea substanţei materiale şi spirituale. El
este unitatea unui corp animat şi unui suflet inteligent, specificul căruia este gîndirea. Descartes
asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum” (Cuget - deci exist). Acest dualism în înţelegerea omului
sa păstrează practic şi pînă astăzi, subliniind prioritatea unui a sau altuia principiu. I.Kant
interpreta omul ca fiinţă naturală, ce se supune necesităţii şi moralei, dar și ca ființă socială ce
se exprima prin libertate. L.Feuerbach priveşte omul antropologic - ca treaptă superioară de
dezvoltare a naturii la baza căruia stă activitatea senzorial-corporală. K.Marx şi F.Engels
interpretează omul ca finţă social-istorică esenţa căruia este totalitatea relaţiilor sociale şi
activitatea de muncă. Filosofia contemporană încearcă să pătrundă mai profund în existenţa
omului, studiind mai detaliat sentimentale, trăirile, lumea internă a lui (Nietzsche,
Schopenhauer, Kierkegaard, Heidegger, Jaspers, Sartre). Cunoaşterea omului a fost aprofundată
şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey), fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud,
Fromm). Toate acesta orientări se contopesc în antropologia filosofică (Sheler M., Gehlen A.,
Plessner I.) care încearcă să determine existenţa umană propriu zis, individualitatea şi
capacităţile creatoare a omului, prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii
înconjurătoare. Astăzi tot mai des se fac încercări în studierea omului de a combina abordările
occidentale, psihologo-scientiste cu abordările care tradiţional erau orientate spre spiritualitate.
Cu alte cuvinte, problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor aspectelor
omului, deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului.
Antropologia este ştiinţa despre om, despre fenomenul uman, despre esenţa umană, despre
raporturile sale cu Universul, cu natura, etc. Din această perspectivă mitologia, religia,
sistemele filosofice etc. au şi implicaţii antropologice.
În sens restrâns antropologia este ştiinţa despre om, abordarea fenomenului uman cu metode
şi concepte proprii ştiinţelor.
Preocuparea privind natura umană datează din antichitate. Termenul antropologie a fost
folosit pentru prima dată în anul 1501 de către Magnus Hundt în „Antropologia de hominis
dignitate, natura et proprietatibus”.
Dar, ca ştiinţă antropologia a început a se afirma în sec. 19, când se prefigurează două
domenii distincte de cercetare – cel fizic şi cel social-cultural.
Folosind modul de cercetare propriu ştiinţelor naturii, antropologia s-a constituit mai întâi ca
antrobiologie, ca o „zoologie” a speciei şi raselor umane, problemele principale fiind cele
taxonomice, paleontologice (antropogeneza) şi de variabilitate (în spaţiu şi timp). În acest sens
îngust antropologia a dezvoltat tehnici cantitative – antropometria şi a acordat preferinţă
studiilor de morfologie, biometrie şi genetică.
Antropologia modernă studiază fenomenul uman în legătură cu evoluţia vieţii pe Pământ. Ea
explică omul din perspectiva teoriei evoluţiei biologice.
Antropologia filosofică tratează problema omului din perspectiva unei concepţii generale
despre lume şi viaţă. Problematica umană a fost abordată de pe cele mai diverse poziţii. Ea este
o disciplină şi teoretică, şi practică. Ea apare în a doua jumătate a secolului XX.
Ca curent filosofic antropologia filosofică a fost inaugurată în anii 20 ai sec XX de către
filosofii Max Swcheler şi Helmut Plessner, a fost continuată de Arnold Gehlen, Rothacker, Litt
şi Portman, iar după cel de al doilea război mondial, continuată de Landmann, Bollnow, Max
Muller ş. a.
Max Scheler consideră că antropologia filosofică nu trebuie să fie doar o disciplină oarecare
a filosofiei, ci un fel de fundament al filosofiei.
Antropologia filosofică modernă îşi propune să realizeze o analiză a problemelor teoretice
ale omului prin cunoaşterea totală, obiectivă a omului în vederea modelării lui.
Antropologia este ştiinţa despre om, despre fenomenul uman, despre esenţa umană, despre
raporturile sale cu Universul, cu natura, etc. Din această perspectivă mitologia, religia,
sistemele filosofice etc. au şi implicaţii antropologice.
Teorii antropologice
Marile teorii antropologice enunţate în secolul XX sunt: particularismul istoric, difuzionismul,
personalismul, funcţionalismul, structuralismul, materialismul, interpretativismul, criticismul.
Ramurile antropologiei
Antropologia cuprinde patru mari ramuri:
Antropologia culturală/socială, care studiază evoluţia, condiţiile de trai, relaţiile între oameni şi
instituţii şi modul în care aceştia performează simbolurile socio-culturale - cercetarea
presupunând, de regulă, o interacţiune cu cei cercetaţi;
Antropologia lingvistică, care studiază limba şi limbajul în contextul lor socio-cultural, ca
sistem simbolic şi de comunicare culturală;
Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic şi
trăsăturile distincte ale raselor umane;
Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar şi cultura modernă), a umanităţii
pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.
Ca ştiinţă socială, antropologia studiază omul social, prin tot ceea ce acesta presupune, de
exemplu, de la modul în care îşi construieşte relaţia cu divinitatea, până la modul în care se
îmbracă - considerând că toate aceste lucruri sunt utile pentru înţelegerea acestuia ca om
cultural.
În sens restrâns antropologia este ştiinţa despre om, abordarea fenomenului uman cu
metode şi concepte proprii ştiinţelor.
Preocuparea privind natura umană datează din antichitate. Iar termenul antropologie a fost
folosit pentru prima dată în anul 1501 de către Magnus Hundt în „Antropologia de hominis
dignitate, natura et proprietatibus”.
Dar, ca ştiinţă antropologia a început a se afirma în sec. 19, când se prefigurează două
domenii distincte de cercetare – cel fizic şi cel social-cultural.
Folosind modul de cercetare propriu ştiinţelor naturii, antropologia s-a constituit mai întâi ca
antrobiologie, ca o „zoologie” a speciei şi raselor umane, problemele principale fiind cele
taxonomice, paleontologice (antropogeneza) şi de variabilitate (în spaţiu şi timp). În acest sens
îngust antropologia a dezvoltat tehnici cantitative – antropometria şi a acordat preferinţă
studiilor de morfologie, biometrie şi genetică.
Antropologia modernă studiază fenomenul uman în legătură cu evoluţia vieţii pe Pământ. Ea
explică omul din perspectiva teoriei evoluţiei biologice.
Antropologia filosofică tratează problema omului din perspectiva unei concepţii generale
despre lume şi viaţă. Problematica umană a fost abordată de pe cele mai diverse poziţii. Ea este
o disciplină şi teoretică, şi practică. Ea apare în a doua jumătate a secolului XX.
Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului (genul Homo Hominis). Este o disciplină
holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile şi
tratează toate dimensiunile umanităţii. În centrul antropologiei se află ideea de cultură şi
noţiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastra şi-a dezvoltat o capacitate
universală de a concepe lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi
de a transforma lumea (şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri.
Antropologia a debutat ca ştiinţă a istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în ştiinţele
naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau
guvernate de legi şi principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte
ca ştiinţele sociale să-şi formeze teorii şi metode, era dublată de viziunea iluministă a umanităţii
- concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor şi critică faţă de
îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, faţă de tradiţiile
culturale (tradiţie) şi faţă de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza
întotdeuna discursul antropologiei.
Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evolutioniste, deterministe, şi
mitologiste în explicare omului şi culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut
ca o analiză a informaţiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii şi speculaţii
literar-filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluţioniste, care domină această perioadă,
este aceea că este posibil studiul formelor incipiente ale umanităţii prin studierea triburilor
"primitive", deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluţie, informându-ne astfel
exact asupra modului în care arătam şi noi, "civilizaţii", în zorii umanităţii.
Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert Spencer (organismul
social), Karl Marx (determinismul social şi evoluţia umanităţii ca luptă între clase), Morgan
(periodizarea culturii şi a etnicităţii), Tylor (definirea culturii).
În perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se impune
treptat metoda etnografică a cercetării vieţii oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună
cu aceştia şi urmărirea lor îndeaproape. Tot acum se formulează teoriile moderne în ştiinţele
sociale datorate lui Emile Durkheim şi Max Weber. Secolul XX prilejuieşte diversificarea
teoriilor antropologice şi producerea de analize asupra unor teme antropologice, respectiv
descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.

Pentru a înţelege teoria filosofică despre om este necesar de a clarifica noţiunile iniţiale:
om, individ, individualitate, personalitate. Noţiunea de om este o noţiune abstractă care
exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane. În lumea umană individ e numit de obicei
un om aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al
colectivităţii umane, prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă. Individualitatea este
expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria, imaginaţia,
temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc şi a activităţii lui.
Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică. Personalitatea este omul, privit nu numai
din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale, ci şi al specificului calităţilor lui
sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică,social-determinată de calităţi
spirituale, social-politice şi moral-volutive a omului, conştiinţa şi comportamentul căruia se
caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca
individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o însuşire a omului, iar omul este purtătorul
acestei însuşiri, personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.
Noţiunea de personalitate are două semnificaţii: a)individul uman ca subiect al relaţiilor
sociale şi activităţii conştiente; b) o sistemă stabilă de trăsături social importante, care
caracterizează individul ca membru al unei sau altei comunităţi. Personalitatea presupune omul
socializat, care se atîrnă conştient către drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, posedă sentimentul
demnităţii personale, înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea sa, soarta familiei
sale, prietenilor şi poporului său.
Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid în
sensul că toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc:
a) omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este
o fiinţă biosocială, personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul
material al personalităţii, iar personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. Cu alte
cuvinte omul este unitatea dialectică a generalului (trăsăturile general-umane),
particularului (însuşirile formaţionale, clasiale) şi singularului (modul de existenţă
individual). Această unitate a generalului, particularului şi singularului formează o
problemă metodologică foarte importantă care se manifestă concret ca raportul dintre
general-uman şi concret-istoric, dintre esenţa şi existenţă, determinism şi libertate,
finalitate şi infinitate a omului ş.a. Aici nu trebuie să supraapreciem atît natura omului
“în genere”, cît şi particularităţile concret-istorice. Personalitatea omului de afaceri
Performantele unei afaceri depind in masura considerabila de personalitatea indivizilor angajati
in realizarea ei. Personalitatea umana isi pune amprenta pe orice fapt, eveniment, actiune in
care sunt implicati indivizi. Un om de afaceri trebuie sa dispuna de foarte multe calitati care il
vor ajuta sa obtina succesul atat de mult dorit. Aceasta presupune o serie de atitudini si
aptitudini care, atunci cand sunt pozitive, duc la realizarea obiectivului propus de la inceput, iar
atunci cand sunt negative determina esecul intreprinzatorului. Una din cauzele care impiedica
rezolvarea a numeroase aspecte legate de perfectionarea activitatii este tocmai abordarea
nepotrivita a problemelor privitoare la personalitatea omului de afaceri.
Aptitudinile omului de afaceri sunt preponderent intelectuale. Ele cuprind inteligenta, intuitia,
spiritul analitic, capacitatea de selectie si sinteza, luciditate, previziune etc.
Unii autori afirma ca “termenul de “personalitate“ este utilizat cu nuante semantice diferite in
filozofie, etica, sociologie, istorie, pedagogie, psihologie. Insa, acceptiunea cea mai larga i-o da
psihologia. Ca atribute fundamentale ale personalitatii se consemneaza : unitatea, integrarea
ierarhica a functiilor, proceselor, starilor si conduitelor, dinamismul, orientarea si finalitatea
actiunilor.“
Personalitatea inseamna ceea ce este propriu unei persoane. Ea cuprinde o serie de trasaturi
morale si intelectuale prin care se remarca o persoana, felul de a fi al cuiva. Felul de a fi al unei
persoane o defineste pe aceasta.
Aceasta personalitate se dobandeste, in mare parte, pe masura desfasurarii activitatii. Un om de
afaceri se presupune a fi un om cu experienta in acest domeniu, cel al afacerilor, insa aceasta
experienta a capatat-o in timp, si nu deodata. La fel se intampla si cu personalitatea. O parte din
calitatile unui om de afaceri, unui conducator mai bine zis, apar si se dezvolta in procesul de
conducere a firmei sale. Activitatea de conducere necesita munca intensa, incordata. Incordarea
si simtul raspunderii influenteaza asupra personalitatii conducatorului.
Autori ai unor lucrari de referinta despre afaceri pun in evidenta “calitatile unui bun
conducator“ care include totalitatea insusirilor ce trebuie sa caracterizeze pe orice om de
afaceri: punctualitate, harnicie, stapanire de sine, bunul gust, deschiderea spre alte opinii,
aptitudini pentru conversatie etc.

4. Problema sensului vieţii.

Contează oare ceva din ceea ce facem atâta timp cât nimic nu va dăinui veşnic. Chiar dacă
vom depune eforturi maximale de a face careva realizări, sistemul solar oricum se va răci
cândva şi odată cu el vor pieri şi rezultatele acestui efort.
Este uşor să găseşti sensul celor mai multe lucruri pe care le facem. Bem apă pentru că ne
este sete, alergăm pentru a reuşi la autobusul ce se apropie, mănânci îngheţată, pentru că îţi face
plăcere. Dar toate lucrurile împreună făcute nu explică sensul vieţii. Privind viaţa ca un întreg,
s-ar părea că ea nu are sens.
 Filosoful american Thomas Nagel scrie: „…existenţa ta are importanţă pentru anumiţi
oameni – părinţii tăi şi alte persoane care ţin la tine – dar, considerate în ansamblu, nici vieţile
lor n-au vre-un rost, aşa că, în final, n-are nici o importanţă că tu ai vre-o importanţă pentru ei.
Tu contezi pentru ei şi ei contează pentru tine şi asta ar putea da vieţii tale un anumit sentiment
de justificare dar, de fapt, nu faceţi decât să vă daţi apă la moară reciproc, ca să zicem aşa.
Odată ce un om există, el va avea nevoi şi preocupări care vor face ca anumite lucruri şi
anumiţi oameni din viaţa lui să aibă un anume rost pentru el. Dar ansamblul nu are rost”.1
Acelaşi filosof afirmă că „Dacă viaţa nu este ceva real şi serios, dacă la capătul ei nu ne
aşteaptă decât mormântul, poate că e ridicol să ne luăm în seros prea tare. Pe de altă parte, dacă
nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate că ar trebui să ne obişnuim cu gândul că suntem
ridicoli. Poate că viaţa nu e numai lipsită de sens, ci şi absurdă”.
Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută începînd din antichitate şi pînă în
zilele noastre. Filozofia marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această problemă,
că noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în
privinţa sensului vieţii şi morţii. Această problemă era abordată mai mult în concepţiile
religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în centrul oricărei religii. Viaţa de pe pămînt
a fost considerată întotdeaune un mister, o taină, iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă
mai perfectă, superioară. Însă vrem noi ori nu problema sensului vieţii, valorii ei îi
intereseză pe toţi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relaţiile dintre om şi
om, om şi societate, comportamentul lui.
Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se desfăşoară
diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare şi muncă. Orice activitate,
reeşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme de
valori, pe care omul le produce ori se foloseşte de ele.Sensul vieţii nu există de la sine însăşi
ca un atribut al realităţii în genere, el este o manifestare a personalităţii umane, constă în
conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. Kant considera, că sensul vieţii
constă în supunerea benevolă a individului legilor morale şi asta îl ridică pe om deasupra
naturii sale. Conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe este o condiţie şi formă
spirituală de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste considerente exprimarea
sensului vieţii capătă formă de concepţie despre lume. Fichte afirma, că adevăratul sens al
1
Th. Nagel. Oare ce înseamnă toate astea? Bucureşti: BIC ALL, 2004, p. 83.
 vieţii umane constă în realizarea de către individ a acordului deplin cu sine însăşi, în raţiune,
în libertate, în activitate. Omul din produs al naturii devine fiinţă raţională liberă. Sensul
vieţii este dezvoltarea adecvată a omului cu natura sa proprie, formarea personalităţii. Hegel
socotea, că sensul vieţii în esenţă şi după conţinut este ceva supraindividual, suprapersonal,
unind viaţa individului cu această sistemă supraindividuală, supunînd individualul acestei
sisteme. În concepţiile religioase viaţa are o valoare oarecare dacă ea are careva sens. Sensul
vieţii fiecărui om aparte este determinat de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma
urmei este Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut,
viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de apoi.
Filozofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el singur trebuie să caute răspuns la
aceste probleme, folosind pentru asta forţele spirituale proprii. Acumulînd experienţa umană
filozofia poate să-i ajute omului în căutarea sensului vieţii. În rezolvarea acestei probleme
filozofia materialistă reesă din aceea, că fiecare viaţă omenească este o autovaloare şi scop
în sine şi este dată individului nu întîmplător (cum li s-ar părea unora) şi nu fără sens,
deoarece omul, individul, personalitatea sunt părţi componente a societăţii umane. Cu alte
cuvinte, în determinarea sensului vieţii trebuie să reeşim dintr-un sistem de valori.
Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social, viaţa “pentru sine” şi viaţa
“pentru alţii”. Viaţa fiecărui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea
capacităţilor, necesităţilor, posibilităţilor creatoare a lui şi, din altă parte, această realizare are
loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit mediu social, care
formează anumite cerinţe către individ. Sensul vieţii este un scop strategic conştient al vieţii
omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe toată viaţa. Sensul vieţii
presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a realităţii şi în primul rînd cu viaţa
poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime, ori coordonarea vieţii personale cu
viaţa unor persoane eminente. Sensul vieţii în conştiinţa şi comportamentul individului capătă
formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat individului, ci sunt primite de el benevol şi
se manifestă ca libertatea voinţei.
Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă, în viaţa
familiară, în educarea copiilor, în ocuparea cu ştiinţa, literatura şi arta, în activitatea
obştească ş.a. Însă munca şi producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt primize necesare şi
bază obiectivă pentru creiarea condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze.
Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile
adevărate de false, cînd înţelege zădărnicia poziţiei individualismului, absurditatea vieţii
numai pentru sine. Cel mai important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă toate
capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor, societăţii. Anume
aşa sens al vieţii are cea mai mare recunoştinţă a societăţii şi în acelaşi timp aduce omului
cea mai mare satisfacţie sufletească şi fericire personală. Însă în viaţa sa individuală omul
niciodată nu atinge scopurile vieţii omenirii şi în acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi
realizează adecvat scopurile sale. Acest moment de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl
impune pe individ la o activitate creatoare, la o perfecţionare a capacităţilor sale. Anume în
aceasta şi constă destinul omului, sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate
aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în istorie, în progresul societăţii, culturii ei.
În asta şi constă sensul vieţii unei personalităţi aparte, care se realizează prin societate, şi în
principiu tot acesta este şi sensul vieţii societăţii, omenirii în întregime.Aşa concepţie despre
sensul şi valoarea vieţii umane reesă din teoria filosofică despre esenţa socială a omului.
Încercările de a deduce sensul vieţii din sfera biologicului sunt sortite la eşec, deoarece viaţa
omului este determinată de o multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.
Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. Moartea este
sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este
pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală, conştientizată de
el. Această contradicţie se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi omului şi respectiv
concepţii despre valoarea vieţii, care sunt două elemente principale în viaţa omului.
Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în
lumea cealaltă. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza, Kant ) subliniau, că ideea
nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este necesară pentru întărirea moralităţii în societate.
Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi moare, aşa-s legile biologice.
Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea capătă o valoare
extraordinară.
Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii. Cercetările
cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd
nici un scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a
vieţii. Dacă sensul vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi
 depăşită. Poetul tatar Musa Djalil spunea, că trebuie de trăit aşa, ca şi după moarte să nu
mori. În structura vitală a omului putem deosebi patru grupuri de necesităţi care formează
strategia activităţii şi respectiv intenţia imortalităţii:
- omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale, care se exprimă în tendinţa de
autopăstrare, de a ocoli moartea;
- intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în
tendinţa de a se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii;
- intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi spirituale;
- intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său, altor oameni.
Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual, biologic, ci într-un
sens social, însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă, că problema morţii
nu-i altceva decît problema constituirii adevărator valori şi fundamentarea sensului vieţii.
Numai găsindu-ne faţă-n faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele valori şi
sensul vieşii.

5. Homo oeconomicus și homo moralis

Homo economicus (sau Homo oeconomicus, în traducere omul economic), este
conceptul teoriei economice conform căreia individul acţionează raţional şi din interes propriu.
Homo economicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al lui Homo
sapiens care acţionează pentru a obţine bunăstare maximă pentru el însuşi, dispunând de
informaţii despre oportunităţi şi restricţii, şi naturale şi instituţionale, asupra abilităţilor sale de
a-şi atinge scopuri dinainte hotărâte. Această concepţie a fost formalizată în anumite modele ale
stiinţelor sociale şi în mod particular în economie.Homo economicus este o construcţie
noţională a teoriei economice, o construcţie conceptuală care desemnează o persoană ghidată
exclusiv de egoism, de interesele proprii. Este un model epistemologic în care comportamentul
omului se reduce la o activitate raţională. Crearea modelului homo economicus este condiţionat
de limitele teoretice ale economiei, de imposibilitatea de a lua în calcul în procesul cercetării
toate laturile, caracteristicile şi trăirile omului. El reprezintă un model teoretic care nu este o
copie fidelă a realităţii, ci să fie un instrument comod pentru cercetare. Homo economicus
reprezintă, de fapt, o idealizare a comportamentului uman din perspectivă economică, ca şi cum
omul ar proceda ţinând cont doar de interesul economic, fără a ţine cont de alte interese şi de
interesele altora, iar această admitere are doar un caracter metodologic.
Homo economicus este un model teoretic al omului, din care sunt eliminate motivările
psihologice şi spirituale, alte calităţi care nu ţin de activitatea economică. Or, această activitate
se confruntă cu resurse economice limitate, iar principalul motiv al unui comportament
economic este obţinerea unui profit maxim posibil în nişte condiţii date.
Homo economicus este individual raţional, motivul activităţii căruia este interesul
material, egoist. Principala caracteristică a homo economicus este comportamentul său raţional,
adică dorinţa individului de a obţine un rezultat maxim având cheltuieli minime. Homo
economicus va încălca normele, dacă aceasta va fi îndreptăţit de profitul obţinut.
Homo moralis, reprezintă un alt model teoretic. El este omul care acţionează pentru a-şi
satisface propriile necesităţi dar ţine cont şi de preferinţele altora. Homo moralis este omul cu o
conştiinţă de sine etică. Homo moralis este omul virtuos şi prin aceasta, este o alternativă a lui
homo economicus. Homo moralis se află în opoziţie cu homo economicus. În cazul când homo
moralis este actor economic, el este un actor economic influenţat de motive morale. În afaceri o
decizie, o acţiune a unei persoane este considerată morală dacă ţine cont şi de interesele
celorlalţi.
Homo economicus urmăreşte să câştige cât mai mult, pe termen lung, aceasta este
„datoria” lui în calitate de businessman. Dar, orice afacere depinde de numeroase grupuri de
oameni, care au, la rândul lor, interesele lor. Dacă homo economicus ignoră aceste interese, el
ar putea să aibă profit pe termen scurt, dar nu şi pe termen lung.
Homo moralis, implicat în activitatea economică va considera şi interesele altor
persoane, mai ales a celor de care depinde afacerea lui. Deci, homo moralis se va baza nu pe un
egoism îngust, ci pe unul luminat. Homo moralis va ţine cont de regulile morale. Conform
principiului good ethics is good business principiile morale sunt bune, deoarece sporesc
profiturile. Iar dacă în anumite cazuri, anume respectarea principiilor morale duce la pierderi
financiare, omul de afaceri câştigă, totuşi, capital reputaţional.
Cu referire la capitalism, Stephen Young distinge între capitalism sălbatic şi capitalism
moral, afirmând că „capitalismul sălbatic limitează rolul legii şi al instituţiilor de reglementare,
diminuând simultan rolul autocontrolului moral şi al preocupării faţă de ceilalţi. El minimizează
necesitatea eticii, considerând că, singur, procesul de control reciproc şi menţinere a
echilibrului între competitori este suficient pentru a converti egoismul în ceva benefic pentru
toţi.” Young mai menţionează că „despre capitalismul sălbatic, văzut ca o formă extremă a
capitalismului de piaţă, se poate spune că, deşi nu este complet iraţional pe termen scurt, este
lipsit de premisele necesare pentru a genera o profitabilitate sustenabilă”.
Stephen Young utilizează noţiunea de capitalism moral, considerând că „succesul
financiar sustenabil al unei companii depinde de măsura în care modelul său de afaceri
încorporează principiul responsabilităţii sociale şi al obligaţiei de bună administrare." În opinia
sa, „capitalismul moral este cea mai potrivită cale prin care civilizaţia umană globală de azi
conferă oamenilor putere socială şi îi ajută să îşi îmbogăţească material şi spiritual vieţile.” El
consideră că „capitalismul moral porneşte de la premisa că indivizii se pot subordona unor
ţeluri superioare şi că îşi pot găsi o chemare ori o vocaţie care să îi anime, fiind încredinţaţi că
vieţile lor sunt în slujba unui scop suficient de important. Conştientizarea faptului că ne găsim
într-o relaţie de reprezentanţă a celorlalţi este direct legată de modul în care facem uz de
puterea pe care o deţinem. Dacă suntem sensibili din punct de vedere moral, dacă suntem
conştienţi de statutul nostru, de agent sau reprezentant al unor obiective superioare unor
motivaţii egoiste, nu vom fi tentaţi să abuzăm de puterea pe car o deţinem. Capitalismul moral
pretinde prezenţa de spirit, orientare, direcţie de gândire.”
Omul de afaceri, ghidat de principii morale are obligaţii nu doar faţă de consumatori şi
furnizori, ci este onest şi corect şi faţă de concurenţi. Aceasta e condiţionat de faptul că
concurenţii au anumite interese comune, pe care se întemeiază unele obligaţii comune.
Pe lângă celelalte forme de capital necesare pentru bunul mers al afacerilor, omul de
afaceri are nevoie de capital reputaţional. Acest capital adaugă valoare unei companii, atrăgând
şi păstrând clienţii, angajaţii, investitorii şi furnizorii. Un capital reputaţional stabil contribuie la
durata în timp a unei afaceri. Iar o afacere de succes este o afacere care durează în timp.
Pentru că oamenii nu sunt la fel, apare fenomenul reputaţiei. Unii oameni sunt crezuţi pe
cuvânt mai mult decât alţii. Oamenii sunt apreciaţi după anumite criterii, iar semnalele pe care
le transmit ei, capătă o anumită importanţă. Din faptul respectării unei norme se face concluzia
despre respectarea unei norme şi invers („cine a minţit o dată, va minţi şi pe viitor”). Devin
importante loialitatea şi autoritatea. Capătă sens aşa noţiuni ca caracterul bun, sinceritatea,
prietenia, onestitatea ş. a. Fiecare acţiune poate să fie atribuită omului; fiecare ştie că
comportamentul deviant îi va aduce daune.
 Între homo economicus şi homo moralis există legături complexe. Omul există ca fiinţă
socială, inclusiv ca fiinţă morală – homo moralis – prin activitatea sa practică. Prin această
activitate el asimilează experienţa omenirii, inclusiv în coordonatele sale valorice. Pe de altă
parte, activitatea economică este una dintre activităţile umane, în care omul se manifestă în
primul rând ca homo economicus.
Din perspectiva capitalismului moral, piaţa liberă trebuie să fie populată de actori
virtuoşi, să nu ducă lipsă de homo moralis. Activitatea lui homo economicus care nu ţine cont
de interesele celorlalţi, care nu respectă normele morale implică costuri imense, materiale, dar
şi morale pentru cei din jurul lor.
În condiţiile pieţei libere, în acele condiţii sociale, care presupun concurenţa, interesele
individuale pot coexista cu cele sociale. Domeniul moral şi cel economic pot fi reconciliate, iar
divergenţele dintre homo moralis şi homo economicus – atenuate.