Antropologia

Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens).

Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor
oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În
centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta reprezintă
specia umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a
concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și
de a transforma lumea (și oamenii) pe baza acestor simboluri.
Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei
științifice în științele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că
fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi și principii care pot fi
descoperite.
Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și formeze teorii
și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității - concomitent
încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de
îndepărtarea acestora de natura lor inocentă.
Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și față de
procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul
antropologiei.
Termenul de antropologie a apărut în secolul al XV-lea, dar interesul pentru
natura omului, viața acestuia, cultură și societate a existat încă
din antichitate. Herodot și Tacitus au descris în lucrările lor diferite aspecte legate
de triburile celtice și germanice.
Herodot este și primul care formulează principalele aspecte problematice ale
cercetării antropologice.
În evul mediu Marco Polo descrie în lucrările sale viața mongolilor, obiceiurile
acestora, cultura acestora etc, iar Cristofor Columb descrie cultura amerindienilor.
În secolele XIX-XX cunoștințele despre civilizațiile dispărute se îmbogățesc
considerabil datorită cercetărilor arheologice efectuate de arheologi
precum Heinrich Schlimann care a studiat civilizația miceniană, Jean
Champollion care a descifrat hieroglifele, Arthur Evans, civilizația minoică, Howard
Carter, egiptolog.
Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea
teoriilor evoluționiste, deterministe, și mitologiste în explicare omului și culturii
sale.
Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca o analiză a informațiilor
coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii și speculații literar-filozofice.
Ideea centrală a antropologiei evoluționiste, care domină această perioadă, este
aceea că este posibil studiul formelor incipiente ale umanității prin studierea
triburilor „primitive”, deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluție,
informându-ne astfel exact asupra modului în care arătam și noi, „civilizații”, în
zorii umanității.
Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert
Spencer (organismul social), Karl Marx (determinismul social și evoluția umanității
ca luptă între clase), Morgan (periodizarea culturii și a etnicității), Tylor (definirea
culturii).
În perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se
impune treptat metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor prin locuirea
pentru o perioadă împreună cu aceștia și urmărirea lor îndeaproape.
Tot acum sunt formulate teoriile moderne în științele sociale datorate lui Emile
Durkheim și Max Weber. 
Secolul XX prilejuiește diversificarea teoriilor antropologice și producerea de
analize asupra unor teme antropologice, respectiv descrieri culturale (etnografii)
dintre cele mai diverse.
În România este înființat în anul 1926 Institutul de Antropologie din inițiativa prof.
dr. Francisc Iosif Rainer, titular al catedrei de Anatomie la Universitatea de
Medicină și Farmacie Carol Davila din București. Inițial acesta a fost muzeu și
laborator de antropologie în cadrul facultății de medicină, iar prin legea 822, din
13 noiembrie 1942, dobândește autonomie și denumirea actuală în
cadrul Universității din București.
Ulterior institutul a trecut la Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, iar în
prezent se află sub patronajul Academiei Române.
Institutul de antropologie adăpostește una din cele mai largi
colecții osteologice din Europa.
Antropologia cuprinde patru mari ramuri:

 Antropologia culturală/socială, care studiază evoluția, condițiile de trai,

relațiile între oameni și instituții și modul în care aceștia performează
simbolurile socio-culturale - cercetarea presupunând, de regulă, o interacțiune
cu cei cercetați;
 Antropologia lingvistică, care studiază limba și limbajul în contextul lor
socio-cultural, ca sistem simbolic și de comunicare culturală. Doi lingviști de
referință, fondatori ai ipotezei Sapir - Whorf sunt Edward Sapir și Benjamin Lee
Whorf.
 Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de
vedere biologic, și trăsăturile distincte ale raselor umane, modificarea acestor
aspecte biologice pe parcursul evoluției omului.
 Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar și cultura modernă),
a umanității pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.
În funcție de tradițiile naționale și de modul în care s-au dezvoltat aceste științe în
diferite țări, ceea ce se înțelege prin antropologie culturală mai este numit și
antropologie socială în Marea Britanie sau etnologie în Franța, Italia și țările est
europene.
Există, totuși, și o accepțiune mai restrânsă a termenului etnologie, ca însemnând
studiul propriilor comunităților rurale (îndeosebi a aspectelor „folclorice” ale
acestora), adică apropiat de înțelesul științei poporului național în Germania
(Volkskunde).
Dimpotrivă, alte accepțiuni restrâng termenul antropologie la înțelesul de
„antropologie fizică”.