I.1.

NOŢIUNI DE ARTROLOGIE

Generalităţi

Artrologia sau syndesmologia este ramura anatomiei care

studiază articulaţiile, care sunt constituite din totalitatea
elementelor prin care oasele se unesc între ele, fiind reprezentate
de elemente conjunctive şi muşchi.

Etimologic derivă din limba greacă:

“to syndesmos” = ligament

“to logos” = ştiinţă

“arthrom” = încheietură, legătură.

Forma şi structura articulaţiilor sunt adaptate funcţiei pe care

o îndeplinesc.

Unele articulaţii permit oaselor să formeze cavităţi (cutia

craniană, cuşca toracică, bazinul), care adăpostesc organe de
importanţă vitală.

Clasificarea articulaţiilor:

Articulaţiile (Juncturae ossium) se clasifică în funcţie de gradul

de mobilitate pe care îl permit, în:

- sinartroze (de la grecescul “sin”=împreună şi

“arthrom”=încheietură) sau articulaţii fixe, cu un grad de
mobilitate foarte redus;
- amfiartroze sau articulaţii semimobile (cartilaginoase);
- diartroze sau articulaţii mobile.
 I. SINARTROZELE (Junctura fibrosa) prezintă următoarele
caracteristici:

 sunt lipsite de mobilitate sau au o mobilitate redusă;

 nu au cavitate articulară, suprafeţele osoase fiind cel mai
adesea în contact direct;
 legătura dintre oase se face prin ţesut cartilaginos sau
osos, şi după natura acestui ţesut sinostozele se împart în:
1. Sindesmoze (Syndesmosis)
2. Sincondroze (Synchondrosis)
3. Sinostoze (Synostosis)
1. Sindesmozele (Syndesmosis). Prezintă suprafeţele
osoase articulare unite prin ţesut fibros (lig. galbene dintre lamele
vertebrale, lig. coracobrahial, etc). Majoritatea sindesmozelor se
găsesc la nivelul craniului. Sindesmozele se împart după
mijloacele de legătură între oase în:
1.1. Sinfibroze – în care oasele sunt unite prin ţesut
conjunctiv fibros sub formă de membrane interosoase
ca la antebraţ şi gambă (Membrana interossea)
1.2. Sinelastoze – în care ţesutul de legătură este ţesut
conjunctiv elastic, precum arcurile vertebrale care se
articulează între ele prin ligamente galbene (ligg.
flava)
1.3. Suturi (Suturae) care sunt fixe, formate din
membrane puternice cu fibre scurte şi dense. Se
întâlnesc numai la oasele craniului. Oasele craniene
sunt menţinute în contact printr-un strat subţire de
ţesut fibros, care se continuă la exterior cu periostul
iar la interior cu stratul fibros al durei mater. Suturile
se subdivid în:
- Sutura dinţată (Sutura serrata) – când marginile
oasele sunt fenestrate şi se articulează asemeni
dinţilor unui fierăstrău, de exemplu sutura oaselor
parietale (sutura sagitală) sau sutura fronto-parietală
(sutura coronară);
- Sutura scuamoasă (Sutura scuamosa) – în care
marginile oaselor sunt tăiate oblic şi se suprapun ca
 solzii de peşte, fapt pentru care se mai numeşte şi
sutură solzoasă (sutura parieto-occipitală);
- Sutura plană (Sutura plana) – la care suprafeţele
alăturate sunt netede (sutura etmoidolacrimală);
1.4. Schindileza (Schindylesis) – în care un os prezintă un
şanţ iar celălalt o creastă (creasta inferioară a
corpului sfenoidului şi marginea superioară a
vomerului sau între maxilarul superior şi osul palatin).
1.5. Gomfoza sau articulaţia alveolo-dentară (Gomphosis,
Articulatio alveolo-dentaris) este o articulaţie mai
specială care se îmbucă în formă de “cui”. Aceasta
uneşte rădăcina dintelui cu alveola dentară.
2. Sincondrozele (Synchondrosis) sunt articulaţii fixe, dar
legătura dintre oase se realizează prin ţesut cartilaginos care este
mai elastic permiţând totuşi un grad de mobilitate. Periostul se
continuă fără întrerupere peste ambele capete osoase, acoperind
cartilajul interosos (articulaţia sterno-costală). În alte cazuri
cartilajul hialin este tranzitoriu (sinchondroza sfeno-occipitală). La
copil întâlnim sincondroze, de exemplu cele trei piese ale
sternului (manubriul, corpul şi apendicele xifoid) sau ale coxalului
(ilionul, ischionul şi pubele), articulaţiile celor cinci vertebre
sacrate, ale celor patru vertebre coccigiene, şi care la maturitate
se transformă în sinostoze.
3. Sinostozele (Synostosis) se formează prin osificarea
ţesutului de legătură fibros sau fibrocartilaginos din articulaţiile
fibroase sau cele cartilaginoase. Sinostoza unei articulaţii
sinoviale se numeşte anchiloză.

II. DIARTROZELE sau articulaţiile cartilaginoase (Juncturae

synovialis) sunt articulaţii mobile, care au o cavitate articulară şi
care după gradul de mobilitate ale oaselor articulare se împart în:

1. Artrodii (Arthrodiae) sau articulaţii mobile.

2. Amfiartroze (Amphiarthrosis) sau articulaţii
semimobile.
Artrodiile sunt diartrozele cu cel mai mare grad de mobilitate
şi se găsesc mai ales la nivelul membrelor.
 O articulaţie sinovială este alcătuită din următoarele
elemente anatomice:

1.) suprafeţele articulare sau feţele articulare (facies

articularis);

2.) cartilajul articular (cartilago articularis);

2.1.) labrul articular (labrum articulare);

2.2.) fibrocartilajul intraarticular, reprezentate de

meniscuri (menisci articularae), discuri articulare (disci
articularae);

3.) mijloacele de unire sau de legătură cu rol pasiv de a frâna

şi limita mişcările, reprezentate de:

3.1.) capsula articulară (capsula articularis)

3.2.) ligamente articulare (ligamenta)

4.) elemente de alunecare:

4.1.) membrana sinovială (membrana synovialis)

4.2.) lichidul sinovial (sinovia)

5.) cavitatea articulară (cavum articulare).

1. Suprafeţele articulare (facies articularis) – sunt suprafeţe

netede, iar de forma şi întinderea lor depinde gradul de mobilitate
al articulaţiei.

Suprafeţele articulare pot avea diferite forme, sferice, eliptice,

cilindrice şi plane, în funcţie de care se poate descrie biomecanica
articulaţiilor. În general, suprafeţele articulare se descriu ca fiind
plane sau curbe. În articulaţiile plane mişcările sunt reduse, în
timp ce în articulaţiile curbe, cu suprafeţe sferoidale, mişcările
sunt mult mai complexe. Pentru o funcţie normală a articulaţiilor
este necesară o adaptare perfectă a suprafeţelor articulare,
numită “congruenţă articulară”. Lipsa congruenţei articulare
conduce la apariţia leziunilor ulcero-necrotice şi la instalarea
ulterioară a procesului artrozic, prin alterarea cartilajului şi a
ţesutului osos subjacent.

Atât presiunea atmosferică cât şi tonicitatea şi elasticitatea

muşchilor au rolul de a menţine suprafeţele articulare în contact.

2. Cartilajul articular (cartilago articularis).

Este un cartilaj hialin, de culoare albă-strălucitoare, care

acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Prezintă două
suprafeţe, una aderentă de suprafaţa articulară a osului şi alta
liberă în cavitatea articulară. Marginea lui se continuă cu
periostul, la nivelul acestei margini terminându-se şi membrana
sinovială. Întinderea acestui cartilaj este proporţională cu
întinderea mişcărilor articulare, iar grosimea lui este cuprinsă
între 1-12 mm, fiind în raport cu presiunea exercitată asupra
suprafeţelor articulare pe care le acoperă. Cartilajul articular nu
prezintă terminaţii nervoase sau vase de sânge şi se subţiază o
dată cu vârsta. În compoziţia sa chimică conţine circa 50-60%
apă, deshidratarea ţesutului cartilaginos conducând la micşorarea
elasticităţii şi ulterior la apariţia artrozei senile. Nutriţia cartilajului
este asigurată de arterele capsulo-sinoviale, de vasele ţesutului
osos subjacent şi de lichidul sinovial. Fiind avascular nu are
proprietăţi de regenerare, dar rezistă mai bine decât osul la
diverşii factori agresivi. De asemeni agresiunile de orice natură la
acest nivel nu pot determina senzaţii dureroase, datorită lipsei
terminaţiilor nervoase.

Prezintă trei proprietăţi mecanice importante: elasticitatea,

compresibilitatea şi porozitatea, jucând rolul unui amortizor
pentru ţesutul osos subiacent.
 Datorită compresibilităţii, o presiune relativ mare şi mai
îndelungată, care se exercită prin intermediul cartilajului, nu are
efecte nocive asupra osului, dar presiunea exercitată direct
asupra unei suprafeţe periostice poate să ducă la necroză osoasă.
Astfel se explică de ce unele articulaţii pot să suporte, fără
urmări, presiuni foarte ridicate, chiar peste 350 Kg. Până la o
anumită presiune deformarea cartilajului este restabilită, dar
devine ireversibilă când depăşeşte pragul amintit, caz în care se
ajunge la înfundări şi fisurări ale cartilajului.

Mişcările normale sunt absolut necesare întreţinerii şi

menţinerii cartilajelor articulare, fiindcă facilitează difuziunea
lichidului sinovial pe suprafaţa acestui ţesut. Presiunile continue
se opun difuzării substanţelor nutritive şi consecinţa este apariţia
tulburărilor trofice. De aceea este necesar ca presiunile să fie
intermitente, pentru a favoriza nutriţia cartilajului.

Presiunea mijlocie de lungă durată se însoţeşte de exudare de

apă din cartilaj şi este nevoie de un oarecare timp pentru ca
deformarea să dispară. După o zi de lucru în staţiune bipedă, talia
scade cu 1-2 cm, ca urmare a compresiunii discurilor
intervertebrale şi a cartilajelor membrelor inferioare.

Datorită porozităţii cartilajului articular acesta se poate

îmbiba cu lichid sinovial, asemeni unui burete.

În cursul imobilizărilor prelungite (aparate gipsate) cartilajele

articulare sunt invadate de vase sanguine, care aduc elemente
celulare care vor transforma cartilajul în ţesut osos, ajungându-se
la “anchiloza articulară”. De asemeni unele fragmente de cartilaj
rupte în timpul unor forţe fizice mai mari sau a unor traumatisme,
rămân în cavitatea articulară, menţinându-şi vitalitatea prin
alipirea unui ciucure sinovial.

În condiţii patologice speciale (osteocondrită disecantă) o

mică porţiune din cartilajul articular se poate dezlipi de pe epifiză
şi rămâne liberă în articulaţie, continuând să trăiască, fie lipindu-
se de un franjur sinovial fie plutind în lichidul sinovial. De cele
mai multe ori creşte chiar ca volum, lichidul sinovial reprezentând
pentru el un bun mediu de dezvoltare, ceea ce face să devină un
adevărat “şoarece articular”.

Fiind un ţesut fragil, cartilajul este puţin rezistent şi

îmbătrâneşte repede, ajungând la anumite degenerescenţe, care
au la bază o serie de depolimerizări ale mucopolizaharidelor ce
iau parte la alcătuirea substanţei fundamentale a cartilajului.

2.1.) Labrul articular sau fibrocartilajul de mărire este situat la

periferia cavităţii articulare, având rolul de a mări cavitatea
articulară şi de a realiza astfel o mai bună congruenţă articulară.
Uneori poate constitui simultan şi un mijloc de unire. Astfel de
fibrocartilagii se pot întâlni la articulaţia umărului şi a şoldului.

2.2.) Fibrocartilajele intraarticulare, se găsesc între

suprafeţele articulare, variind atât ca formă cât şi ca dimensiuni.
Uneori ocupă toată articulaţia formând un disc (discus articularis)
iar alteori partea centrală a discului lipseşte şi suprafeţele
articulare vin în contact la acest nivel. Atunci când fibrocartilajul
capătă forma unei semilune, se numeşte menisc (meniscus
articularis). Fibrocartilajele aderă de una dintre suprafeţele
articulare, de obicei de cea mai mobilă şi o însoţesc în toate
mişcările, iar prin orificiul central rămas, cele două cavităţi
articulare comunică între ele. De exemplu la articulaţia
genunchiului ele aderă la tibie.

Discurile articulare – au rolul de a face adaptabile suprafeţele

osoase ale diartrozei (ex. articulaţia temporo-mandibulară şi
sterno-claviculară).

Discurile aderă prin circumferinţa sa la capsula articulară

împărţind diartroza în două cavităţi articulare.

3. Mijloacele de unire: capsula articulară şi ligamentele.

 3.1. Capsula articulară (capsula articularis) – este un manşon
fibros format din fascicule de fibre colagene, cu puţine fibre
elastice, şi care se inseră la periferia cartilajului articular şi a căror
orientare este determinată de orientarea forţelor mecanice ce se
exercită asupra articulaţiei.

Reprezintă o continuare a periostului oaselor şi prezintă la

rândul său, o suprafaţă externă în raport cu muşchii şi tendoanele
periarticulare, o suprafaţă internă în raport cu membrana
sinovială, şi două circumferinţe. În cazul articulaţiilor în care se
produc mişcări de amplitudine mică, membrana fibroasă se inseră
la marginea cartilajului articular prin intermediul circumferinţei
sale. La articulaţiile în care se execută mişcări mai ample,
membrana fibroasă se va insera la o distanţă mai mică sau mai
mare de periferia suprafeţelor articulare. Membrana fibroasă este
mai subţire la articulaţiile cu mobilitate mare şi mai groasă la
articulaţiile cu mobilitate mai mică. Excepţie face articulaţia
şoldului, care deşi prezintă o mobilitate foarte mare, datorită
forţelor de tracţiune foarte mari şi greutăţilor foarte mari pe care
trebuie să le suporte, prezintă o membrană fibroasă groasă. De
regulă, în articulaţiile cu mare mobilitate membrana fibroasă
prezintă o mare laxitate, o astfel de membrană fibroasă, putând fi
prinsă uneori între suprafeţele articulare şi traumatizată. În
condiţii normale această posibilitatea este înlăturată prin acţiunea
unor fascicule musculare cu inserţie capsulară. Acestea provin din
muşchii periarticulari care sunt denumiţi “tensori ai capsulei
articulare” (articulaţia umărului sau a genunchiului). De asemeni,
tot în cazul membranelor fibroase laxe pot apărea unele orificii
prin care herniază prelungiri ale membranei sinoviale. Membrana
fibroasă este formată din fibre conjunctive şi puţine fibre elastice.

Vascularizaţia arterială a capsului este asigurată de ramuri

secundare provenite din arterele musculare, care se subdivid şi se
ramifică în jurul fasciculelor fibroase, ajungând până la membrana
sinovială sau la prelungirile acesteia. Venele se varsă în
trunchiurile învecinate articulaţiei. Vasele limfatice se găsesc în
ambele straturi ale capsulei articulare, dar sunt slab reprezentate.
Inervaţia este asigurată de filete nervoase ce însoţesc vasele
sanguine. Aceste fibre formează plexuri întinse din care vor
rezulta atât terminaţiile nervoase libere cât şi cele care vin în
legătură cu corpusculii Water-Pacini şi Golgi-Mazzoni.

Capsul articulară are rolul de a proteja articulaţia şi de a

împiedica răspândirea revărsatelor articulare în ţesuturile din jur.

3.2. Ligamentele articulare (ligamenta articularia).

Aceste ligamente sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele

care se articulează între ele. Ele se împart în ligamente
intracapsulare (ligamenta intracapsularia) şi ligamente
extracapsulare (ligamenta extracapsularia).

În funcţie de structura lor, ligamentele se împart astfel:

• ligamente capsulare, care reprezintă diferenţieri ale capsulei

în raport cu oprirea unor mişcări (ligamentul pubo-femural);
• ligamente tendinoase, rezultate prin transformarea unor
tendoane (ligamentul patelar al genunchiului);
• ligamente musculare – prin atrofierea unor fascicule
musculare (ligamentul acromio-coracoidian);
• ligamente fibrozate (ligamentul stilohioidian).
În raport cu poziţia lor se mai deosebesc:

• ligamente interosoase, aşezate între oase;

• ligamente la distanţă, care unesc între ele două oase
separate printr-un spaţiu, fără a intra în contact cu capsula
articulară.
Toate ligamentele sunt rezistente şi inextensibile, dar
suficient de flexibile ca să nu împiedice executarea mişcărilor
fiziologice. În cazul unor suprasolicitări, la nivelul lor apare
durerea.
 4.) Elemente de alunecare:

4.1.) Membrana sinovială (membrana synovialis).

Apare ca o foiţă subţire, netedă şi lucioasă, care aderă intim

de suprafaţa internă a stratului fibros a capsulei articulare.
Membrana sinovială secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros
(sinovia), cu rol important în biomecanica articulară. Sinovială
acoperă acele porţiuni din os care sunt intracapsulare, oprindu-se
la periferia cartilajelor articulare, la limita dintre cartilajul articular
şi os. Acoperă şi unele formaţiuni intracapsulare, precum
tendoanele, ligamentele sau discurile intraarticulare (excepţie fac
meniscurile articulaţiei genunchiului şi discul articulaţiei
temporomandibulare). Când stratul fibros al capsulei se inseră la
limita dintre cartilaj şi os, membrana sinovială nu prezintă nici un
raport cu osul, deoarece ea trece de pe capsulă direct pe cartilajul
cu care se continuă. Când stratul fibros al capsulei se inseră la
oarece distanţă de periferia cartilajului, membrana sinovială
tapetează stratul fibros, ajunge la inserţia acestuia pe os şi apoi
se reflectează, acoperind toată porţiunea osului cuprinsă între
suprafaţa cartilaginoasă şi inserţia stratului fibros al capsulei.
Datorită abundenţei vaselor de sânge sinovială se inflamează
prima dintre elementele articulaţiei. Dacă stratul fibros al capsulei
poate fi subţiat sau perforat, sinovială nu apare niciodată
perforată. Celulele sinovialei sunt secretoare de mari cantităţi de
hialuronaţi bogaţi în mucină, explicându-se astfel originea
mucusului articular.

Membrana sinovială prezintă uneori o serie de prelungiri, care

au fost structurate în prelungiri externe şi prelungiri interne.

Prelungirile externe ale sinovialei sunt:

- fundurile de sac (recessus articularis), se găsesc sub

tendoanele unor muşchi, uşurându-le alunecarea pe planurile
dure osoase. Ele nu comunică cu cavitatea articulară decât printr-
un orificiu foarte mic. Sunt considerate drept burse seroase
musculare unite cu sinoviala (fundul de sac din jurul tendonului
lungii porţiuni a bicepsului brahial); pentru ca sinoviala să nu fie
prinsă între suprafeţele articulare în timpul mişcărilor, articulaţia
este prevăzută cu o serie de muşchi tensori al capsulei articulare,
care se inseră pe aceste funduri de sac, întinzându-le la
momentul oportun;
- bursele se subdivid în: burse mucoase – care sunt largi,
simple, cu o cavitate neregulată, situate în ţesutul areolar
subcutanat, conţinând un fluid clar şi limpede (prepatelar, la
nivelul olecraniului, a maleolelor sau altor proeminenţe osoase); şi
bursele sinoviale (bursa synovialis) care permit alunecarea pe
planul osos, cum ar fi muşchii fesieri pe planul marelui trohanter
sau bursa dintre tendonul muşchiului psoas-iliac şi capsula
articulaţiei şoldului;
- tecile sinoviale (vagina synovialis) – favorizează alunecarea
tendoanelor prin canalele osteo-fibroase pe care le străbate
membrana aderând la pereţii canalului apoi se reflectă pe
suprafeţele tendonului rezultând un spaţiu care conţine sinovie
(tecile sinoviale ale tendoanelor muşchilor flexori şi extensori ai
degetelor care trec prin canalele osteo-fibroase de la mână sau
picior);
- criptele sau foliculii sinoviali, se prezintă ca mici funduri de
sac ale membranei sinoviale ce se insinuează între fibrele
ligamentelor. Ele comunică cu cavitatea articulară.
Prelungirile interne ale sinovialei sunt:

- plicile sinoviale sau ciucurii (plycae synoviales), sunt

formaţiuni ce plutesc libere în interiorul cavităţii articulare şi
conţin vase de sânge sau mase adipoase;

- vilozităţile sinoviale (villi synoviales), apar ca nişte prelungiri

filiforme cu rolul de a umple anumite porţiuni ale cavităţii
articulare.

4.2. Lichidul sinovial este gălbui, vâscos, semănând cu albuşul

de ou, conţine 94,85% apă, 0,56% mucus şi epitelii, 0,87% lipide,
3,5% albumină şi 0,99% săruri. Are un triplu rol: de nutriţie,
lubrifiere şi de curăţire. În acest lichid se găsesc elemente
celulare desprinse de pe suprafaţa interioară a membranei
sinoviale. Lichidul sinovial este rezultatul mişcărilor articulare,
întrucât el rezultă printr-un process de transudare a lichidului
plasmatic care trece în cavitatea articulară prin pereţii capilarelor
perisinoviale, permeabili în ambele sensuri.

5. Cavitatea articulară (cavum articulare).

Reprezintă un spaţiu virtual, ocupat de lichidul sinovial şi

delimitat între cartilajul articular şi membrana sinovială. În condiţii
normale, atât suprafeţele articulare cât şi celelalte elemente
articulare sunt intim în contact, datorită presiunii atmosferice şi
tonusului musculaturii, între suprafeţele articulare găsindu-se o
peliculă subţire de lichid sinovial. Cavitatea articulară devine o
cavitate reală atunci când la nivelul ei se produc revărsate sau
colecţii lichidiene, lichidul seros în hidartroză, acumularea de
sânge în hemartroză sau puroi în artrită. Resorbţia licidelor
articulare este explicată prin prezenţa unor mici rupturi ale
membranei sinoviale cu deschiderea consecutivă a vaselor.

Linia articulară este linia de contact dintre suprafeţele

articulare, cunoaşterea ei prezentând importanţă clinică pentru
chirurgi în cazul dezarticulărilor.

Simfizele (Symphysis) – fac trecerea de la amfiartroze la

artrodii. La acest tip de articulaţie, suprafeţele osoase articulare
sunt unite prin ţesut fibrocartilaginos. El are de regulă formă de
disc (simfiza pubiană, simfizele vertebrale). Acest tip de
articulaţie asigură o elasticitate considerabilă legăturii dintre
oase.

Sinfibroze Membrana interosoasă

Sinelastoze Articulaţiile arcurilor vertebrale

Suturi - Plane

Sindesmoze - Solzoase
Articulaţii (Juncturae ossium)

Sinartroze (Synartrosis)
(Syndesmosis) - Dinţate

- Schindilezis

Gonfoza Articulaţiile dinţilor

Sincondroze Articulaţiile sterno-costale

(Synchondrosis)
Articulaţia sfeno-occipitală

Sinostoze (Synostosis) Osificarea suturilor, cartilajelor de creştere

Diartroze (Juncturae synoviales)

Artrodii

Ginglismul sau articulaţia

trochleară (humero-ulnară,
interfalangiene)
Uniaxiale Articulaţia trohoidă (radio-ulnară
proximală şi distală, atlanto-
Flexie-extensie sau
axoidiană mediană)
rotaţie
După gradul
Articulaţiile bicondiliene
de mobilitate
(articulaţia genunchiului)
sau libertate
(direct Biaxiale Articulaţii elipsoidale (radio-
proporţional carpiană, metacarpo-falangiană)
cu numărul Flexie-extensie,
axelor de abducţie-adducţie, Articulaţia în “şa” (carpo-metacarpi
mişcare) circumducţie -ană I, trapez-metacarpian I)

Triaxiale sau Cotiloide sau enartroze (articulaţia

pluriaxiale umărului şi şoldului)

Flexie-extensie,
abducţie-adducţie, rotaţie
medială şi laterală,
circumducţie

După numărul Articulaţii simple – unirea a două oase

oaselor
Articulaţii compuse – unirea mai multor oase

- Articulaţii plane (articulaţiile tarsului sau carpului)

- Articulaţii cilindrice - Ginglismul

- Trohoida – pivot

După forma - Articulaţii bicondiliene

suprafeţelor
- Articulaţii în şa
 articulare - Articulaţii elipsoidale sau condiliene

- Articulaţii sferoidale sau cotiloide sau enartroze

4. conducere osoasă (articulaţia cotului)

5. conducere ligamentară (articulaţia şoldului)
După tipul de 6. conducere musculară (articulaţia umărului)
conducere

Simfiza = formă de trecere de la amfiartroze la artrodii (simfiza pubiană)

Amfiartroze

- Articulaţiile corpurilor vertebrale

- Articulaţiile tarso-metatarsiene

Din punct de vedere strict al mobilităţii, articulaţiile se clasifică în:

1. Sinartroze, sau articulaţii fixe.

2. Amfiartroze, sau articulaţii semimobile.
3. Artrodii, sau articulaţii mobile, care cuprind articulaţiile
sinoviale.

Vascularizaţia şi inervaţia articulaţiilor

Vascularizaţia articulaţiilor provine din plexurile arteriale

periarticulare, din care se desprind ramificaţii care străbat
capsula şi formează plexuri în straturile profunde ale membranei
sinoviale. Din aceste plexuri pornesc vase care se termină în jurul
marginilor suprafeţelor articulare prin buchete de anastomoze sub
formă de ansă (Circulus vasculosus). Din sistemul capilar sângele
este colectat în venele corespunzătoare care se deschid în
trunchiurile venoase învecinate articulaţiei. Limfaticele formează
un plex subintimal în sinovială şi în stratul fibros al capsulei,
însoţind apoi vasele sanguine. Datorită forţelor mecanice
exercitate asupra articulaţiilor, deci, indirect şi asupra
formaţiunilor vasculare, apar numeroase anastomoze arterio-
venoase cu rol în reglarea aportului sanguin articular, apărut ca o
necesitate funcţională şi pe care nu o observăm la nou-născut.
 Inervaţia articulaţiilor provine de regulă de la nervii micşti
care inervează şi celelalte organe ale apartului locomotor. După
ce ajung la articulaţie, nervii se răspândesc în capsulă, ligamente
şi sinovială. Zonele capsulare cele mai solicitate mecanic sunt
cele mai bine inervate. Articulaţiile dispun de fibre nervoase
motorii şi fibre senzitive. Fibrele motorii sunt puţine, fiind de
natură simpatică şi însoţesc vasele sanguine având rol în vaso-
motricitate şi realizează închiderea sau deschiderea
anastomozelor intracapsulare. În general fiecare nerv deserveşte
o anumită zonă a capsulei, în acest fel, regiunea capsulei
articulare care este întinsă la contracţia unui anumit muşchi sau a
unui grup muscular este inervată de nervul muşchiului sau
grupului de muşchi antagonişti (excepţie articulaţia scapulo-
humerală).

Fibrele nervoase mielinice senzitive se termină prin filete

nervoase libere care ajung la proprioreceptori specializaţi:
chemo-, baro-, şi mecanoreceptori de tipul corpusculilor Ruffini,
corpusculilor articulari lamelari şi corpusculilor asemănători
corpusculilor Golgi. Corpusculii Ruffini sunt orientaţi în mod
caracteristic şi răspund la întinderea capsulei, adaptându-se greu.
Corpusculii lamelari sunt mai puţin la număr şi repartizaţi de
regulă pe feţele laterale, se adaptează repede şi răspund la
mişcările rapide şi la vibraţii. Împreună cu corpusculii Ruffini ei
înregistrează viteza şi direcţia de mişcare. Corpusculii Golgi sunt
legaţi de fibre nervoase puternic mielinizate, se adaptează greu şi
transmit sensibilitatea legată de postură (sensul poziţiei) şi
stereognozie (recunoaşterea obiectelor ţinute în mână sau a
reliefului acestora).

Membrana sinovială este slab inervată senzitiv, fiind relativ

insensibilă la durere.
 Artrogeneza

Articulaţiile derivă din aceleaşi elemente embriologice din

care derivă şi oasele. La început ele sunt fixe (sinartroze) şi sunt
formate dintr-un conglomerat de celule mezenchimale aşezate
între elementele fibroase sau cartilaginoase ale viitoarelor piese
osoase. Pe măsura apariţiei ţesutului osos în aceste machete,
zona dintre cele două epifize pe cale de formare, va suferi o
transformare fibroasă, cartilaginoasă sau fibrocartilaginoasă, în
care se vor produce mişcări în limite restrânse, provocate de
forţele mecanice (presiuni şi tracţiuni). Între săptămânile a 5-a şi
a 7-a, în cavităţile interzonale ale viitoarelor articulaţii, din ţesutul
mezenchimal se formează sinoviala. Imediat ce forţele de
forfecare intră în acţiune, în mijlocul articulaţiilor vor apărea mici
cavităţi cu pereţii umectaţi de lichid, făcându-se astfel trecerea
spre articulaţiile semimobile, adică spre amfiartroze. Cu cât
aceste forţe vor creşte în intensitate, cu atât mai mult se va
transforma şi mica despicătură centrală din amfiartroză într-o
cavitate virtuală, ca în diartroze, crescând astfel şi mobilitatea.

În momentul în care în ţesutul mezenchimal primitiv apare o

fisură, celulele vecine ale acestuia îşi orientează axul longitudinal
paralel cu aceasta. Pe măsură ce viitoarea cavitate articulară ia
fiinţă, apar nucleii osoşi ai epifizelor, iar cartilajul de încrustare
sau articular începe şi el să se individualizeze.

De la apariţia lor şi până la finalizarea creşterii, şi chiar după

aceea, articulaţiile suferă modificări plastice continue, la adulţi
articulaţiile ajungând să capete anumite forme datorită
intervenţiei factorilor mecanici.