Efortul fizic şi clasificarea fiziologică a lui

Specialiştii din domeniul educaţiei fizice şi sportului clasifică efortul fizic

în mai multe categorii după anumite criterii, astfel:
1. După intensitatea efortului se disting
- efort de intensitate maximală cu o durată de 10-15 secunde şi se
caracterizează prin cel mai mare debit energetic (cantitatea de energie eliberată
pe unitatea de timp). In acest tip de efort energia se eliberează pe cale anaerobă
din ATP-ul existent în muşchi care se resintetizează din fosfocreatină (CP);
- efort de intensitate submaximală, cu o durată de până la un minut.
Eliberarea de energie se face tot pe cale anaerobă, dar substratul energetic este
mai complex; pe lângă ATP şi
CP se degradează şi substratul glucidic în cadrul glicolizei anaerobe din care
rezultă acid lactic;
- efort de intensitate mare cu o durată de până la 6 minute, cu
eliberare de energie atât pa cale anaerobă (mai mult în debutul efortului ) cât şi
pe cale aerobă (în procentaj mai mare după primele 3-4 minute):
- efort de intensitate moderată cu o durată de 6 - 60 de minute.
Formarea de energie se realizează pe cale aerobă în condiţii de stare stabilă
relativă, numită şi ergostază. Apare un oarecare echilibru între consumul de
oxigen şi necesarul de oxigen. Se înregistrează un mic deficit de oxigen care, va
fi acoperit după efort, printr-un consum mărit de oxigen. Substratul energetic
este reprezentat de glucide;
- efort de intensitate mică cu o durată între 60 de minute şi câteva
ore, în care formarea de energie are loc pe cale aerobă. Întregul necesar de
oxigen este acoperit de consum, deci apare starea stabilă adevărată stedy -
state . Substratul energetic este reprezentat de glucide şi lipide.
2. După aprovizionarea cu oxigen a organismului efortul poate fi:
- efort anaerob, când acesta se realizează în condiţii de apnee, sau într-o
ventilaţie limitată. Eliberarea energiei se desfăşoară în lipsa oxigenului şi în
funcţie de substratul energetic vorbim de efort anaerob alactacid, cu substrat
energetic ATP şi CP, din a căror metabolizare rezultă energie în mod exploziv
prin ruperea legăturilor fosfat macroergice şi efort anerob lactacid , cu substrat
energetic imediat tot ATP, dar a cărei resinteză se realizează prin glicoliză
anaerobă, din care rezultă acid lactic;
- efort aerob, în care lucrul se desfăşoară în condiţii aerobe. Doar în
primele 2-3 minute, până când sistemele de captare şi transport ale oxigenului
îşi ridică nivelul funcţional, se lucrează în deficit de oxigen.
- efort mixt care se întâlneşte în sporturile în care intensitatea efortului
permite aprovizionarea parţială a organismului cu oxigen (ex: proba de 1500
m), substratul energetic este reprezentat de ATP; CP; acidul lactic şi
degradarea aerobă a glucidelor. Energia este furnizată atât aerob cât şi anaerob
în funcţie de intensitatea efortului pe traseu.
3. După tipul de contracţie, efortul poate fi:
- efort izotonic (dinamic), în care contracţiile musculare presupun
creşterea iniţială a tensiunii interne şi apoi păstrarea constantă a acestea tot
timpul contracţiei, iar fibrele musculare se scurtează, fie deplasând segmentele
corporale, fie efectuând lucru mecanic deplasând o greutate
- efort izometric (static) care presupune doar creşterea tensiunii
interne a fibrelor musculare fără scurtarea muşchiului şi deci fără efectuare de
lucru mecanic. Energia în acest tip de efort se eliberează sub formă de căldură.
Timpul de menţinere a tensiunii interne maxime este de 6-8 secunde.
Solicitarea este foarte mare, de aceea între contracţii trebuie să existe un timp
suficient (60-90 secunde) pentru o oarecare refacere.
- efort izokinetic în care tensiunea internă este mare în toate fibrele
musculare active, pe toată durata contracţiei.
4. În funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în efort, există
- efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adresează preponderent
sistemului neuromuscular. Eficienţa acestui efort depinde de nivelul de
dezvoltare şi organizare a sistemului nervos central şi periferic, capabil să
mobilizeze prompt, economicos şi în condiţii diverse, efectorii musculari
- efort de tip cardiorespirator, în care aparatul cardiovascular, respirator şi
sângele sunt direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de
oxigen utilizat de ţesuturi în scopul degajării unei cantităţi suficiente de
energie.
- efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-metabolic. Performanţa
în acest tip de efort depinde de posibilităţile organismului de a resintetiza chiar
în timpul efortului, substratul energetic metabolizat. Refacerea substanţelor
producătoare de energie presupune timp, de aceea eforturile aerobe pot oferi
aceste condiţii. În acest tip de efort intervine reglajul hormonal.
5. După caracterul repetării mişcărilor, efortul poate fi
- efort ciclic (stereotip, ritmic) în care mişcările se repetă în unitate de
timp, într-un anumit ritm şi au avantajul unei mai rapide automatizări,
desfăşurându-se în condiţii de economicitate energetică
- efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contracţie şi relaxare, în
care neexistând un ritm anume, nu se creează stereotipie dinamică şi în final nu
se produce automatizarea mişcărilor.
 Suportul energetic al efortului fizic

In efortul fizic, organismul are posibilitatea de a transforma energia chimică

potenţială conţinută în alimente (glucide, lipide, proteine) în energie mecanică
cu eliberare de căldură.
Sursa energetică primară care furnizează energia chimică necesară contracţiei
musculare este acidul adenozin trifosfat (ATP). El este un complex molecular
format din adenozină şi trei radicali fosfat uniţi prin două legături fosfat -
macroergice., înmagazinând o mare cantitate de energie. Prin ruperea unei
legături fosfat, se eliberează exploziv o cantitate de energie direct utilizabilă în
contracţia musculară dar şi în alte procese biologice cum sunt: transportul activ
prin membrană, secreţie glandulară, conductibilitate nervoasă, transmitere
sinaptică etc.
Muşchiul foloseşte în contracţie numai energia eliberată din legăturile fosfat
macroergice din ATP. Acest complex macroergic (ATP) se găseşte în muşchiul
în repaus, într-o anumită cantitate. Prin descompunerea lui se obţine acid
adenozin difosforic (ADP), fosfor şi energie:

ATP -------- ADP + P + Energie (I)

Pe măsură ce muşchiul se contractă şi ATP-ul este consumat, refacerea

lui se realizează prin reacţie inversă degradării:

ADP + P + Energie = ATP (II)

Altă modalitate de refacere a ATP-ului este pe seama unui alt compus

macroergic creatin fosfatul (CP). Acesta, în prezenţa enzimei
creatinfosfochinază, se descompune în creatină şi fosfor anorganic
CP------------ C + P + Energie.

Fosforul eliberat se combină cu ADP- ul rezultat din prima reacţie:

P + ADP + Energie ---- ATP + Energie (III)

În muşchi concentraţia de ATP, după cum spuneam,este limitată adică 4-

6 mM/Kg şi cea de CP este de 15-17 mM/Kg. Acestea ar fi suficiente doar
pentru susţinerea a 20-30 contracţii maxime. De aceea, în eforturile maximale
cu durata de 7-10 secunde, cantitatea de ATP scade puţin, în timp ce CP se
epuizează şi activitatea contractilă se reduce.
 O altă modalitate de refacere a ATP-ului este combinarea a două
molecule de ADP, reacţie din care mai rezultă şi AMP (acid adenozin
monofosfat).

ADP - ADP ======== ATP -- AMP

Mai departe, AMP se descompune în inozină şi ion de amoniu (NH4 ).

Apariţia ionului de amoniu în concentraţie mare în fibrele albe, fazice, este un
indiciu al unei solicitări musculare maximale.
Pe seama energiei rezultate din reacţiile I, II, III, efortul poate fi menţinut
doar 10-15 secunde, dar intensitatea este maximală şi debitul energetic
(cantitatea de energie în unitate de timp) este şi el maxim.
O altă modalitate de resinteză a ATP-ului foloseşte ca sursă glucidele.
Glucidele se pot degrada pe două căi anaerobă şi aerobă.
Glicoliza anaerobă este degradarea anaerobă a glucozei sau a glicogenului
cu formare de acid piruvc care trece în acid lactic şi energie, energie care
serveşte la resinteza a 2-3 moli ATP. Cu această energie, muşchii au
posibilitatea unui efort intens cu durata de până la un minut Formarea de acid
lactic scade pH-ul intramuscular şi sanguin şi reduce contractilitatea musculară.
Acumularea masivă de acid lactic poate inhiba glicoliza, ferind astfel
organismul de o acidifiere ce nu ar putea fi suportată.
In repaus, concentraţia acidului lactic este de 9-12 mg / 100 ml sânge dar, după
un efort intens anaerob, se poate ajunge la o concentraţie de 10-20 ori mai
mare, ducând la scăderea pH-ului până la 6,5-6,3.
Organismul însă, are posibilitatea de a metaboliza acidul lactic astfel:
- 65 % este oxidat în ciclul Krebs în fibrele musculare roşii
- 25 % serveşte la resinteza de glucoză în ficat
- 10 serveşte la resinteza de proteine
O altă modalitate de resinteză a ATP-ului este glicoliza aerobă
Glicoliza aerobă este continuarea degradării glucozei sau a glicogenului
de la stadiul de acid piruvic care, în prezenţa oxigenului trece în
acetilcoenzimăA, formă sub care intră într-un şir de reacţii caracteristice
ciclului Krebs şi lanţului respirator. Din aceste reacţii rezultă pe rând dioxid de
carbon ce difuzează în sânge şi este eliminat prin plămâni, apă şi o cantitate de
energie de 36 moli ATP
O altă sursă aerobă de energie este reprezentată de lipide
Lipidele sub formă de acizi graşi rezultaţi din digestie intră în mitocondrii
folosind carnitină ca transportor, apoi se disociază de ea şi trec în stadiul de
acelilcoenzimă A. Sub această formă, asemeni glucidelor, intră în ciclul Krebs
şi în lanţul respirator, de unde rezultă o cantitate mult mai mare de energie 140
moli ATP (deci bilanţul energetic al lipidelor este mult mai mare) dar şi
cantitatea de oxigen necesară este mult mai mare. Această cantitate de oxigen
poate fi cedată ţesuturilor numai în condiţii de repaus sau în eforturile de lungă
durată şi de intensitate moderată sau mică, efortul putând fi menţinut timp
îndelungat.
O altă sursă aerobă de energie este dată de proteine.
Aminoacizii rezultaţi şi ei din digestia proteinelor, de această dată, fie
servesc la formarea de glucoză prin gluconeogeneză, fie parcurg fazele
degradării oxidative în ficat şi muşchi. Degradarea lor este folosită în eforturile
intense şi prelungite. Produşii de catabolism proteic (acid uric, uree, creatinină)
sunt un indiciu al intrării proteinelor ca sursă de energie.
Pragul aerob-anaerob
În activitatea sportivă este interesant de ştiut relaţia dintre intensitatea
efortului şi acumularea de acid lactic, adică a pragului aerob-anaerob denumit şi
prag aerob sau prag lactat. El reprezintă momentul creşterii bruşte a acidului
lactic în sânge, în timpul unui efort aerob a cărui intensitate creşte progresiv.
Se cunoaşte că la un volum mare de oxigen consumat (VO2 max.)
posibilitatea sportivului de refacere a rezervelor de ATP prin fosforilare
oxidativă creşte. Important este însă, capacitatea sportivului de a utiliza un
procentaj cât mai mare din VO2 max. fără acumulări de lactat, condiţie
esenţială în menţinerea unui efort de lungă durată.
Chiar dacă efortul este aerob, în timpul probelor lungi lactatul sanguin
creşte depăşind valorile de repaus. Creşterea lactatului în sânge semnalează
trecerea de la furnizarea energiei pe cale aerobă la posibilităţile anaerobe care
sunt nedorite.
Momentul creşterii lactatului în sânge în timpul efortului aerob cu
intensitate crescândă, constituie pragul aerob-anaerob şi corespunde unei valori
de 2-4 mMol / l. Pragul aerob- anaerob poate constitui un bun indicator al
potenţialului de anduranţă al sportivului.
Capacitatea unui sportiv de a realiza un efort intens, fără acumulare de
acid lactic , sau pragul lactic să apară cât mai târziu posibil (în finalul probei)
este un mare avantaj deoarece se cunosc efectele lactacidemiei în instalarea
oboselii şi în afectarea contractilităţii musculare.
Antrenamentul aerob duce la creşterea nivelului pragului lactic, ceea ce
semnifică posibilitatea realizării unui efort mai intens, la un procentaj mai mare
din VO2, fără ca lactatul sanguin să crească peste valorile de repaus. Dacă VO2
max. se ameliorează prin antrenament, pragul lactic apare la un procentaj mai
crescut al acestuia.
Creşterea pragului lactic cu antrenamentul semnifică: o mai bună eliminare a
lactatului produs în muşchi, o concentraţie mai importantă a enzimelor
musculare oxidative, o solicitare preferenţială a mecanismelor oxidative.
Aceste mecanisme îmbunătăţite prin antrenamentul aerob se traduc printr-o
producţie mai scăzută de lactat pentru acelaşi nivel de efort.