Obiective de bază în kinetologie

Relaxarea

Un număr impresionant de boli şi bolnavi beneficiază de kinetoterapie.

Rezultatele obţinute reprezintă însuşi argumentul de bază al perenităţii acestui tip
de asistenţă medicală de-a lungul secolelor. Există desigur o multitudine de scheme
de tratament kinetic, de metodologii aplicate în numeroase boli caree beneficiază
de terapia kinetică. În corelaţie cu aceste boli, există şi o multitudine de scopuri
terapeutice pe care şi le propune asistenţa kinetologică în faţa fiecărui bolnav în
parte: să amelioreze mobilitatea unui umăr, să regleze tranzitul intestinal, să
crească amplitudinea respiratorie, sa corecteze o deviaţie de coloană, să reeduce
mersul unui amputat etc.
O analiză însă mai atentă a asistenţei kinetologice în cele mai variate cazuri
de patologie ne relevă un fapt surprinzător în aparenţă: obiectivele propriu-zise, cu
individualitate totală, pe care le poate rezolva asistenţa kinetologică sunt de fapt
puţine. Complexitatea aparentă a acestei asistenţe raportată la marea varietate a
patologiei se datorează amestecului, în cele mai diferite proporţii, al unui număr
redus de obiective de bază. Noi considerăm că aceste obiective de bază în
kinetologie sunt în număr de nouă:
 Relaxarea
 Corectarea posturii şi aliniamentului corpului
 Creşterea mobilităţii articulare
 Creşterea forţei musculare
 Coordonarea, controlul şi echilibrul
 Antrenarea la efort
 Reeducarea respiratorie

1
  Reeducarea sensibilităţii
A. Relaxarea
Relaxarea are un dublu înţeles: pe de o parte în fiziologia musculară ea
înseamnă inversul stării de activitate a unui muşchi, deci starea de repaus a lui;
pe de altă parte, în fiziologia sistemului nervos reprezintă inversul starii de
tensiune nervoasă. Relaxarea s-ar putea defini ca procesul de prin care un
sistem, care a fost scos din starea de echilibru, revine la echilibrul iniţial sau la
o altă stare de echilibru.
Relaxarea, în contextul metodologic al kinetologiei capătă valenţe mai
complexe, devenind un proces psihosomatic cu valoare terapeutică deosebită,
pentru că ea se adresează concomitent atât stării de de tensiune musculară
crescută, cât şi stării psihice tensionate. Este incompatibilă o relaxare musculară
perfectă cu starea de anxietate , după cum nici nu se poate obţine o relaxarea
psihică în prezenţa unui tonus muscular crescut. Relaxarea trebuie deci
considerată ca un proces autonom, vizând o reglare tonico- emotională
optimală.
Kinetologia nu presupune numai relaxarea generală, ci şi relaxarea parţială -
a unui segment, a unui grup muscular sau chiar a unui muşchi. Kinetoterapeuţii
sunt mai obişnuiţi cu acest fel de relaxare , introducându-l după un grup de
exerciţii mai solicitante. Această asa –zisă relaxare se obţine de obicei prin
încercări de decontracturare a unui segment, prin mişcări de scuturare sau
balansare a acestuia, poziţionându-l ca pe un pendul. De asemenea, se utilizează
o serie de mişcări ample, lente, ritmate de respiraţie.
O relaxare mai generală se obţine cu ajutorul unor aparate relaxatoare
(fotoliu sa masă vibratorie), metodă mult extinsă în ultimele două decenii,
având un bun impact şi asupra stării de tensiune nervoasă.

2
 Masajul are şi el calităţi miorelaxante şi este utilizat atât în medicina
sportivă, cât şi in kinetologia terapeutică şi de recuperare. Nu trebuie neglijate
celelalte metode de relaxare, cum ar medicaţia (timoleptice, sedative,
miorelaxante, neuroleptice), aplicaţiile de căldură, electroterapia. Toate aceste
metode caută să inducă din exterior relaxarea, subiectul având o poziţie pasivă,
motiv pentru care vorbim de o “relaxare extrinsecă”, în care pacientul devine
desigur, dependnt de ele. În opoziţie cu acest fel de relaxare este relaxarea “
intrinsecă”, subiectul inducându-şi el însuşi, în mod active relaxarea. Astăzi se
consideră că este singura capabilă să asigure inhibiţia reciprocă psihic-muşchi ,
realizând adevărata stare de linişte musculaă şi psihică. Există 3 mari curente
metodologice care realizează relaxarea intrinsecă:
 Curentul oriental: din care fac parte tehnicile promovate de medicina
tradiţională indiană, japoneză, iraniană. Se consideră că aceste tehnici
stau la baza celui mai perfect şi complet sistem de autorelaxare, dar se
deprind în timp, motiv pentru care constituie mai puţin un mijloc
terapeutic şi mai mult unul profilactic.
 Curentul fiziologic: introdus de Edmund Jacobson are la bază relaxarea
progresivă pe baza principiului de identificare kinestezică a starii de
tensiune (contracţie musculară), prin antiteză cu cu lipsa de contracţie
(relaxare). Tehnica de lucru este următoarea : pacientul în decubit dorsal,
cu capul pe o pernă mică , genunchii uşor flectaţi , se sprijină pe un sul,
membrele superioare în uşoară abducţie de cca 30º şi palmele pe pat; se
recomandă să se lucreze într-un mediu confortabil (fără zgomot sau
lumină intensă, temperatură plăcută etc.)
1. Prologul respirator
Timp de 2-4 min se respiră amplu, liniştit, subiectul concentrându-se pe
dirijarea aerului (inspiraţie pe nas, expiraţie pe gură). În timpul acestui prolog

3
respirator pacientul trebiuie sa-si imagineze că in inspiraţie devine usor “ca un
balon de săpun care se ridică”, iar în expiraţie redevine greu ca de plumb,
“corpul înfundându-se în pat” şi “simţind cu patul impinge în sus corpul”.
2. Antrenamentul propriu-zis
Începe cu membrul superior drept, urmat de cel stâng, continuând apoi cu
ambele. În timpul inspiraţiei ample, membrul superior se ridică de pe pat, lent
(mâna este căzută cu flexia pumnului), până când degetele nu mai ating patul.
Se menţine acestă poziţie în apnee timp de 15-30 sec, subiectul concentrându-se
pe ideea efortului deosebit pe care o face membrul superior. Pe expiratie se
abandonează membrul superior, care cade pe pat. Se respiră liniştit timp de un
minut, după care se repetă de 2-3 ori cu fiecare membru superior, apoi cu
ambele concomitent.
Se trece la membrele inferioare - fără a ridica talonul de pe pat, se desprinde
spaţiul popliteu de pe suport (câţiva cm) în inspiraţie, se menţine 15-30 sec,
apoi brusc se revine cu expiraţie. Se execută de 2-3 ori cu membrul pelvin
drept , apoi stâng, apoi cu ambele.
Al treilea segment este trunchiul. În inspiraţie se desprinde spatele de pe pat,
subiectul lordozându-se ( mai mult imaginativ decât real), apoi în expiraţie se
urmăreşte senzaţia de “prăbuşire a corpului” pe pat cu aplatizarea lombei.
3. Revenirea
Este al treilea timp al programului de relaxare Jacobson şi constă în
reîntoarcerea la tonusul normal, dar mai ales a musculaturii antigravitaţionale
necesare ortostatismului. Pacientul începe prin a strânge puternic orbicularii,
executând o grimasă , apoi strânge pumnii, după care se întinde în timpul unei
inspiraţii. După ce se repetă de 2-3 ori acest timp al programului, pacientul se
poate ridica din pat. Întregul program durează, în funcţie de obiectivul urmărit,

4
între 15 si 40 min. În acest timp este inclusă şi perioda de relaxare şi o linişte
obţinută până la relaxare.
 Curentul psihologic preconizează în vederea obţinerii relaxării tehnicii
de tip “central”, care induc prin autocontrol mental imaginativ
relaxarea periferică, influenţând însă şi paratonia viscerală. Exisă mai
multe metode de relaxare care se încaderază în acest curent, dar în
general ele sunt aplicate de psihoterapeuţi, şi nu în sălile de
kinetoterapie.