Coordonarea

Coordonarea reprezintă o combinare a activităţii unui număr minim de

muşchi în cadrul unei scheme de mişcare continuă, lină, în ritm normal, cu o forţă
adecvată pentru executarea unei acţiuni. O mişcare coordonată presupune control
şi echilibru, ea este automată şi poate fi executată şi conştient. Pentru a avea o
acţiune coordonată trebuie ca toate elementele mecanismului neuromuscular să fie
intacte.
Coordonarea unei acţiuni musculare este sub controlul cerebelului şi fixată
într-o enagramă în sistemul extrapiramidal printr-un antrenament susţinut (şi nu
ereditară), adică prin repetări de sute - mii – milioane de ori. De fapt enagrama nu
este decât o schemă preprogramată a unei anume activităţi musculare.
Coordonarea nu se poate realiza decât în prezenţa stimulilor senzitivi
proprioceptivi, exteroceptivi tactili şi a celor senzoriali ( mai ales vizuali). A învăţa
coordonarea pentru a o concretiza într-o enagramă nu este deloc uşor. Pericolul
este că procesul de învăţare să se facă defectuos şi deci să se fixeze deprinderi
incorecte, enagrame incorecte. A încerca o corectare în cadrul unei enagrame este
o sarcină deosebit de grea. Deseori în recuperarea pacienţilor neurologici (ex.
hemiplegici) ne găsim în faţa unor astfel de situaţii când aceştia au fost antrenaţi la
mers fără să fie însuşite o serie de elemente analitice preliminare (echilibrul mai
ales). Noua coordonare incorect învăţată va face foarte grea, dacă nu imposibilă
reformarea unei enagrame corecte.
Coordonarea trebuie privită mult mai complex decât abilitatea de a executa
mişcarea perfectă într-o articulaţie sau două articulaţii adiacente. Coordonarea se
referă şi la un membru întreg, la cele două membre simetrice, la cele două membre
ipsilaterale, la trunchi singur sau în asociere cu membrele şi în ultimă instanţă la

1
corpul întreg, în totalitate. Există o mulţime de studii care dovedesc această largă
coordonare precizînd acelaşi timp particularităţile schemelor integrative:
 Cu cât o mişcare a unui membru este mai amplă (articulaţiile proximale), cu
atât sunt mai reduse ca amplitudine mişcările în articulaţiile distale.
 Antrenarea forţei agoniştilor cât şi antagoniştilor este la fel de importantă pentru
o mişcare coordonată, căci dacă agoniştii puternici pot mări viteza membrului care
se mişcă, forţa antagoniştilor poate facilita oprirea mişcării în timp foarte scurt.
 Există o bună coordonare a activităţilor membrelor simetrice ca şi a celor
ipsilaterale când acţionează în aceeaşi direcţie, coordonarea poate fi perturbată de o
mişcare pasivă a unui al treilea membru. Această perturbare este mai puternică
pentru membrul ipsilateral dacă mişcarea pasivă se execută în direcţie contrară cu
mişcarea membrului, decât dacă mişcarea pasivă este pe aceeaşi direcţie.
 Coordonarea mişcărilor active ale unui membru este mai rapid şi mai puternic
perturbată când mişcarea pasivă discoordonatoare se realizează pe membrul
ipsilateral decât pe membrul opus acestuia.
 Poziţia unui segment poate influenţa serios forţa musculară a altor segmente ale
aceluiaşi membru atât în situaţia de lucru a lanţului kinetic deschis cât şi închis. De
exemplu, în cadrul exerciţiului de forţă pentru musculatura cotului în timpul
flotărilor pe braţe, poziţia mâinii pe sol în sprijin poate aduce mari variaţii de
încărcare pentru mişcarea de flexie-extensie a cotului.
Incoordonarea
Există o serie de factori care pot perturba coordonarea sau creşte
incoordonarea:
 Un efort muscular intens determină o iradiere a impulsurilor în SNC ceea ce
afectează inhibţia care asigură coordonarea perfectă a mişcărilor care execută
efortul; de aici rezultă potenţialul accidentelor în timpul efortului.

2
 Repetarea frecventă a unor activităţi secundare fără legătură cu activitatea de
bază o poate perturba pe aceasta, conducând la incoordonări.
 În condiţia unei încărcări a corpului în sprijin, trebuind să se învingă rezistenţe
crescute faţă de capacitatea musculară se instalează incoordonarea.
 În stările de anxietate, teamă, se produce o mare răspândire a excitaţiei în SNC
care vor crea incoordonări pe perioada respectivă.
 Idem, stările emoţionale (chiar pozitive), stările de excitabilitate crescută
(spontane sau induse prin drog) măresc incoordonarea.
 Durerile, ca şi creşterea stimulilor senzitivi periferici, măresc iradierea excitaţiei
cu efect negativ important asupra coordonării.
 Oboseala este cel mai obişnuit duşman al coordonării.
 Inactivitatea fizică, respectiv scăderea utilităţii “zestrei” de enagrame.

Antrenarea şi refacerea coordonării

1. Acţiunea care urmează să fie engramată trebuie dezmembrată (desintetizată)
în părţi componente sau mai corect în părţi suficient de simple pentru a putea fi
performate corect. Acestă idee este baza viitoarei enagrame căci se va antrena cu
răbdare fiecare părticică din activitatea finală care poate fi corect excutată. Deci,
desintetizarea acţiunii trebuie să coboare până la mişcarea sau mişcările care se pot
realiza. Acesta se performează lent, fără încărcare cu urmărirea atentă nu numai a
execuţiei, ci şi a senzaţiilor resimţite în timpul ei. Se antrenează cu răbdare prin
sute şi mii de repetiţii aceeaşi mişcare. Pacientul trebuie să pună accentual pe
corectitudinea execuţiei respectivei componente, să realizeze tot ce se întâmplă la
nivelul execuţiei, să recepţioneze şi să-şi analizeze toate semnalele primite de la
acest nivel.

3
 2. Odată mişcarea înţeleasă şi realizată începe înmulţirea rapidă a numărului de
repetiţii adică drumul spre automatizare. Dar, odată cu acesta, poate să-şi facă
apariţia obosela, duşmanul oricărei coordonări, căci atrage diminuarea capacităţii
de antrenament şi în special apariţia greşelilor în execuţie. Pentru acesta,
antrenamentul va fi astfel condus pentru evitarea oboselii. Se fac 2-3-4 repetiţii
urmate de pauză, ulterior 5-6-10 şi pauză etc. Durata totală a antrenamentului va fi
scurtată preferând reluarea şedinţei peste câteva ore.
3. În momentul în care pacientul execută perfect mişcarea neantrenată fără să
apară vreun semn de contracţie a altor muşchi se va creşte treptat efortul pentru
acea mişcare: viteza de execuţie şi rezistenţa opusă urmărind continuu acurateţea
mişcării. Orice incorectitudine se va regăsi mai târziu în engramă.
4. Se încep cuplările subunităţilor rezultate din desintetizarea acţiunii,
subunităţii antrenate ca mai sus. Cuplarea dă naştere la noi mişcări mai complexe,
care va fi tratată în acelaşi mod ca şi subunităţile iniţiale. Acum se va reuşi să se
realizeze 3-4 subunităţi pe secundă. Apoi, după automatizarea unei prime cuplări,
se trece la o altă cuplare, superioară ca abilitate, care de asemenea va fi antrenată
pe aceleaşi principii. Performanţa va creşte la 5-6-7 unităţi pe secundă.

Legile generale ale antrenamentului coordonării:

 Exerciţiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi, fără
întrerupere, până ce coordonarea este obţinută;
 Orice contracţie a musculaturii care nu este necesară unei activităţi date
trebuie evitată. A repeta contracţii pentru o astfel de musculatură înseamnă a o
introduce în enagrama activităţii respective, inhibiţia nu se mai produce şi
coordonarea va fi compromisă;
 Pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei enagrame corecte se vor
utiliza toate mijloacele posibile: explicaţii verbale, înregistrări cinematice, desene;

4
  Execiţii de coordonare cer concentrare din partea pacientului. Orice semn de
oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprire a antrenamentului;
 Precizia unei mişcări nu necesită forţă mare, acesta chiar prejudiciind
coordonarea;